Altculture Magazine 1/2017 (Eugen Matzota)

De Consantin ANTONOVICI
În 1939, am absolvit Academia de Arte Frumoase
din Iași, România, în specialitatea sculptură, devenind
un artist tânăr, acaparat și dominat de visurile de
cucerire a lumii artelor.
În acel timp, toate cercurile artistice, toate revistele de
artă ale României, vorbeau despre artistul revoluționar,
Constantin Brâncuși. Acesta fusese născut într-un sat
de produse agricole, în 1876, dar care a trăit și a lucrat
la Paris din 1904. Eram determinat să mă duc în atelierul
lui de creație. Șapte ani mai târziu am reușit să ajung
acolo.
Prima mea escală în acest drum lung și plin de
opreliști și peripeții, a fost în București, unde m-am prezentat
la Biroul de Pașapoarte. Funcționarul de acolo,
aflând că aveam visuri, dar eram lipsit de mijloace financiare,
a încercat să mă descurajeze.
Ivan Mestrovici din Zagreb, Iugoslavia – considerat
pe acea vreme drept cea mai mare personalitate în sculptură,
un mare succesor a lui Rodin – era în București
pentru a instala câteva sculpturi comisionate de guvernul
de atunci. Prin Mestrovici am întrevăzut posibilitatea
salvării mele. I-am comunicat visul meu de a putea
studia cu sculptori mari europeni, dar nu l-am
menționat pe Brâncuși, pentru a nu-mi strica șansele.
Mestrovici m-a ascultat și mi-a răspuns aprobator - vino
la mine la Zagreb și vei putea lucra în atelierele mele.
Vei putea ajunge cumva acolo. O știu!
La Universitatea București, erau mulți studenți din
diverse țări. Studenții din Iugoslavia mi-au marcat pe
hartă zonele de graniță pe care le puteam traversa în
timpul nopții, când vameșii erau mai neglijenți.
Am trecut granița și am ajuns la atelierele lui Mestrovici.
El m-a pus să lucrez cu alți douăzeci de artiști
tineri. Atelierele lui erau enorme și împărțite pe diverse
secții, ca într-o uzină. Am rămas surprins să aflu ca acolo
existau circa optzeci de oameni, lucrând în diverse domenii
– în lut, ghips, marmură, metal, și în ambalarea și
încărcarea sculpturilor în trenuri și camioane, în funcție
de țările de destinație. Cunoștințele mele și experiența
Seriile
sculptorilor tineri
ZILELE
STUDENȚIEI
(articol apărut în Sculpture Review, 1985, tradus de Stephan Benedict)
mi-au crescut, dar gândurile mele continuau să rămână
către Brâncuși.
Șase luni mai târziu, am primit un ordin să mă întorc
în țară în vederea prestării serviciului militar. Întoarcerea
mi s-a dovedit a constitui cea mai mare greșeală pe care
am comis-o. Hitler a ocupat foarte curând, atât Iugoslavia
cât și România, forțând țara mea să lupte alături
de el, împotriva Rusiei. Am reușit să obțin o amânare
de trei luni de la serviciul militar și în toamna anului
1941 mi-am împachetat rucsacul și am trecut din nou
granița spre Iugoslavia. Aceasta a constituit a doua mea
mare greșeală.
Când am sunat la soneria locuinței lui Mestrovici, un
ofițer german SS mi-a deschis ușa. Mestrovici fusese
arestat la ordinele lui Mussolini și trimis în închisoare
la Roma. Cincizeci de ofițeri SS ocupaseră atelierele lui.
Eu am fost trimis într-o baraca la 200 de mile de Berlin.
Spre surpriza mea, clădirea era ocupată de naziști români.
Ei încercau să mă convertească, dar mi-am amintit
un citat din Mein Kampf – Populația Germaniei care
nu era de sânge german, trebuie distrusă și înlocuită cu
rasa germană, în acest mod, întreaga Europă va deveni
o Germanie. Am realizat că Hitler intenționa distrugerea
României, care contribuise la cultura Europei încă
din epoca Neolitică.
Într-una din zile, am profitat de neglijența unui paznic.
Am scăpat spre o stație de trenuri, unde am luat un
tren spre Berlin, cu speranța țelului meu final către Paris
și Brâncuși. La stația din Berlin, am fost denunțat de un
nazist român, pe nume Culică, și aruncat într-o închisoare
din Berlin. Nemții îmi spuneau repetat că voi deveni
liber, dacă voi fi voluntar să lupt pe front împotriva
rușilor, dar răspunsul meu a fost întotdeauna „Nu”.
Spre sfârșit, Gestapo-ul m-a aruncat într-o celulă de
închisoare mică și umedă, fiind iarna, iar celula neavând
încălzire. Porția mea zilnică de mâncare era doar o felie
de pâine și o cafea slabă, la breakfast, doi cartofi fierți,
la prânz și unul pentru masa de seară.
Am rămas în această celulă timp de șase luni. Am
pierdut atâta greutate, încât nu mă mai puteam deplasa
nici măcar până la cafea. Un doctor uman a raportat că
dacă aș mai fi fost deținut acolo doar o singură săptămână,
aș fi murit.
Oficialii au hotărât să mă elibereze cu condiția de a
nu rămâne la Berlin. Am cerut să fiu trimis la Viena,
știind ca austriecii erau împotriva lui Hitler. Acolo, Ges-