Altculture Magazine 1/2017 (Eugen Matzota)

Privind timpul
31
Se-nchide poartă după poartă
cu scârțâieli și scrâșnete de dinți,
rugina sapă atât de adânc,
iar ochii își pierd lumina lor de sfinți.
Ce-ți spune sunetul de coarde
când îl auzi întâia dată și îți pare,
că lumea, universul se comprimă
în clipa care curge spre uitare?
A fost strigat un nume din mulțime,
probabil a fost chiar numele meu,
dar n-am răspuns chemării lumii,
am stat și-am așteptat ca un ateu.
Se mistuie încet dar sigur tot pământul,
curățindu-se de umbre cu un cânt,
doar timpul se-ndură să treacă alene,
privirile-s oarbe, cuvintele-s vânt.
De la pământ la cer
Închis
Ai închis în ochii tăi cerul
și minunea de a exista.
M-ai închis și pe mine
în ochii tăi verzi
precum frunza proaspătă
pe care o rup;
ticălosul de mine.
Ai închis tot universul meu în tine.
Am luat o batistă
neagră să fur cornul
lunii să secer
cu el în lanuri de sentimente
ce numai noaptea mai apar.
O scară doar mi-ar trebui
ca să ajung la stele,
regina să le-o fur.
Portativele ce vocile
înspre divin le-aruncă
le-am folosit demult
și nu sunt bune:
doar sufletul îmi levita
din trupul ancorat.
Am căutat un Babel turn
spre ceruri
să mă înalțe
dar am găsit
doar mușuroaie,
orașe-mușuroaie
și blocuri-mușuroaie
născute din munții dărâmați.
Am fost urcat cu scripeți
spre vârful lor, vedeam
un cer albastru, tare
și tot nu ajungeam.
Am zis c-o să plantez un nuc,
voi aștepta în el
să urc spre cornul lunii
de la pământ la cer.
1/2017