Altculture Magazine 1/2017 (Eugen Matzota)

1
2017
Editorial 3
PROZĂ
Borfeta, Ion Bogdan Martin 4-5
Nu plânge mamă, nu plânge!, Radu Popa 6-7
Din mărturisirile unui câine, Daniel Dăian 8-13
CÂNTAREA ROMÂNIEI: Fanfara din Orșova, Dan Cojocaru 14-17
POEZIE
care-i sensul?, Dorina Șișu 18-21
Exibito-biografia 1/4 Petru Ilieșu 22-27
Privind timpul, Iulian Bazarea 28-31
AGORA
Paranteze și digresiuni, Mădălin Matica 32-35
Zilele studenției, Constantin Antonovici 36-39
EXPO
Niki de Saint Phalle, Anda Matzota 40-45
ECOULTOUR
Castele din Bavaria, Adina și Bogdan Baranovschi 46-51
Idee, viziune grafică, design, layout, DTP, ilustrații etc..
EUGEN MATZOTA (ematzota@gmail.com)
INTERNATIONAL
Aproape de Gura Raiului, Ana David 52-55
MISCELLANEA
Din jurnalul unei mame emigrante, Rodica Petrachi 56-57
De ziua ta, Dan Dumitrașcu 58-61
RESTITUIRI
Omul de cenușă, Nicholas Jordan 62-64

Între două lumi
De Eugen Matzota
Am încercat să demonstrez că se poate face cultură și
ALTfel, adică mai frumos, primind reacții interesante,
care mi-au demonstrat că merg pe o linie îngustă
dintre două lumi.
Una este cea de dincolo de frontiere, cu vorbe
frumoase, cealaltă e lumea românilor din România, o
lume a caprei vecinului, a celor pe care te poți baza că
nu te iubesc, căci vrei să schimbi ceva ce merge de la
sine. În schimb, te vor invidia, desconsidera sau chiar
urî sincer, câteodată chiar cu accente de aroganță,
suficiență și dispreț, cum veți vedea.
E trist, dar acestea sunt lumile printre care trebuie
să mă strecor. Diaspora spune cam așa:
„Editorialul este pertinent. Site-ul ALT-CULTURE bine
structurat, aerisit, pozitiv la comunicare.
Cuprinsul, respectiv textele, trag de mânecă cititorul. ”
„Revista dumneavoastră este perfectă!
Se vede că nu-i făcută pe genunchi. Și se mai vede
perfecționismul, ochiul și simțul artistului născut. Nota 10!
P.S. Revista dumneavoastră e o raritate.”
Românii sunt mai atenți la ghilimele, de exemplu,
dacă se pun jos sau sus, sau la modul în care se scrie
premise, cu z sau cu s.
Și asta e o reacție pozitivă, care te face să înțelegi,
printre cuvinte, că n-au avut de ce se lega, la urma
urmei, deci totul e bine!
E clar că nimeni nu e profet în țara lui, de ce-aș face
eu excepție?
Așa că voi merge pe drumul meu îngust și-am să-i
ajut cum pot pe cei ce n-au loc de alții care-au ocupat ce
era de ocupat...
Am zis!
Așa să-mi ajute Dumnezeu!
1/2017

De Ion Bogdan Martin
Joiţa, o adolescentă de 16 anişori, împliniţi taman cu două zile
înainte de sfântu’ Gheorghe, se născuse într-unul dintre anii de
forţă ai colectivismului din Republica Socialistă România,
undeva într-un sat din Bărăgan, la vreo 8-9 km, mai mult sau mai
puţin, de Lehliu-Gară, mai precis în anul 1966. Exact anul în care, în
SUA, se lansa, la canalul NBC, serialul „science fiction” STAR
TREK, serial despre care românii aveau să afle mult, mult mai târziu...
...
De acum, se încheiase recoltatul grâului, iar acesta era deja dus la
Sighireanu, în silozuri, şi se apropia sorocul florii-soarelui.
Brigadierul, ca de obicei, se opri în dreptul porţii, străjuită de gărdurariţă,
şi-l salută pe moş Lupu, care, cât era ziulica de lungă, stătea
pe vine în stânga porţii aşteptând să mai treacă vreun om pe drum
care să-l salute, iar el să facă pe surdul, scuipând într-o parte! Din
fudulie, nu de altceva şi ca să dureze mai mult conversaţia!!!
—Bună ziua, nea Lupule! Vorbea tare ca să fie auzit de Joiţa.
—Da’, dă ce ţipi, or’ ai asurzit?!
—Am zis că poate nu m-auzi!? Al’fel, bine, bine?
—Bine, bine şi Joiţa la fel, că la cât ai ţipat, sigur acu’ să-mbracă. N-
a durat două minute şi Joiţa se iţi prin locul lăsat de poarta care era
prinsă în două sârme de aluminiu, culese, probabil, de pe drum.
—Bună ziua, domnu’ Titel! rosti Joiţa zâmbind cu tot chipul.
—Oau, ce surpriză?!
—Na, belea! Muream şi nu ştiam că fii-mea ieste aşa o su’priză!?
—Săru’ mâna! Ce face domnişoara? întrebă fără să bage în seamă
ironia lui moş Lupu.
—Ete, şi io, p-acilea! Că, tot cu ochii la brigadier, sprijinându-se cu
coatele de uluca porţii, era să dea cu nasul de pământ, oprindu-se în
genunchi şi cu palmele înfipte în ţărână!
—Un’ te duci, fă? întrebă mustăcind moş Lupu.
—Ete, un’ să mă duc?! îi răspunse nervoasă. Era să să rupă poarta.
—Mă gândeam să te duc să vezi floarea-soarelui... Întrerupse
repede dialogul dintre tată şi fiică, brigadierul.
—Lasă, că-i spun eu cum arată, se băgă în vorbă moş Lupu, zâmbind
hâtru.
—Ai, mă, tată!
—Bine, atuncia du-te! Da’ să-mi aduceţi şi mie vreo trei-patru
„palăşti” mai mari, că-mi place seminţele tinere. Are miejii moi, iar io
cu dinţii...
Joiţa era deja pe capra şaretei, când moş Lupu termină de spus ultimul
cuvânt, ceea ce îi crease Joiţei o uşoară grimasă.
—Ţi-aducem, tată, îl asigură Joiţa.
—Un sac, lasă că am io grijă, nea Lupule!
—Numa’ să nu vă vază, dracului, careva!?
—Cine, nea Lupule, că doar io sunt tartoru’?!
—Aoleu, aşa-i, uitai că nu mai avem loc dă furat dă ăştia ca voi, cu
„foncţii”!!!”
—Bună ziua! Mai spuse brigadierul, prefăcându-se că n-a auzit cele
spuse, şi dădu bice armăsarului, umplând-ul pe moş Lupu, din cap
până în tălpi, cu un nor de praf gri-cenuşiu şi amar.
—’Ţi-ar mârţoaga a dracului! Ptiu! Se ridică nervos, scuturându-şi
pălăria, la care ţinea foarte mult, fiindcă o primise de pomană de la
preoteasa, după ce murise popa din sat, naşul Joiţei, şi se retrase în
bătătură, la umbra nucului, singurul pom fructifer din curte.
Ajunşi în dreptul parcelei de floarea-soarelui, Titel băgă şareta
direct în lan, adânc, cam un kilometru, fără să-i pese că strică o parte
din cultura de care tocmai el răspundea, legă armăsarul de un smoc
BORFETA
scurt pasaj dintr-un viitor
Povestea începe (ca să scriu aşa)
în anul 1966, într-un sat din Bărăgan
şi se termină, la Bucureşti,
în anul de graţie 2017
(by Ion Bogdan Martin ©2017)
de costrei, înalt cam de doi metri jumătate, ca să fie, şi îi trecu pe
după cap, în dreptul botului, o traistă cu boabe de porumb amestecate
cu tărâţe de grâu şi şrot de soia.
—Ce facem, nea Titele, aci?
—Fă, tu ştii ce-i ăla picnic?
—Nţ!
—Picnicu’ ieste o masă în aier liber, fă!
—Păi, şi unde-i masa? întrebă senină, Joiţa, făcându-şi privirea
roată!!!
—Adică, mâncăm în aier liber, fă. Spunând acestea, se duse la şaretă
şi scoase din codirlă o legătură albă mare, o sticlă de un litru, cu un
lichid de culoarea vinetelor bine coapte, le aşeză pe jos şi deschise
radio-casetofonul portabil.
—Să mâncăm aci, bre?!
—Şi ce, nu-ţi place? Ieste un cadru cât să poate dă... Dă romantic,
na!
—Dacă spui matale!? I-auzi!
—Ce?!
—Asta, care cântă, ieste Irina Loghin, frumos mai zice!
—Cică a fost iubita lu’ Benone Sinulescu! Uite, am un pui, făcut la
cuptoru’ cu lemne, brânză dă bivoliţă, dă la bivolarii din Boşneagu,
pâine proaspătă, roşii, pâine, sare, piper ş-o sticlă dă vin... Molan, d-
ăla dă scoală şi morţii!
—Io nu biau vin, că mă ia capu’ repede! Şi nici strigoii nu-mi place!
—’Ei, fă, o gură, după potol, n-o fi foc!
—Anşa, dă gust, să nu te superi alde matale.
—Anşa! Titel întinse ştergarul din borangic, împrăştie bucatele, luă
pâinea, îi făcu semnul crucii cu briceagul pe dos, tăie patru felii zdravene,
rupse puiul în două şi-i oferi jumătate Joiţei. Joiţa mânca şi
plescăia cu poftă, când şi când, privind în sus către cer... Frumos ceru’
dă la ţară, nu-i aşa? Nicări nu-i ca aici. Curat ca lacrima. Nu tu
poluare, nu tu... Nu tu multe, mai adăugă încurcat pentru că nu găsise
continuarea dorită.
—Mmm... Bun... Bun puiu’, mata l-ai făcut?
—Păi, da’ cine, fă?! Mă bucur că-ţi place. L-am făcut special pentru
tine. Cu dragoste.
—Fugi, d-acilea, bre! Ce dragoste, că sunt ca fata lu’ mata?!
—Ce ştii tu, Joiţă!? Ce ştii tu! Şi al’fel... Ce ai de gând să faci în continuare?
—Păi, dac-am mâncat, acuma vreau să biau apă, ce să fac?!
—Aoleu, am uitat să iau apă, bea vin!
—Dă sete, acuma o să biau, ce să fac?!
—Joiţo, io te întrebam ce-o să faci în viitor... Că doară n-o să stai
acasă toată viaţa?!
—Îţi dai seama?!
—Adică... Ce seamă să-mi dau?!
—Că n-o să stau o viaţă acasă. Mai merg şi la plimbare, duminica
la discotecă, poate şi la un film, dacă m-o primi tanti Vasilica, verişoara
lu’ tăticu, că şi-a luat televizor d-ăla cu iecran mare. Nu poci să
stai numa’ acasă, te plictiseşti, boalii! Joiţa scoase dopul de cocean de
la sticla de vin şi trase un gât zdravăn. Bun vinu’, pă cuvânt, întări
Joiţa, râgâind.
—Mă bucur că-ţi place. Joiţo, fă, tu nu vrei să vezi dincolo dă uliţa
satului? Ai făcut opt clase, bravo, şi?
—Şi ce, nea Titele?
—”Şi ce”, că mă bagi în boală! Tu nu ai ambiţie în tine, să-ţi depăşeşti
condiţia, să ai acces la lumea mare... Să mergi în capitală, să reu-

şeşti. Să-ţi faci buletin de Bucureşti, casă, maşină, concedii la mare or în Rusia sau în Bulgaria!
Nu-ţi surâde chestia asta?
—Ce să-mi facă?!
—Lasă! Uite, io am început dă jos, m-am însurat cu fata cui trebuia, am terminat un liceu,
iar acuma aş vrea să fac ş-o facultate.
—La ce-ţi trebuie, nene, facultate, că doar eşti brigadier?!
—Of, Joiţo! Uite, dacă te comporţi frumos cu mine, o să te ajut să ieşi din satu’ ăsta nenorocit...
—Eşti un om dă treabă, nea Titele. Pentru chestia asta, mai iau un gât dă molan. Trase o
duşcă şi-i întinse sticla lui Titel. Pune-i, mata, dopu’!
Titel puse sticla jos, se trase mai aproape de Joiţa, cât să-şi atingă umerii, o privi insistent
şi începu să-şi plimbe mâna pe după rochie, încercând să tragă de fermoarul de la spate.
—Aoleu, ce faci acolo, bre? Te-ai îmbetat?! Joiţa se ridică brusc şi-şi aranjă repede ţinuta,
încercând să netezească, în van, câteva cute de la rochie.
—Joiţo, te iubesc dă nu mai am somn, să mor io! Merg cu şareta singur şi îmi închipui că
ieşti lângă mine... Vorbesc cu tine şi râd, ca când ai fi acolo, fă... Sunt în limbă după tine!
—Ce parascovenii zici acolo, bre?! Vinu’ nu-ţi făcu bine, să nu mai bei! Titel, se ridică şi
o cuprinse, strâns, în braţe.
—Joiţo, vreau să fii a mea, înţelegi? Numai a mea! Dă aproape un an de zile, te plimb cu
şareta peste tot, ţi-am adus ciocolată, am fost dă „Ziua Recoltei” la Hanul dân Salcâmi, dă
la Lehliu, unde am servit mici şi bere, am fost la Călăraşi, la cinematograf, păi tu crezi că
degeaba mă ţiu după tine, fă?
—Păi, ce, ş-acum oi vrea bani pă alea? N-am! Şi dă-mi drumu’, că mă sufoci! Titel se
aplecă brusc, apucă rochia de poale şi i-o trase peste cap, aruncând-o cât colo. Ce faci, bre,
ai înnebunit? Aia-i singura rochie pă care o am! Să ştii că strig, se replie cu mâinile făcute
cruce în dreptul pieptului!
—Suntem în mijlocu’ câmpului, satele sunt la kilometri distanţă, nu-i nici dracu’ p-aci.
Crezi că o să-ţi vie careva în ajutor? Poate calu’?! Doamne, şi ce ţâţe frumoase ai, Joiţo!?
Să mor io, sunt ca două pâinici proaspăt scoase dân cuptior!
—Ce vrei să-mi faci, bre, nea Titele?! Te rog, io, lasă-mă că sunt mică şi matale ieşti însurat,
ai copii...
5
NUMĂR PILOT-2017
1/2017

Nu plânge mamă,
nu plânge!
I.
mamei mele, in memoriam
Sigur că nu așa ți-ai închipuit bătrânețile, mamă, dar vezi tu, lumea nu stă pe loc și nici vremurile. Și oamenii,
indiferent cât de sus sau cât de jos, își fac ei cuibul, până la urmă sunt și ei numai oameni și, de
când e lumea lume, oamenii vorbesc și vorbesc mult și multe și vorbele sunt vorbe și nimeni și nimic nu le
poate ține în loc. Așa că, dacă oamenii una spun și alta fac, nu e de mirare, ci mai degrabă omenește și
lumește. Apoi mai trebuie să știi, mamă, că oamenii și banii sunt frați și umblă împreună de-a lungul și de-a
latul lumii, dar nici unii și nici alții nu-i dau de capăt și de aia n-au banii stăpân și nici oamenii bani. Dacă
totuși se mai întâmplă ca vreunul să adune o grămăjoară frumușică de gologani, sau dă norocul peste el și din
grămăjoară se face un morman mare, ori au grijă alții să nu se aleagă bietul om cu nimic din truda lui de ani,
sau se schimbă peste noapte mersul vremilor și tot aia e.
De Radu Popa
II.
De bună seamă că știu, tata, bietul de el, bunul Dumnezeu să-l odihnească în pace, a trudit din greu la
tinerețe și a pus deoparte bani albi pentru zile negre, iar acum, banii aceia trudiți din greu și rupți de la gura
noastră, a tuturor, nu mai ajung nici pentru o pită neagră, darămite pentru brânză și clisă. Firește că mai
știu cât de mândru ne arăta tata carnetele lui de economii și mă sfătuia să pun osul la muncă și să-i urmez
exemplul. Dar vezi tu, mamă, nici chiar ce a spus tata nu s-a împlinit și toată truda lui s-a dus de-acum pe
apa pierzaniei. Că noi am învățat să trudim n-a fost deloc rău, că am învățat să punem deoparte pentru
nevoi, nici asta n-a fost rău. Dar vezi, mamă, ceva am văzut și eu în lumea asta mare, am tot văzut că la cei
care trudesc nu se adună niciodată grămada mare și toate se potrivesc precum vorba aia de demult că
„banul se-nfrățește tot cu banul!”.
III.
Nu plânge mamă, nu mai plânge!, că o să dea el bunul Dumnezeu să ajungă norocul și pe la noi și poate o să
câștigăm și noi vreo câteva milioane bune și o să ne procopsim și n-o să mai trebuiască să împarți pâinea cu
câinii și pisicile, iar de Crăciun n-o să mai mănânci doar cartofi și ceapă. Și în loc să proptim mereu casa și
hambarul, om dărâma-o și om ridica alta nouă cu multe odăi și cu încălzire centrală. Păcat o să fie că n-o s-o
vadă și tata, că tare mult și-a dorit el o casă nouă. Ei, dar până atunci, mamă, o să plătim impozit pe dărăpănătura
noastră și ne-om aștepta răbdători norocul și vremea.
IV.
Că nu suntem noi nici primii și nici singurii oropsiți, e sigur, și că mai sunt încă destui ca noi și că lumea nu s-
a oprit niciodată la văicărelile unuia ori altuia, e și mai sigur. Și pentru că tot veni vorba de oropsiți, trebuie căți
mai aduci aminte de ce spunea bunicul, Dumnezeu să-i binecuvânteze amintirea, el spunea că dreptatea și
nedreptatea au băut și mâncat cândva la aceeași masă și de atunci nu se mai știe-n lume câtă dreptate are omul.

Așa mucalit cum a fost el, dar vezi că n-a greșit deloc. Vezi bine că deseori nu mai găsești dreptate nicăieri.
Că or fi destui și dintre cei care, precum noi, își deschid gura și mai spun câte una, câte alta, dar precum a fost
și până acum o să fie și de-acum încolo: „câinii latră, limuzina trece!”.
7
V.
Aseară, după muncă, m-am așezat pe canapea să mă odihnesc puțin și am luat să citesc ziarul, așa cum
ți-a fost și ție obiceiul, mamă. Și mi-am amintit că deseori îmi dădeai exemple de oameni de omenie din
ziar. Sigur, nu vreau să-ți întorc vorba, mamă, dar eu cred că tu ai uitat să citești prima, și a doua, și a treia
pagină, acolo ai fi găsit destule despre care ar fi trebuit să ne povestești. Știu, mamă, tu ne-ai vrut doar binele
și ai vrut să ne ferești de răutățile lumii, dar chiar și așa am dat de ele, mai devreme ori mai târziu, și până la
urmă nu ne-a iertat nimeni și nici n-o să ne ierte pe vreunul dintre noi.
VI.
Chiar dacă n-am să reușesc eu să cunosc toată lumea asta a noastră, cu siguranță că ea va dăinui încă
destul pentru ca și copiii copiilor noștri să aibă vreme și de ce să scotocească în lung și-n lat, pentru ca să nu
afle până în cele din urmă nimic, dar nimic, din ceea ce ar face lumea altfel decât este. Că așa a fost și așa
o să rămână lumea, și oamenii, și vremurile!
VII.
Nu plânge mamă, nu mai plânge!
1/2017

Din mărturisirile
unui caine
Despre
Daniel Dăian nu e greu a scrie, ci
foarte, foarte greu, căci nu-i deloc ușor
să-ncerci s-alegi cuvinte care să sune
măcar pe-aproape cum sună ceea ce
poate el scrie:
”Eu sunt cuvântul lichid pe care ana îl
folosește în fiecare zi după caniculă
să ude florile”
Da, așa și este, pentru că mereu, în fiecare
zi, de fapt, poetul ne copleșește cu
”o samă de cuvinte” bine drămuite, ciudat
alese, dar care sun-atât de bine, și
printre care se prelinge sufletul său
atât de generos, încât ne-ar putea
umple zilele de ceea ce noi numim
banal fericire...
Așa că nu-mi rămâne decât să vă poftesc
să pășiți cu sfială prin sufletul lui
Daniel Dăian...
FRAGMENT DIN ROMANUL ÎN CURS DE APARIȚIE
Mi-e teamă să nu mi se împotmolească toate roțile aici. În trei ore
se lasă întunericul și nu am nici semnal la telefon. Probabil mă
voi îneca în mocirlă. Doamne ferește! Ce gânduri prostești îmi
mai trec prin minte. Chibzuința propriei mele inteligențe nu are niciun punct
rezonabil.
Limitele sunt doar măsuri derizorii ale propriei rațiuni. Adevărul tandru al
unei biciuiri a fost demonstrat, nu ca pedeapsă a unui abuz asupra ființei, ci
asupra abilităților ei de a distinge falsul de real. În materie de statistici suntem
asaltați până la refuz de recomandări strecurate până în subconștient, prin
metodele subliminale generate din nevoia noastră de a fi dependenți. Nu contează
sursa dependenței, ci transformarea ei în eveniment de lungă durată. Un
poet este un astfel de dependent. Dependența de propriul sine este o formă
de narcisism al extremului. Când nici eul lăuntric, nici cel exterior, nu se mai
sesizează ca aparținând aceleiași forme, reclamele insistente și de prost gust
sunt singurele aberații care, fără să vrei, îți rămân imprimate pe retină, uneori
chiar și ani întregi. Ori, această revoluție a dezgustului, nu are decât un
singur scop – transformarea istoriei unei sume într-o mulțime a nimicului
extrem, iar vidul nu este o soluție să-nveți să-ți ții mult timp respirația.
Poetul este într-adevăr un drog al omului trăitor de zilnic și banal, nu doar
pentru ingeniozitatea de a transforma propozițiile în imagini ale unor alte
imagini, ci prin faptul că fereastra spre vehementul nu știu sau nu vreau nu se
mai poate închide niciodată. Poetul este un labirint al ferestrelor deschise spre
el însuși, iar o incursiune printr-un paradox nu cred că ar putea să se
sfârșească într-un mod civilizat. Este ca și cum ai afirma că relativul este doar
un cuvânt și nu o posibilitate, precum gropile din mijlocul acestui drum. Au
de partea lor certitudinea adâncimii, dar nu și acuitatea vizuală a celui care
este nevoit să le parcurgă. Prin urmare, realizezi că sunt, de vreme ce le poți
vedea ești conștient că pelicula de apă care le acoperă le transformă în veritabile
capacane pentru înaintarea ta, și cu toate astea, nu te poți opri din umblat.
Este și mersul înainte o dependență. E poezia de care toată lumea mă acuză
c-am transformat-o într-un fel de minijupă ce e purtată obscen și la prima
vedere, spre deliciul bătrânilor perverși din spatele cuvântului, poate... Da,
sunt un poet care contestă sacrificiul pentru ceva. Nu există pentru ceva sau
altceva. În esența lui, orice rațional alege să fie animalul social perfect pentru
o grădină zoologică cu scaune, mese, autobuze, școli și blocuri turn, plus mersul
în cerc ce alimentează ferocitatea, desigur. Și, da, este oarecum noapte în
economia vieții mele domestice, pentru că toate lucrurile care mă înconjoară
au decis, cu mult timp în urmă, că a fi pașnic cu un păpușar al literelor, este o
mare pierdere de timp. Eu nu am granițele stabile în toate cele patru emisfere
ale unui context cardinal. Sunt noapte și zi în același timp, deși noaptea mă
sfătuiesc cel mai bine cu mine însumi. Singurele date găsite în jurnalul de
bord au fost trei sute (300) de urlete masive, urmate, aproape imediat, de un

mare bum. Acum nu știm exact, dacă decibelii
din căști presupun cu acuratețe existența unei
explozii la bord sau este gluma nesătul de macabră
a vreunui haker. Putem presupune că cineva
cu intenții ostile a apăsat pe butonul stop. La un
moment dat, omul în halat alb se va opri din citit
declarația și va privi în stânga și-n dreapta lui,
desigur, cu stupoare.
— Ce naiba e asta?
— Un nebun, domnule doctor!
— Și ce caută în declarația asta? Aici nu este
loc pentru hipopotamismele unui deraiat de la
liniar, domnilor! Aici avem de-a face cu toată
imaginația unui poet.
— Un ce?
— Cum, un ce? Un poet. Specie din secolul
douăzeci și unu (21), eradicată din cauza
dependenței lor de propria lor imaginație. Ăștia
erau împotriva socialismului nostru tribal de
clasă și uzine și din cauza asta au fost vânați ca
șoarecii. Unul după altul, în grup, pe sub ziduri
sau prin ferestre.
— Aha, deci erau redutabili!
— Erau doar dependenți de tinerețea lor care
murea, iar sloganul lor oficial era și mai sinistru.
După ce se termină, dacă se termină ceea ce ar fi
trebuit să fie dus până la capăt deja, toate necunoscutele
noastre se vor alinia la zid și vor spune:
împușcați-ne! Și prin găurile făurite de
gloanțele voastre oarbe, lăsați, domnule, să intre
lumina. Și, cine știe, poate înțelegeți și voi sufletul
de poet.
— Bun, și care este legătura, domnule doctor?
Poetul cu nebunul și declarația. Noi am fost
aduși aici să jurăm falsul adevăr pentru tragedia
întâmplată ieri. Doctorul se uită la ei cu o privire
rece, aproape tăioasă, apoi continuă imperturbabil:
Tovarăși și camarazi, cuvintele rostite de un alt
mare patriot și confrate, francezul Goethe, vi le
transmit și vouă. Trebuie să le urmați cu sfințenie
după această dezbatere. Acestea sunt: mens sana în
corpore sano sau mergeți sănătoși la casele voastre!
Aplauzele au umplut sala până la refuz.
Oamenii s-au ridicat în picioare, uralele
auzindu-se din toate părțile în onoarea doctorului
care, încă o dată, le demonstrase ce poate face
o educație socialistă, fără imaginație, dintr-un
om simplu din spatele blocului. Este o atitudine,
o corecție a imaginației care acuză cuvântul, îl
torturează până când cedează și se afiliază noii
puteri ai cetățenilor, devenind un viciu
funcțional. Socialismul este o petrecere care se
lăfăie pofticioasă într-o deriziune complexă, care
emite sentințe și condamnări previzibile combinând
într-o formă magistrală disprețul feroce cu
circul. Scuipatul din subterane este adus la
suprafață cu o altă titulatură - cea a deplinei
egalități între oameni. Numai răsuflând dejecții,
cu seriozitate poți ajunge un bun socialist și un
tovarăș de nădejde pe umerii căruia patria se
poate sprijini, ba chiar și pământul se poate sprijini
cu rotațiile lui. Un bun camarad știe întotdeauna,
că un anonim genial este un egal condamnat
la moarte. Orice născut genial trebuie să
împartă celorlalți cetățeni o doză lipsită de bălăcăreală,
specifică unui intelectual cu nasul pe sus,
din construcția lui genetică. Într-o societate
socialistă, totul se împarte în mod egal. În felul
acesta, orice urmă de prostie crasă din trecut este
eliminată în prezent și predată ca materie de
învățământ într-un viitor puțin probabil. Cu
toate acestea, un bun socialist trebuie să
cunoască faptul că orice atac îl păzește de
șobolanul intelectual, dornic să se hrănească
din pâinea lui muncită cu trudă. Motivația celor
mulți înseamnă extincția celor puțin mai sus
decât trista realitate a numărului. Un bun socialist
știe întotdeauna să se îndeletnicească cu
lucrurile care aduc cinste patriei lui. Să fie un
bun gospodar, bun cetățean și să facă să existe
acel echilibrul perfect între moralitate și imoralitate,
să aibă urechile ascuțite și gura bogată în
înflorituri. Numai dacă sapi inginerește groapa
altuia, nu cazi tu însuți în ea. Un bun socialist își
cumpără doar centrală pe cărți, adică se
încălzește cu mizeriile intelectuale scrise de alții
despre nimic. De aici se poate observa umanitatea
de care dă dovadă socialistul. Arde răul ca să
se-ncălzească. Pentru un veritabil cetățean al
patriei, adorația trebuie să fie manifestată la rang
de mare onoare, pentru că reflectă un simbol fără
eschive relativizante ale apartenenței la o culpă
liberalizată, până când devine artă a regimului
căruia îi datorează nașterea, adolescența, maturitatea
și moartea prin aruncare la coș după o
slujbă magistrală ținută prin portavoce de un
sobor ales de tovarăși responsabili cu propaganda.
Doctorul împărțea zâmbete false și cu toate acestea,
cordiale în toate părțile, apoi după un timp,
sătul de aplauzele-viitură care păreau să nu se mai
sfârșească niciodată, ridica pumnul drept de proletar
și sala tăcea dintr-o dată.
La un moment dat, un alt tovarăș, îmbrăcat
într-o salopetă albastră de muncitor, cu numele
de angajat, doar pe hârtie, la o uzină inventată cu
siguranţă tot în același loc, se aplecă spre urechea
clăpăugă a Doctorului și-i șopti scuzele lui, pentru
faptul că obligase prin amenințări de tăieri
salariale, pe oamenii care n-ar fi aplaudat până la
pumnul doctorului ridicat la nervi și că recunoscător
fiind pentru efortul lor, le-ar fi promis că
vor cunoaște și furia proletară a celor de sus,
cărora le datorează cocioabele pline de igrasie,
țevi sparte cu forța și frigiderele sprijinite în alb,
9
1/2017

goale, în fiecare zi de luni, marți, miercuri, joi,
vineri, sâmbătă și duminică.
Doctorul îl asigurase pe muncitorul în salopetă
albastră, că după adunare avea să vadă el, ce bonusuri
ar fi primit de la băieții cu dacii negre, apoi
zâmbind frumos, se-ntorsese către adunare, începându-și
discursul.
— Dragi tovarăși și pretini! Astăzi este o zi
memorabilă pentru că este astăzi și din cauza asta,
voi nu munciți niciunul, pentru că sunteți aduși
aici nemâncați și cu forța, iar producția se duce de
râpă, dar nu disperați, tovarăși. Planul cincinal al
marelui împușcat, erou responsabil direct și indirect
de bunăstarea națiunii noastre, a prevestit o
mie de ani (1.000) de prosperitate, cu sau fără voia
voastră de pungași, puși pe săpat bunul mers al
nimicului spre nimic. Tovarăși, ne-am adunat, aici,
să ridicăm la pătrat exigența relativului punct pe i
de tipar, pentru unii care cred că ridicând litera la
o valoare mai mare decât pita, chiar rezolvă ceva.
Privirea lui aspră mătura sala de toți ochii, care
la rândul lor supravegheau vehement podeaua
de ciment ordinar a halei unde se ținea adunarea.
De ce? Pentru că din când în când, pentru a putea
supravieţui, orice regim bine pus pe roți trebuie săși
evacueze idealurile la groapa de gunoi a istoriei
și să-și construiască altele, pe baze determinate,
exigente și severe. Numai așa, printr-un sacrificiu
sinucigaș în masă, poate supraviețui entitatea statală
a unui popor. Din acest motiv, vom interzice
definitiv și irevocabil studierea tuturor poeților în
creșe cu program prelungit, grădinițe, clase medii,
mari și mici. De astăzi înainte suntem în deplinătatea
falcultăților noastre mentale un stat complet

socialist. Fiecare cetățean este egal cu zero, dar și
cu fereastra, treapta pe care el are impresia că urcă,
piatra aruncată de vecinul său, ograda
rechiziționată de stat a vecinului și câinele pus,
deasemenea, prin lege, să aștepte o veșnicie în
lanț. Pentru că, tovarăși, prostia este precum conjunctivita.
Dacă o tratezi cu antibioticele burghezilor,
ajungi dependent de bine. Nu! O conjunctivită
o tratezi cu ceai de mușețel, până nu mai vezi
nimic și în acel moment, realitatea devine pentru
toți, mult mai ușor de încropit. Un tovarăș de
nădejde trebuie să fie orb, mut și surd. Numai așa
un regim poate ajunge la maturitate, dacă este
înconjurat, susținut până la epuizare de proști.
Pentru că, tovarăși, tot de astăzi, vă anunț cu
tovărășească mândrie, că marele nostru lider a
decretat ca din PROSTIA lui, energica noastră
industrie a chimicalelor comestibile, să creeze un
ser care să fie administrat, în mod egal, în fiecare
zi, populației!
De-abia ce-a apucat Doctorul să pună semnul
exclamării la sfârșitul frazei, c-au și-nceput
uralele, osanalele, au început să zboare rotund
șepcile și aplauzele tuturor celor prezenți acolo,
aproape au provocat un cutremur de amplitudine
mediocră asupra infrastructurii halei, unde, desigur,
se ținea, foarte aproape, o altă mare adunare,
având ca personaje diverse naționalități.
Din nou, Doctorul a ridicat pumnul deasupra
adunării și tăcerea a fost mai mult decât imediată.
Vizibil mulțumit de puterea lui asupra maselor,
Doctorul și-a continuat discursul.
— Tovarăși, numai dacă absolutizăm prostia,
putem anihila de la rădăcină răul declarat al tsunamiului
capitalist care încă bâjbâie pe întuneric,
deși, noi toți îi invităm să ardă de vii. Prin urmare,
luați, dar din dar, raiul acesta roșu, pentru că sângele
a curs, întotdeauna, prin brațele prea- iubitului
nostru conducător. El a vindecat rănile, el a
desființat Dumnezeul până a devenit și acesta un
om obișnuit care a cerut un loc de muncă socialist,
iar marele conducător cu toată bunătatea lui, l-a
angajat pe Dumnezeul capitalist la fabrica de
tractoare. El a transformat catedralele în case de
oaspeți și hoteluri de trei stele, le-a mutat pe
malul mării, ba chiar le-a așezat unele peste celelalte,
până când nu a mai rămas nimic și la sfârșit
de tot, când s-au terminat toate, preafericitul conducător
a anunțat că statul nostru socialist a ajuns
în spațiu, doar cu o gură de aer și câteva cărămizi.
Tovarăși, voi nu aveți nevoie să vă mai dați jos
șepcile albastre. Sunteți bravi camarazi ai marelui
conducător care vă iubește pe fiecare în parte,
până vă epuizați și muriți sub asediul muncii
socialiste. Statul socialist este singurul care vă asigură
un loc de veci, vouă și copiilor voștri, GRA-
TIS, chiar de la naștere. Tovarăși, camarazi de
persecuții și pretini, vă anunț cu bucurie începutul
celor șapte zile negre, fiecare zi însumând noi
forme de declinare contextuală a realității virtuale
în care, voi, tovarăși, urmează să supraviețuiți propriei
voastre reflexii.
Prin urmare, săptămâna se va desființa de sub
titulatura ei încetățenită de atâtea sute de mii de
ani. Prima zi a noii forme de subjugare se va intitula
Iritarea Calificată. Ziua începe de la răsăritul
soarelui și presupune îndeplinirea unor anumite
sarcini, articulate prin definiție. Dincolo de lecturile
binevoitoare citite din vârful fiecărui bloc turn
prin difuzoarele marelui conducător, referitoare la
gimnastica trupului în locul minții, vă veți
porționa viața în invidii și asedii concentrate asupra
speculațiilor intelectuale. Autoritatea capricioasă
va lua locul tuturor dimensiunilor gestionate
de partizanii rebeli, îndreptate într-un fel sau
altul, împotriva regimului - care vă iubește cu
brațele deschise - și închisori de maximă
toleranță. Nu este permisă nicio formă de pauză.
Ziua va epuiza orice manifestare a spațiului
intimității. Destinul tuturor celor paisprezece
(14) ore se va orienta, exlusiv în jurul valorii zdrobitoare
de imprevizibil, prevăzut, de altfel, concret,
în ghidul muncitorului calificat, enunțat, de
asemenea, de cel mai iubit om al patriei, mai
exact, marele nostru conducător. O alarmă antiaeriană
va anunța sfârșitul zilei, urmată de o cină
romantică pe întuneric. Tovarășii surprinși pe
străzi după alarmă, vor fi trimiși la reeducare fără
somație și cel mai probabil, vor fi executați ca trădători.
Un bun socialist trebuie să fie supus până
în măduva oaselor, tuturor notelor de subsol care
îi alcătuiesc destinul luminos.
Ziua Acuplării este cea de a doua zi. În această
zi orgoliul autonomiei este interzis prin lege.
Orice componentă feminină din viața socialistului
patriot este oferită comunului, nu doar ca
prima noctes într-un model suburban, ci ca jerfă
înaintea prost gustului de orice fel. Binele unuia
trebuie împărtășit comunității, urmând criteriile
cotangente ale generozității echilaterale. Un abuz
al vulnerabilului de către orice doritor, se va produce
sub ochiul atent, cald și iubitor al marelui
conducător. Nicio mândrie nu va fi lezată în
această apropiere impusă și absorbantă, unde
depărtarea inaccesibilă, până acum, este
desființată prin lege. Ziua Acuplării începe de la
bună-dimineața și se sfârșește la capătul străzii. În
felul acesta, regimul luminos asigură că specia
noastră, în continuă transformare, este virtuos
dusă mai departe.
11
1/2017

Ziua Tandrei Severități devine cea de-a treia zi.
Amestecul tuturor derivatelor care însoțesc sinceritatea
socialistului înaintea cozilor la pâine, trebuie să
demonstreze abilitatea declarată a răbdării la promovarea
nimicului, pentru că un nimic original presupune
titulatura stindard sub care socialistul alterizează
familia, tocmai pentru a da prilej unui viitor de
rupturi și părăsiri cronologice care au la bază o formă
de manufactură care purta până mai acum câțiva ani,
denumirea de destin. Un bun socialist în această zi își
reclamă prietenii sau familia, dacă așa consideră că
gestul său este justificat. Chiar și nejustificat, poate
recurge la acest gest, deoarece regimul nostru
luminos se îndură de sinceritatea lui, probată sub
tortura organelor de securitate ale statului și îl
recompensează cu câteva firimituri de pâine în plus
față de ceilalți ignoranți. Marele nostru conducător
nu lasă pe nimeni nevătămat în urma lui. Legea
intimității a fost desființată odată cu arderea prin
consemn a câtorva oponenți ai regimului nostru
luminos, care și-au permis să se înfrățească împreună
cu marele întunecit și să-l invite la dans. Atunci,
regimul nostru luminos, v-a mulțumit pentru solidaritatea
de care ați dat dovadă în momentul în care
trotuarele urlau de durere sub greutatea pașilor
voștri. Acești eroi ai unei nopți de schimb, au fost,
deja, recompensați pentru actele lor populare, prin
diverse instituții fără ferestre și cu salar minim pe
economie. Tovarăși și tovarășe, statul nou și luminos
vă mulțumește din plin pentru altruismul vostru
dăruit moca. Iradierea rigorii masculine, cuantifică
geometria dictată a unui feminin, care sute de ani a
militat pentru un echilibru care nu a fost niciodată
mai mult decât o utopică încercare de pacificizare a
două linii, obligatoriu paralele. Ziua Tandrei
Severități trebuie să scoată în evidență atitudinea
civică a cetățeanului iubitor de bocanc, purtat deasupra
capului cu aplomb și mândrie camaraderească.
Desigur, pentru dăruire excesivă, mamele, soțiile și
prietenele tovarășilor noștri bravi, din Ziua Acuplării
găsite vinovate de încălcare masivă a bunei
conduite pe care un gen feminin este nevoit săl
îndeplinească cu toată dăruirea, vis-à-vis de starea
perpetuuă de fericire lucie a tovarășului soț, tată,
frate, amant sau iubit prieten, vor fi luate în custodia
organelor de represiune ale statului și condamnate la
ani lungi de privare de ziua a doua, precum și decăderea
din toate drepturile cuvenite oricărui cetățean
responsabil. Din generozitate, Ziua Tandrei
Severități este cea mai importantă zi din viața
cetățeanului de rând și chiar și de sub rând, pentru că
implică o multitudine de responsabilități morale,
care au obligația de a converti deplin dinamismul
armoniei propriei sale coerențe, înaintea raiului statal,
responsabil de fericirea tuturor, inclusiv a statuilor.
Ziua Ordinii Negociabile este cea de-a patra zi a
noului calendar inițiat din dispoziția marelui și iubitului
nostru conducător. Toate cazurile nesistematizabile
care oscilează, aproape periculos, între clasabil
și inclasabil, în această zi, sunt aduse înaintea forurilor
superioare de ordine, dezordine și judecată precară.
Prin urmare, toți tovarășii, responsabili de propriile
lor acțiuni sunt obligați prin lege să- și deconspire
membrii familiei, colegii și prietenii care au un
plus sau un minus împotriva regimului. Deznodământul
trebuie să fie eliberat în aer. Semantica bunului
simț este abandonată în astfel de momente, când
securitatea statului este grav încercată de unii
tovarăși prescriși să construiască noduri în ordinea
atotcuprinzătoare a unei metafore.
Pe scurt, fiecare dintre voi trebuie să raporteze
regimului, calitatea și contra-calitatea opțiunilor personale
ale celorlalți. Incertitudinea trebuie să plutească
în aerul respirat din această zi.
Ziua Marionetei este cea de-a cincea zi. Ziua în
care falsitatea este ridicată la superlativ. Ziua când
toate manifestările oamenilor trebuie să fie apropiate
și consacrate instituției care cercetează nebunia, ca
mod de viață, iar pentru asta, în toată măreția termenului,
organul de partid o să construiască lăcașe de
cult pentru nebunii lipsiți de duh și oameni fără personalitate.
În această preafericită și minunată zi,
toată lumea are dreptul să nu însemne nimic.
Ziua Chipurilor Plenare instaurează a șasea zi de
teroare. Este momentul când toate idealurile sunt
adunate în piața publică și arse. Chiar și gurile spurcate
ale chiaburilor devin combustibilul rugului.
Acum și aici, emotivii sunt aduși și educați să alunece
în arbitrar, prin exerciții zilnice de privit în gol, pentru
că adevărata cauză a nimicului sunt cei care respiră
printr-o pereche de plămâni și execută acțiunea
umblatului ajutați de o pereche de picioare. Dialogul
este dăruit tuturor. Oricum, nimeni nu știe la ce folosește.
Fanatismul oricărui idealist găsit la colț de
stradă este somat să abdice în favoarea valorilor consacrate
ale prostiei autentice. Orice refuz se
pedepsește cu o condamnare categoric , la coeziunea
cu un glonț. Și cum un glonț costă aproape patru (4)
lei, împușcatul în tâmplă se va realiza cu târnăcopul.
Recursul perpetuu al subînțelesului nu o să cunoască
niciodată exigența spiritului analitic. Omul din acest
viitor are voie să nu însemne nimic. Urmărirea procesului
filogenic al noii rase de proști este realizat
printr- o suită de teste care constrâng și stratifică
noul individ apărut.
Ziua Marii Tolăneli reprezintă ultima zi de subsol
a săptămânii, când nu mai există nici punți, nici salvări,
nici servicii de urgență, nici program la televizor.
Toți indivizii, indiferent de locație, sunt obligați să
se-ntindă, să închidă ochii și să-și ascundă exactita-

tea în inexactitate. Marea asumare a
lucidității sau exercițiul deformării, după
agila mușcătură a oricărui discurs steril,
bazat sau nu pe logica gândului frumos în
contact cu solul, orice hărțuitor penetrant,
dornic să inunde trupurile celor tolăniți
cu afronturi ideologice sau mai binevoitor,
ca de obicei, să amendeze cu ironiile lui
condiția suprasaturată de duh volatil a celor
așezați la vedere în carne și oase, va fi pe loc
dezmembrat de rațiunea și afecțiunea lui
complice și transformat în adăpost pentru
cei cu conștiințele pierdute. Întotdeauna cei
mulți și proști vor avea nevoie de piese de
schimb. În rest, numai de bine celor care au
descoperit, că din halucinațiile lor își pot
construi o identitate reală. Lumea, în esența
ei, este o portocală. Nu are echilibrul curbelor
și chiar dacă se manifestă, totuși, într-o
culoare benevolă, nu știi, niciodată, dacă este
sau nu coaptă. Semințele fructului nu cresc
până devin gust. Aici este, de fapt, dilema
lumilor capturate în lumi. Orice nefiresc
devine firesc după o lungă perioadă de timp.
Orice început are un început, nu-i așa? Un
moment intact, de unde totul devine contextul
a ceva. Nu să existe. Momentele încep
să respire în plan palpabil, abia după ce
devin conștiente că sunt un fel de prezent al
lor. Fiecare lucru are tendința de a-și ctitori
prezentul cel mai oportun. Viața unui lucru
viu este o sumă de momente, mai mult sau
mai puțin dramatice, exprimate sau neexprimate.
Dacă ai înțelege, ce romantic ar
dezmembra adevărul într-o credință, nu miai
mai spune niciodată pe nume. Aș rămâne
doar cunoștiința ta probabilă. Un bărbatstare
și nu un bărbat- carne. Nu ai mai putea
să hărțuiești isteria care amenință calitatea
mea de încruntat, nici stupefiantul nu ar mai
evolua fără prejudecăți. Ce am deveni
amândoi, atunci? Doi împătimiți ai unei
mahalale de chiote. Am putea să ne aliniem
toate performanțele pe o hârtie și tot nu near
vedea nimeni, cât de multe sau cât de
puține am făcut. Crede-mă, știu ce spun,
chiar și atunci când cel care îți vorbește este
doar un chip fără contur, fără ecou, fără stoicism.
Tupeul imposturii prin vocație are traseul
lui obligat la inerențele propriei dictaturi
de netrebnicie. Aici nu se subscrie
concretul. Vrei nu vrei, suntem amândoi
vânători de consecințe. Ne creăm și recreăm
la nesfârșit ospitalitatea propriilor aranjamente,
pentru că așa ne-am obișnuit după
ce am conștientizat prezentul și am aprobat,
că realitatea lui este suficient de probabilă să
evolueze. Platitudinea nu se poate vindeca
sau bate în cuie. Din propria lor indiferență,
au dispărut dinozaurii. Acesta este cel mai
pertinent argument posibil, restul sunt doar
legende cu meteoriți și războaie extragalactice,
în cel mai rău caz, de teorii ale
conspirației. Seducția, abundent ilustrată a
ochilor tăi, de a stăpâni lumea din lumea ta,
are acele subtile continuități între mit și
literar, dar este fals să crezi că poți manipula
realul oricui dintr-un singur zâmbet, închistat
cu forța în mecanica unei iubiri camuflate
în tot felul de pseudonime. Eu sunt un
loc al surprizelor, în timp ce tu ești un lagăr
de concentrare al întrebărilor fără răspuns.
Femeia este iadul bărbatului, identitatea
care tatonează conștientul cu inconștient,
femininul care îndulcește, dacă vrei,
indulgența morții. Punerea în scenă a
obiectivității a fost întotdeauna atuul tău cel
mai feroce, aranjat pe capitole atent maturizate,
să valorifice sexualitatea, cultivată
excesiv în lectura palpitantă a coapselor tale.
O femeie se naște deja trăită. Un bărbat este
pregătit pentru moarte. Nimic nu este prudent
în această ecuație. Plus de asta, dacă ar
fi să ne descoperim subtilitățile care ne permit
să ne intitulăm autorii vii ai viului
celorlalți posesori de eu, curat moral, probabil,
am avea nevoie de un inventar complet
de acțiuni justificative, înainte și după potrivitul
propriei originalități de punere în
scenă a unor falsuri, genial regizate. Suntem
maeștrii ficțiunilor, artizani ai
semnificațiilor. Dar am putea fi, oare, o
însăilare a balansului dintre frustrarea supărată
și seducția echidistantă cultivată, de fiecare
în parte? Un echilibru tot ar trebui să
existe, nu-i așa? O continuitate într-un adevăr
fabricat. Eu, astăzi, îți scriu pentru că ai
încetat să exiști. Nivelul sumbru care ne
conduce acțiunile într-una dintre încăperile
punctului, nu ar trebui să reprezinte o surpriză
în capul obiectiv al celui care, așezat în
scaunul său de domnie, ne aprinde pasiunile
cu o lupă, apoi stă și râde văzându-ne cum
ne perpelim, ca niște foști campioni olimpici
ai tupeului, acum, uscat și căzut la capătul
ghiveciului. Jur, că din zâmbetul tău aș
putea să ridic un bordel! Aș merge până
acolo unde ecranele televiziunilor ne batjocoresc
ochii cu tot felul de reclame, care ne
promit crâncen, că ne vom îmbolnăvi și noi,
cândva, iremediabil. Prin urmare, pentru a
preîntâmpina viitorul sfârșitului, cumpărăm
doar medicamentele care ne țin în viața
cuiva cu forța. Ce eternitate infantilă ne
paște, ce resemnare euforică, ce disciplină ne
împarte și ne desparte victoriile de înfrân-
13
1/2017

CÂNTAREA ROMÂNIEI
De Dan Cojocaru
Se cere o mică prefaţă pentru cei care au uitat, dar
mai ales pentru cei care n-au prins – şi bine că n-au
prins – perioada “Cântării României”.
În general nu e bine să uităm ce-a fost.
Poate să iertăm, dar să nu uităm!
Până în Decembrie ’89, la loc de mare cinste în programele
Televiziunii Române se afla emisiunea de dumincă seara,
pusă la ora cu cea mai mare audienţă, intitulată “Cântarea
României”.
La începuturi, cu mulţi ani în urmă, ea era cu totul altfel: fiecare
judeţ, prin rotaţie, îşi prezenta valorile cultural-artistice pe care le
avea, de la muzică clasică, la folclor, de la balet, la dans popular, de la
teatru, la creaţie literară, de la gimnastică artistică efectuată de tineri
ori copii, la vechi şi valoroase tradiţii bătrâneşti locale. Se înţelege că
la vremea respectivă în rândul telespectatorilor era o mare emulaţie,
fiecare dorea ca judeţul “cutare” să fie cotat cât mai bine, fiecare, ca la
competiţiile sportive, avea favoriţii lui, fiecare încerca să nu scape nici
o emisiune, pentru că într-adevăr ar fi fost o mare pierdere.
Se-nţelege că cei care se ocupau cu propaganda, la cel mai înalt
nivel, şi-au dat seama repede peste ce mină de aur au nimerit, aşa că
numerele, cândva artistice cu adevărat, au început să fie împănate cu
idei politice, laudative, la adresa celor doi “mari conducători” pe carei
aveam la cârma ţării. N-a trecut mult şi s-a ajuns la o monstruoasă
plăcintă în care nu mai era vorba decât de EA şi de EL. Restul nu
mai conta. Chiar şi obiceiurile strămoşeşti, cum ar fi “ieşitul la arat”
erau închinate “Marelui Cârmaci”. Şi ăsta-i numai un exemplu.
Tot la început, filmările se făceau la întreaga emisiune într-o
sală de spectacol, pe o scenă normală. Cineva a avut ideea “genială” s-
o scoată afară pe biata “Cântare”, pentru că numai în exterior putea
să capete o aşa grandoare. Şi a căpătat. Încet-încet s-a ajuns, de la 50-
100 de oameni, cât avea un cor, să vedem câteva mii, înşirate pe străzi
ori pe stadioane. Un dans popular nu mai avea 10-12 perechi, ci
câteva sute, iar un biet recitator, fie el şi amator, musai avea în spate
câteva sute de figuranţi, cu portrete şi drapele în mâini. Culmea
gigantismului l-a atins judeţul Neamţ, unde pentru fiecare număr se
scoteau zeci de mii de “oameni ai muncii” costumaţi diferit, de la pionieri
la mineri, de la şoimi, la sudori ş.a.m.d. Pentru a putea fi
cuprinşi în imagine se foloseau la filmări helicoptere şi macarale
uriaşe.
Atât de dragă le era această emisiune soţilor Ceauşescu, încât,
pentru a nu pierde vreuna, se înregistrau pe casete şi ei le urmăreau,
atunci când erau plecaţi în străinătate, la aceeaşi oră, fie în avion, fie
la hotel, fie pe unde mai bănănăiau. Repet, la ora la care se difuza şi
la Bucureşti.
La realizarea “Cântării României” a participat toată Televiziunea,
cine spune că nu, mănâncă gogoşi. Era sarcină de serviciu şi nu
te puteai sustrage de la aşa ceva. Nu uitaţi că alte televiziuni nu mai
erau atunci, iar odată pus pe liber, fiindcă asta te aştepta, ai fi vândut
covrigi. În cel mai bun caz. Nu e o scuză, e un adevăr.
Dar, să vedem pe scurt, cum se făcea această emisiune. Ca bucătărie.
Judeţul confecţiona un scenariu – deşi la toate judeţele scenariul
era identic – apela la compuzitorii ori textierii de pe plan
local, sau solicitau – pe bani buni – material de la “centru”. Scenariul

15
ajungea la Televiziune, unde mai era împănat bine
cu idei, înţelegeţi de care. Apoi era trimis la CC.
În cazul în care se aproba, devenea literă de lege:
nu se mai schimba nici o virgulă. La o emisiune,
pentru un judeţ, lucra din partea Televiziunii o
echipă formată din: redactor muzical, redactor
literar şi regizor artistic. Plus un “şef ” care coordona
tot şi ne supraveghea, ca să nu facem gafe.
Meseria mea, cea de regizor, însemna alegerea
locurilor de filmare, filmările propriu-zise, ca şi
montajul final.
Se lucra cu carul, cu echipă mobilă de filmare,
una sau mai multe, iar munca pe teren însemna
ceva mai mult de o lună. Urma “vizionarea”. Când
totul era gata, la etajul 11 din blocul turn, cam pe
unde au tras “teroriştii” în Decembrie ’89 şi n-au
nimerit în cine trebuia, veneau o serie de tovarăşi
încruntaţi şi gravi, de parcă ar fi fost toţi bolnavi
de stomac.
De la CC, de la UTC, Pionieri, Gărzi patriotice,
Consiliul Culturii, ca şi de la judeţul împricinat.
Firesc, se simţeau datori să aibă observaţii, multe
din ele nişte tâmpenii. Noroc cu Preşedintele
Televiziunii, tovarăşul Petre, de fapt ultimul preşedinte,
un adevărat domn, Dumnezeu să-l odihnească,
fiindcă a murit în chip foarte bizar după
“evenimente”. El ne scotea din rahat întotdeauna.
După ce “durii” plecau, când rămâneam numai
noi şi-l întrebam disperaţi, ce să facem?, asta pentru
că de multe ori se cereau schimbări majore,
care puteau să însemne alte filmări, alte montaje,
ne făcea semn să stăm liniştiţi. “Păi, ce credeţi,
spunea dânsul, că până la difuzarea emisiunii mai
ţin minte ce-au zis? Lăsaţi-o aşa, fraţilor, că nu ne
luăm după toţi proştii.”
Spuneam că am lucrat şi eu, prin multe din
judeţe, la “Cântare”. Echipele cu care am mers în
deplasări erau formate din profesionişti de mare
valoare, cărora la port o amintire şi o consideraţie
deosebită, chiar dacă de multe ori filmam numere
care nu aveau nici o legătură cu “artisticul”. De
multe ori se întâmplau şi lucruri care frizau
absurdul ori grotescul, dar care acum, după atâta
timp, mi se par de-a dreptul amuzante. Câteva
din ele încerc să le povestesc în continuare, asigurându-vă
că nu am exagerat cu nimic şi că n-am
pus nici un cuvinţel în plus din fantezia mea.
1/2017

FANFARA
DE LA ORŞOVA
În scenariul pe care-l aveam în braţe, la judeţul Caraş Severin
unde filmam, scria clar: “Fanfara de la Orşova”. Nu-mi
făceam probleme cu asta. A filma o fanfară era cel mai
simplu lucru, mai ales într-un peisaj generos, aşa cum este cel de
pe malul Dunării. În plus, ca să fim siguri, redactorul muzical
venise şi cu banda de sunet de la Bucureşti. Era vorba de “Valurile
Dunării” de Ivanovici, în interpretarea fanfarelor reunite ale
Armatei.
Cam aşa se făcea, atunci când aveai dubii că o oarecare formaţie
nu era de cea mai bună calitate, veneai cu banda gata făcută.
Locul îl găsisem chiar de la prima prospecţie pe care o făcusem
în judeţ. Un ponton mare, avansat în apele lacului de acumulare,
ce avea în spate drept fundal oraşul nou. Deci, totul părea a fi
O.K.
În ziua în care venise rândul şi fanfarei ne-am deplasat cu
microbuzul de la Turnu Severin. Eram cu echipa “mică”, respectiv
numai operator de film şi sunetist, pentru play. Când am ajuns
la Casa de Cultură, cea care patrona fanfara, am rămas neplăcut
surprinşi: nici urmă de formaţie, ba chiar pe uşă era şi un lacăt
mare, ceea ce însemna că era închis-închis. Ne-am învârtit cam
vreo jumătate de oră prin faţa Casei până când a apărut şi directorul
ei. Asta pentru că fusese trimis un copil să-l aducă. Omul
se uita la noi total nedumerit. “Fanfară? Care fanfară? Noi avuserăm
una, da’ se desfiinţară acu’ vreo patru ani.”
Am rămas toţi cu gura căscată. Cineva, n-am aflat niciodată
cine, trecuse din obişnuinţă în proiectul de scenariu şi fanfara.
Dar asta se volatilizase. “Nu se poate, neică!, am zis eu. Dumneavoastră
aţi scris aici, nu mama. Noi am venit să filmăm fanfară şi
fanfară vom filma! Nu putem sări peste nici un număr din program,
că după aia nu ne angajaţi dumneavoastră aici când or să
ne dea afară din Televiziune.”
Directorul se scărpina a pagubă în cap. “Dacă nu e…Mai bine
haideţi înăuntru, să vă tratez cu o ţuiculiţă proaspătă, de anul
ăsta!” Nouă numai de ţuică nu ne ardea.
O vreme ne-am învârtit ca nişte lei în cuşcă pe coridoarele
Casei de Cultură. Se dusese naibi şi zi de filmare şi respectarea
graficului de lucru pe care-l aveam. Între timp a apărut şi fostul
dirijor al fanfarei, un bătrânel chel şi tare simpatic. “Ei, să fi venit
matale acu’ vreo câţiva ani, ai fi văzut ceva ţâţă de mâţă, mi-a spus
el, dar acu’, dacă nu mai e drag de muzică, se duseră naibii formaţiile
care erau mândria oraşului nostru.”
Asta nu mă încălzea deloc, situaţia, cel puţin pentru noi cei de
la Televiziune, era dramatică. Nu puteam să ne întoarcem la
Bucureşti fără fanfară, asta era clar. “Bun, dar măcar instrumentele
şi costumele le aveţi? Că muzica am adus-o noi.” “Dacă nu
le-o fi furat carevaşilea, mai sunt, la magazie.” “Să mergem la
magazie şi să vedem!”, am insistat eu.
Da, dar magazia era şi ea încuiată. Cel care deţinea cheile era
plecat la Şimian, unde avea o înmormântare în familie. Directo-

ul se codea să spargă uşa, că nu el avea în
primire inventarul cu tot ce era acolo.
Dacă mai târziu se va da vina pe dânsul în
cazul în care lipsea ceva? La insistenţele,
mai ales ale celor de la judeţ, care trecuseră
deja la ameninţări cu destituiri, s-a
spart uşa de care vorbim. Trântite pe jos,
într-un colţ, zăceau şi uniformele de
paradă ala fostei fanfare. Cândva albastre,
cu epoleţi şi fireturi aurii, probabil că arătau
tare bine, dar atunci nu păreau altceva
decât nişte vechituri, ca la Taica Lazăr.
Erau şi instrumentele, dar buşite rău,
nici unul nu mai avea muştiuc, toba mare
era fără pielea în care se bate, la fel şi cele
mici. Tot ce se afla acolo a fost scos pe
treptele Casei de Cultură, la soare.
O femeie, apărută nu ştiu de unde, a început
să le sorteze, e vorba de costume, pe
dimensiuni.
Pentru moment aveam un dirijor, nişte
uniforme, nu conta cum arătau, şi nişte
instrumente desperechiate. Mai lipseau
fanfariştii. Dar de unde să-i iei? Şcolile se
aflau în vacanţă, altcineva disponibil, întrun
timp foarte scurt, nu prea avem de
unde lua.
Şi atunci mi-a venit ideea salvatoare.
Idee pentru care mulţi au râs după aceea
când am mai povestit întâmplarea. Chiar
alături de Casa de Cultură văzusem un
şantier îngrădit cu sârmă ghimpată. Se
construia probabil ceva, iar ca mână de
lucru erau…deţinuţi. Deţinuţi adevăraţi,
în zeghe vărgată şi cu capetele rase.
Am propus să ne folosim de ei, dacă tot
nu aveam altceva. După câteva momente
de pauză, când cei din jur se codeau să-mi
spună în faţă că sunt nebun, un “tovarăş”
de pe plan local, de la Comitetul orăşenesc
de partid, şi-a dat seama că asta ar fi
fost singura soluţie care ne putea salva.
A plecat ca o vijelie la penitenciar şi
foarte curând s-a întors cu câţiva ofiţeri,
inclusiv cu comandantul acestuia. Ne-am
înţeles pe loc. Patruzeci de deţinuţi, cât de
cât mai arătoşi – că la figuri îţi era frică să
te uiţi, toţi fiind violatori, hoţi periculoşi,
borfaşi, ba chiar şi criminali – au fost aliniaţi
în faţa Casei de Cultură şi au început
să primească uniformele.
Alţi deţinuţi, mai îndemânateci la lucru
manual, le prindeau nasturii şi epoleţii cu
sârmă, ca să apară costumaţia cât mai în
ordine. Simultan dirijorul împărţea
instrumentele şi-i învăţa cum să le ţină în
braţe. De fapt noi aveam nevoie doar e o
poză pentru planul general, nicidecum de
cadre apropiate.
Încolonaţi ne-am deplasat “în formaţie”
până la ponton. Evident încadraţi de paznici
cu automatele gata pregătite de tragere,
în cazul unor tentative de evadare.
Plus câinii lupi în lesă ce se uitau tare fioros
şi la ei, dar şi la noi.
I-am aranjat frumos pe ponton ca să
pară o fanfară adevărată, operatorul şi cu
mine ne-am urcat într-o şalupă, sunetistul
a rămas pe mal, pentru a da drumul la
muzică şi toată lumea a încremenit. Adică
“fanfara”, că aşa a primit ordin. Numai
dirijorul avea voie să dea din mâini, că deaia-i
dirijor. Şalupa a pornit, muzica de pe
bandă a început să cânte, iar noi filmam
“Fanfara de la Orşova” în draci.
Marinarul care se afla la volanul şalupei
fusese dresat să facă nişte volte de jur
împrejurul pontonului, dar în aşa fel încât
operatorul să nu vadă prin obiectiv decât
fanfara, oraşul nou din planul îndepărtat
şi nu gardienii ori câinii plasaţi, în poziţii
de tragere şi de atac. Ba mai mult, paralel
cu şalupa noastră mai era una a grănicerilor,
tot cu soldaţi înarmaţi, asta pentru
cazul în care vreun deţinut “fanfarist” ar fi
sărit în apă cu gândul s-o tundă spre
malul iugoslav. Ori chiar noi, echipa de
filmare.
La montaj am insertat foarte multe
cadre cu barajul, cu viaductele şi tunelurile
de pe malul românesc al Dunării, cu
vapoare şi tot felul de frumuseţi. Marea
surpriză am avut-o la vizionarea de la etajul
11. Ţin minte că numărul a plăcut
foarte tare.
Cineva, un tovarăş tare greţos în general,
şi-a exprimat chiar părerea: “Frumos
cântă fanfara asta de la Orşova, măi tovarăşi!
Şi a fost filmată şi bine. S-o mai folosiţi
şi la alte emisiuni, că e păcat să nu ştie
lumea de ea. Mai trimiteţi o echipă acolo
şi în loc să daţi alte prostii pe post, făceţii
cunoscuţi pe oamenii ăştia, că merită!”
Mult mai târziu m-am gândit, nu odată,
că poate unii dintre “fanfariştii” de la
Orşova or fi ajuns cu adevărat foarte
cunoscuţi după ’89, poate chiar VIP-uri.
Mai ştii? Iar acum se laudă, pe la chiolhanurile
pe care le fac la cluburile private, că
în tinereţe au practicat muzica în perioada
când se aflau la “studii”.
Muzica de fanfară, se-nţelege.
!7
1/2017

care-i sensul?
grija altora
Născută: 30.10.1971
Locuiește în Dublin, Irlanda
sisudorina@yahoo.ie
Director și fondator al revistei de cultură
„Itaca”, Dublin (din 2013)
Coordonator şi fondator al Centrului de
promovare „Itaca” – Dublin, începând cu
anul 2012
Inițiator, fondator și donator al Bibliotecii
Fănuş Neagu, Dublin (în 2011).
Fondatoarea Revistei Onyx – România/Irlanda
Coordonator al concursului literar Peregrinări,
proză scurtă, organizat anual în Dublin,
cu participare internațională.
Coordonator al Distincțiilor revistei Itaca
pentru Cartea anului – Diaspora, (din 2015)
Membru fondator al Itaca organization Dublin
(din 2017)
Studii: Universitatea Transilvania din Braşov,
Facultatea de Litere
CĂRŢI PUBLICATE:
2009 sub conceptul editorial underground,
colecția - ediții second - hand, apare un
tiraj de 500 exemplare distribuite gratuit în
Brașov și București, volumul de poezii
„Oase".
1. „Incursiune în romanul grec - latin", Editura
Transilvania, decembrie, 2010.
2. Volum de poezie „Intuiția rătăcirii mele”,
Editura Armonii Culturale, 2011.
3. Volum colectiv de proză „Înghițiți de pustiu
- amintiri din comunism”, Volumul I,
Editura Self Publishing, 2014.
4. Roman „7 ani”, Editura Singur, 2014
5. Volum de poezie „Plătind pământului cu
moartea noastră”, Editura Singur, 2015
6. Volum colectiv de proză „Înghițiți de pustiu
- amintiri din comunism”, Volumul II,
Editura Singur, 2016.
7. Volum de poezie „Joi spre miercuri” Editura
Limes, Cluj, 2017
De Dorina Șișu
nu te grăbi să tai fusta aia verde din dulapul bunicii
carevasăzică impactul cu realitatea
a făcut un unghi de 90 de grade
dar dacă privești dinspre nord totul pare acoperit cu iarbă
las-o așa
vecina se machiază cu pricepere
șeful urlă în fiecare zi în pauza de masă
chiar acum natura moartă se întoarce pe partea cealaltă
iar ăla de la 2 mai dă o gaură-n peretele din baie
zi și tu dacă merită să tragi o dublură din viața asta
zi și tu că atunci când bei nu-i mai bine ca acum
când tragi tu linie ca un deștept și socotești egalul
nu te-apucă să stai nemișcat ore-n șir
și să te-nvârți în jurul miezului tău de om
să rânjești la blana de sub măsuța plină cu sticle de whiskey
și să lași dracului întrebarea aia din cântecul francezului
„sufletul unde e, unde e, unde”?
pune mâna și mistuiește-ți iubirile
sapă-n dimineți clipele sexi și-aprinde o pipă
că oricum au alții grijă să-ți explice criza existențială
care-i sensul?
erai gata să te deșiri în centrul orașului vechi
dar fix atunci ți-a sunat telefonul
și iubita te-a întrebat dacă o iubești și vinerea la prânz
te-ai oprit din nodul dispersiei și-ai răspuns automat că da
și de-a lungul încâlcirilor atâtor gânduri pe care le aveai exact când ai răspuns acel da
primești un pumn în stomac de la unu’ care te-a confundat cu altu’
o mașină taman atunci a oprit și-a scos un pistol exact spre tine
privești ca un prost în țeava lui
nu miști și nu clipești
aștepți să-ți zboare, la dracu, creierii
dar ăla trage trei focuri, unu’ după altu’, în tipul din spatele tău care se pregătea
să-ți mai bage un pumn-doi în cap
ești nesfârșit de viu și de static
îți dai seama că printre picioare îți curge sângele ăluia mort din spate
doar după ce o duduie strigă practic cât o ține gura
oh, gosh, o my gosh, o my gosh...
plutești peregrin pe vârful picioarelor în crâșma de peste drum
și bei pân’ te trezești din cea mai vie aiureală trăită de până atunci
era normal, îți zici, era normal ca ăsta să fie dracului un vis
un simplu vis, la dracu.

miercurea lui Munch
te crezi onorabil aruncând în ochii lumii praf de stele
faptele tale sunt lărgiri de orizonturi
ca niște himere în danteluri scumpe
19
pe strada principală din centrul orașului
stau în fiecare miercuri să vând tabloul lui Munch
și lumea trece pe lângă noi fără interes interuman
Cormac râde cu berea lui ascunsă în buzunarul drept
râde și râgâie enervant
- man, lasă-te de meserie. nu te cumpără nimeni. man, fă ca mine.
mă rog, nu știu ce face, dar e amicul meu
nu aruncă-n mine cu praf de stele
mă ruinează-n oase fericirea lui simplă
dărnicia lui fără cap și coadă
fără motivație și fără scuze
un prieten fără de care nu aș sta ca un prost
la dracu, fix ca un prost
în fiecare miercuri pe O'Connell Street
să-l dau pe Munch pentru o sută de euro
visez un cal alb. visez un rege. un pod dărâmat și un pantof de damă.
visez că sunt mic. uneori mare. visez o tăcere care mă omoară.
visez că învăț o altă viață
cu dialoguri
cu iubiri
cu iarbă verde înaltă și-o casă
visez că visez o dimineață într-o barcă
pe o apă albastră și rece
iar eu sunt un vis care visează al treilea vis al unui eu la pătrat
sunt singur
oamenii au plecat de colo-colo să-și împlinească poftele
n-ai cum să mă fumezi
n-ai cum să mă fumezi fixând din ochi o scândură
nici para lui Rembrandt și nici mărul biblic
nu-s elemente depresive care să fluture existența în plimbarea de dimineață
uite că filologul, filosoful, istoricul, arheologul, poetul
au câte-un nume de stradă sau o statuie în centrul vechi al unui oraș
eu am un bilet câștigător în buzunarul drept
merg râzând prostit pe lângă o casă scoasă la vânzare
ating în fiecare zi vitrina de lux a unui magazin fițos
mă sprijin câteva secunde de un Volkswagen 2017
și privesc, da, fix așa cum spui și tu: la urbea care clocotește
și ce crezi?
mă dezlipesc de mine și aleg să fug și mai tare spre fericirea
care mă duce exact la Pub-ul lui Paddy
pentru că el e singurul prieten ce-mi zâmbește în fiecare zi
cu gura pân' la urechi, întrebând: „how are you? all is well?”
în timpul ăsta îmi umple un pint cu Guinness
apoi îmi povestește iar de Arthur și afacerea lui.
acum spune și tu dacă are vreun rost să păstrezi gândul ăla care te roade
ori e mai bine s-o tai hai-hui prin viața
care-ți joacă pe vârful degetelor
o sârbă drăcească de fericire?!
1/2017

să zicem
să zicem că suntem calmi nu disperați
că suntem iubitori nu exasperați
să zicem că pe stradă nu e hărmălaie
ci o muzică din liră cântată zeilor
iar noi suntem atât de curați că o auzim întocmai
să zicem că nu a murit nimeni de bătrânețe
și nici de foame sau prin războaie
să zicem că am uitat ce-am scris mai sus
iar acum suntem doar niște nebuni cu zâmbetul larg deschis
că ne deschidem brațele și cântăm ceva de genul tra la la tra la la
că primim flori de la alții care au primit flori înaintea noastră
și când obosim de-atâta zâmbit
cântat
pupat
jucat
iubit
ne aplecăm și ridicăm o sticlă de tărie de pe trotuar
o punem la gură și înghițim cu poftă până amorțește limba
facem doi pași mai la dreapta ori mai la stânga
ne ridicăm puțin pe vârful picioarelor
și rupem un măr roșu dintr-un măr plin cu mere
îl mâncăm până la cotor și-l aruncăm civilizat peste gardul înalt al primarului
să zicem că ai terminat de citit toate rândurile de mai sus
te dai jos din pat și rupi ziarul
spargi televizorul
îți bagi picioarele în apa mării după ce-ai condus cu zâmbetul pe buze
după aia mergi să ridici banii câștigați la loteria națională
îți cumperi o casă
o pisică
un câine
aranjezi cele 4 dormitoare
fixezi o masă și-o umbrelă în curtea din spate
te lungești pe scaun și admiri pereții
până când îți dai seama că nu ți-ai dat seama până acum
cât de mult spațiu a rămas de umplut între gardul viu și locul de parcare
să zicem că cimentul s-a uscat într-o formă de fluture

Iubesc desăvârșit
Îmi spunea gândul într-o seară acum vreo 7 ani, la un
pahar cu eu-l din oglinda spartă la care priveam cu interes
nebun: misterul se află la sfârşit. Nu am înțeles care sfârşit
şi nici de ce dracului se repeta. Cui te adresezi, mă întreba!?
Amicul din oglindă, nebun că nu-nțelege schimbarea
de personalitate cu un dialog filozofal, venit parcă
să te devieze de cap, încerca să răspundă: de firea ta, te legi;
dezlegi iubirea prin deşert. Nimicuri spui că înţelegi. Luneci
umbre, ţipi singurătăți, complici un fapt mărunt. Taci.
Modestul ideal te răscoleşte? Sunt un sărac? Bogat cu ce şi
pentru cine, când în pustietatea ta îți vine a ucide? De
unde vii? De unde eşti? O scuză, un păcat şi o iubire, trei
puncte cardinale ai ucis. Remodelezi acum sărman-ți lume,
în timp ce în prezent te arcuieşti orbind?
Simplicitatea mâinii în care ai crezut, a tăcut. Acum ascult.
Un filosof declamă faima câinelui bătut. În arenă eşti
singur. Experimentezi cuvintele care-ţi fug fără voie. Te
superi pe-nţeles şi pe mulţime. Timpul a murit strivit de
tine, dar iată altul care dă să-ți nască o iubire. Iubire. Iubire?
Iubire! De fapt...priveşte glasul pentru care-ți eşti.
Inofensiv venin, atinge visul tău: regatul nu aşteaptă o
poartă să se-nchidă.
Mişcare într-un cerc; la tâmplă-ţi cântă şoapta. Un tropăit
secret se vindecă prin sine, cu tine? Cu cine, spre drumuri
pleci, dar eşti singur?
dacă
motto: întrebările chiar dacă le întorci pe dos sau le întorci cu lopata
tot alea sunt
dacă e să subliniem iubirea
zic să aduci un marker roşu
să-i facem o linie groasă şi un afiş pe care să-l punem strategic
pe autostrăzi
21
Vorbeşti cu tine. Eşti fericit. Tu vezi cum te ridică timpul.
Ce vrei? Apare gândul care te-a legat cu lanțuri. El e mai
dur; direct şi fără milă-ți spune: de ce pui sufletul în mijlocul
lumii? Anormalule, indiscretule, amețitule! Nu vezi
că stai pe un peron de aşteptare? O mască râde. Stă pitită
frica şi surâde. Tu vrei să pleci, dar stai. Și vrei să râzi,
dar... pribeag e următorul gest.
Să fiu nebun? Dement? Dement nu e trecutul, ci doar necunoscuta.
Oh, viață, de ce sughiți cu lacrimi? Ei? Pe unde
calcă umilitul?
Timpul s-a oprit în dreptul paharului meu şi în dreptul
acestor cuvinte. În dreptul întâmplării mele s-a răstignit
şi noaptea, în oglindă. Și iată ce ne-am întins la taclale
fără de noimă şi fără să avem habar că, cine ştie, ceva o să
se-ntâmple!
Mâna scria, nebuna! Scria împinsă de un duh al nopții:
cine vine să te privească cu ochiul milei? O toamnă se întoarce
în ochii tăi de lut. Și uite cum ți-e vară! Pe cine respectă
ochii de zimbru, de cine ți-e teamă iubind neajuns?
Mâna s-a oprit. Oglinda s-a spart. Gândul, amețit deatâtea
pahare, s-a culcat. A doua zi, cu o fericire misterioasă
şi maximă, sărută pe frunte tristețea aia ciudată
şi-şi spune: iubesc desăvârşit! Iubesc şi-atât!
dacă e să povestim de război
zic să scriem scrisori de dragoste în plicuri roz
să le trimitem ălora de umblă pe străzi cu armele
ălora de-şi ucid nevestele şi copiii
şi-n loc de bombe artizanale să-i înfăşurăm cu acadele
să le spălăm creierii cu turtă dulce
să-i punem pe topogane şi-n leagăne să-i dăm de uța
povestindu-le de indulgență
dacă e să dăm crezare morții
zic să ne trăim cu ambele mâini viața
să aşezăm timpul în dreptul luminii de dimineață
să-i facem o poză cu noi râzând
că ce mare scofală-i să fii fericit când ai de trăit o viață pe gratis?
dacă e să vorbim de doruri
zic să nu mai stăm la coadă zi de zi căutând în urmă
să ne fabricăm danteluri de lux la masa din dining room
şi-n fiecare zi
să subliniem cu marker roşu
pub-ul la care vom sărbători ziua de naştere
p.s. dacă e să fie ceva ce-am uitat
fie să fie însăşi uitarea
1/2017

De Petru Ilieșu
Exibito-biografia ¼
Capitolul 2
Se spune că era un tip firav și avea părul lung și scria poeme stranii
și fuma țigări fără filtru și avea blugii mâzgăliți cu Hendrix, Pink Floyd și
The Doors și că apoi și-a lăsat barbă
și că era o pacoste pentru părinții care primeau mesaje
de la trecătorii prin fața ferestrei camerei sale
unde mesajele scrise cu lumânări pe tavan – citate din Oscar Wilde
și pereți
tapetați cu postere și
inscripții care se puteau citi din stradă
„Moartea și vulgaritatea sunt singurele realități”
- și graurul negru în fața ferestrei
sau blues-urile - Janis Joplin și niște sculpturi cu monștri modelați din foi de plumb
prin gura și ochii cărora plutea fum de interminabile țigări și
litri de ceai de mentă și Kafka și Proust și Cesare Pavese și
mai târziu poeme de Allen Ginsberg la sfârșitul liceului,
și-apoi o primă mare iubire – miniona superbă „curvă de italieni” care l-a iubit în felul ei
într-un fel de hipnotiză - capul pe umăr, gesturi calde și moi și o dedicație pe cartea „Viața și
Opiniile lui Zacharias Lichter”
- o dramă cu întâlniri pe malul Begăi
banca de lemn verde și scorojit cu alibiul unui top de cărți ce trebuiau să pregătească
examenul de bacalaureat
- dramă cu toate privirile umede și toate bătăile de inimă din lume și (pacoste pentru părinți)
și
prefigurarea unei despărțiri fără urmă
- se spune - era un paria și despre o plimbare prin parcul Pionierilor – Willi Totok în ziua
ieșirii din pușcărie – priviri ferite în jur (element dușmănos al regimului),
- priviri ferite in jur
- vocile în șoaptă și imaginea securistului pedant și parfumat
care încercase să-l racoleze prin anii ´78 dând târcoale hanoracului său militar izraelit cumpărat
de la un student curd în Complexul Studențesc
- un NO mare și galben cusut stângaci pe mâneca stângă (o pacoste pentru părinți)
- locuind apoi într-o garsonieră la etajul 4
unde s-a petrecut o seară cu poeți bucureșteni de la Cenaclul de Luni și alți scrântiți din generația post-beat cu
ochii lor plini de fluturi și de lumea eroică a celor buni
- și o țigară cu marijuana poștită peste fardul cu bronz de vopsit sobe pe fața poetului Augustin
nu departe de fereastra cu graurul negru
nu departe căminele studențești unde - se spune - lăsase o dâră de diplome la medicină compilate și bătute la o
mașină de scris Olivetti,
- bani de țigări Carpați fără filtru și uneori răsfăț cu Rothmans International – pachete
albastre și plate
și casete audio de la magazinul pe valută și muzică până peste
acoperișul de beton al blocului
- un casetofon de mașină adaptat și atârnat printre cărțile din bibliotecă
- studenți greci și arabi pe filierele socialiste – plătitori în dolari – diplome la medicină
scrise și dactilografiate într-o singură noapte
- profesori corupți - viitorii milionari ai perioadei postrevoluționare
- 45 de pagini pe hârtie velină lângă mașina albastră Olivetti care bătea al naibii de repede
și care aducea fum albastru de la pachetele albastre de țigări
și care proiecta în aerul translucid hologramele Epocii de Aur peste tot în încăpere și în sticla ferestrelor care se
înroșeau la apusul soarelui în acel sfârșit de solstițiu cosmic
- crâmpeie de conștiință
și litri de cafea și o mulțime de licențe luate pe numele studenților greci și arabi și apoi cele două negrese

una grasă și alta slabă
clămpănind cu pantofii lor butucănoși pe treptele etajelor inferioare
- se spune - le auzea din vreme și deschidea ușa apartamentului
- se spune - o oarecare anemică febrilitate – gândul că ar fi putut să adauge la biografia sa
„sex cu o negresă”
rarisime pe vremea aia în urbe,
cele două urâțele și sfioase așezându-se pe canapeaua din
singura cameră-bibliotecă și căni de ceai dintr-un ceainic mare de aluminiu și mult fum și
ele nu fumau și priveau sfios împrejur
căutând din priviri foxterierul pe care tocmai el îl pierduse
și de fapt nu așteptau nimic fiindcă era un fel de vizită de recunoaștere
într-o lume albă și socialistă unde 90% dintre bărbați ar fi vrut să le aibă în apartamentul lor
la o cană cu ceai
- cel puțin pentru a se putea lăuda că le-au auzit tropăind încet pe treptele etajelor inferioare
urcând și instalându-se sfioase pe canapea
cu genunchii strânși
privirile curioase dar stăpânite vorbind pocit românește și ceva franceză și ceva engleză mai bine evident decât se
spunea
- și o vizită de pomină pentru vecinii din bloc
- o adevărată aniversare a curiozității – priviri prin vizorul rotund care comprimă imaginea celor două negrese pe
palierele dintre scări și bocănitul pantofilor butucănoși
și una grasă și una slabă,
urâtele în vizită la etajul 4 unde se auzea zilnic muzică și cam tare
și cam nepotrivită pentru timpurile când la etajul 4 se auzea și
țăcănitul mașinii de scris noaptea
și de unde mirosul pregnant al țigărilor și aer albastru și valuri distorsionate ale postului de radio Europa Liberă
și unde graurul negru în fața ferestrei
- voci care cresc brusc și apoi dispar în zumzăială și țiuit reverberat
și cele două negrese așezate pe canapea fără pic de frison erotic
– pentru el doar o curiozitate care făcea să-i tremure mâinile în timp ce le turna ceai în cești și se gândea la sexul
lor umed și roșu,
- cea slabă și parcă mai urâtă cu ghetele ei masive și tropăitoare care încheiau perspectiva unor picioare osoase ieșite
dintr-o rochie uni
- nimic erotic și doar o curiozitate care făcea să-i tremure mâinile
- cea grasă (își amintea) Odette
dar fără sâni mari - cum or fi arătând înghesuiți în partea de sus a burții
- discul rotund care înconjoară sfârcul mare sau cum
și probabil părul pubian scurt și sârmos ca un fel de spuzeală în jurul unui sex
sigur umed negru și roșu ca o
insignă anarhistă
- oare coapsele și consistența bombată a feselor la pipăit și curiozitatea
care făcea să-i tremure mâinile în timp ce le turna ceai în cești,
- ele mereu împreună
de nedezlipit și nici o strategie de a le vedea singure
tropăind pe treptele etajelor inferioare căutând ceva și probabil necăutând nimic
fiindcă mereu împreună
iar el străduindu-se să se convingă că nu le va turna ceai în cești
doar pentru a-i înnebuni pe vecinii
care priveau prin vizorul rotund cele două negrese trecând prin fața apartamentelor
de la etajele inferioare
inaugurând prezența unui alt întreg continent
- uite!
o întreagă lume din afara Cortinei de Fier
- o informație intensă pe care și-o puteau permite doar din spatele vizorului
rotund care focaliza ieșirea din cunoscut
- două negrese urcând treptele spre ultimul etaj unde cunoașterea se termină
și începe imaginația
- cum o fi arătând sexul lor umed și roșu înconjurat de părul pubian, inelat, sârmos strivit de lenjeria intimă
23
1/2017

- un eveniment cu totul singular în cartier
și strania lui satisfacție – se spune – era prilejul unui eveniment singular care lăsa libertate infinită imaginației vecinilor
și la asta – se spune –
se gândea uneori în timp ce turna ceaiul în cești
și vorbea despre noile schimbări din Europa de Est despre care cu siguranță ele nu știau încă nimic
și părea că nici nu erau interesate să știe
- se spune – se gândea la materia fragilă și efemeră a trupului lor
străbătând labirintul doctrinelor politice și experimentele sociale care au distrus generații
- și porții mari de timp compromis
- un timp rebut aruncat în haznaua istoriei,
despre care ele nu știau nimic și părea că nici nu doreau să știe
și nici despre crâmpeiele din viața sa anterioară
prin anii ’60 ai tinerilor fasciști italieni din Trieste în răpitoarele lor mașini cinquecento în Timișoara
dând iama prin fetele din schimbul de dimineața al fabricilor de textile
- pe vremea când mecanicii de întreținere de la depoul de tramvaie
scoteau cărți din buzunarul salopetei
Ezra Pound și T.S. Eliot în pauza de masă filme poloneze după cină
- îi priveau pe workerii nemți legănându-se în romburile chihlimbarii ale halbelor de bere
(halele proletariatului și fiecare nouă piesă
finită care însemna o halbă de bere și 5 țigări)
- pe vremea când travaieurii francezi mărșăluiau prin Paris Match
iar cei englezi se întorceau spășiți la casele lor celulare - 2 nivele în cartiere tip domino
– cenușiul unor orășele cu o puzderie de pub-uri care drenează
vlaga săptămânală
- când suedezii descoperiseră noua prohibiție și înfierile din lumea a treia și pușcăriile
cu un singur pacient și libera circulație a pieței de muncă pentru iugoslavii antemergători
iar danezii fondaseră Utopia
și libertatea magică a Christianiei
- și era vremea Marilor Revelații postbelice
când România descoperise remediul
contra anacronismului rural
și copiii țăranilor s-au mutat la oraș unde aveau apă caldă sâmbăta
iar duminica se plimbau pe Centru
mâncând semințe și privindu-se unii pe alții
stropiți din belșug cu parfum ieftin în cămășile lor albe de nailon
și când era vremea mirajului Mării Negre cu mingile sale mari de gumă vopsite în culori optimiste și costumele de
baie curajoase
și zâmbete largi în remorca tractoarelor roșii – elevi la campaniile de cules porumb, castraveți și lanurile de floarea
soarelui în prim plan
- și apoi entuziasmul cu care politicienii Stângii românești îndesau în pușcării
dușmanii de dreapta ai poporului
la distanță de mii de km unde politicienii Dreptei americane îndesau în pușcării dușmanii de stânga ai poporului
- nimic în comparație cu pufoaica și cizmele muncitorului sovietic gata să reconstruiască temelia lumii pentru lebedele
de la Balșoi Teatr
mărșăluind sub steagurile roșii spre șantierul Omului Nou
- un alt OM NOU decât cel planificat de Revoluția Culturală Chineză
- un alt OM NOU
decât cel care a inventat Pop Cornul și stă cățărat pe schele în fabricile de armament
- un alt OM NOU decât cel ieșit la lumină din pădurile de la Sierra Maestra propovăduind la microfon Victoria
proletariatului
- care a plătit toate oalele sparte ale istoriei
în hainele sale de Om NOU din Furnicarul orelor de vârf
Liber să viețuiască chiar și prin
cartierele părăsite din marile orașe
prin arhipelagurile de human waste și copii modificați genetic
Liber să vadă în arhitecturi de monitoare stratificate cum viețuiesc
cele 2,5 de milioane de pușcăriași din States care trăiesc pe cheltuiala statului

Liber să cunoască posterele marilor corporații
imprimeurile cu zgârie norii credinței absolute
oficianții în costume negre
automatele de pâine și vin
și câmpiile de beton și ruinele monumentale închinate legii falimentului
- și apoi firmele căpușă ale protipendadei politice
Liber să cultive reclamele pentru țigări care încurajează feminismul
și hărnicia femeilor din schimbul de noapte
Liber să șoptească: Ar fi trebuit să vezi lanurile de floarea soarelui la începutul verii
când totul este de un verde intens
și exploziile sporadice de galben portocaliu
pulbere de aur
ningând lent peste șiruri de blugi și animalele feroce din jungla urbană,
peste cele 20 de milioane de sfinți care au murit pentru Mao
și peste sfertul din Cambogia care s-a trezit mort din visul lui Pol Pot
- nimic altceva decât (și el) o nouă „biată victimă a istoriei” chinuită de vocile din mintea sa
Liber să își aplece capul în stânga sau dreapta pentru a vedea mai bine expresia foștilor înalți demnitari
uscați de sute de ani în catacombele din Palermo
- Urletul lor fără sunet spre eternitate gurile și ochii lor
în care stă ascunsă calea noastră spre mântuire
și desăvârșirea eternă a miliardarilor din Who is Who
Liber să își imagineze amintirile din viitor despre care cu siguranță ele nu știau încă nimic
și păreau ca nici nu erau interesate să știe
-despre epoca postrevoluționară
cu foștii ofițeri de securitate împânzind parlamentul
- se spune – cot la cot cu bătrânii virtuoși acrobați
ai lecțiilor de sărit șotronul domeniilor statului
de împărtășit viitorul unei fericiri colective
unde omul va fi partea solidă a unui
Yo-Yo
țopăind în sus și-n jos prin aer,
bătând din mâini și din picioare
cu gura trasă până la urechi
rumen de bucurie
- pete roșii în obrazul său plutind în sus și-n jos prin aer
deasupra imenselor succese ale unei economii de piață ori planificate deasupra
vastelor laboratoare care clonează imagini cu vite la banda de muls și
botul lor umed negru și roșu
și numărul de ordine pe centralizatoarele EXCEL
și găinile de pe autostrăzile sedentare care dirijează ouăle
spre angrenajele BIO de împachetat
și porcii între barele BIO de fier sfâșiindu-și coada în semn inițiatic
și oameni harnici înșurubând piesele minuscule ale mașinăriei timpului
- Km de hale laminate feeric și suprafețe rulante care curg
într-o stratificare labirintică
- zgomotul uniform și hipnotic al PROGRESULUI
și Km urbani de silent people murind singuri în apartamentele lor aseptice
- vecinii fantomatici despre care nimeni nu știe nimic
în afară de câinii lor castrați târându-și burțile pline și triste reflectate în sticla televizoarelor
unde trăiesc generații de octogenari Liberi să voteze siluetele alterate ale unor lideri
care pășesc grăbiți pe linia orizontului
înconjurându-se cu o țesătură de
țipete acide
Liberi să privească pupitrele camerei parlamentului unde se lichefiază și se rafinează voturile lor în semnul
solidarității cu
poporul
- cea mai genială afacere cu Poporul care e un simplu cuvânt
pe care poți apăsa pentru a goli automatul de monede
25
1/2017

- oh zornăiala lor pe care foștii șmecheri de mahala o adulmecă cotrobăind relații prin
rețelele de socializare
- holbați la cucoanele gureșe din noile oferte ale companiilor de telefonie mobilă
unde TOTUL e întotdeauna NOU și costă NUMAI -
- și capetele lor aplecate peste ecrane de unde adie
o nouă perspectivă ideologică salvatoare despre care cele două
negrese din anii ’80
cu siguranță că nu știau încă nimic
și nici nu păreau interesate să știe
nici despre bârfa cu Herta în fața intrării de la grădina de vară a cinematografului Capitol
în așteptarea filmului Nobel
- (o nouă sminteală a memoriei) - se spune - rula un film rusesc
unde priveai prin niște ochelari rotunzi și negri un film rusesc
- în fața intrării cinematografului Capitol (un episod de referință) cu
Willi, Wagner și Freundorfer, Herta și
toată gașca care mai apoi s-a pus pe murit
în afară de el și de cele care au urmat când
(sminteală în ordinea memoriei)
o mașină Dacia 1300 cu trei ofițeri
l-a luat din zbor de pe stradă
și au planat împreună abrupt în apartamentul de la etajul 4
- deasupra acvariului cu stoluri de poeme aurii plutind printre foile unor romane agitate
- cu burta mare și neagră
răsucită în sus
valsând printre scrisorile de familie
- fotografii colorate palid
-și decupaje de ziar în trombă printre degetele ofițerilor în civil
răscolind acvariul apartamentului și depunerile de minuscule excremente ale problemei de identitate din Epoca
Noului Om
întreținută cu viermișori roșii, pureci uscați de baltă și vitamine de import
- zvâcniri de copertă Soljenițîn
scăpate ascuns după lumina pâcloasă a neonului
și maldărele de fițuici răspândite fulgerător prin toate cotloanele
în lumina pâcloasă
mirosind a mucegai și igrasie
a ceai și țigări fără filtru
a hrana uscată din bibliotecă
și a contorsionărilor perverse de rafturi agitate
- mâinile plăpânde și albe și zburătoare ale ofițerilor în civil străbătând unduit ochii rotunzi ai mobilierului
și sonorul surd și constant prelins din colecția de viniluri
și sonorul surd și constant din bluesul efemer al casetelor audio
prin anii ’80
- și distorsiuni ale fețelor în aerul rarefiat de la etajul 4
și salturile costumelor civile în încăpere
după foi rebele plutind cu lentoare
și dansul mișcărilor și-al vocilor care pluteau cu lentoare în încăpere și fragmente de cuvinte învălmășite
și întrebări fără răspuns
- un deget imens ațintit spre el
și vapori vagi de manifeste neidentificate
- o bruscă schimbare de cadru în săli de anchetă și fragmente de cuvinte învălmășite
și întrebări fără răspuns
și ore în șir de fragmente de cuvinte învălmășite în sălile de anchetă
și pasul delicat de pantofi delicați ai celor două superbe negrese pe treptele etajelor inferioare
urcând
iar el – se spune – năpădit de o teribilă curiozitate
- cum o fi arătând sexul lor umed și roșu înconjurat de părul pubian

inelat sârmos strivit de o parfumată lenjerie intimă
iar el – se spune – cufundat în materia fragilă și efemeră a trupului lor
apăsat ca o lentilă peste sălile de anchetă
năpădit de umezeala roșie și neagră de mai târziu
și de fragmente de cuvinte care se schimbă mereu
27
- și multă muzică în urechi
odată cu orele ofițerilor în civil
repeziți să șteargă urmele timpului
care curgea în șuvițe subțiri și roșii prin fisura acvariului său
inundând sălile de anchetă
și apoi presimțirea inexplicabilă a unei mereu reîntoarceri
spre vizitele aproape erotice din anii ’80
- negrese superbe urcând scările
- ofițeri în civil și săli de anchetă imense
albe
pe tavanul cărora pluteau cu burta în sus
colecțiile sale de fluturi și pești exotici și chiar o fotografie
- se spune
-din acea tinerețe captivă unei inexplicabile mereu reîntoarceri
în clipa
când o mulțime din toate cele petrecute
s-au petrecut
și poate când nimic altceva decât
un graur mare și negru care se apropie curios de fereastră
până ce acoperă întreaga perspectivă
și țiuie din miezul său roșu
o lumină rotundă și roșie
care se tot apropie și acoperă întreaga perspectivă
care și ea se apropie
și – se spune – îi țiuie în ochi până la senzația de
țipăt
Și țipătul
Cărţi publicate:
Pastel H. Ed. Litera,Bucureşti,1978;
Autoportret cu foxterrier , Ed. Litera,
Bucureşti 1980;
Camera de mercur. Ed. Albatros,
Bucureşti,1982
Întrebare despre întoarcerea
acasă, Ed. Cartea Romanească, Bucureşti,1975
Confesiune asupra labirintului, Ed.
Marineasa & Planetarium, Timişoara,
1995
Îndreptar pentru constituirea ( de
ONG-uri…) -coautor- Ed. E.K.S. Timişoara,1991
România, Ed. Marineasa & Planetarium, Timişoara,1996
Petru, Ed. Planetarium, Timişoara,1997
România Post-Scriptum, Ed. Planetarium, Timişoara 1998
Revolutia, Ed. Planetarium Timişoara, 2000
Timisoara 1989 – No Comment ? , Ed. Planetarium, Timişoara,
2003
Timişoara – The History of a European City– l. engleză, Ed. Planetarium,
2004
Temeswar gechichte einer Europaische stadt – l. germană (revăzută
şi adăugită), Ed. Planetarium, Timişoara, 2005
Turist în Timişoara – ediţie româno-engleză, Ed.
Planetarium,Timişoara,2006
Performance în Timişoara – ediţie româno-engleză. Ed. Planetarium,
Timişoara, 2007
Timisoara -Ghid turistic de buzunar – ed. română-engleză-germană,
Ed. Planetarium, Timişoara, 2007-2008.
Tourist in Timşoara - album (ed engleză-germană), Ed. Planetarium,
Timişoara 2008
Jazzul ca stare de spirit - carte-album, (ed. Română-engleză)
Ed. Planetarium, Timişoara, 2009
Capitolul 2 – carte-obiect (Ed. Planetarium, Timişoara , 2014)
1/2017

Privind timpul
De Iulian Bazarea
Cuvintele
Cuvintele îmi sunt trecutul
prezentul și viitorul laolaltă.
Cuvintele îmi sunt iubirea,
cuvintele îmi sunt durere,
îmi sunt alături tot mereu
chiar și în tăcere.
Cuvintele se nasc și mor
în mintea mea, în gura mea,
se nasc, rostindu-se
și mor, rostindu-se, tăcând.
Și-n liniște se-aud cuvinte,
se-aud cum mor plângând.
Tot ce-mi ești
1. „Incursiune în romanul grec -
latin", Editura Transilvania, decembrie,
2010.
2. Volum de poezie „Intuiția rătăcirii
mele”, Editura Armonii Culturale,
2011.
3. Volum colectiv de proză „Înghițiți
de pustiu - amintiri din comunism”,
Volumul I, Editura Self Publishing,
2014.
4. Roman „7 ani”, Editura Singur,
2014
5. Volum de poezie „Plătind pământului
cu moartea noastră”, Editura
Singur, 2015
Mi-ești floare și durere,
un cântec în tăcere.
Mi-ești buza tremurândă,
un colț aspru de stâncă.
Mi-ești picurul de sânge,
durerea ce se stinge.
Mi-ești vântul calm de-afară
și luna-n calda seară.
Mi-ești șoapta adierii,
amarul întristării.
Mi-ești clipa trecătoare,
divină iluminare.

Nu vreau să mă mai întreb
29
Știu pur și simplu că exist,
că totul e imens.
Mi-ajunge să cadă din mine o lacrimă
și știu
că am pierdut ceva din mine.
Mi-ajunge un strop de ploaie să-mi cadă în palmă
și știu
că norii nu mai sunt ce-au fost.
Mi-ajunge sărutul tău pe a mea gură
și știu...
Nu vreau să mă mai întreb.
Revelație
Umbrele
Umbrele-mi cerșesc lumina
agățate, atârnate,
plâng și urlă-n nedreptate,
plâng ușor nealinate.
Calcă-n jurul meu târâș,
le ochesc c-un fel de spaimă
și tresar dar nu de teamă
ci de-o oarecare taină.
Văd cum vin tiptil din urmă
sau se pleacă-n a mea față,
vor să bea veninul dulce,
le simt pofta pentru viață.
Luați-o! Nu-mi lăsați nimic!
Deveniți un trup cu toate,
astfel veți simți, voi, poate,
dorul pleoapelor de noapte.
¬Ai simțit vreodată iarba
cum leneșă te mângâie ,
precum o iubită,
atât de tandru,
atât de fin,
cum tremură lângă tine,
ai simțit?
Și vântul ce-ți vorbeste,
te ia pe după gât
ca un prieten
și îți dezmiardă fruntea
și buzele și părul.
Mirosul uscat l-ai simțit?
De frunze uscate
și moarte,
de iarba uscată
și moartă,
de flori ce nu se vor mai deschide vreodată?
De n-ai simțit nicicând
măcar pământul veșnic
sub talpa ta de om,
atinge-mă o dată pe mine
și-ai să crezi
că și eu sunt pământul
pe care nici nu-l vezi.
1/2017

Și carii și gânduri
Sunt carii acelea care se târăsc prin lemn,
sunt vii precum gândurile mele
și lemnul este mort.
Cariile smulg din tot ce e frumos esența,
mă înnebunesc pe mine,
cel ce le privește distrugerea
ca un întreg castel bântuit de fantome
rele, urâte, blestemate,
ca și cariile, și gândurile mele.
Cariile au spart stele
în întunericul etern,
au spart pe veci cristalul lumii
și inima-mi trecând prin stern.
Toată voința dat-am lor,
în gura lor, a cariilor
să o împartă între ele,
să le dezbine
ca și în mine
un gând de altul .
Și au trecut din inimă spre creier,
de-atunci s-au preschimbat cu totul,
îmbătrânit m-am dat doar lor,
îmi scârțâie când scriu și cotul,
iar gândurile au gândul lor.
Cuvinte de seară
Prin sate pierdute
alerg neștiute
pe cărări neumblate
gânduri trecute.
Zbor înspre stele
iubitele mele
în corăbii cu vele,
gânduri rebele.
Zac precum ruine
uitate destine,
surâsuri depline
în gânduri festine.
Stropite cu ceară
cuvinte de seară
umbrite în vară
de gânduri fecioară.
Mai știi?
Mai știi cum desenam iubirea ca fluturii în zbor,
când decupam cu degetele norii,
privind cu ochi mijiți înaltul?
Îți amintești cuvintele ce nu s-au mai rostit
căci rost ele n-aveau...
doar sunet și priviri?
Mai știi, tu, clipele pierdute cu clipiri,
cum nu ne săturam privindu-ne
unul pe altul?
Îți amintești atingerile calde
pe vârfurile degetelor tale albe,
purtate ca un vânt suav de vară?
Mai știi pe unde pașii noștri mers-au
neobosiți scriind necontenit povestea noastră
și rar odihna ne-o găseam pe câte-o bancă?
Îți amintești cum serile veneau mult prea devreme
și gândul că plecam ne supăra?
Mai știi acele lungi îmbrățișări când
revedeam iubitul chip?
Eram un tot.

Privind timpul
31
Se-nchide poartă după poartă
cu scârțâieli și scrâșnete de dinți,
rugina sapă atât de adânc,
iar ochii își pierd lumina lor de sfinți.
Ce-ți spune sunetul de coarde
când îl auzi întâia dată și îți pare,
că lumea, universul se comprimă
în clipa care curge spre uitare?
A fost strigat un nume din mulțime,
probabil a fost chiar numele meu,
dar n-am răspuns chemării lumii,
am stat și-am așteptat ca un ateu.
Se mistuie încet dar sigur tot pământul,
curățindu-se de umbre cu un cânt,
doar timpul se-ndură să treacă alene,
privirile-s oarbe, cuvintele-s vânt.
De la pământ la cer
Închis
Ai închis în ochii tăi cerul
și minunea de a exista.
M-ai închis și pe mine
în ochii tăi verzi
precum frunza proaspătă
pe care o rup;
ticălosul de mine.
Ai închis tot universul meu în tine.
Am luat o batistă
neagră să fur cornul
lunii să secer
cu el în lanuri de sentimente
ce numai noaptea mai apar.
O scară doar mi-ar trebui
ca să ajung la stele,
regina să le-o fur.
Portativele ce vocile
înspre divin le-aruncă
le-am folosit demult
și nu sunt bune:
doar sufletul îmi levita
din trupul ancorat.
Am căutat un Babel turn
spre ceruri
să mă înalțe
dar am găsit
doar mușuroaie,
orașe-mușuroaie
și blocuri-mușuroaie
născute din munții dărâmați.
Am fost urcat cu scripeți
spre vârful lor, vedeam
un cer albastru, tare
și tot nu ajungeam.
Am zis c-o să plantez un nuc,
voi aștepta în el
să urc spre cornul lunii
de la pământ la cer.
1/2017

De Consantin ANTONOVICI
În 1939, am absolvit Academia de Arte Frumoase
din Iași, România, în specialitatea sculptură, devenind
un artist tânăr, acaparat și dominat de visurile de
cucerire a lumii artelor.
În acel timp, toate cercurile artistice, toate revistele de
artă ale României, vorbeau despre artistul revoluționar,
Constantin Brâncuși. Acesta fusese născut într-un sat
de produse agricole, în 1876, dar care a trăit și a lucrat
la Paris din 1904. Eram determinat să mă duc în atelierul
lui de creație. Șapte ani mai târziu am reușit să ajung
acolo.
Prima mea escală în acest drum lung și plin de
opreliști și peripeții, a fost în București, unde m-am prezentat
la Biroul de Pașapoarte. Funcționarul de acolo,
aflând că aveam visuri, dar eram lipsit de mijloace financiare,
a încercat să mă descurajeze.
Ivan Mestrovici din Zagreb, Iugoslavia – considerat
pe acea vreme drept cea mai mare personalitate în sculptură,
un mare succesor a lui Rodin – era în București
pentru a instala câteva sculpturi comisionate de guvernul
de atunci. Prin Mestrovici am întrevăzut posibilitatea
salvării mele. I-am comunicat visul meu de a putea
studia cu sculptori mari europeni, dar nu l-am
menționat pe Brâncuși, pentru a nu-mi strica șansele.
Mestrovici m-a ascultat și mi-a răspuns aprobator - vino
la mine la Zagreb și vei putea lucra în atelierele mele.
Vei putea ajunge cumva acolo. O știu!
La Universitatea București, erau mulți studenți din
diverse țări. Studenții din Iugoslavia mi-au marcat pe
hartă zonele de graniță pe care le puteam traversa în
timpul nopții, când vameșii erau mai neglijenți.
Am trecut granița și am ajuns la atelierele lui Mestrovici.
El m-a pus să lucrez cu alți douăzeci de artiști
tineri. Atelierele lui erau enorme și împărțite pe diverse
secții, ca într-o uzină. Am rămas surprins să aflu ca acolo
existau circa optzeci de oameni, lucrând în diverse domenii
– în lut, ghips, marmură, metal, și în ambalarea și
încărcarea sculpturilor în trenuri și camioane, în funcție
de țările de destinație. Cunoștințele mele și experiența
Seriile
sculptorilor tineri
ZILELE
STUDENȚIEI
(articol apărut în Sculpture Review, 1985, tradus de Stephan Benedict)
mi-au crescut, dar gândurile mele continuau să rămână
către Brâncuși.
Șase luni mai târziu, am primit un ordin să mă întorc
în țară în vederea prestării serviciului militar. Întoarcerea
mi s-a dovedit a constitui cea mai mare greșeală pe care
am comis-o. Hitler a ocupat foarte curând, atât Iugoslavia
cât și România, forțând țara mea să lupte alături
de el, împotriva Rusiei. Am reușit să obțin o amânare
de trei luni de la serviciul militar și în toamna anului
1941 mi-am împachetat rucsacul și am trecut din nou
granița spre Iugoslavia. Aceasta a constituit a doua mea
mare greșeală.
Când am sunat la soneria locuinței lui Mestrovici, un
ofițer german SS mi-a deschis ușa. Mestrovici fusese
arestat la ordinele lui Mussolini și trimis în închisoare
la Roma. Cincizeci de ofițeri SS ocupaseră atelierele lui.
Eu am fost trimis într-o baraca la 200 de mile de Berlin.
Spre surpriza mea, clădirea era ocupată de naziști români.
Ei încercau să mă convertească, dar mi-am amintit
un citat din Mein Kampf – Populația Germaniei care
nu era de sânge german, trebuie distrusă și înlocuită cu
rasa germană, în acest mod, întreaga Europă va deveni
o Germanie. Am realizat că Hitler intenționa distrugerea
României, care contribuise la cultura Europei încă
din epoca Neolitică.
Într-una din zile, am profitat de neglijența unui paznic.
Am scăpat spre o stație de trenuri, unde am luat un
tren spre Berlin, cu speranța țelului meu final către Paris
și Brâncuși. La stația din Berlin, am fost denunțat de un
nazist român, pe nume Culică, și aruncat într-o închisoare
din Berlin. Nemții îmi spuneau repetat că voi deveni
liber, dacă voi fi voluntar să lupt pe front împotriva
rușilor, dar răspunsul meu a fost întotdeauna „Nu”.
Spre sfârșit, Gestapo-ul m-a aruncat într-o celulă de
închisoare mică și umedă, fiind iarna, iar celula neavând
încălzire. Porția mea zilnică de mâncare era doar o felie
de pâine și o cafea slabă, la breakfast, doi cartofi fierți,
la prânz și unul pentru masa de seară.
Am rămas în această celulă timp de șase luni. Am
pierdut atâta greutate, încât nu mă mai puteam deplasa
nici măcar până la cafea. Un doctor uman a raportat că
dacă aș mai fi fost deținut acolo doar o singură săptămână,
aș fi murit.
Oficialii au hotărât să mă elibereze cu condiția de a
nu rămâne la Berlin. Am cerut să fiu trimis la Viena,
știind ca austriecii erau împotriva lui Hitler. Acolo, Ges-

tapo-ul local m-a luat în primire, dându-mi un program
strict. Orice infracțiune va conduce la încarcerare.
În fiecare dimineață trebuia să mă înregistrez la
stația de poliție. Acolo am întâlnit mulți evrei, sub
același regim și m-am împrietenit cu mulți dintre ei.
În fiecare zi numărul lor scădea vizibil, până când întro
zi, au dispărut cu toții.
Nu mi s-a permis să corespondez cu prieteni din
România. Nu am avut voie să-mi schimb adresa, fără
aprobarea Gestapo-ului. Nu mi s-a permis să corespondez
cu Brâncuși la Paris.
Academia de Arte Frumoase din Viena mi-au acceptat
înrolarea ca student. Profesorul de sculptură,
Fritz Behn, avea un mare talent și am fost foarte fericit
să aflu că el îl cunoscuse pe Mestrovici. Am rămas la
Academie, din 1942 până în primăvara anului 1945,
când din cauza apropierii trupelor rusești, m-am retras
regiunea Tirol. Acolo am studiat sculptura în lemn.
După încetarea războiului, am întâlnit câțiva ofițeri
italieni, prietenoși, la returnarea lor de pe front. Mi-au
propus să merg cu ei pentru a vizita operele marilor
sculptori italieni. În Roma am vizitat totul, în special
operele lui Michelangelo. Mi s-a oferit o bursă de studii
în Italia, pe care am declinat-o. Singurul sculptor
care mă putea învăța mai mult, era Brâncuși.
Din Italia, m-am întors în Austria, la Innsbruck. În
timpul anului 1946, s-a organizat o competiție pentru
o sculptură din lemn, de o înălțime de 1.80 cm, a Sfântului
Iosif, la Catedrala Iezuită din Viena. Am câștigat
competiția și dreptul de execuție. Sculptura a fost plasată
în catedrala din piața Am Hof (actualmente catedrala
croată – nota traducătorului).
Am lucrat în Tirol până în toamna anului 1947,
când aveam suficienți bani pentru a-mi putea cumpăra
un bilet de tren către Paris. Acolo, prin câțiva prieteni
noi, am reușit să închiriez un garaj mobilat cu un pat,
o chiuvetă și un scaun. Singurul inconvenient era ca
locul acesta se afla la o oră de mers cu un autobuz spre
Paris. Dar eram doar la o oră de la locul visului și al
idealurilor mele supreme de șapte ani – sculptorul
Constantin Brâncuși.
Proprietara apartamentului meu, a găsit adresa lui
Brâncuși și m-a informat cum pot ajunge la el. Câțiva
prieteni români mi-au povestit lucruri teribile despre
Brâncuși – ca era brutal, încăpățânat, nervos și deseori,
fără nici un motiv temeinic, te dădea afara din atelierul
lui.
A treia zi după sosirea mea de la Paris, am decis că
Brâncuși nu putea fi mai periculos decât Gestapo-ul.
La sosirea mea, am remarcat în ogradă un bătrân de
statură medie, cu o barbă mare, îmbrăcat in straie albe.
M-am apropiat de dânsul și el mi s-a prezentat spunând
în franceză:
– „Mă numesc Brâncuși și cu ce vă pot fi de ajutor?”
I-am răspuns în limba română ca sunt un sculptor
și că de șapte ani am luptat împotriva multor impedimente,
care m-au prevenit să pot să-l întâlnesc personal.
El mi-a ascultat povestea. Fiecare moment scurs,
mi se părea o eternitate. Apoi, pe un ton prietenesc mia
spus:
– Daca ai făcut un drum atât de lung, trebuie să fi
obosit. Unde locuiești? Ai bani?
37
Scrisoare de recomandare
pentru
Constantin Antonovici,
semnată de Brâncuși în 1951
1/2017

Salvador Dali, Kurt Waldheim și Constantin Antonovici
Mi-a fost jenă să-i mărturisesc adevărul că posedam
bani germani, dar că nu-i puteam schimba din cauza legilor
franțuzești împotriva Germaniei. I-am spus că mă
voi descurca cumva , maestre!
Câteva zile mai târziu, am intrat in atelierul lui
Brâncuși, care măsura 10,50 metri x 6,10 metri x 6,10
metri înălțime, iluminat puternic de soarele care pătrundea
prin tavanul construit 100% din sticlă. Existau sculpturi
peste tot, circa 25 în total. Am rămas extrem de
impresionat de strălucirea sculpturilor șlefuite în bronz.
I-am observat zâmbetul lui Brâncuși pe față, satisfăcut
de impactul lucrărilor lui lăsat asupra mea. Tot aici
mai existau și alte 15 sculpturi, toate din marmură albă.
Și acestea m-au lăsat fără nicio vlagă.
Brâncuși m-a rugat să-i povestesc istoria vieții mele,
cu excepția vieții mele artistice, spunând că nu este interesat
de acea parte. I-am mulțumit pentru amabilitatea
lui. Mi-a strâns mâna și mi-a spus să mă întorc peste o
săptămână. Am simțit un bilet de hârtie mototolit în
pumnul meu. El mi-a menționat să-l păstrez, că va deveni
util. Era un bilet de o mie de franci, suficienți pentru
a putea trăi o săptămână, sau chiar două, în caz de
necesitate.
Înapoi în apartamentul meu garaj, m-am gândit la
simplicitatea și sărăcia în care trăia marele geniu. Am
devenit convins că Brâncuși plecase de la premisa că,
între interesele esențiale ale artei și interesele lui personale,
el le prefera pe cele pentru artă, făcând orice pentru
progresul și succesul ei, neglijându-și total persoana lui.
Peste o săptămână, m-am întors iarăși la Brâncuși. De
această dată, l-am văzut în curtea atelierului, sub umbra
unui arbore mare și stufos, utilizând un fierăstrău de
mână pentru o grindă groasă de stejar, având 6,10 metri
lungime și 38 cm diametrul. Se putea vedea că avea
experiența unui tâmplar. Fierăstrăul avea o lungime de
1,50 metri, proiectat pentru folosirea lui de către doi lucrători,
dar Brâncuși îl folosea de unul singur, având o
greutate legata de celălalt capăt, pentru menținerea echilibrului.
Am observat sudoarea frunții lui și i-am spus. Maestre,
acest lucru este mult prea greu pentru tine. El s-a
uitat la mine și mi-a răspuns cu o voce aspră:
– Cine ar putea să-mi taie mie așa ceva? Eu as putea
maestre s-o tai! Aruncându-mi o nouă privire, mi-a răspuns:
– Atunci tai-o, dar să nu dea dumnezeu ca tăietura să
nu fie dreaptă!
Eu devenisem în Tirol un expert al tăieturilor cu fierăstrăul
și am terminat treaba repede. Căpătând încredere
în mine, Brâncuși m-a rugat să tai restul întreg al
grinzii și s-a retras în atelierul lui. Mai târziu m-a luat
pe domeniul proprietății lui. Am aflat că Brâncuși avea
patru ateliere conectate între ele prin uși.

În încăperea cea mai mică, am remarcat instrumente
de lucru peste tot. Pe unul din pereți erau suspendate
prin cuie lungi câteva fierăstraie de tăiat lemnul și câteva
fierăstraie de tăiat metalul. De-a lungul peretelui
exista o masă lungă pe care erau stocate diverse ustensile
pentru sculpturile în lemn, în piatră și în metal.
Existau, de asemenea și unelte de lucru electrice. Întrun
colț al încăperii era forja lui, cu uneltele necesare
acestui proces.
Mai târziu, am văzut cum își executa Brâncuși propriile
lui unelte și m-a învățat cum să le fac și eu. Uneltele
mele făcute după direcțiile date de Brâncuși, erau
mult mai durabile decât cele cumpărate pe căi comerciale
și erau încă bune, multe decade după ce fuseseră
fabricate, în timp ce cele pe care le cumpărasem, se stricau
foarte repede.
Când am părăsit atelierul în acea zi, Brâncuși mi-a
palmat iarăși o bancnotă de o mie de franci și mi-a mai
dat și o sticlă de vin. Brâncuși a fost un mare amator
de vinuri, putând să bea o mare cantitate. În pofida
acestui lucru nimeni nu putea să confirme că l-ar văzut
vreodată beat. În tinerețea lui de la Paris, prietenii de
la petrecerile lui de băutură erau Modigliani, Picasso,
Matisse, Leger, Utrillo, dar nimeni dintre aceștia nu-i
puteau face față.
După acea zi, îl vizitam pe Brâncuși de doua-trei ori
pe săptămână, corespunzător necesității lui de a mă folosi
la diverse proiecte. Aproximativ un an mai târziu,
unul din studiourile din complexul lui, a devenit liber
și m-am mutat în el. Studioul nu era altceva decât o
baracă de lemn construită deasupra altor studiouri existente.
Am locuit timp de patru ani cu aceeași adresă ca
a lui Brâncuși, 11 Rue Impasse Ronsin, Paris XV.
Cu scurgerea timpului, aflam zilnic informații noi
despre acest titan al artei. Lui nu-i plăcea să discute
prea mult despre artă, și el ura artiștii care se tot lăudau
și se dădeau mari, vorbind tot timpul numai despre ei.
Cât despre severitatea operelor lui Brâncuși și a
execuției lor, vă voi da câteva exemple și explicații. El
se concentra la fel de mult pe finalizarea lucrărilor lui,
ca și pe execuția lor. Compoziția și execuția unei lucrări
aveau în mintea lui, o importanță egala. Era o plăcere
specială pentru mine să pot să-l urmăresc lucrând ore
întregi pentru a perfecționa o linie dreaptă, sau una
curbă. El lucra zile întregi la detalii pe care alți sculptori
le-ar fi terminat în câteva ore, dar când Brâncuși declara
o sculptură ca fiind terminată, nici un ochi cât de
versat, nu putea sa descopere vreun defect.
Fiind atât de perfecționist, a creat pentru colaboratorii
lui, care aveau curajul să lucreze pentru el, în majoritatea
timpului, un dezastru. El făcea mereu
observații și îi critica în mod necontenit. Brâncuși avea
studenți precum Modigliani, Lipchitz și Archipenko.
Toții i-au simțit criticile și loviturile lui, dar când Modigliani
a încetat din viață, Brâncuși îl plângea ca pe
un frate.
În aceste condiții mi-am petrecut aproape patru ani
cu Brâncuși. Îi datorez enorm. El avea o mână extrem
de abilă, care împreună cu geniul său, a îmbogățit arta
sculpturii cu procedee noi, în folosirea materialelor. El
m-a învățat să fabric unelte pentru sculpturi, să lustruiesc
marmura, să lucrez cu metale și să le finisez. El mia
arătat lumina artei mele, lumina artei moderne, nu a
artei abstracte, pe care Brâncuși o detesta.
În timpul său liber, Brâncuși ne-a tratat ca pe niște
prieteni adevărați și destul de des ne dădea petreceri
spunându-ne să ne distrăm si sa ne bucurăm, acestea
făcând parte din plăcerile oferite noua tuturor de
Domnul nostru. Generozitatea lui nu avea egal în
lumea artelor.
Brâncuși și-a construit o sobă – cuptor țărănesc, ca
cele din regiunea lui nativă a Olteniei. Cuptorul era folosit
atât pentru încălzirea atelierului lui, cât și pentru
gătitul mâncărurilor franțuzești si romanești. El era
considerat unul din cei mai buni bucătari ai Parisului.
A gătit fasole într-o cratiță mare, ca mâncare pentru el
și pentru studenții lui.
Brâncuși era de statură medie, nici gras, nici subțire,
destul de puternic și de sănătos. El își purta in spate
toate materialele întrucât nu avea bani pentru a plăti
pentru transportul lor. El a fost sărac până la vârsta de
60, Ce ironie! Un Brâncuși astăzi s-ar vinde cu peste
două milioane de dolari. (n.t. – cu $57 de milioane astăzi).
Brâncuși era extrem de nervos, totuși cu un bun simț
al umorului. El a fost foarte sociabil și un mare admirator
al femeilor și un excelent povestitor. El n-a fost
căsătorit niciodată, poate din cauza sărăciei permanente
în care a trăit la tinerețe.
El a fost un mare iubitor de muzică. Când l-am întâlnit,
avea deja de 71 de ani, dar vocea lui din timpul
zilei, direcționându-și studenții, era asemenea unui
tenor de 30 de ani.
El a fost adeptul multor profesii, reparându-și singur
radioul, ceasurile lui, un fotograf excelent, făcând fotografiile
propriilor lui lucrări.
Brâncuși a fost un cititor avid. În timpul ultimilor
lui ani, a citit o sumedenie de cărți de filozofie. Filozofii
lui preferați erau Aristotel, Socrate și Diogene.
Ținuta lui vestimentară era simplă, din bumbac alb,
cu pălăria din același material. În loc de pantofi, el
purta saboți de lemn din cauza prezenței betonului în
încăperile atelierului său.
Acesta a fost modul în care l-am cunoscut pe
Brâncuși, care din cauza voinței lui puternice și a talentului
lui excepțional, a reușit să revoluționeze arta,
creând o nouă epocă în artă, din care astăzi, milioane
de artiști – sculptori, pictori, arhitecți și scriitori, se inspiră.
Providența mi-a direcționat pașii către Brâncuși,
care m-a ajutat să-mi găsesc drumul meu în artă, ceva
pe care îl căutam înaintea întâlnirii mele cu el, dar pe
care nu-l găseam.
39
1/2017

De Mădălin Matica
Un român
care încearcă
să descopere
ce înseamnă
să fii român...
Spiritul legii.
Trist
Există principii ale Dreptului și există filosofii
ale Dreptului. Există și revelații ale studierii
Dreptului. Una personală: în anul III de
facultate, superbul profesor de drept civil , răposatul
Bulai, mi-a distrus visurile de justiție spunându-mi :
Domnule student, Dreptul nu are nici o legătură cu
Dreptatea. Revenind...
Unul dintre principiile de baza ale Dreptului este :
nulla poena sine iudicio .
Tânăr fiind, am crezut ca acest principiu este cel respectat
atât de judecător dar (mai ales) de anchetator.
Erorile tinereții...
La maturitate, însă, am ajuns să accept realitatea
"absurdului" kafkian. Preotul (mă refer aici la cartea
Procesul) pare să-i explice lui Josef K: "sentința nu
vine dintr-odată, procedura ajunge la ea încetul cu
încetul".
Magnific răsturnare a principiului căci, în realitate,
nu există judecată fără pedeapsă, pedeapsa fiind însăși
procesul, desfășurarea acestuia, anchetele, interogatoriile,
înfățișările. Intrinsecă și nediscriminatorie.
Pedeapsa este administrată încă de la începutul procesului
sau anchetei. "Când ai un asemenea proces,
înseamnă, de fapt, că l-ai și pierdut" îi amintește
unchiul lui Josef K.
Toți cei care au trecut printr-o anchetă, vizită de
monitorizare, control "de rutină", înțeleg empatic
ceea ce spun. Mă irită însă "organele de ancheta" și
anchetatorii de orice fel care nu înțeleg nici spiritul
legii și nici realitatea-absurdă a acțiunilor lor.
Filosofia Dreptului trebuie regândită. Urgent.

33
Justiție ( rep.)
O legendă populară franceză descrie cel mai echitabil mod
de a împărți o moștenire între doi frați. Potrivit acestei povestiri,
formula ideală este : fratele mai mare împarte toate
bunurile în mod echitabil, după propria judecată. Apoi este
rândul fratelui mai mic să aleagă primul care din cele două
parți ale moștenirii o dorește pentru sine.
Adevărul și dreptatea se găsesc de foarte multe ori ascunse
în forme simple și logice.
Acum vine întrebarea: cum puteți folosi aceasta lecție de
echitate în viața voastră ?
PARANTEZE
ȘI DIGRESIUNI
NUMĂR PILOT-2017 1/2017

Cei șapte stâlpi
ai înțelepciunii....
Deși știți ce tâmpenii a
spus Klaus, Tăriceanu sau
Nicușor, nu știți care au
fost cei șapte înțelepți ai Greciei
Antice. Nu e nimic, cât trăim,
învățăm ...

35
Cleobulus din Lindos: "Moderația este cel mai bun
lucru" (Greacă: πάν μέτρον άριστον, pan metron ariston).
De profesie.. tiran al Lindos-ului, Rhodos, c. 600
Î.H.
Solon din Atena: "Nimic în exces" (Greacă: μηδὲν
ἄγαν, meiden agan). Solon (c. 638 – 558 I. H.) ,reformator,
legiuitor, cel care pune bazele democrației în
Atena.
Chilon din Sparta: "Să nu îți dorești imposibilul"
(Greacă: μὴ ἐπιθυμεῖν ἀδυνάτων, mei epithumein
adunaton). Chilon - politician, reformator și unul din
cei care pun bazele societății utopice spartane. sec VI
I.H
Bias din Priene: "Cei mai mulți oameni sunt răi
" (Greacă: πλεῖστοι ἄνθρωποι κακοί, pleistoi anthropoi
kakoi). Bias politician și legiuitor , sec VI I.H.
Thales din Milet: "Cunoaște-te pe tine însuți "
(Greacă: γνῶθι σεαυτόν, gnothi seauton). Thales (c.
624 – c. 546 I. H) filosof și matematician. El a spus-o
și nu Oracolul din Delphi care l-a "plagiat" punând-o
pe frontispiciu.
Pittacus din Mytilene: "Cunoaște-ti propriile
oportunități/ avantaje " (Greacă: γνῶθι καιρὸν, gnothi
kairon). Pittacus (c. 640 – 568 I. H) a guverna Mytilene
(Lesbos) împreună cu Myrsilus. Implementator de
democrație populară.
Periander din Corint: "Fii îndepărtat de toate"
(Greacă: Ὅρα τὸ μέλλον, hora to mellon). Periander,
tiran al Corintului în secolele VII și VI I. H. Perioada
de aur a Corintului.
Acum știi. Dar acum rămâne întrebarea : de ce doi
tirani ? Dar de ce ulterior un Împărat ca stâlp al filosofiei
stoice ?
Aici căutați singuri răspuns.
PS : Lista este făcută de Socrate.
Care nu putea să se adauge singur.
PARANTEZE
ȘI DIGRESIUNI
1/2017
NUMĂR PILOT-2017

De Anda Matzota
Niki de Saint Phalle
Născută în 1930 în Franța, Niki de Saint
Phalle a fost sculptor, artist vizual, pictor,
grafician, dramaturg și regizor.
Pentru că tatăl ei era șeful unei societăți bancare
din New Yorx, Niki se mută cu familia sa în America.
Avea doar 12 ani când artista citește Poe,
Shakespeare și tragediile grecești, apoi scrie primele
poezii. Primul job a fost ca model pentru
revistele Vogue și Elle Life, apoi, începe cariera
artistică încurajată de pictorul Hugh Weiss.
Deși a fost mai întâi cântăreață, a lăsat educația
muzicală și a început să picteze în 1952. În 1961 a
fost membru al grupului des Nouveaux réalistes
(Noul Realism) împreună cu Gérard Deschamps,
César Mimmo Rotella Christo și Yves Klein.
Revine în Franța în 1954, iar din anul următor
vizitează mari orașe europene, artista fiind adânc
impresionată de creația monumentală a lui Antonio
Gaudi, influențându-i soarta de artist în viitor.
Anul 1956 îi este plin de evenimente artistice; are
loc prima expoziție personală în Elveția, cunoaște
îndeaproape creația marilor artiști moderni H.
Matisse, P. Klee și P. Picasso și face cunoștință cu
familia marelui sculptor francez modernist J. Tinguely.
Artisat se căsătorește cu talentatul sculptor.
Trăiesc și colaborează timp de 20 de ani până la
moartea artistului în 1991.
Anul 1994 Niki pleacă definitiv în America și
moare 11 ani mai târziu într-un spital din San
Diego, răpusă de o boală gravă pulmonară provocată
de praful de polyster de la prelucrarea
figurilor sale monumentale.
Expoziția din Nisa este concepută special pentru
spațiul Muzeului de fotografie Charles Nègre și
identifică trei teme: Nisa, Moscova și Tokyo.

41
1/2017

43
Performanțe artistice
Niki de Saint Phalle se remarcă prin căutarea de idei și
invenții. La baza căutărilor artistice a stat starea psihică fragilă.
Trăia un protest împotriva nebuniilor vieții personale, dar și social-politice.
”Tablourile împușcate” ale lui Niki arată clar revolta
ei. După ce a prezentat arta împușcată, artista declară la
Munhen, în cadrul unei expoziții personale ”din 1961 i-am
”împușcat” pe tata, pe toți bărbații: mici, mari, importanți și
minusculi, pe fratele, pe mama...pe mine însămi. Împușcam
căci aveam satisfacție. Mă amuza să urmăresc cum ”însângerează”
și moare (se transformă) o lucrare. Era momentul adevăruliu
meu scorpionic să contemplez, cum în impactul cu
glontele, pe albul curat al panoului țâșnesc și se scurg culorile
roșu, galben, albastru, negru. Tabloul plânge și devine mort.”
După prezentarea bizarelor tablouri, Niki devine celebră.
Artista sculptează și abordează tema feminității întruchipată
în ciclul Nanelor. Nanele sunt sculpturi ale figurilor feminine
în diverse cicluri și culori. Nane alergând, sărind, sprijinite, cu
capul în pământ sau sprijinite pe iarbă. Ele se evidențiază prin
expresivitate și prin masivitatea formelor. Figuri enorme, înalte
de 5-8 metri, vioaie și colorate împodopesc străzi, piețe și spații
publice În Zurich, Hanovra și importante muzee europene. Artista
exprimă astfel bucuria vieții prin mișcările și coloritul nanelor.
1/2017

45
Colecția permanentă din Muzeul de artă
modernă și contemporană din Nice
În toamna lui 2001, Niki de Saint Phalle face o donație de
excepție Muzeului de artă modernă și contemporană de la
Nice. 190 de piese ce includ 63 de picturi și sculpturi și 127 de
lucrări pe suport de hârtie sunt donate Muzeului. Piesele de
artă au fost prezentate în cadrul expoziției numită ”Retrospectiv
Niki de Saint Phalle”.
Donația este completată prin achiziționarea de către orașul
Nice pentru Muzeu de o sculptură monumentală în seria de
mirese denumită ”Mireasa de sub copac”, operă creată de artistă
în anul 1963. O cameră cu expoziția permanentă a artistei
o găsim în Muzeu la etajul al doilea.
EXPO
1/2017

Castele din Bavaria
Herrenchiemsee, Linderhof, Hohen -
schwangau şi Neuschwanstein sunt
patru dintre castelele de top din Bavaria,
aflate nu departe de München,
capitala Bavariei, care se leagă de numele
regelui Ludwig al II-lea, un monarh
excentric, supranumit şi „Regele
nebun” ori „Regele-Lebădă”, care a
ridicat mai multe castele şi palate în
20 de ani. Din păcate, fotografierea
nu este permisă la interior, așa încât
turiștii pasionați de foto sunt nevoiți
să se mulțumească doar cu cadrele
exterioare care, și ele, sunt deosebite.
Text: Adina Baranovschi
Foto: Bogdan Baranovschi

CASTELUL
HERRENCHIEMSEE
47
această bijuterie arhitectonică aflată pe o insulă
din mijlocul lacului Chiemsee a fost supranumită
„Versailles-ul german” datorită interioarelor
opulente și grădinilor cu fântâni impozante.
1/2017
Fântâna lui neptun

GROTA LUI VENUS
„Castelul Domnilor” se află pe Insula Domnilor (Herreninsel),
cea mai mare dintre insulele lacului Chiemsee, la care
se ajunge cu vaporaşul pornind din localitatea Prien. Edificiul
a fost construit între 1878-1886, în stil neoclasic şi rococo,
de mai mulți arhitecți (Georg Dollmann, Christian
Jank, Franz Seitz şi Julius von Hofmann), iar rezultatul este
fascinant prin bogăția interioarelor ticsite de statui, vase
ornamentale, lucrări de artă și alte elemente impresionante.
Vestibulul, Camerele de Stat, Sala de Consiliu, Apartamentele
private, Sufrageria, Sala Oglinzilor, Salonul
Albastru, Camera de Scris, Camera de Porţelan sunt edificatoare
în acest sens.
Parcul şi grădinile castelului sunt în același ton, adică împodobite
cu fântâni alegorice cu figuri mitologice, statui
și vase decorative de mari dimensiuni. Artizanul peisagist
al domeniului a fost Carl von Effner care s-a inspirat din
domeniul de la Versailles.
PAVILIONUL MAUR

49
CASTELUL
LINDERHOF
Cea mai mică dintre reşedinţele lui Ludwig al II-lea
este şi cea mai cochetă, fiind amplasată într-un
cadru natural de excepţie, care taie răsuflarea oricui
ajunge în superba regiune a Alpilor bavarezi.
Situat în apropierea mănăstirii Ettal şi a staţiunii Garmisch-Partenkirchen,
Castelul Linderhof, deși mic ca dimensiuni în comparație cu celelalte
castele bavareze, este o bijuterie arhitectonică. A fost edificat în
1885, împreună cu alte construcții din imensul parc (Pavilionul Maur,
Grota lui Venus, Cabana de vânătoare, Pavilionul de Muzică, o serie de
cascade amenajate), sarcină încredinţată arhitectului peisagist Carl Joseph
von Effner. Interioarele sunt opulente – picturile, stucaturile aurite,
vasele, cadelabrele şi mobilierul preţios decorând Vestibulul, Cabinetul
Galben, Cabinetul Albastru, Cabinetul Lila, Cabinetul Roz, Camerele cu
Tapiserii, Camera de Audienţă, Dormitorul şi Sufrageria sau Sala Oglinzilor.
Parcul şi grădinile Castelului constituie o atracţie în sine, cu bazine de
apă, scuaruri cu flori, alei mărginite de tei viguroşi şi stejari falnici, cu o
multitudine de construcții care mai de care mai fastuoase, între care se
remarcă Pavilionul Maur (conceput pentru Expoziţia mondială de la
Paris, din 1867), Grota lui Venus (o bizară peşteră de mucava unde se refugia
monarhul şi făcea audiţii muzicale wagneriene, costumat aidoma
cavalerului Lohengrin şi plimbându-se cu barca în formă de lebădă pe
lac) și Casa Marocană.
O plimbare cu barca pe meandrele heleșteelor, cu trăsura pe alei sau la
pas prin tot arealul sunt activități obligatorii pentru oricine ajunge aici.
Gradina franȚuzeascĂ
1/2017

CASTELUL
HOHENSCHWANGAU
Cu aspectul unui conac în stil englezesc la exterior,
dar veritabilă locuinţă regală la interior,
castelul frapează prin amplasarea sa la înălţime,
într-un cadru montan deosebit.
Castelul lui Maximilian al II-lea al Bavariei, tatăl lui Ludwig, este
situat în localitatea Schwangau, în regiunea Şvabia, parte a Bavariei,
și este amplasat pe o colină. De la poale nu seamănă cu
un castel propriu-zis, ci cu un conac, însă după pătrunderea în
CASTELUL HOHENSCHWANGAU
incintă ne dăm seama că nu este cu nimic mai prejos decât alte
construcţii similare. Interioarele sunt pictate şi decorate somptuos:
Sala Eroilor şi Cavalerilor, Camera Orientală, Camera de Muzică a lui Ludwig, Camera Tasso sau dormitorul regal,
Camera de scris a Reginei etc. Aici este amenajat Muzeul regilor bavarezi inaugurat în 2011, ce prezintă istoria dinastiei
Wittelsbach din secolele XII-XX, accentul fiind pus pe figura suveranului Maximilian al II-lea şi a fiului său, Ludwig al IIlea,
ctitorul mai multor castele.

51
CASTELUL NEUSCHWANSTEIN
CASTELUL NEUSCHWANSTEIN
Supranumit şi „Castelul din poveşti”,
această construcţie este cu
adevărat uluitoare prin aspectul
său tipic medieval și prin amplasarea
în mijlocul naturii feerice.
Construcţia fascinantului castel, vizitat anual de
1,5 milioane de turişti din toată lumea, a durat
între 1869-1886 şi se datorează mai multor arhitecţi
(Christian Jank, Eduard Riedel, Georg von
Dollmann) care i-au impregnat un stil neogotic.
Spre surprinderea multora, exterioarele (turnuri
groase, metereze şi turnuleţe ascuţite) sunt mai
interesante decât interioarele, dar, totuși, sunt de
remarcat Sala Tronului în stil bizantin şi Sala Barzilor
sau Sala Cântăreţilor care amintesc de opulenţa
construcţiilor imperiale. Turul îi poartă apoi
pe vizitatori prin Dormitorul regal, Sufragerie,
Marele Salon și alte încăperi cu picturi murale
ilustrând scene din operele lui Wagner (Lohengrin,
Tristan şi Isolda, Siegfried şi Nibelungii), dar
și cu leit-motive ale lebedei şi crinului regal.
1/2017

Aproape de
Gura Raiului
Pentru cei care n-au auzit de Gura Râului,
povestea aceasta ar putea deveni o invitație de a vedea o altfel de Românie,
una care face, nu una care așteaptă pomană.
E un loc binecuvântat din Mărginimea Sibiului,
și asta înseamnă ceva deosebit, așa este,
dar să vezi că-n mijlocul comunității nu e cârciuma,
ci biserica și Centrul Cultural, ei, asta te pune pe gânduri.
Nu e greu de ajuns acolo, nici nu e departe de autostradă,
și, dacă spun că trebuie să treci pe lângă Poplaca spre a ajunge la Gura de Rai
de care vorbesc, lucrurile devin mai clare.
Mai încolo, e doar muntele…
De ANA DAVID
Când intri pe acest tărâm minunat, pe care-am îndrăznit a-l numi altfel,
așa cum am simțit eu acolo, treci printr-o superbă poartă,
maramureșeană, e drept, dar tot superbă rămâne!
Dincolo de ea, e o altă Românie, una care-și vede de treabă,
care nu cerșește și care, culmea!, nu fură,
pentru c-am văzut mașini lăsate nu deschise, ci chiar și cu cheia-n contact!!!
Cristina Ciorei oprean și radu Gabriel Ciorei
înainte de speCtaColul final
Și, pentru că natura nu ajunge, cu toată frumusețea
ei, să ne uimească peste poate, mai sunt și oamenii cu
totul altfel, care fac mai multe festivaluri, ba unul cu
port popular, ba unul al bujorului, dar cel mai tare e cel
unde se cântă muzică clasică tocmai acolo, la poalele
muntelui, ca să vezi minunea minunilor.
Ei, la așa ceva, zău, cu greu te-ai aștepta aici, la acest
capăt de lume a noastră!
N-aș fi ajuns aici, probabil, poate niciodată, dacă n-
ar fi fost un coleg din tinerețe de pe când studiam muzica
la Cluj, cel care a fost și cu ideea acestui festival de
muzică clasică pentru amatori. Este vorba de dirijorul
Radu Gabriel Ciorei, care a activat o viață la Constanța.
Alături de el a fost mereu Cristina Ciorei Oprean,
președinta Fundației Musae, inima acestui eveniment
ce devine deja o tradiție.

53
COrInA SImCOvICI ȘI
DUmITrU CâmpeAnU
Cred că sunt deja câțiva ani de când discutăm de acest
proiect, dar programul meu nu mi-a permis, din păcate,
să vin aici. Și iată a sosit acel moment, mi-am găsit și
timp și dispoziție să vin să mă alătur celor sosiți de pe
tot mapamondul.
Anul acesta a fost un an deosebit, unde am avut surpriza
de a-mi regăsi colegi pe care nu i-am văzut de zeci
de ani. Astfel, din Franța a sosit pianista Corina Simcovici,
însoțită de mai mulți muzicieni francezi
instrumentiști și coriști.
repeTIȚII, repeTIȚII, repeTIȚII
TOȚI AJUTĂ...
1/2017

Fiind un festival de anvergură
internațională, din
SUA a venit violonista Rodica
Gonzales, însoțită de
soțul ei, un remarcabil chitarist
și cântăreț specializat
pe muzica tradițională
mexicană, ba chiar și din
Coreea de Sud.
Ultima seară a fost cu
totul și cu totul deosebită.
Concertul în sine a fost
unul extraordinar, dar
poate și mai mult decât
acest lucru contează ceea
ce au făcut oamenii locului.
Aici vorbim nu numai
de implicarea Primăriei,
care a fost una pe cât de
constantă, pe atât de importantă,
ci și de cea a lui
Dumitru Câmpeanu, unul
dintre organizatori, ca de
altfel și întreaga lui familie.
De fapt, toată comunitatea
a muncit și a trăit pentru
acest festival, drept
care a și fost un nou succes,
în spiritul tradiției deja
create.
Cu amintirea acestor oameni
minunați, dar și a colegilor
profesioniști din
țară pe care i-am întâlnit
prima oară, sosiți de la
Brașov, Cluj-Napoca,
Constanța, Ploiești, am
plecat cu durerea în suflet
că toate aceste zile au
durat atât de puțin.
Dar nu-i nimic, poate ne
vedem la anul!

55
1/2017

t debut debut debut debut d
De Rodica Petrachi
Mi-ar plăcea să pot da o șansă tuturor celor care n-au avut
norocul de-a da peste ei vreo bursă Herder pe vremea când
ne era multora greu și Lor bine de tot...
Am păstrat și poza aceasta care spune atâtea despre cei
plecați din Patrie pentru că lor nu le e nici azi la fel de bine ca
și Lor.
Și, dacă astfel am alinat măcar o parte din dorul de casă, de
ai tăi, atunci mă simt și eu mai bine în țara noastră.
Din jurnalul unei
mame emigrante
Azi a sunat telefonul pe la 11 dimineața… Pregăteam prânzul pentru
familia la care lucrez, una compusă din cinci persoane. Hai să v-o
prezint, că merită, zic eu…
- Doamna, soția, un avocat de succes cu prorpiul ei
cabinet, femeie de carieră;
- Domnul, soțul, proprietar de lanț de magazine cu
mezeluri și care-ar dori să mănânce în fiecare zi la prânz
mâncare gătita;
- Fiica lor, majoră, studentă, cu automobil propriu.
Petrece cam două ore în fața oglinzii înainte de a pleca
la cursuri și tot n-are timp să-și aranjeze patul;
- Fiica lor minoră, de 16 ani, e deja logodită. Nu-și
clătește nici măcar cana de la micul dejun înainte să pun
totul în mașina de spălat vase;
- Soacra, mama domnului, 85 de ani, fără probleme
particulare, doar puțin afectată de Parkinson.
Ei, cum spuneam, sună telefonul...
Ușor iritată, arunc doar un ochi pe telefon. Număr de Romania. E fiică-mea,
Dani.
Răspund, ce să fac?
Pun telefonul între bărbie și umăr și-mi continui conștiincios activitatea.
Familia se adună la ora prânzului și trebuie să fiu gata de servit la masă.
- Da, mămică, zic. La celălalt capăt, o voce zglobie ușor, așa, cântată.
- Ceee faaaci ?
- Bine mami, sunt la muncă. Voi? (Adică ea și Alex, fiul meu. Are cu
cinci ani mai puțin decât Dani)
- Biiine, răspunde Dani cu jumătate de voce.
- Ce s-a întâmplat, o întreb precipitată în timp ce prepar diferitele
sosuri cu care trebuie să condimentez tot felul de paste, căci fiecare
membru al familie vrea un anumit tip de paste, un anumit sos și alt
mod de fierbere.
La celălalt capăt, tăcere.
- Dani, hai, mami, ce e, nu mă ține pe jar! Am treaba, pui, sunt cu
cratițele pe aragaz!
Trec câteva secunde și aud:
- Mami, ai timp să mă înveți și pe mine cum se fac chiftelele ?
Ei, au trecut de atunci zece ani, dar nu voi uita niciodată momentul acela.
Mi-am înghițit cu greutate nodul din gât.
Am servit în modul cel mai normal la masă, ascultând ”Primăvara" de
Vivaldi, stăpânindu-mi cu greu lacrimile, imaginându-mi o rafală de vânt ce
,

ebut
debut debut debut deb
57
Maci însângerați
S-a dus deja și secerișul de ăst an
Și maci însângerați mi s-au lipit de trup.
Iar vine toamna și-mi adoarme visul.
Cu tot cu carne macii am să-i rup
Și-am să golesc paharul toamnei,
Ca să pășesc din nou în visul iernii care vine…
Vioara care tace
Sunt o vioară care tace
Și doar transform durerile în scrum,
Tabloul vieții mele ți-l dedic
Vezi c-are multă pulbere de stele!
Am să-mi fac eu altul
Din flori și petale,
Că-s o vioară care tace
Dar cântă din culori.
Provocare
Alerg printre iubiri pierdute,
Iar ele toate fug de mine
Cum constelațiile fug de noi,
Și nu vreau Luna.
Doar să mă iubești, atâta vreau.
Iubește-mă frumos și cuminte,
Iubește-mă firesc,
Ca și cum doar noi doi am conta,
Nu c-ar fi zi sau noapte.
Iubește-mă cum sunt,
Căci știu c-așa a fost să fie,
Tu, bărbatul, eu femeia,
Și-o lume între noi…
1/2017

t debut debut debut debut de
Fiindcă te-am iubit
Pe plaja-nfierbântată
Îngândurat pășesc…
La tine mă gândesc,
La viața încurcată…
Iar aerul topit
În piept îl sorb adânc
Și-aș vrea să nu mai plâng
Fiindcă te-am iubit.
A soarelui dogoare
Obrajii-mi rumenea,
Nisipul scânteia,
Fierbinte sub picioare.
Tu îmi erai aproape
Oriunde aș fi fost…
Ah, viață fără rost,
Cum te mai pot încape?
Un ideal erai
Cu el-am asemănat
Cu sufletul curat
Ce mi-l arătai…
De Dan Dumitrașcu
Acum, dezamăgit
De idealul meu,
Regret și plâng mereu
Fiindcă te-am iubit…
Desigur că mi-ar fi plăcut să-l întâlnesc pe autorul
rândurilor care urmează atunci când le-a scris, cu mai
mulți ani în urmă...
Autorul, atunci, ca și acum, poate, nu s-a gândit că
scrie și pentru alții. Scria doar pentru ea.
Iată, acum îmi asum eu răspunderea de a ridica puțin
cortina și a vă prezenta un mare suflet...
De ziua ta
Cu zâmbetu-ți senin
Și dulcea sărutare
Înșeli pe fiecare
Tu, șarpe cu venin!
Ah, câtă viclenie
În tine ai ascuns,
Un suflet ai supus
Precum îți place ție!
Acum te înțeleg
De ce te dăruiai
Iar păru-mi alinai
Abia acum pricep…
Era în al tău glas
Acea dulceață pură
Ce mi-o șopteai în gură
Cu intonări de vals.
În care am crezut
Ca anticii în zei…
m-am înșelat și eu
fiindcă te-am iubit.
Obrajii rumeniți
Ca purpura îi am…
Pe locul unde stam,
Șed doi îndrăgostiți.

ut
debut debut debut debu
O aştept
59
Printre frunze-mprăştiate
Trece vântul cel hoinar…
El le spulberă pe toate
Şi le-ntoarce în zadar.
Dar curând şi vântul şade
Norii s-au împrăştiat;
Printre trestii, luna cade,
Peste codru-ntunecat…
Noaptea e pe terminate,
Doar o rază străvezie
Prin făgetul des străbate
Înspre variştea pustie…
Cu o purpură curate
Zările-s acoperite
Iar cărarea neumblată
Cât mai este de pustie!
Şi-i pustiu pe deal, pe câmpuri,
Doamnă-i liniştea deplină…
Am fi fost atât de singuri,
Şi-astă noapte-atât de plină!...
De ziua ta
De ziua numelui tău drag
Iubita mea-ți voi spune,
Şoptească frunzele de fag,
Lin, viorile răsune!...
Evei
Ea era egreta,
Eu eram ecoul,
Exil-eprubeta
Era eleşteul.
Exploram erotic
Eterna eforie,
Efectul exotic,
Estimat e frig de…
Ehei, Era Evilor…!
Esența excepției,
Epicentrul erelor,
E-ul execuției,
Enigma enigmelor,
Escala eşecului,
Extazul extazelor,
Estul Everestului!...
Evident, …evită,
Emotiv, evlavă…
Ecoul e epavă.
Lumina cadă în scântei,
Răsară flori în crânguri,
Vrăjiți de frumusețea ei,
O zi şede-vom singuri.
Apună soarele pe deal,
Şi sus răsară luna,
Să cânte doina un caval,
Lung, scârțâie fântâna.
Răcnească cerbul lângă lac,
Din ceruri cadă stele,
Regină nopții să te fac,
Mâna îți voi cere.
1/2017

Vino diseară
Vino diseară cu mine
Tu, suflet de drag început,
Ce porți viitor ne-ntrecut
Speranțelor mele de mâine…
Hai, vino o dată!...De drag
Să-ți prind în pletele lunge
Şuvițe din aurul dulce
Şi flori şi miresme de fag!
În seară, un vânt legănat
Să poarte-ale tale miresme…
Ca ele în lume nu este
Ceva mai presus de-admirat.
La piept, în brațele tale
Să cad odată şi eu.
Iar zâmbetu-ți fie al meu
Şi-alinul tău dulce şi moale!
Lipite în dulci mângâieri,
Rămână şi buze şi plete,
Să simt iubirea de fete,
La sânul tău dulce să pier…
Numai diseară să-ți dau
Sărutul de fragă şi mure,
Gura ta, sărutul să-mi fure,
Dulceața gurii să-ți beau.
Pe urmă să fie cum vreai,
Rămâi lângă mine, ori pleacă,
De crezi că rana o să-mi treacă,
Hai, vino, hai vino pe splai!...
Inventarul unei clipe
Se plimbă îndrăgostitii,
Prin geam privesc ologii
Cerşetor întinde mâna
Precum fac din veac ologii.
Într-un şanț de lângă stradă,
Canapea bețivu-şi face
Vreo femeie-n astă noapte
În alt pat pesemne zace.
Jos, la umbra de boschet,
Doi bătrâni fac dragoste…
Încă nu au învățat
Ce-i această pacoste.
Plâng copiii iar părinții,
Părăsindu-i pleacă,
Fetele, prin flori sau nu,
Fac copii din joacă.
Mii de suflete răcnesc
De-o aşa durere
Dar cum ele nu se-aud,
E-n sfârşit-tăcere!

Ochi miopi
61
Ce-ai căutat în viața mea,
Iluzoră făptură de lut,
Pentru că te-am iubit şi-am crezut
Că inima-ți inima-mi vrea?
Pentru că tot ceea ce-i bun
Tot focul din inima ta
Spre inima ta se varsă
Şi toate spre tine şi-acum?...
Deşi-s înşelat nu înşel,
Nu caut în al lumii noroi;
De vreți coborați numai,
Noroiul fie-vă țel!
V-acopere-ai mizeriei stropi
Un deget n-am să urnesc,
Din înălțimi să privesc
În ochii voştri miopi.
Voi râde de tot ce vi-e sfânt
Că sfântă-i a voastră prostie;
Iubire-una la mie,
Prostie-i mărețu-i avânt.
Aș vrea
Aş vrea să fiu poet,
Să am o scundă casă,
O pagină şi-o masă,
Aş scrie un sonet….
Dar viața nu mă lasă
Numai poet să fiu
Pe pagină să-mi scriu
Tot focul ce m-apasă.
De aceea m-aş lăsa
De versul meu duios
De visul meu frumos
Mă voi indepărta.
Nu vreau să-ntregăsesc
Ce n-am putut afla.
De-acum nu voi mai sta
Noaptea să gândesc.
Departe de-adevăr
De-acuma de voi fi
Nu mă voi chinui
Să-l aflu fir în păr.
Nu m-ar interesa
Nici ceea ce-am lăsat.
În viață încercat…
Nu m-ar mai deranja.
Dar vreau să fiu poet,
Prin toate voi să trec,
Şi spre-nălțimi să merg
Cu tristul meu sonet…
Prin viață voi răzbi,
Oricât ar fi de greu…
Să-naintez mereu,
Aş vrea…Poet voi fi!
1/2017

De Nicholas Jordan
Omul de cenușă
Fragment din prolog
Încerc să-l restitui literaturii române pe acest mare scriitor, așa cum spun
alții, nu neapărat eu, intrat în bătaia puștii care-l țintește pe un anumit fost
președinte al României. Acest fragment din superba carte ”Ashman” este
ilustrat cu o imagine a acestui om despre care, neputând fi lichidat la
propriu, s-a zis ba c-ar di fost deja înmormântat, ba de mai întunecat la
culoare.
În poza din stânga se vede că este cam viu pentru unii, dar asta-i altceva.
Să nu uităm că romanul a fost scris în 1993, înainte de era Internet, deci
erudiția autorului nu vine de la Google, ci din tot ce acumulase în cap.
Vă invit să vă delectați cu textul care urmează. Merită, zău așa!
Eugen Matzota
Mi-am privit atent ceasul: opt fără cinci, un minut
din timpul de examinare zburase deja. În fața
mea, Red alesese din mormanul său opt creioane
cu vârful mai ascuțit și începuse să le aranjeze în formă de
piramidă. Nu eram curios să știu câte își băgase în cap să
construiască. Materiale avea din belșug: în fiecare sertar,
ținea duzini de creioane gata pregătite pentru cealaltă mare
pasiune a lui, careurile de cuvinte încrucișate.
Măcar la ceva tot mă pricepeam: marca sa de creioane.
Erau dintre cele mai scumpe, „Skilcraft nr. 2“, cu mină
moale, singurele admise la examenele universitare în America,
pentru că nu mâzgălesc hârtia atunci când trebuie să
ștergi. Îmi încheiasem de câteva luni studiile de limbi romanice.
Dacă nu m-aș fi făcut ghid între timp, probabil că aș fi
ajuns profesor, sau, în cel mai rău caz, măcar suplinitor. Oricum,
la viteza cu care începusem să rezolv ultimul test al lui
Red, puteam să-mi prezic fără grijă o catedră frumoasă, din
lemn de arțar, ale cărei sertare n-aș fi ezitat să le umplu și eu
cu creioane identice.
Cum șeful meu nu-și mai ridica privirea, m-am uitat puțin
de jur împrejur. Pereții erau goi. În stânga, un palmier sfrijit,
cu frunze lucioase și țepene de parcă tocmai fusese adus de
la îmbălsămare, țâșnea bățos dintr-un ghiveci de lut ars. Pe
birou, lingă clepsidră, erau înșirate trei atlasuri și câteva
cărți: „Noul Regulament de Vizitare a Valhallei“, „Mitologia“
lui Bullfinch, un vechi ghid Michelin al Spaniei,
„Secrete de Călătorie Zen“, un dicționar Roget de sinonime
și de antonime, toate sprijinite de un set legat în piele roșie
din „God's Best Works“, un titlu pe care nu eram sigur că-l
citisem bine - în viața mea nu auzisem de „Operele Alese ale
lui Dumnezeu“. Nu se zărea nicăieri măcar o singură lucrare
medicală.
Îmi venea să-i spun răspicat: Uite ce este, Leif... Las-o mai
moale cu herpesul! Uită-te și tu mai atent! Ce, îmi vezi cumva
vreo bubă pe buze? Mi-aș fi bătut gura de pomană. Îi cerusem
o dată regulile de examinare. Red se supărase de-a
binelea: „Reguli?... Care reguli?... Ai auzit tu că vikingii
aveau reguli?“ Înțelesesem imediat. Fără reguli. Un ghid
avea la dispoziție zece minute (timpul standard al companiei
Globe) să fabrice un răspuns mai acătării, iar Red avea
dreptul să-l întrebe orice-i trecea lui prin minte.
În ultimul timp devenise obsedat de ghicitori străvechi și
din ce în ce mai obscure: „Ghicitorile dificile sunt un instrument
necesar pentru călirea caracterului oricărui tânăr.“
Pentru cele mai grele, te lăsa uneori să încerci două răspunsuri;
dar atât: „N-o mai tot scălda!“ se răstea el.
Ultima victimă a lui Red, Kathy Sorenson, s-a trezit față în
față cu șarada lui Cain. „Grupul tău merge în sudul Asiei.
Cine a măcelărit acolo un sfert din omenire?“ Kathy uitase
de Adam și Eva și, mai ales, de fiii lor, Abel și Cain. O săptămână
mai târziu, asculta amețită zgomotul monoton ali
Transsiberianului traversând taigaua înspre nord: opt tururi
„Să Descoperim Tundra împreună“, unul după altul.
După plecarea lui Kathy, am decis să studiez serios Biblia.
Degeaba! Înaintea ultimului meu tur în Franța, era cât pe ce
să-i împărtășesc soarta. Ghicitoarea menită să mă înfunde,
„Un emisar care nu vorbește, purtând un mesaj care nu e
scris, vine într-o lume frământată, fără nici un fundament...”,
fusese împrumutată de Red dintr-un discurs vechi
al lui Picasso, în care acesta desene un tablou de-ai lui reprezentând
simbolul păcii, un porumbel alb cu o ramură de
măslin în cioc.
Dacă marele pictor își dăduse seama că născocise o ghicitoare,
n-am idee. M-am descurcat numai pentru că găsisem
în coșul de gunoi al lui Red câteva numere vechi ale revistei
„Porumbelul călător”, pe care le răsfoisem noaptea, în grabă.
N-am priceput nici în ce fel învățasem ceva sau îmi oțelisem
caracterul: „Porumbelul Păcii“ se afla în muzeul din St.
Denis, la nord de Paris - aproape, dar nu chiar, pe traseul
turului meu.
Probabil că, undeva, în vreun sertar ai biroului, sub atâtea
mormane de creioane, exista și o revistă cu coperți lucioase,
„Herpesul în zilele noastre“, sau măcar articolul „Sophia
Loren ne destăinuie cum a scăpat de ei“ (în 40 de lecții).
Oricum, pentru mine, era prea târziu. Accesul meu nocturn
la materialele didactice ale lui Red încetase din ziua în care
Marie-Bianche s-a transferat la noi și Aranxa îmi ceruse cu
voce răstită să-i restitui cheia de rezervă a „Castelului“.
În cele din urmă, mi-am amintit că „herpes“ este un vechi
cuvânt grecesc (înseamnă rădăcină sau, figurativ, obârșie), iar
turul meu înșira într-o săptămână 23 de temple antice din
Grecia și Italia. Am răscolit în minte firava mea colecție de
ghicitori greco-romane. Majoritatea nu aveau nici o legătură
cu herpesul, însă, știindu-l pe Red, poate că iar schimbase
regulile. Se putea întâmpla ca, de data aceasta, el să-mi fi dat
deja răspunsul, urmând ca eu să-i descopăr ghicitoarea.
Povestea lui Oedip și ciclul de enigme în versuri ai lui Virgiliu,
„Oile lui Moliboeus“, sunt pline de scene amoroase,
dar în „Oedip“ amorul se petrece numai între el și mama lui,
cât despre oi, nu auzisem vreodată să fie pomenite împreună
cu herpesul. Mitul lui Procust are loc în întregime în pat,
însă nici asta nu mă ajuta, pentru că patul lui de fier nu se
Fragment din caromanul OMUL DE CENUȘĂ

potrivea nimănui: cei scunzi trebuiau lungiți, iar cei înalți,
scurtați. Numai cea mai veche ghicitoare pe care o știam,
„Păduchii lui Homer“, arăta potențialul de a răspândi herpesul.
- Tot ce-am prins am aruncat; ce n-am prins, am păstrat...,
am răspuns eu fără nici un chef.
Cu multe secole înainte de Christos, un pescar grec din
insula Ios l-a provocat pe Homer însuși să descifreze „Ghicitoarea
Păduchilor Lați“. Homer s-a străduit îndelung, dar
n-a izbutit să-i dea de capăt, deși legenda spune că și-a
bătut capul cu ea până în ziua morții.
Red a clipit repede de câteva ori. Semn bun! m-am gândit.
După aceea însă, nimic nu s-a mai clintit în colțul lui în
afara nisipului din clepsidră, scurs deja mai mult de jumătate.
Ceasul meu arăta opt fără un minut.
În spatele biroului, capul ca o bilă mare și torsul greoi al
lui Red erau complet imobile; brațele: groase, acoperite cu
păr aspru, tras parcă din liță de aramă, se odihneau ca două
labe uriașe pe un ziar englezesc, desfăcut larg, pe toată
lățimea tăbliei de stejar. Nu era exclus ca, în seara aceea, lui
Red să-i fi intrat în cap că-i sfinxul din Theba. În orice caz,
își dădea toată silința să-l imite.
Sfinxul era femeie, dar nu cred că asta avea vreo
importanță, în mintea lui Red Ericson. Sfinxul se sinucisese
după ce Oedip reușise să-i dezlege tainele, dar în ochii vag
oblici ai șefului mai nu se putea citi nici un pic de neliniște
cum că aș fi fost și eu în stare să calc pe urmele legendarului
rege al Thebei. Ochii aceia sclipeau, aveau viața lor proprie.
De la un moment încoace, mă măsurau cu interesul detașat
al unui copil care tocmai a terminat de smuls aripile unei
muște: poate mai mișcăm eu ceva, dar de dus, nu mă
puteam duce prea departe.
Încremenisem pe scaunul acela vechi și tare de lemn,
înconjurat din toate pârțile de tăcerea apăsătoare a sfinxului
agenției noastre. Întreaga clădire era învăluită în liniște.
Până și Amalia, femeia de serviciu surdă, plecase deja. Un
iz slab de săpun leșios era tot ce lăsase în urmă. Prin fereastra
întredeschisă, curentul rece aducea de-afară un alt
miros, mai pătrunzător și mai exotic, de iarbă de mare și de
scoici afumate - Barcelona, undeva, departe, bulevardele și
biserica Santa Maria del Mar, Citadela și portul.
- Zeii te-au pricopsit cu herpesul, a izbucnit Red pe
neașteptate, trezindu-mă pe loc din visare.
În loc să-mi spună ce legătură era între zei și herpes, s-a
mai întins un pic în fotoliu, a scos un mic icnet de
satisfacție, apoi și-a întors privirea spre ultimul rebus din
„Times”.
Auzisem de la alți ghizi că Red era capabil să rezolve cu
ochii închiși toate careurile și că toată parada creioanelor
nu era decât un alt tertip de-al lui. Îl credeam în stare. De
multe ori, după ce terminam vreo discuție, arunca ziarul
neatins la coș cu un gest plictisit, toată ființa lui spunând
deslușit. „Mda, am mai dezlegat unul din astea și am făcut-o
numai în gând“.
Am încercat să trag cu coada ochiului peste masă, să văd
dacă în ultimul număr din „Times“ se spunea ceva despre
herpes, dar n-am reușit să descifrez decât un titlu mare,
scris cu litere groase și negre: „Sfârșitul se apropie!“
Degeaba mi-am chinuit ochii să mai citesc ceva. Laba
păroasă a lui Red acoperea tot ce mai rămăsese.
Ce mai zici, Red? Pot să-ți dau și eu ceva să dezlegi? N-are
decât două rânduri, dar sună mai bine decât toate rebusurile
tale puse la un loc. Ești gata? „Ghici ghicitoarea mea... Numai
cap și n-are trup.“ Și răspunsul e... „Un broscoi?“ S-ar putea.
Știai că Picasso a pictat un broscoi, pătrat și cărămiziu, țopăind
pe un câmp rotund cu iarbă violetă? Mai ții tu minte cărui
muzeu l-a donat?
Mi-am dat însă seama că și eu uitasem în ce muzeu atârna
„Broscoiul“ lui Picasso.
Nu făceam altceva decât să bat câmpii. Pierdeam timpul.
Nu mă concentrez deloc unde trebuie. Singurul meu subiect
este herpesul. Poate că nu-i nici o ghicitoare la mijloc și ce-mi
spune Red e purul adevăr: Zeii m-au pricopsit cu el. Ei, fir-ar
să fie! Păi, dacă am eu, are și șeful. Dintre noi doi, cine s-a culcat
deja cu toate fetele din birou, deși, atunci când sunt ele de
față, nu le mai scoate din mătrăgune și harpii?
HARPIILE! Și ele erau purtătoare de boli, poate chiar și
de herpes. Harpies! Herpes! Cu accentul lui gutural, Red
pronunța cele două cuvinte la fel. Iar eu plecam a doua zi
spre locul de obârșie al Harpiilor - Grecia.
- Harpiile! am articulat eu grăbit și Red a început să zâmbească.
Iarăși am nimerit-o la țanc, mi-am spus, uitându-mă cu
satisfacție la ceas: opt și trei minute. De fapt, îmi mai rămăseseră
chiar vreo 50 de secunde.
Am vrut să-i arăt atunci șefului meu de ce eram în stare:
- Harpiile erau niște monștri înaripați, jumătate fecioare,
jumătate păsări de pradă. Dacă sora lor vitregă, Iris, zeița
curcubeului, ajunsese vestită pentru frumusețea ei, în
schimb, harpiile nu erau decât niște creaturi murdare și
rapace, care le furau călătorilor toată hrana, înfulecau cât
puteau și se căcau apoi pe ce rămânea.
Aș fi putut spune „spurcau tot ce rămânea“. Voiam însă să
fiu sigur că l-am trezit și eu o dată pe Red din încremenire.
Nici măcar n-a întins mâna spre ceasul cu nisip. Pierdusem.
Vedeam cu resemnare cum îmi apune scurta mea carieră de
ghid în Europa. Tot timpul cât vorbisem despre harpii, se
uitase fix la mapa lui de corespondență, plină ochi cu cereri
de angajare încă necitite, fiecare cu câte o mică fotografie
cochetă, capsată cu grijă, sus, în colțul din stânga.
În cel mai bun caz, mă va transfera la New York: tururi neîntrerupte
de-a lungul și de-a latul Americii... În cel mai rău, mă
paște Africa: Bukavu, în Zair, sau Kigali, capitala Ruandei;
săptămâni întregi bătând potecile umede ale junglei, în drum
spre rezervația gorilelor de munte ale Dianei Fossey, sus pe un
vulcan stins, un loc despre care alți ghizi spun că-i cel mai friguros
din toată Africa Centrală.
Am făcut un ultim efort pentru New York.
- Harpiile erau fiicele oceanidei Electra. Argonauții, în
căutarea „Linii de Aur” - inițial, un dar al lui Hermes pentru
Regina Nephele - au reușit să pătrundă în bârlogul
Harpiilor din insulele Strophades și să le alunge din Mediterana...
Mi-am înghițit restul cuvintelor. Nu știam cum, dar atinsesem
un nerv pe-undeva.
Pentru cineva convins că pe fața lui de granit nu se poate
citi nimic, Red emitea totuși o mulțime de semnale.
Ascunsă în adâncul gâtlejului său gros, o arteră îngustată de
vârstă se zbătea cu atâta furie, încât toată partea dreaptă a
gâtului tremura spasmodic, ca gușa unui broscoi lipsit de
umezeală. Și, deși eu fusesem cel strâns cu ușa, broboane
fine de sudoare apăreau rând pe rând pe tâmplele lui, nu pe
63
1/2017

ale mele. Omul din fața mea nu mai era sănătos. Probabil
că, până și în repaus complet, pulsul lui sărea peste sută...
M-am uitat la clepsidră. Nisipul din partea de sus dispăruse.
Îmi expirase tot timpul de gândire. Pe neașteptate, o
căldură intensă m-a străfulgerat din cap până-n picioare, ca
și cum îmi pierdusem deodată greutatea iar trupul și mintea
își luaseră zborul: „Drop your body and and mind away”,
îmi explicase, cu doar două luni în urmă Mitsuko Kurosawa
Pentru o clipă, am crezut că pot să văd și să înțeleg tot universul,
că devenisem atotștiutor - o clasică revelație Zen,
iluminarea totală pe care atât de mulți o caută fără să o
găsească și care pogorâse peste mine fără vreun efort din
partea mea.
Ghicitoarea despre herpes, nici măcar nu era o ghicitoare
în sine: ea aparținea uneia dintre ”Marile Învățături ale lui
Leif Ericson către Fiii săi Spirituali Rătăciți“ - Hermes-ul
meu de aur, tratat ca un periculos purtător de boli și alte
nenorociri asortate. Răspunsul fusese acolo tot timpul:
Hermes, zeul înaripat, mesagerul celorlalți zei din Olimp
către muritorii de rând ori către sufletele rătăcitoare din
Hades. Puteam urmări acum firul gândirii lui Red prin
toate întortochelile, mai ales că Hermes fusese dintotdeauna
patronul tuturor călătorilor și, deci, al ghizilor.
Am deschis gura să răspund, dar Red a tunat imediat:
- N-o mai tot scălda!
Mi-am acoperit gura cu palma. Avea dreptate. Îmi folosisem
deja cele două răspunsuri îngăduite. Am încercat disperat
să-mi pledez din ochi cauza, dar nu știam cum să-i
clipesc lui Red cuvântul „Hermes“ astfel încât să mă
înțeleagă.
În cele din urmă, am întins încet mâna liberă, stângă,
peste masă, și ceasul meu strălucind peste cărți, atlase, creioane
colorate, ziarul „Times“ și un vraf de hârtii răvășite a
devenit pe moment singura-i podoabă. Red a trebuit să dea
din cap a încuviințare!
- Eh, ai ghicit, a spus. Hermes, ăă..., la romani, Mercur,
patronul hoților. Și nu uita că trăim în „New Age“ acum,
„Epoca Nouă“, unde Hermes este considerat zeul
sincronicității. Gândește-te puțin ce înseamnă asta!
- Hermes era și ghidul sufletelor dincolo de mormânt, am
continuat eu automat să-mi etalez cunoștințele. A adus-o
înapoi pe Persefona din tărâmul subteran al lui Hades, s-a
culcat cu Afrodita și l-a omorât pe Argus, monstrul cu o
sută de ochi. Este și singurul zeu grec adoptat de vikingi.
Admirația pentru vikingi era singurul lucru pe care Red și
cu mine îl mai aveam în comun. La început îl privisem cu
un respect nemărginit, legendă vie printre ghizi, singurul
dintre noi capabil să răspundă la toate întrebările. Încetul
cu încetul, începusem să mă îndoiesc de tot ce auzisem despre
el. Ceilalți spuneau că era un expert în mitologie, dar
miturile încetaseră de mult să-i mai atingă sufletul. Mai
spuneau că și el studiase budismul Zen, dar, dacă o făcuse,
nu se vedea nici urmă din această filosofie austeră. De fapt,
Red începuse să piardă până și încrâncenarea strămoșilor
lui vikingi: spunându-mi că zeii mă îmbolnăviseră de herpes,
îmi dăduse un ajutor pe care nu i-l cerusem.
Ce-mi mai păsa mie? Ghicitoarea fusese dezlegată. Și
cum ai de gând s-o botezi de-acum încolo? „Ghicitoarea
obârșiei“? A „întoarcerii la rădăcini“?... Nu. Ai să găsești tu
ceva mai în temă... „Blestemul aurului", cred!
- Haide, Leif! am spus. Recunoaște că mi-am învățat bine
lecția. Sunt și eu ghid, ce Dumnezeu?
- Asta rămâne de văzut! Ia spune, de când ești la noi? O
lună, două?...
- De două luni și jumătate... Am început pe 15 martie.
- Știi ce zi e asta?
- Idele lui Marte. Nu sunt superstițios.
- Câți oameni ai pierdut deja pe drum? Cinci?
- Nu, patru.
- Și nu te pune deloc pe gânduri?
- De ce să mă pună? Doar nu s-a întâmplat nimic din vina
mea!
Și totuși, ceva se întâmpla!
Tot ce a urmat în vara aceea ar fi trebuit să-mi dea de gândit,
dar nu mi-a dat. Nici numărul mereu crescând al
turiștilor pe care-i pierdeam în fiecare lună, nici Hermes-ul
meu de aur, desincronizat și arătând orice altă oră în afara
celei a țării în care mă aflam, nici măcar noul meu coleg,
Red Ericsson, care, pentru o vreme, a renunțat la postul lui
de șef și s-a întors la prima meserie, și – ei, da! – nici chiar
prima erupție veziculară virulentă apărută într-o bună
dimineață pe partea cărnoasă a buzei de sus.
Ceva se întâmpla cu mine...
░ Redactor şef: EUGEN MATZOTA
░ Redacţia: Che Mandello, Gil Ionescu ░
Layout şi DTP: MANDELLO
Anul I Nr. 1 OCTOMBRIE 2017 ▪ 64 pag.
░ Un alt fel de revistă de cultură
Responsabilitatea asupra textelor aparţine, în exclusivitate,
autorilor.
░ WEBSITE: altculturesite.wordpress.com
░
Director: EUGEN MATZOTA
░ EMAIL: altculture.magazine@gmail.com