Altculture Magazine 2/2017 (Eugen Matzota)

―Să nu întrebi! Să nu întrebi! Nu te uita așa, că nu sunt
nebun! Sunt doar scârbit de tot și toate. Am ales libertatea.
Freedom! „Freedom” ca și piesa omonimă a lui Paul
McCartney!
―Bine, dar condițiile în care trăiți?!
―Am ales libertatea, n-auzi, dragă?! Sigur, alții au aflato
în occident. O altfel de libertate, pentru că poți fi liber
chiar și într-o închisoare. Steinhardt 3 , „par exampăl“!
Liber în regatul minții și al cugetului. Eu am fost prea fricos.
Mi-a fost teamă de Securitate. Și, nu că mi-ar fi fost,
dar mama, săraca, ea ce vină ar fi avut! Ai auzit, poate,
cum se comporta gașca securistă a Ceaușeascăi?!
Securiștii de dinainte de ’89.
―Bine, dar bănuiesc că aveți copii...
―Copii?! Daaa! Mi-aș fi dorit, dar iubita mea, prima
și... ultima mea dragoste, o colegă violonistă, pe care o
iubeam ca un nebun și căreia îi dedicam toate concertele
mele, a rămas în Germania. A cerut azil politic. Spunând
acestea oftă îndelung, după care prinse a tuși din nou.
Aveam senzația că o face intenționat.
―Bine, de ce nu v-ați dus după ea?
―A rămas în Germania cu un oboist, coleg cu noi și el.
După ce ea a fugit, nu am mai primit viză nici pentru Bulgaria.
Pe-atunci trebuia să ai aprobare ca să ieși din țară!
Comunismul, tinere! O plagă îngrozitoare pentru umanitate.
Sau cum a spus-o Petre Țuțea: „Comunismul e cea
mai mare aflare-în-treabă din istoria omenirii.“ Bine a
zis-o!
―Dar chiar nu aveți pe nimeni?
―Casa, ca să-i demonstrez cât de mult o iubeam, am trecut-o
pe numele ei. A vândut-o înainte să fugă. Eu eram
într-un turneu la Berlin cu Filarmonica din Iași.
―Ce... să spun!?
―Dragostea, tinere, uneori, are gust de cucută. De
otravă. Așa a fost să fie.
―Dar, bine, ceva rude care să vă ajute? În van am întrebat
pentru că bătrânul și-a continuat povestea ca și când
nici nu m-ar fi auzit.
―Pe urmă a venit lovitura de rebeliune din ’89. Eram
corepetitor la Conservator, dar de la un timp nu m-au mai
primit. S-or fi redus posturile!? N-o mai fi fost timpul
meu, cine știe!? Daaa... Nu mai aveam nimic.
―Dar rudele, am insistat eu.
―Rudele!? Dacă nu aveau ce să ia de la mine nu eram
interesant. Un bătrân decrepit.
―Dar aveți pensie și vă puteați duce la un...
―Azil? Nu, nu, nu!, repetă intrigat. Eu, la azil!? Tinere,
se uită din nou urât la mine, dar de data aceasta nu-mi mai
era frică. Eu m-am atașat de Brahms. Cu Brahms nu poți
merge la azil! Știi că prima lui simfonie a fost considerată
de Hans von Bülow 4 drept „a zecea a lui Beethoven“. Un
romantic, prin excelență, domnule. Știu, am mai spus!
―Va compătimesc sincer!
―Nu, merci! Nu am datorii la stat, ci statul are datorii și
restanțe la mine. Am învins statul. Nu am datorii la
nimeni. Nu sunt constrâns de nimeni și nimic. Supărări?