Nr.3-4

No. 3-4 

ANUL IV. MARTIE-APRILIE

GÂND ROMÂNESC 

DEFINIŢIA SI CONDIŢIILE ŞTIINŢEI 

O ştiinţă e un sistem de afirmaţiuni de o certitudine controlată 

în maxtma măsură posibilă şi referindu-se la o categorie (determinată) 

de obiecte. 

A) O ştiinţă e un sistem, pentrucă afirmaţiunile care o alcătuesc 

stau într'o strânsă corelaţiune între ele. Corelaţiunea lor se datoreşte 

în primul rând faptului că toate se referă la o anumită categorie de 

obiecte, deci la o anumită faţă a realităţii. Punctul de vedere adoptat 

de o ştiinţă, permiţând contemplarea lucrurilor sub un anumit aspect, 

aruncă asupra lor o lumină unică, uniformizând formal conţinuturile 

date şi creând între ele un fel de solidaritate. Când îndreptăm o lunetă 

asupra unui colţ din natură, unificăm întrun cadru unic o multiplicitate 

de obiecte, mai mari saumai mici, mai depărtate sau mai apropiate, 

şi formăm ил peisaj înlăuntrul căruia elementele componente 

stau în raporturi anumite de dimensiuni, forme şi culori. Fiecare 

schimbare pe care ar suferi-o unele dintre aceste raporturi, ar modifica 

simultan întregul, dându-i alt „aer", altă „expresie", alt „suflet". 

Peisajul ar deveni, deci, altul. De asemenea, dacă aceleaşi elemente 

ar fi privite dintr'un alt punct, peisajul n'ar mai putea rămâne 

acelaşi. La fel, unele obiecte pot fi privite în raporturile lor fizice, dar 

sub alt aspect ele pot fi privite, de pildă, ca unităţi abstracte, numerabile, 

(în care caz se face abstracţie de tot ceeace în ele este diferenţă 

calitativă) şi ele devin atunci, în mod exclusiv, obiect matematic. De 

altă parte, cum constatările sau afirmaţiunile care constituesc o ştiinţă 

nu sunt toate constatări directe sau imediate ci unele dintre ele 

sunt deduse, inferate pe cale logică; cum, apoi înseşi constatările directe 

sau imediate nu sunt adoptate decât sub condiţiunea unui acord 

logic între ele, o ştiiAţă constitue un sistem tocmai din pricina consecvenţei 

sau armoniei logice care se cere ansamblului de afirmaţiuni din 

care e formată. Desigur, această corelaţiune organică pe, care consecvenţa 

logică o pretinde nu e întotdeauna perfectă. De aceea ştiinţele 

matematice sunt un model ideal de certitudine şi de exactitate ştiin-

138 GÂND ROMÂNESC 

ţifică pentrucă oferă în cel mai înalt grad caracterul de sistem logiceşte 

armonic, pe când toate ştiinţele care se referă la conţinuturi empirice 

concrete prezintă nenumărate deficienţe logice: datele lor fundamentale 

nu se pot reduce la un număr de principii fixe care logiceşte 

să se acorde între ele fără contrazicere, fără lacune, fără acea 

„contingenţă" din care contrazicerea poate să apară oricând, Ştiinţele 

empirice, lucrând cu ipoteze şi bazându-se pe date ale experienţei 

infinit variabile evoluează totdeauna într'o dificilă echilibristică pe 

muchia unuia dintre termenii cei mai contradictorii cu putinţă. Cu 

toate acestea, norma respectării consecvenţei logice rămâne o condiţie 

esenţială pentru existenţa unei ştiinţe, oricare ar fi ea, şi niciodată 

nu vom considera ca adevăr valabil şi consacrat o concepţie care 

nu se acordă logic cu datele, cu faptele şi mai ales cu adevărurile mai 

generale decât ea şi adoptate cu prezumpţie de definitivitate. Calitatea 

de „sistem" al oricărei ştiinţe se confirmă prin interrelaţiunea organică 

a datelor sau elementelor constitutive: modificările pe care, 

prin observaţii şi reflexiune, le sufăr unele af irmaţiuni se repercutează 

asupra modului cum vor fi considerate de atunci înainte atât celelalte 

af irmaţiuni de acelaşi grad de generalitate cât şi cele de grad diferit: 

„totul" influenţează asupra părţilor, iar partea influenţează asupra 

totului şi asupra celorlalte părţi. Cu cât corelaţiunea aceasta e mai 

puţin evidentă şi mai puţin constatabilă, cu atât ştiinţa respectivă e 

mai puţin „organizată", deci mai puţin „organică"; cu atât gradul 

constituirii sale e mai redus iar munca pe care o solicită dela specialişti, 

mai întinsă şi mai grea. 

В) 0 ştiinţă e un sistem de afirmaţiuni, pentrucă numai ceea ce 

apare putând să fie afirmat face parte din domeniul „ştiutului". 

De jsigur, afirmaţiunile presupun prealabile întrebări sau probleme. 

Problema e un element indispensabil al vieţii cognitive. Procesul cunoaştere- 

n'ar frtitea exista fără imboldul şi orientările pe care i le 

oferă „întrebarea". Ştiinţa apare din probleme, evoluează prin probleme 

şi' tot prin probleme câştigă teren. Fără punerea şi cunoaşterea 

problemelor, conţinutul de cuceriri al unei ştiinţe nu poate fi însuşit 

sau „învăţat" de nimeni. De aceea, un tratat destinat pentru 

expunerea tezaurului unei ştiinţe trebue să cuprindă într'o 

oarecare măsură şi enunţarea principalelor probleme. Aceasta 

nu înseamnă că întrebările fac ele-însele parte din sistema! 

unui domeniu ştiinţific ci numai din mijloacele ei de construcţiune 

şi din cele de propagare a ei, — tot cum schelele, elevatoarele, 

şabloanele, munca personalului lucrător, capitalul învestit şi nevoia 

de adăpost a omului sunt condiţiuni care fac să ia naştere o anumită 

construcţie arhitectonică, dar nu fac parte din însuşi corpul clădirii.

•CÂND ROMÂNESC 139 

Problemele sunt factorii dinamici ai ştiinţei, sunt fermenţii ei, pe când 

afirmaţiile sunt organele şi articulaţiunile ei statice. Fireşte, în datele 

unei probleme se pot ghici, se pot ceti unele dintre cuceririle anterioare 

ale domeniului respectiv. Modul în care se pun problemele 

zugrăveşte gradul sau nivelul progresului unei ştiinţe. 

Afirmaţiile, element constitutiv al unui sistem ştiinţific, sunt 

întotdeauna, judecăţi sau relaţiuni între date perceptive sau între date 

conceptuale şi, reciproc, orice enunţare de relaţiuni de acest fel este 

o afirmaţie care face parte dintr'o ştiinţă, cu condiţia ca certitudinea 

sa să fi făcut obiectul celui mai riguros control posibil. Deci numai 

gradul de certitudine (deci de control exercitat) poate decide dacă o 

afirmaţie este sau nu ştiinţifică, pe când obiectul la care se referă nu 

poate decide decât care este domeniul ştiinţific căruia i-ar aparţine 

afirmaţia în cazul maximei certitudini posibile. Aceasta înseamnă, cu 

alte cuvinte, că orice adevăr, în măsura în care e garantat, e un adevăr 

ştiinţific. Cele mai comune şi mai de detaliu, cele mai banale şi mai 

cotidiene afirmaţii pe care le facem, sunt adevăruri ştiinţifice, poate 

de minimă importanţă teoretică dar totuşi ştiinţifice, în măsura în 

care prezintă garanţia rigurosului control al certitudinii lor. In măsura 

în care constatăm şi enunţăm „adevăruri", facem ştiinţă chiar dacă 

nu ne dăm seama, cum făcea proză „Monsieur Jourdain" al lui Moliere. 

Viceversa: afirmaţiile de ordin oricât de general şi înalt, de 

alură oricât de pretenţioasă şi de oricâtă importanţă socială, de oricâtă 

importanţă chiar pentru vieaţa şi destinul omenirii, nu pot fi 

numite „ştiinţifice" dacă la elaborarea şi enunţarea lor nu s'a procedat 

icu acea prudenţă şi cu acel control indispensabil ştiinţei. Acolo 

unde „controlul" nu e posibil, vom găsi fie afirmaţiuni gratuite, fie 

— de altă parte, — afirmaţiuni de pură credinţă, dar nu ştiinţifice. 

C) Obiectul determinat, categoria determinată de obiecte care 

oonstitue materialul unei ştiinţe este solicitat de structura spiritului 

nostru şi de natura procesului de cunoaştere: spiritul cunoaşte numai 

prin adoptarea unor perspective limitate sau a unor puncte de vedere 

determinate. Orice act de cunoaştere este contemplarea unui aspect 

parţial al „realităţii". Aspectul acesta este anticipat de sensul, modul 

sau termenii în care se pun problemele sau întrebările. Cum o 

aceeaşi întrebare (în aceiaşi termeni, de acelaşi mod şi în acelaşi sens) 

nu se pune de două ori unui acelaşi spirit, fiecare va provoca deci un 

răspuns unic şi va furniza spiritului un alt aspect al lumii. Nu există 

pentru conştiinţa ftoastră posibilitatea de a îmbrăţişa simultan toate 

aspectele realităţii sau de a contempla realitatea din .toate punctele 

de vedere deodată. După cum actul vizual implică îndreptarea punctului 

„fovea centralis" într'o anumită direcţie, după cum actul de aten-


ţie adoptă un cere limitat din conţinutul posibil al conştiinţei, lăsând 

dincolo de prag o infinitate de conţinuturi, astfel o ştiinţă alege un 

anumit aspect al experienţei interne sau externe, subiective sau obiective, 

constituind astfel din el o categorie determinată de obiecte. Aceeaşi 

este, în aparenţă, „realitatea" pe care o studiază de pildă un geograf 

şi un geolog, dar altul este aspectul care-1 interesează pe fiecare 

dintre ei. Configuraţia geometrică exterioară a suprafeţei unui teren, 

rajiorturile particularităţilor unui teren cu diversele preocupări şi interese 

umane, repartizarea lor posesivă şi „sensul" lor social sunt 

aspecte care interesează pe un geograf dar nu pe geolog, deşi atât 

unul cât şi celalalt cercetează acel teren. Constituţia chimică a sevei 

stejarului din Borzeşti nu-1 preocupă pe istoric, tot aşa cum pe specialistul 

fiziologiei vegetale nu-1 interesează amănuntul istoric care leagă 

amintirea aicelui arbore cu amintirea despre domnitorul Moldovei, Deşi 

ambii pot lua în considerare acelaşi colţ dat al realităţii, „obiectul" lor 

nu e acelaşi. Obiectul unuia e raportul dintre procesul vital organic 

şi unele elemente fizice; obiectul celuilalt e raportul dintre unele realităţi 

date ca paralele şi simultane cu fapte şi realităţi specific sociale» 

In tot cazul obiectul unei ştiinţe este întotdeauna un raport sau o totalitate 

de raporturi corelative între ele. Punctul de vedere adoptat 

este condiţia care crează felul şi natura obiectelor. 0 clasificare a 

ştiinţelor este de fapt o clasificare a punctelor de vedere posibile, 

iar nu a lucrurilor concepute sau constatate, abstracte sau concrete. 

D) Certitudinea este o atitudine spirituală a cărei definiţie logică 

şi precisă n'o găsim nicăeri formulată satisfăcător. Unii o consideră 

ca pe un sentiment. Aceasta i-ar da un caracter cu totul fortuit. Alţii 

şe mulţumesc la o simplă explicaţie prin termeni sinonimi. Littre definea 

certitudinea prin: convingerea pe care o are spiritul că lucrurile,sunt 

aşa cum le concepe el. Definiţia aceasta, pe care o găsim şi 

în John Locke, e aproape naivă, mai întâi pentru că o astfel de siguranţă 

a spiritului e mult mai frecventă decât „certitudinea" propriu 

zisă, Apoi pentru că tot acelaşi autor definea „convingerea", la rândul 

ei, ca pe o certitudine raţională. Vocabularul Societăţii Franceze 

de Filosofie (care relevă acest „cerc viţios" al lui Littre) adoptă definiţia 

după care certitudinea ar fi: „o stare a spiritului cu privire la 

o judecată, pe care o consideră ca adevărată fără nici un amestec de 

îndoială". Aceasta însemnează cu alte cuvinte, pe scurt, că certitudinea 

e absenţa îndoielii. Când obiectul de definit are însă un caracter 

atât de categoric afirmativ, definiţia sa prin simpla negaţie a contrarului 

e un simplu subterfugiu. Dacă o acceptăm, trebue cu atât mai 

mult să ne declarăm satisfăcuţi şi cu definirea luminii prin: „absenţa 

întunericului", cu definirea vieţii prin: „absenţa morţii" sau cu definirea 

existenţei prih: „absenţa neantului".

GÂND ROMÂNESC 141 

Pentru definirea certitudinii trebue să ne. amintim că ea nu e o 

atitudine spirituală arbitrară sau contingenţă, că ea nu apare capricios 

în şi din marginea conştiinţei aşa ca „toanele" sau ca sentimentele pe 

care le constaţi pur şi simplu, fără să le poţi justifica. Certitudinea 

este o atitudine care urmează întotdeauna unui anumit proces intelectual, 

iar acel proces este controlul. 

Este fundamental greşită concepţia după care cunoştinţa ar fi 

un proces pur achizitiv, după care în intuiţia empirică, în recepţiunea 

datelor informative (fie prin sensorium, fie prin intelecţiune verbală 

intermintală) de origine exterioară, am fi pur receptivi ca nişte stomahuri 

flămânde. Şi anume, nu ne referim aci numai la faptul că procesul 

de cunoaştere e activ iar nu pasiv, ci ne referim mai ales la faptul 

că, deşi în genere suntem doritori de a şti, de a cunoaşte, totuşi 

fiecare noutate descoperită ne contrariază pentru moment. Există între 

trăsăturile esenţiale ale spiritului nostru un fel de tendinţă de conservare, 

analoagă ou aceea a organismelor fiziologice. Ea e rezistenţa faţă 

cu orice cauză de schimbare a conţinutului şi atitudinilor sale. In faţa 

oricărei date nouă,' care nu figura în masa de date cunoscute, spiritul 

începe prin a lua mai întâi poziţie ostilă, poziţie de negaţie, schiţând 

imediat o luptă defensivă. Filosoful subtil A. Spir vorbea de caracterul 

de „decepţie" al fiecărei peroepţiuni. Cu cât elementul informativ 

prezintă mai puţină conformitate cu datele prealabil posedate de 

spirit, cu atât ostilitatea, adică „îndoiala" e mai pronunţată, mai îndelungată 

şi mai intensă. De sigur, vigoarea acestui gest de conservare 

a identităţii spiritului său „Eului" cu sine însuşi, diferă dela individ 

la individ şi dela caz la caz. Gestul, însă, oricât de slab şi atenuat, 

oricât de scurt şi chiar imperceptibil pentru cei nepreveniţi, 

există după toate probabilităţile, fiind o reacţiUne cu totul conformă 

legilor generale ale vieţii, dacă nu chiar conformă legii generale a 

inerţiei, aplicabilă înitregei existenţe. Din această tendinţă de rezistenţă 

şi opoziţie, decurge procesul de control. Inegal dozat Ia diferitele 

persoane omeneşti, el ierarhizează pe oameni în grade infinite, 

care variază dela maxima credulitate naivă până la maxima incredulitate 

îndărătnică. Dar cel mai naiv şi credul dintre spirite, în faţa unui 

fapt neaşteptat şi neobişnuit, va „deschide ochii spre a se convinge". 

Această deschidere a ochilor, această intensificare a funcţiunii settsoriale 

trădează chiar din partea credulului naiv o evidentă neîncredere 

în datele simţurilor: el deschide ochii mai tare ca de obiceiu pentru că 

e stăpânit momentan» de îndoiala că e victima unei Дигп, că percepţiunea 

pe care a efectuat-o, a fost greşită. De asemenea, în faţa unei veşti 

neaşteptate şi discordante faţă de realităţile „obişnuite", primul gest 

pe care-1 vei face va fi acel al refuzului. Când în mijlocul verii cineva


te-ar înştiinţa că afară ninge, prima ta reacţiune va fi întoarcerea 

ochilor spre fereastră: este gestul de control. Dimpotrivă, faptul aşteptat, 

faptul care, cu alte cuvinte constituia în mod anticipativ un 

conţinut actualizat al conştiinţei, nu va provoca în aceeaşi măsură re* 

acţiunea sceptică a controlului. Spiritul, în acest caz, aflându-se în 

faţa unui dat pe care-1 acceptase prealabil, aflându-se în situaţia de 

a adopta o atitudine pentru care se pregătise, nu are să-şi modifice cu 

nimic, sau aproape cu nimic poziţia sa, de aceea reacţiunea de „conservare" 

nu e cu nimic justificată. La polul opus naivităţii credule, stă 

incredulitatea încăpăţinată. Ea nu decurge dintr'un exces de discriminare 

a gradelor de probabilitate. Ea e reacţiunea spiritului care nu 

cedează cu nici un preţ, care nu vrea să-şi mobileze interiorul cu alte 

conţinuturi decât cele pe care le posedă, care refuză, cu alte cuvinte, 

să adopte o atitudine pe care n'a efectuat-o încă. E de remarcat că 

această inerţie nu poate fi refuzată naivilor şi credulilor. Aceştia suferă 

mai curând de o insuficienţă de energie în exercitarea funcţiunilor 

de control, dar nici într'un caz de o prea înaltă putere de adaptare 

la situaţiuni nouă. Inerţia e mai accentuată acolo unde este lipsă de 

energie (în termeni mecanici, ea e absenţa acceleraţiei). De aceea naivii 

creduli iau uneori atitudini de rezistenţă şi incredulitate excesivă 

tocmai în faţa unor comunicări informative de tipul cel mai plauzibil 

şi firesc. Pentru a primi o noutate, trebue s'o construeşti integral pentru 

tine, s'o asimilezi şi să remaniezi multe alte conţinuturi mintale 

pentru realizarea unei consonanţe interioare, — iar toată munca 

aceasta este precedată de o sforţare pe care necesitatea de control 

o cere în plus atenţiei, reflexiunii. Astfel, minţilor debile le vine mult 

mai uşor să înceapă prin a refuza această muncă, această „consumaţie 

de energie". De aceea, cei mai creduli sunt cei care cad mai adesea în 

incredulitate excesivă şi deplasată. 

Controlul e reacţiunea mintală pornită din tendinţa de conservare 

a „Eului" şi într'o măsură, din legea parcimoniei oare comandă evitarea 

sau micşorarea oboselii, adică a „cheltuelii" de energie. Căile controlului 

sunt multiple, dar se reduc la trei. Prima e cea aplicată intuiţiei 

empirice şi consistă în intensificarea sau clarificarea sursei sensoriale. 

Cea de a doua e cea de ordin raţional şi e recunoaşterea acordului 

logic posibil între datele nouă, şi cele anterioare. Cea de a treia 

se referă la cunoştinţele „socialmente relatate", adică la cele dobândite 

prin comunicare dela persoană la persoană, pe calea limbagiuluL 

Ea consistă în stabilirea calităţii de „sursă bine informată", de „informator 

bine intenţionat" şi de „deţinător fidel al informaţiilor dobândite". 

Acestea sunt calităţi fără de care o persoană nici nu poate fi 

„ascultată" sau „consultată".

GAND ROMÂNESC 143 

Dintre aceste trei căi de control, cea de a doua, calea constatării 

acordului logic, este principala, pentrucă ea este însuşi criteriul de 

apreciere şi acceptare a rezultatelor celorlalte două. In ultima analiză, 

tot controlul logic este cel pe care se bazează adoptarea unui dat 

mintal nou, unei „cunoştinţe" nouă. 

Dacă însă certitudinea depinde, de fapt, de rezultatul controlului 

care, şi el, se reduce la controlul logic, aceasta însemnează că şi definiţia 

certitudinii trebue formulată în termeni referitori la control, 

adică tocmai la condiţia existenţei certitudinii. 

De aceea, vom defini certitudinea ca: acea atitudine a spiritului 

prin care unei anumite judecăţi sau afirmaţiuni i se recunoaşte acordul 

logic absolut cu toate conţinuturile aflătoare la dispoziţia intelectului. 

Tot de aceea, în definiţia pe care am dat-o ştiinţei, nu ne putem 

mărgini să considerăm ştiinţa ca pe un sistem de af irmaţiuni certe: 

ceea ce face certitudinea unei afirmaţiuni este rezultatul favorabil al 

controlului. In afară de procesul de control, certitudinea este pur subiectivă 

şi arbitrară, e deci simplă „credinţă", 

Trebue să facem aci o remarcă de mare importanţă: departe de a 

nega rolul credinţei pure, al credinţei spontane şi „nemotivate", suntem 

convinşi că ea stă la baza oricărei cunoştinţe şi că pe ea se clădeşte 

totalul sistematic al ştiinţei. Totuşi între credinţa pură şi ştiinţa 

controlată este o profundă deosebire. Credinţa pură merge ca o rezultantă 

globală a întregei structuri psihice, e un fel de orientare a intelectului 

către anumite conţinuturi, analoagă cu orientarea acului de 

busolă spre Nord, sau cu afinitatea amoniacului pentru acidul clorhidric. 

Certitudinea ştiinţifică mu mai e o atitudine primară şi originară, 

nu are acel caracter de „Ur-phenomen", radical şi spontan ca şi 

credinţa, ci presupune elaborare intenţionată prin funcţiuni exprese. 

De mi-s'ar permite o comparaţie de acest gen, aş putea spune că diferenţa 

dintre ele este ca aceea dintre diamant şi briliant. Primul e 

element natural, produs direct şi autentic al naturii, cristalizare datorită 

unei convergenţe fatale de forţe elementare. Al doilea este fructul 

unei atente şi destoinice construcţiuni deliberate, e produsul unei 

eficiente de tip industrial, care la rândul ei presupune o organizare a 

muncii şi o treptată perfecţionare artistică. Al doilea poate fi mai bine 

plătit şi mai mult admirat sau „purtat" (adică întrebuinţat); el nu 

există fără substanţa celui dintâi, dar cel dintâi nu are varietatea şi 

intensitatea „focurilor" careul fale pe celalalt să fie atât de căutat. Fiecare 

având importanţa sa, se cere să se evite confuzia. Certitudinea 

fără control e simpla credinţă, aşa cum briliantul fără şlefuire e diamant 

brut. Contrglul certitudinii e o activitate, e o măestrie care se în-


vată şi se poate perfecţiona ca şi arta şlefuirii. Prezenţa diamantului, 

fără de care şlefuirea nu poate avea sens, nu depinde însă de nici o 

măestrie: e un dar şi un dat primitiv, precum e şi un punct de plecare. 

Fără îndoială, în faptul apariţiei certitudiniei rămâne un element 

de apreciere subiectivă, un risc de arbitrar: el priveşte măsura suficienţei 

controlului. Fiecare dintre cei ce au convingeri diferite asupra 

unui fapt, se pot crede posesorii adevărului „absolut". Aceasta înseamnă 

că fiecare, posedând certitudinea, se consideră că a eîectuat 

integral şi deplin controlul afirmaţiunii sale. Lăsând la o parte, cazurile 

când unii ar fi lăsat neglijate, uitate, unele elemente de cunoştinţă 

pe care le posedăm şi care de li-s!ar fi redeşteptat în minte s'ar fi 

arătat ca stând în desacord cu afirmaţia actuală, ne dăm seama că şi 

capitalul de cunoştinţe cu care lucrează unii poate fi foarte diferit de 

al altora, ori ca bogăţie, ori ca organizare. Cineva poate susţine cu perfectă 

certitudine şi deci cu o logică desăvârşită convingerea că, după 

cum se poate sbura la înălţimi de câteva mii de metri, s'ar putea sbura 

şi la mii şi zeci de mii de kilometri până la un astru vecin. Afirmaţia 

aceasta nu este ilogică în sine şi pentru oricine ci numai pentru cine 

ştie că spaţiul interplanetar nu e plin de aerul dens oare serveşte de 

suport aparatelor noastre de sburat. Acel căruia îi lipseşte o anumită 

dată cognitivă e în acelaşi timp în completă ignoranţă chiar şi cu privire 

la faptul acestei lipse: el nu poate constata lipsa unor cunoştinţe 

din inventarul său mintal, pentru că până'n acea clipă cunoştinţa absentă 

nici n'a figurat niciodată acolo. Cel ce ştie ceva în plus, judecă 

cu ajutorul acestor elemente excedentare, poate să-şi dea mai uşor şocoteală 

de eroarea celui ce se află în deficit, — dar nud va putea convinge 

până ce nu-i va comunica şi lui surplusul de considerente pe 

care se întemeiază. Aceasta însă nu e nici totdeauna posibil, nici totdeauna 

uşor. Certitudinea pare a rămâne astfel o atitudine interioară, 

personală, raportată la masa cunoştinţelor actuale şi prezente ale fiecăruia. 

Ca un fel de certitudine absolută, obiectivă şi.impersonală concepem 

idealul unui „adevăr în sine" sau „absolut" care ar eşi din acordul 

logic perfect al fiecărei afirmaţiuni cu totalul afirmaţiunilor posibile 

şi la fel de justificate. Adevărul fiecărei afirmaţiuni posibile e deci 

în funcţiune de al tuturor celorlalte, tot cum determinarea poziţiei absolute 

a unui astru e în funcţiune de poziţia tuturor celorlalte astre, 

toate fiind într'o continuă deplasare. Numai ansamblul lor poate fi 

gândit ca absolut. Fiecare element în parte e relativ. Faţă cu conceptul 

unui ansamblu al adevărului absolut, privit ca valabil în sine, fiecare 

certitudine are un caracter personal, subiectiv; iar cum confruntarea 

fiecărei afirmaţiuni cu toate celelalte afirmaţiuni posibile nu se 

înehee niciodată ci se poate continua indefinit, nici o certitudine ştiin-

OÂND ROMÂNF.SC 145 

ţifică nu are caracter definitiv, ci toate sunt provizorii. La această regulă 

generală nu face excepţie nici adevărul matematic, deoarece de> 

finiţiile convenţionale şi postulatele apriorice din care adevărul matematic 

îşi trage vigoarea pot suferi şi ele modificări sau variaţiuni în 

formularea sau în sensul lor (precum s'a întâmplat geometriei, prin 

lărgirea concepţiei de „spaţiu", în urma adoptării „hiperspaţiului" sau 

a spaţiului cu n dimensiuni). De fapt, fiecare veritabil progres al matematicelor 

implică adoptarea unui aspect nou, unui postulat sau unui 

sens nou iar nu într'o veritabilă descoperire a unor „realităţi" preexistente. 

Cu creşterea universului matematic nu creşte cu adevărat 

informaţia noastră despre lume, ci se amplifică şi se îmbogăţeşte funcţional 

spiritul omenesc, 'dobândind mijloace şi posibilităţi nouă. 

Intre cele două trepte ale adevărului, între adevărul pur personal 

şi adevărul „absolut" intangibil,'o treaptă intermediară (fireşte, mai 

apropiată de prima decât de a doua) se înfăptueşte prin acordul interpersonal. 

Elaborarea socială a adevărului prin controlul reciproc al 

convinigeirilor este adevărata geneză a ştiinţei propriu zise. De aceeaşi 

natură ca şi certitudinea personală, interioară, dar îmbogăţită cantitativ 

prin multiplicitatea datelor informative puse în comun, ştiinţa 

are şi avantagiul continuităţii suipratemporale: pe când convingerile 

individuale nu pot fi supuse decât controlului mărginit al datelor culese 

în cursul unei singure vieţi, oele sociale se juxtapun şi se sudează 

pe deasupra duratei generaţiilor, alcătuind simulacrul unei conştiinţe 

care, cum spunea Pascal, ar trăi întotdeauna şi ar învăţa neîncetat. 

Elaborarea pe cale socială nu constitue însă o notă a cărei prezenţă 

ar fi necesară sau indispensabilă în definiţia ştiinţei. E suficient 

că în această definiţie se vorbeşte despre „certitudinea controlată în 

maxima măsură posibilă". Această „maximă măsură" o dă controlul 

interpersonal şi supratenjporal pe care-1 primesc convmgerila consemnate 

şi transmise peste veacuri, , '. 

Explicaţia definiţiei celei mai adecvate a ştiinţei, aşa cum ne 

apare-noua, constitue în acelaşi timp şi prilejul expunerii condiţiilor 

ei esenţiale. Le putem astfel relua şi enumera pe cele relevate mai 

sus: Pentru ca o ştiinţă să poată exista, prima condiţie psihologică indispensabilă 

este punerea unei categorii de probleme. La rândul său, 

problema implică existenţa unei direcţiuni a interesului intelectual 

sau, în termeni curenţi, existenţa unei anumite „curiozităţi" pentru un 

grup anumit de noţiuni, pentru o latură a experienţei posibile. Delimitarea 

acestei anumite laturi e unul şi acelaşi fapt cu alegerea unui 

punct de vedere, alegerea unei „perspective". Un punct de vedere 

ales este o normă care se adoptă în selecţionarea materialului „haotic" 

al experienţei, adică în ordonarea conţinutului posibil al conştiinţei.


Coborînd în detaliile acestor condiţiuni, găsim că şi ele presupun, 

altele, aşa de pildă punerea problemei mai presupune: a) încercarea 

stabilirii unei relaţiuni între doi sau mai mulţi termeni aleşi din masa 

de date, b) prealabila postulare a necesităţii unor tipuri de relaţiuni 

între datele cognitive (considerate ca reprezentând anumite forme de 

dependenţă între obiectele cogniţiunii), c) absenţa unor date prin care 

să se completeze relaţiunile necesare presupuse. 

încercarea de a soluţiona problemele, adică de a descoperi elementele 

absente prin care se pot formula şi specifica aiirmaţiunile 

(sau: răspunsurile) presupune şi ea o triplă încredere: a) încrederea 

în posibilitatea soluţionării, b) încrederea în putinţa adunării unui număr 

indefinit de date elementare care să poată servi la descoperirea 

termenilor cari lipsesc din relaţiunile presupuse şi căutate, c) încrederea 

în posibilitatea armonizării sau acordului logic între toate afirmaţiunile 

efectuabile. 

Intre toate aceste condiţiuni înşirate, ar putea obiecta cineva că 

n'a întâlnit încă niciodată amintită condiţiunea aplicabilităţii practice. 

Din punctul de vedere al efectuării pur logice a ştiinţei, aplicabilitatea 

practică nu e însă decât untul dintre aspectele „controlului". Unde 

se vorbeşte de control, se implică şi eventuala „probă" a aplicabilităţii. 

Deosebit de aceasta, aplicarea practică, privită ca răspunzând unei 

nevoi, poate fi una dintre împrejurările psihologice, contingente, care 

să determine şi să intensifice în anumite sensuri curiozitatea şi să contribue 

la selecţionarea obiectivului, adică la preferinţa pe care mintea 

o dă unui grup de date mai mult decât altora. Dar alături de nevoia 

de aplicare practică mai sunt şi alţi factori care contrihue uneori chiar 

cu o superioară putere de îmboldire a intelectului. Astfel, în primul 

rând, vocaţia ca orientare dictată de structura „personalităţilor", apoi 

obsesiunile „actualităţilor" succesive ale mediului social în diverse 

stadii istorice, precum şi efectele ambianţei sociale şi ale educaţiei. 

Alături de teoria logică există astfel şi o Psihologie a ştiinţei, cum 

există şi o Sociologie a ei. Iar cum condiţiunile etice ale unui grup 

social sunt factori care influenţează posibilitatea şi intensificarea 

vieţii sociale; cum, de altă parte, vieaţa ştiinţei prezintă evident o faţă 

socială, există deci şi o morală a ştiniţei, ca totalitate de factori şi condiţiuni 

care-i determină existenţa şi fizionomia. Fără probitatea savantului, 

fără condescendenţa învăţăcelului, fără imparţialitate şi fără 

acel imbold social de munificienţă spirituală care ne comandă să comunicăm 

altora ceea ce am aflat, ştiinţa n'ar fi găsit mediul etic favorabil 

germinaţiei şi proliferării sale uriaşe. . 

EUGEN1U SPER AN TI A

LACRIMI 

Inima mea, ghici unde mă gândesc: mai ştii 

Seara aceea, singuri, la voi în verandă? 

Era Septemvrie; cu şoapte arămii, 

Toamna se furişa pe nesimţite'n landă. 

Strânşi braţ de braţ, stângaci, tăceam, o cum tăceam! 

Nepăsătoare noaptea-şi grămădea splendorile. 

,,E poate ultima"-mi ziceam în mine şi-ţi priviaim 

Mâinile fragede şi vii ca florile. 

Apoi, cu glasul moale murmurai: Ce e un an? 

Şi totuşi, cum vor trece săptămâni de-arândul! 

Un an întreg (nici mâine, nici poimâine...) doar cu gândul 

Te voi zări prin depărtări, ca prin ochian . , . 

Desigur, vom fi curagioşi (un an, ce e?) şi totuşi 

Va fi tristeţe fără de seamăn pe lume! 

Afară florile creşteau mari, fără nume, 

Se legănau plutind. Mi se păreau că-s lotuşi. 

Dar ţie buzele dece-ţi jucau, grăbite? 

Spune, inima mea, dece tăceai? 

Când îţi lăsaseşi fruntea'n palmele-nii uimite 

Ochii, iubiţii, vorbiră... Pur şi simplu plângeai! 

Şi pareă n'ar fi fost deajuns şi-aşa 

Atâta sfâşiere şi melancolie


Un tren ursuz, departe, pe câmpie, 

Trecea ţipând. Simţiam că mă chema! 

Grele, vagoanele mai duruiră, surd, 

Mult timp, mult timp în noaptea dulce, albastră. 

Ai zis pe urmă: „Asta e absurd" 

Şi te-ai uitat afară, pe fereastră. 

. . . Dar eu şi-acum ghicesc uimirea cum veghează. 

Murmură'n mine amintirea vecinie nouă 

Şi'n noaptea mare, strălucind de rouă, 

Doi ochi ca două semne )bune-mi luminează. 

N. CARANICA

PROFETISMUL ŞI TIMPUL NOSTRU 

Filozofia nu are faima unei ştiinţe prea clare. Din contră, filozofii 

cad atât de des în obscuritate, încât sar putea sipune, cu bună dreptate 

într'un fel, că obscuritatea face parte din destinul filozofiei. Mai 

multe cauze determină această situaţie a filozofiei. 

E, mai întâiu, faptul că filozofia se ocupă cu lucruri, cari prin ele 

însele sunt greu de înţeles sau chiar nici nu pot fi înţelese de o minte 

omenească. Filozofia are nobila şi dramatica ambiţie să lupt© cu neputinţa 

minţii umane. Lupta ei, timp de mii de ani, e, în mare parte, 

lupta cu imposibilul. Filozofia vrea să facă neinteligibilul, inteligibil; 

imposibilul, posibil; obscurul, limpede; misterul, raţiune! Tot patetismul 

ei e aici şi tot aici e înaltul ei prometeism spiritual. Cetind filozofie, 

ai câteodată impresia că fundaţiile cerebrale se lărgesc, că cercurile 

minţii se dilată, că spiritul se umple de o lumină nouă, care are 

o nuanţă de suprauman: toate acestea pentru a putea fi în stare să înţelegi 

sau să crezi că înţelegi adevărul, care e la temelia şi în inima 

lumii, pentru a crede că înţelegi ceeace nu s'a înţeles niciodată în fond 

sau ceeace s'a înţeles întotdeauna altfel. . . Filozofia, în ceeace ea 

are mai înalt, se ocupă cu adevăruri ultime, cu lucruri si taine, cari fac 

înseşi articulaţiile lumii în care trăim. Ocupându-se cu aceste lucruri, 

cari nu se.văd, cari sunt sau cari după unii nici nu sunt, cum ar putea 

filozofia să fie întotdeauna clară ca lumina zilei şi cum ar putea să fie 

pozitivă ca un corp, pe care îl pipăim? De aceea filozofia e, în esenţa 

ei, mai mult o disciplină nocturnă. Nu pentrucă vrea să aducă întunerecul, 

ci fiindcă vrea să ghicească profilul adevărurilor ascunse de 

gelozia acestui întuneric. Va fi fiind deci filozofia o disciplină nocturnă, 

dar se ştie că luminile, cari se descoperă în noapte şi cari îşi 

joacă în depărtare ifăptura lor de vis şi de răcoare, sunt mai ademenitoare 

decât lumina fără surprize a faptului zilei. 

După aceea, cu. filozofia se întâmplă un lucru interesant, care 

arată tocmai importanţa ei. La urma urmei, orice ştiinţă are adevărurile 

ei strict de specialitate, pe cari nu le poate înţelege cine e în afara 

acestei ştiinţe. Nimeni nu acuză matematica ori filologia că nu sunt

150 OÂND ROMÂNESC 

clare pentru toată lumea, fiindcă toată lumea nu se ocupă de matematică 

ori de filologie şi, în cea mai mare parte, nici nu vrea să ştie ce 

spun aceste două importante ştiinţe. Nu tot acelaşi e însă cazul cu filozofia. 

Aici toată lumea, dacă nu întotdeauna, dar măcar de câteva ori 

în viaţă, vrea să ştie cari sunt adevărurile filozofice. Filozofia se ocupă, 

e adevărat, cu un fel de strigoi şi de stafii metafizice şi morale, 

dar totul e că aceşti strigoi şi aceste stafii interesează pe toţi oamenii, 

căci e vorba aici de însăşi viaţa noastră. De aici vine faptul că filozofia 

e aşa de des învinuită de obscuritate. Prin obiectul ei, ea e mai mult 

sau mai puţin populară, dar prin metodele şi mai ales rezultatele, la 

cari ajunge, nu mai poate fi în aceeaşi măsură populară. De aceea oamenii 

au o atitudine dublă faţă de filozofie: pe de o parte, o respectă, 

pe de alta, o condamnă. O respectă pentru ţelurile şi obiectul ei, o 

condamnă pentru dificultatea ideilor ei, pentru obscuritatea sa. 

Pe lângă acestea, filozofia modernă are un caracter în plus pentru 

obscuritate. In vremea noastră, marile credinţe au dispărut. Acest 

fapt a atins şi filozofia. Sistemele filozofice astăzi nu mai au atât de 

mult caracterul mitologic de altădată. Lipsite adesea de o credinţă 

mare, ele se resemnează, ocupându-se cu un fel de gramatică a spiritului 

— cu stabiliri de forme şi metode şi cu tot felul de conjecturări 

teoretice. Dar acest fel de a face filozofie interesează pe foarte puţini, 

el înstrăinează filozofia de viaţă şi o face încă mai abstractă şi 

mai obscură. 

Nu vorbim desigur de cazul când filozofia e obscură în chip voit. 

Aceasta e pedanterie şi ea trebue condamnată, mai ales că se întâlneşte 

relativ destul de des. Ceeace vrem să spunem, e că o anume obscuritate 

este pentru filozofie, atunci când iese din lumea specialiştilor, 

lotul ei fatal. Chiar şi pentru filozofi sunt lucruri obscure, ce rămân 

pentru totdeauna obscure. Şi, ciudat, aceasta e uneori de folos. 

Dacă filozofia lui Kant n'air fi fost oarecum obscură, n'ar fi dat naştere 

la atâtea interpretări ulterioare şi deci la atâta viaţă filozofică. 

Făcând aceste consideraţii despre justificarea critică până la un 

punct a obscurităţii filozofiei, nu ne-am gândit însă numai la filozofi, 

ci şi la profeţi. Căci profeţii au şi ei obscuritatea lor. Ceeace face pitorescul 

obişnuit al producţiei profetice, e un amestec ispititor de obscuritate 

şi luciditate, de umbre tulburătoare şi de lumină solară. Profetul, 

ceeace afirmă, afirmă cu tărie, cu aprindere, cu iluminare. Poate 

fi o aprindere ce se consumă liniştit, dând o lumină care invadează 

treptat, ori poate fi o aprindere violentă, întotdeauna însă jocul de 

umbre şi penumbre va însoţi iradierea profetică. Actul profetic e ea un 

foc într'o pădure întunecată şi fermecată. Profeţii îşi dau seama de 

acest lucru, deaceea ei se ajută frecvent de tot felul de comparaţii şi


de alte figuri ingenioase de stil, pentru a deveni mai comunicabili ori 

pentru a convinge. Acest joc de obscurităţi, făcute parcă şi mai adânci 

de luminile ce se detaşează, provine din faptul că profetismul se ocupă 

şi el cu lucruri ultime, deci are filozofia implicată în el. Obscuritatea 

profetismului e, din acest punct de vedere, obscuritatea filozofiei. Dar 

nu e mimai atât. Activitatea profetică are o obscuritate, care e specifică, 

provenind din natura sa aparte. In adevăr, ce sunt profeţii, ce e 

profetismul ? 

E bizar că filozofia se ocupă uneori să definească termeni de un 

interes redus şi nu defineşte termeni, pe cari îi întrebuinţează foarte 

mult şi la cari toată lumea participă cu un interes palpitant. De 

exemplu, termenul „profetism" sau acela de „tragic", nu sunt propriu 

zis definiţi în filozofie, deşi profetismul e un subiect excelent pentru 

filozofie şi deşi există filozofii despre tragic. 

Se pot stabili trei feluri de a înţelege profetismul. 

Unul, care e şi cel mai larg, este cel curent, după care e act profetic 

tot ceeace se rapoartă la viitor, orice afirmaţie făcută pe seama 

viitorului şi chiar orice anticipare sau inovaţie fie că e conştientă sau 

nu. Astfel, simplele precizări ori ghiciri ale viitorului unei persoane, 

de exemplu, sunt profeţii în acest înţeles larg. Doctrinele sociale, ideologiile 

mai mult sau mai puţin revoluţionare, sunt profeţii pentru că ele 

popularizează un nou regim de viaţă pentru om, pentru societate, pe 

care îl va realiza viitorul. După aceea, reflecţiile filozofilor asupra 

timpului, asupra filozofiei istoriei, sunt profeţii, căci orice filozofie a 

istoriei caută să cunoască viitorul cu ajutorul cunoaşterii trecutului. 

Profeţii sunt, pe urmă, şi acestea sunt profeţiile cele mai caracteristice, 

acelea pe cari le ştim din istoria religiilor şi mai cu seamă din Vechiul 

Testament. Isaia, Ieremia, Iezechiil şi Daniil, adică cei patru 

profeţi mari, apoi cei doisprezece profeţi mici, au profetizat venirea 

lui Mesia. Tot acte profetice sunt sensibilităţile şi viziunile marilor 

artişti şi literaţi. Cu cât un artist sau un literat e mai mare, cu atât 

el inovează mai mult, deci dă indicaţii de ce va fi viitorul. Eroii romanelor 

lui Dostoievski, de pildă, deabia acum, în secolul al 20-lea, 

încep să ia naştere cu adevărat şi să umble în secol. Profetismul halucinant 

şi fantastic al lui Dostoievski a avut o putere impresionantă. 

Al doilea fel de a înţelege profetismul, e cel teologic. După teologie, 

nu e profeţie decât aceea care e comunicată sau inspirată direct 

de Dumnezeu aleşilor săi. De aceea profeţia se realizează întotdeauna, 

dacă nu imediat, «Iar peste sute de ani şi chiar mai mult. 

Ultimul fel de a înţelege profetismul este cel, pe care l-am putea 

numi filozofic. El nu e nici aşa de larg ca întâiul înţeles, cel curent şi 

nici aşa de restrâns ca cel teologic. Trei ar fi caracteristicile actului


profetic potrivit acestui ultim înţeles. Intâiu, actul profetic e un act 

de creaţie. El ori aduce o ideie nouă ori produce schimbări fecunde în 

realitatea lucrurilor cu ajutorul unei idei sau viziuni. Al doilea, actul 

profetic nu e stabilit pe baza calculelor raţiunii, nu e concluzie ştiinţifică, 

ci este ceva iraţional, e o trăire spirituală dincolo de raţiune. 

Dacă, de exemplu, se stabileşte că, în epocile când soarele are maximum 

de pete, izbucnesc războaie pe pământ şi, pe baza acestei legi, 

se conchide când au să fie războaie, aceasta nu e un act profetic, ci 

ştiinţific, presupunând că legea e adevărată. Al treilea, actul profetic 

interesează pe toată lumea, e un act cultural, iar autorul profeţiei 

nu e indiferent faţă de ceea ce spune, ci se încorporează cu ideia profetizată, 

o propovădueşte şi contribue puternic la realizarea sau măcar 

la popularizarea ei. De aceea simplele preziceri nu sunt acte profetice, 

oricât de iraţionale ar fi, fiindcă nu sunt acte de cultură, iar autorii 

lor nu-şi identifică destinul persoanei lor cu ceeace spun. Un profet 

e un om, care se jertfeşte pentru ideia sa. După cum se ştie, moartea 

marelui rege Alexandru şi a marelui om de stat Barthou, au fost 

prezise, dar ele n'au fost acte profetice, căci n'au fost acte de creaţie 

şi nici acte de devotare integrală pentru o ideie din partea acelora, cari 

au făcut prezicerea. 

Din aceste trei feluri de a înţelege profetismul, acela la care ne 

oprim pentru expunerea de faţă, este înţelesul filozofic. Profeţi sunt 

deci şi cei din istoria religiilor, dar şi cei din istoria'laică a omenirii, 

cu condiţia de a irealiza cele trei caracteristice de mai sus. Dar de aici 

decurge şi obscuritatea specifică a profetismului. Acesta fiind ceva 

iraţional şi fiind o participare personală adâncă, o propovăduire puternică 

pentru o nouă stare de lucruri, se întâlneşte mai des cu valori 

nocturne din punct de vedere logic, deşi aceste valori pot, la un moment 

dat, să fie foarte uşor înţelese şi admise de oameni, din cauza 

sensibilităţilor şi nevoilor spirituale comune, cari încep să se închege 

in omenire. E adevărat că şi filozofia are ceva iraţional. Orice filozofie 

mare este, în ultima analiză, ceva iraţional. Dar e o. deosebire de 

grad şi aceasta are foarte mare importanţă. Tot aşa, s'ar putea adaogă, 

că sunt şi doctrine profetice, cari întrebuinţează raţiunea. Insă, în 

acest caz, argumentele nu sunt propriu zis argumente ştiinţifice, ci 

„semne". — Insfârşit, trebue să recunoaştem că sunt filozofii mai iraţionale 

decât anume profeţii, fiindcă sunt iraţionale atât în punctul de 

plecare cât şi în metoda de expunere, pe când unele profeţii sunt oarecum 

domestice cel puţin în forma de prezentare. Noi nu ne referim 

însă la excepţii, ci la cazurile generale. In filozofie, înţelegerea deosebirilor 

de grad, caşi înţelegerea a ceeace e general ori excepţional sau 

mai mult general şi mai mult excepţional, e o condiţie fundamentală.

GAND. ROMANESC 153 

Cele mai adesea, diferenţierile între lucruri şi valori nu sunt făcute 

decât de variaţii în gradare ori de variaţii în frecvenţă. Realitatea nu 

e atât de distinctă, pe cât apare opticei curente şi de aceea variaţiile 

de nuanţe ori funcţionale capătă uneori importanţă capitală pentru înţelegerea 

critică. 

In urma celor de mai sus, se poate vedea uşor însemnătatea profeţilor. 

Profetismul este elementul creiator din istorie. Majoritatea 

oamenilor se mulţumesc să repete. Profeţii inovează sau transmit patetic 

cuvântul de ordine, care va aduce marile schimbări. Dar deşi 

profeţii prezintă această importanţă, ei nu sunt întotdeauna simpatii 

zaţi şi nici măcar preţuiţi, în măsura în care o merită. Căci sufletul 

omenesc e astfel făcut, că nu iubeşte nici pe oamenii, cari sunt prea 

echilibraţi şi nici pe cei, cari sunt prea frământaţi. Paul Valery spune 

undeva că ,,o eleganţă superioară ne deconcertează. Această lipsă 

de tulburare, de profetism şi de patetism; aceste idealuri precise; 

această cumpănire între curiozităţi şi puteri, întotdeauna chezăşuită 

de un maestru al echilibrului; acest dispreţ pentru iluzionism şi pentru 

artificii, şi, la cel mai ingenios dintre oameni, această ignorare a 

tot ceeace e teatru, — acestea sunt scandaluri pentru noi". Profetul, 

din contră, nu este elegant, nu e cumpănit, nu e lipsit de iluzionism şi, 

câte'odată, nici chiar de teatru şi, cu toate acestea, nici pe el nu-1 

apreciem mai mult. Dacă liniştea echilibratului ne deconcertează, 

frământarea profetului ne pune pe gânduri. Iar omul nu iubeşte să se 

întâlnească prea des cu gândul. El vrea să-şi trăiască viaţa în uitare 

şi tabieturi. De aceea la vechii Evrei, un profet a fost omorît cu pietre, 

altul a fost tăiat în două cu un. fierăstrău de lemn, altul a fost persecutat 

chiar de rudele apropiate. Profeţii sunt conştiinţa exasperată a 

speciei umane din punct de vedere moral, religios, metafizic şi social. 

Iar omul e, de cele mai multe ori, numai biologic şi psihologic. 

In epoca actuală, glasurile profetice au început să se înmulţească. 

E adevărat, nu apar profeţi în sensul teologic, dar creşte numărul profeţilor 

laici. Profetismul a devenit deci una din caracteristicile peisagiului 

cultural actual. Analiza lui, raportat la epoca noastră, e încă un 

mijloc de a cunoaşte sufletul acestei epoci. 

In vremea noastră, s'au înmulţit ideologiile. In lipsa unei religii 

deplin acceptată şi trăită de toată lumea, au apărut ideologiile, ca o 

compensaţie. Dar ideologiile cuprind întotdeauna un element profetic. 

— Pe urmă, vremea noastră e contaminată de un reformism acut. Orice 

reformă serioasă însă caută să înţeleagă viitorul, deci să fie profetică. 

Şi dacă majoritatea reformelor astăzi nu excelează prin seriozitate, 

dar tot se întâlnesc şi reforme serioase. — Epoca de azi are spirit mesianic. 

Mai ales trei popoare, Germanii, Ruşii şi Evreii, au acest spi-


rit. Dar mesianismul e profetic în însăşi fiinţa sa. — Epoca noastră e 

agonică şi chiar catastrofică. Mai ales de când a apărut criza economică, 

oamenii trăiesc din ce în ce mai puternic agonia vremii şi sunt 

unii, cari se aşteaptă chiar la catastrofe generale, aproape cosmice. 

Dar mediul acesta agonic şi catastrofic e foarte prielnic pentru naşterea 

profeţiilor. — In sfârşit, epoca de azi a început să piardă speranţa 

că ne putem salva prin virtuţile oamenilor comuni. Democraţia a avut 

un element magic: ea a crezut că punând la un loc virtuţile oamenilor 

comuni, prin însăşi această aritmetică morală le dă o valoare eroică. 

Ceeace s'a dovedit a fi foarte ipuţin adevărat. Câteodată psihologia 

omului e foarte surprinzătoare. Oamenii, de exemplu, au cerut mereu 

libertate, cât mai multă libertate. S'au revoltat contra ordinei şi s'au 

revoltat contra oamenilor mari, fiindcă aceştia le puteau ameninţa libertatea. 

Dar acum, când lucrurile au ajuns la complicaţii nebănuite, 

lumea face iarăşi apel la oamenii mari. Omul, în general, e, în această 

privinţă, ca un copil: doreşte jucării, dar le strică şi apoi cere celor 

mari să le dreagă. Oamenii au cerut libertate, dar acum, când felul 

cum a fost întrebuinţată libertatea a dus la criza vieţii, ei cer cu putere 

să vină un om mare, să vină un profet, care să readucă ordinea şi 

respiraţia mai milostivă a vieţii. Aceasta nu e o cauză de neglijat în 

profetismul actual. 

Profeţii cei mai caracteristici ai timpului nostru sunt doi: Ostwald 

Spengler şi Nicolae Berdiaev. Cel dintâiu, profet cu trâmbiţa lugubră, 

cum spune Lucian Blaga, e profetul decadenţei culturii europene. Cel 

din urmă recunoaşte şi el decadenţa actuală, dar, încrezător în specia 

umană, în ceeace aceasta are mai de elită, crede că această decadenţă 

însăşi e un semn de viitoare renaştere, când oamenii se vor întoarce 

la Dumnezeu, la natură şi la adevărata libertate 1 

). Pe care din aceşti 

profeţi să-1 urmăm? Evident, avem serioase rezerve faţă de oricare 

din aceşti doi gânditori. Dar acum nu e vorba de rezerve, ci de alegerea 

între două mari direcţii. Lumea de azi merge către catastrofă sau 

către înviere? Pentru lumina lui binefăcătoare, pentru puterea credinţei 

lui, pentru idealismul său eroic, pentru totala dezinteresare şi 

pentru subtilitatea şi blândeţea gândurilor lui, să ni se dea voie să-1 

preferim pe Berdiaev. El e un filozof creştin şi aceasta e încă un motiv 

ca să ni-1 apropiem. Noi nu suntem profeţi, dar, cel puţin, avem 

libertatea să ne alegem profeţii. 

VAS1LE BĂNCILĂ 

i) Pentru tema unei alte organizări a culturii umane printr'un nou eon, să se 

vadă şi atitudinea originală a lui Lucian Blaga, luată înaintea apariţiei în Occident 

a profeţiei lui Berdiaev („Eonul dogmatic „pg. 200, nota, şi „Filozofia stilului", pg. 70-79).

IMNUL FĂPTURILOR SAU CÂNTECUL 

FRATELUI SOARE 

de SFTUL FRANCTSC DIN ASSISI 

Din Umbrla sfântă dintre colinele calme şi argintii — aşa de argintii, 

de parcă s'ar fi scuturat pe ele tot argintul ce prăfueşte frunzele 

măslinului lor, din acel pământ scăldat în clară lumină şi soare cald, 

învăluit de un sens profund de viaţă calmă şi austeră ce se desprinde 

de pretutindeni, scăldată într'un suflu de misticism, divin şi în acelaşi 

timp de mândrie cavalerească, ascunsă în poală de munte stâncos, 

Assisi îşi desprinde înţelesul. 

Dintre casele de piatră roşiatecă, cu balcoane înflorite de muşcate 

şi ferestre ciripitoare de colivii, printre zidurile vechi pe care 

dorm la soare şopârle leneşe, pe lângă lungile siluete sumbre ale chiparoşilor 

străjuind clopotniţe cu glas de vecernie de aramă — se strecoară 

silueta firavă a Sfântului Francisc „II Poverello" (Sărăcuţul) 

în aspru saiu călugăresc, încins cu gros curmeniu de cânepă, mergând 

senin, cu capul gol, desculţ, — cântând lui Dumnezeu şi vorbind făpturilor 

sale. 

Suntem la începutul sec. XIII — între 1182 şi 1226 — cât a ţinut 

viaţa Sftului Francisc din Assisi, mtemeetorul ordinului Franciscanilor, 

— condus de idealul rezumat în cuvintele „Pax et Bonum". 

Viaţa lui închinată lui Dumnezeu şi binelui aproapelui a fost o pildă 

vie de perfecţie prin renunţare şi curăţenie sufletească. 

Predicator înfocat cu toată umilinţa înfăţişerii lui, glasul lui profetic, 

nu aduce numai în Italia o renaştere spirituală — ci până departe 

străbate să aducă la credinţa cea adevărată pe cei rătăciţi 

prin puterea cerească a cuvintelor şi prin pilda vieţii lui jertfite lui 

Dumnezeu. 

Dar nu e numai propovăduitorul Evangheliei şi alinătorul tuturor 

chinurilor, ci e mai ales o spiritualitate puternică şi un suflet de 

poet divin — coborît din cer să dea lumină unui Ev întunecat. 

Şi astfel într'o însorită dimineaţă de Octomvrie a anului 1224, 

istovit de oboseli fizice, de ajunări, de lungi drumuri pe jos, de primirea 

stigmatelor, înconjurat de fraţii lui călugării şi îngrijit de surioara 

lui spirituafti Santa Chiara, in singurătatea împăciuită a schitului 

San Damiano, aproape sfârşit şi orb, izbucneşte în glorioasa improvizaţie 

a celui mai înălţător imn creştin şi panteist în acelaşi timp: 

„lnno delte Creature" sau „Cantico del frate Sole".


Acum compune prima parte, absolut de poesie pură, de prinos 

adus creaturilor, — ce se închee odată cu ultimul element cosmic: Glia. 

A doua partej de intenţie morală, mai dogmatică, o sfârşeşte 

In 1226, anul morţii, — după cum se vede sub obsesia sfârşitului apropiat 

— cu dorinţa de a lăsa un testament spiritual ordinului său, şi 

întregei umanităţi. 

Prin această dragoste divină, nouă, sinceră, pentru tot ce e făptură 

a marelui Stăpân, Sftul Francisc aduce reînoirea completă în 

artă şi literatură a concepţiei medievale şi un nou ideal de blândeţe, 

bunătate şi iubire unanimă pan' la confundarea absolută cu natura, 

uitată în acea epocă de misticism sumbru şi de cavalerism exaltat. 

Şi acum iată cel mai neîntrecut imn de slavă, pe care aed vreodată 

l'a înălţat, într'un moment de supremă înfrăţire ou natura. In 

el se topeşte sub ardoarea focului sacru cel mai pur creştinism cu cel 

mai profund şi universal panteism. 

IMNUL FĂPTURILOR SAU CÂNTECUL FRATELUI SOARE 

Prea înalt şi atot puternic Dumnezeule bun, 

Ţie preamărirea, slava şi cinstea şi 

toată binecuvântarea. 

Ţie singur prea înălţate ţi se cuvin şi nimeni 

vrednic nu e de-a-ţi rosti numele. 

Preaslăvit fii, o Stăpânul meu, împreună cu 

toate făpturile tale. 

Mai ales pentru Domnul frăţiorul Soarele, care 

ne dă ziua şi prin el ne luminează. 

Căci el e frumos şi scânteetor cu mare 

strălucire şi despre tine, prea înălţate, 

poartă mărturie. 

Preaslăvit fii, Stăpânul meu, pentru sora Luna 

şi Stelele din cer, căci le-ai făcut 

luminoase şi scumpe şi frumoase. 

Preaslăvit fii, Stăpâne, pentru fratele Vântul 

şi pentru Văzduh şi Nori şi Senin şi 

pentru fiece vreme prin care făpturilor 

tale dai sprijin. 

Preaslăvit fii, Stăpânul meu, pentru sora 

Apa, еже e mult folositoare şi umilă 

şi de preţ şi preacurată. 

Preaslăvit fii, Stăpâne, pentru fratele Focul 

prin care noaptea ne dai lumină; 

şi el e frumos şi vioi şi voinic tare.


Preaslăvit fii, Stăpânul meu, pentru muma noastră, . 

sora Glia, care ne sprijină şi ne . 

călăuzeşte şi dă felurite roade cu 

" flori smălţate şi iarbă. 

Preaslăvit fii, o Stăpânul meu, pentru acei 

ce iartă în numele şi dragostea ta 

şi sprijină schilozii şi chinuiţii; 

fericiţi acei cari vor îndura în 

pace, căci de Tine, prea înălţate, 

vor fi încununaţi. . . 

Preaslăvit fii* Stăpânul meu, pentru soră noastră 

Moartea trupească, de care nici un 

om viu nu poate scăpa. 

Vai de cei ce vor muri în păcatul cel de 

moarte, fericiţi cei ce se vor afla 

îiu sfintele Tale vreri, căci moartea 

cea de-a doua nu le va face vreun rău. 

Lăudaţi şi binecuvântaţi pe Stăpânul meu 

şi mulţumiţi-I şi slujiţi-I cu 

mare umilinţă. 

Tradus de ARISTIA BENCHE

TRĂSNETUL 

Pământ şi Cer, aşa cum sunt s'arată: 

pământul gâfâind, livid, în tremur, 

iar cerul negru, tragic, fără zare; 

o casă albă, albă, din cutremur 

apare într'o clipă şi dispare: 

e ochiul larg, cuprins de'nfiorare, 

deschis şi'nchis în noaptea'ntunecată. 

TUNETUL 

Deodat' în noaptea neagră, se desleagă'n 

rostogolit de drepte stânci un tunet: 

se prăvăleşte, ibubuind, se darmă, 

iar bubuie, tresaltă'n sumbru sunet 

şi tace: reintrând apoi se sfarmă, 

apoi dispare. — Atunci auzi din larmă, 

un dulce cânt şi-un clătinat de leagăn. 

de GIOVANNI PASCOL1 

de GIOVANNI PASCOU 

Trad. GIUSEPPE CIFAREIXI

ZILELE BLAJULUI 

Plecaseră amândoi, Zoica şi el, la studii în capitala Germaniei, 

după întâia vacanţă de studenţi scăpaţi de grija examenelor, şi petrecută 

în muniţi şi la mare, în Bucovina şi în Transilvania. Fusese o adevărată 

zburdare de ani tineri. Coborîseră de pe Rarău la Câmpulung şi 

porniseră la Blaj, la serbările de cincizeci de ani ale ,,Astrei", cala o 

excursie între oameni după o excursie între brazi. Nu se opriseră decât 

o zi la Sinaia, ca să-şi vadă mama. 

La Blaj s^e dăduseră jos în gara mică. Bâjbâiau în întuneric pe o 

şosea înmuiată de ploaie şi pe lângă uluci fără case. Dela un loc, sorăsa 

se dusese cu fetele, iar el intrase în seminar ca să doarmă pe scânduri, 

între două paturi, în dormitoarele năvălite de oaspeţi.. 

In patul din dreapta năvălise un vorbăreţ, căruia numai de somn 

nu-i ardea. In cel din stânga un prieten al lui se întorcea când pe-o 

parte, când pe alta, şi ar fi vrut poate să se odihnească, dar era silit 

să răspundă şi rămânea treaz. Multă vreme, cum stătea el întins dedesubt 

şi între ei, ascultase fără să vrea şi făcuse haz. Mai târziu, tot 

ce auzise atunci i se întorsese în minte ca un început de istorie tainică. 

Se crezuse numai un martor de întâmplări străine, menit să rămână 

necunoscut, şi iată, caerul din care se torceau firele, purtate de mâini 

nevinovate peste culcuşul de drumeţ, era chiar viaţa lui. Prin negura 

de-atunci se desluşesc doi călăreţi de ieri, alături şi sub glugi, pe coastele 

Negoiului. Au aceleaşi glasuri şi sunt tot ei, numai cu anii trecuţi, 

pe umeri. 

— Ce zici tu, măi Moise, măi, de-atâta omenire strânsă aici? Nici 

Simion Bărnuţiu n'a văzut la vremea lui, mai multă. Şi asta nu-i încă 

nimic! Să vezi de mâine, din zori, cum au să se mai scurgă încoace 

satele pe toate drumurile! Când or suna clopotele catedralei metropolitane 

de utrenie, tot Ardealul are să fie faţă... Fii mândru, măi 

Moise, măi, că eşti Român şi eşti greco-catolic! Şi spune dacă nu-ţi 

părea rău să fi rămas acasă, la voi, la Bistriţa, ciondănindu-te cu vreo 

*) Fragment din romanul .Capra neagră", sub tipar.


babă în biuroul avocaţial? Hai, deschide pliscul şi mărturiseşte-te! 

— îmi părea, cum să nu-mi pară. Cui i sar mai fi rupt oasele pe 

patul de scânduri al studenţilor din Blaj? 

— Nu vorbi cu păcat, măi Moise, măi. De aici ne ies oamenii noştri 

sfinţi şi nu-ţf strică nici ţie să te iei odată in viaţă bine cu cerul. 

Ţine-ţi numai piciorul acasă, că l-ai uitat încălţat şi jos e alt om al 

lui Dumnezeu la care poţi să-i muţi din loc vreo falcă. 

Omul !ui Dumnezeu de dedesupt era el. 

— Te doare ceva de te zvârcoleşti aşa? Ha? 

—E un tăun în odae, care mă înţapă de câte ori dau să închid 

ochii. 

— Dacă e, să ştii că şi acela dela Dumnezeu drăguţul e. Toate 

aici dela el sânt şi nu-i iertat să te plângi. Tot el, tăunul, poate că te-a 

luat din urmă, tocmai dela Bistriţa ta, pe unde leneveai, şi, hai, hai, 

dindărăt, mai lovind cu coada, mai boncănind din coarne, până te-a 

adus în aceste locuri sfinte. Pleacă-ţi genunchiul, nevrednice, şi stai 

treaz! In orice clipă se pot deschide cerurile şi rămâi fără să le vezi, 

cu gura deschisă în întuneric, dar mai apoi închisă acasă, unde n'ai să 

ai ce povesti Bistriţenilor tăi. 

— Mânca-i-ar buba neagră şi lipsi-m'aş de ei, că tare mi-e somn 

după atâta zdruncin! 

— Ei, hai atunci, să te las şi oiu veghia eu pentru tine. Dar n'ai 

să te superi dacă, treaz fiind, mi s'o întâmpla să gândesc tare ca acum. 

Tu nu băga seama şi taci. M'ai auzit? 

— Auzit, că nu se îndură Dumnezeul teologilor ficiori să mă surzească. 

Am auzit şi am să mai aud, tot ce-i gândi tu tare, până când 

o crăpa de ziuă. 

— Mult să ştii că nu mai e. Şi despre partea aceasta, parcă ar fi 

chiar păcat numai pentru puţinul timp să mai tragem obloanele ochilor. 

Flieh! Auf! Hinaius ins weite Welt, vorba bătrânului Faust. O să-i 

tragem o spălătură jos la fântână, să ne curăţăm şi


şi alergase să-şi găsească sora. Văzuse pe cei doi mitropoliţi, Miihalyi 

de Apşa mai fălos şi mai ţeapăn, cu mişcări repezite şi Meţianu, mai 

bătrânesc şi mai apropiat, cu o lumină călugărească pe faţă, străbătând 

piaţa alături, prinitr'un furnicar de lume, stătuse în catedrală chiar 

lângă Andrei Bârseanu, care vorbea cu atâta cutremur şi avea un obraz 

atât de golit de sânge, poate pentrucă se gândea că din acelaşi loc îşi 

ridicase acolo glasul cu şaizeci şi trei de ani înainte Simeon Bărnuţiu. 

Cineva de sub pupitrul unde se zdrobea vorbitorul, îi făcea semn. 

Crezuse întâiu că e pentru altul şi stătuse liniştit, ferindu-se numai 

să se mai uite. Când privise mai târziu din nou, omul, şi mai vesel, 

îi clătinase din cap ştrengăreşte. Se întorsese la stânga şi la dreapta, 

ca să vadă dacă nu se înţelege cu vreun vecin. Alături de ei erau nişte 

redingote lungi cari nu-şi deslipeâu ochii de Preşedintele „Astrei". 

Zoica privea în altă parte, la tâmpla cu dantelăria ei nesfârşită de 

lemn cioplit, la pictura din bolta turlei, adâncă şi măreaţă, parcă se 

deschiseseră cerurile şi Cristos căuta de-acolo la cer mai buni din poporul 

lui românesc. 

Făcuse o mişcare de nedumerire din buze, dar celălalt, care-1 

urmărea, îi spunea cu toată faţa că de el şi nu de altul era vorba. In 

acelaşi timp dădea cu cotul şi şoptea ceva râzând, unui domn de alături. 

Acesta, la rândul lui, îl căuta în mulţime, după arătările celui 

dintâiu şi zâmbea şi el. Se căsnea să-şi aducă aminte, dacă-i cunoştea 

de undeva, şi nu izbutea. Erau Ardeleni. Se simţea numaidecât. Stăteau 

strânşi sărbătoreşte în haine negre, cu mustăţile răsucite şi făloase. 

— Zoico, uită-te la cei doi de colo, cari se tot strâmbă la noi, şi 

spune dacă am avut vreodată ceva cu ei? 

— De lângă oacheşa aia frumoasă? 

Atunci o văzuse pe fata dinaintea celor doi, pe care o apărau de 

înghesuială, ţinând lumea cu spatele lor puternice, şi în aceeaşi clipă 

se luminase. Nu puteau fi decât cei doi tovarăşi necunoscuţi de somn, 

iar ea, Magdalena, Sasa venită să cunoască a patra naţiune a Ardealului 

la acest mare praznic al ei. Le putea răspunde, însfârşit, dând 

la rândul lui din cap. Dincolo izbucni o adevărată veselie, curmată 

scurt de o nouă învolburare de patimă a cuvântătorului. 

Din acea clipă n'a mai urmărit serbarea decât cu întreruperi. 

Peste un ceas şi dupăce- şi-a făcut loc prin valurile de oameni s'a 

trezit faţă în faţă cu toţi trei în piaţă. 

— Dă-mi voie, domnişoară, Olbert, să-ţi arăt îngerul nostru de 

azi noapte. > • 

Fata se uita la el cu ochii ei aproape prea mari, ca într'o pictură 

de primitivi sau de mozaic bizantin în care-i lărgeşte simbolul. Nu zi-

162 GAND ROMANESC 

cea nimic. Aştepta. El recunoştea glasul cald al vorbăreţului de ieri. 

Dar nu zicea nici el nimic. Aştepta deopotrivă, privind, nu pe bărbaţi, 

ci pe femee. Vorbitorul descoperi pe Zoica Armăşescu şi îşi ceru iertare, 

plecându-se: 

— Sânt Andrei Spătar, medic din Bistriţa. 

— îmi pare bine. Eu Zoica Armăşescu, fără meserie, Bucureşteancă, 

sora fratelui meu, Vlad Armăşescu, îngerul dumitale de azi 

noapte. 

— Dragă domnişoară, povestiserăm prietenei noastre, studenta 

Magdalena Olbert, eu şi domniasa, Moise Bologa, avocat din Bistriţa, 

— şi pe măsură ce vorbea, îi prezenta, — cum ne-am culcat în nişte 

pătuce de internat doi şi ne-am sculat trei. Intre noi am găsit pe fratele 

dumitale, pe care l-am lăsat azi dimineaţă dormind ca un înger. 

îşi întinseseră în acelaşi timp mâinile, el şi Magdalena Olbert. 

Apoi au plecat, ei doi înainte şi Zoica între bărbaţii străini, la câţiva 

paşi în urmă. Valuri de omenire îi despărţeau câteodată şi trebuiau 

să se strige, ca să se găsească. Drumul acesta până la cimitirul marilor 

Blăjeni şi după aceea la vale, spre podul de peste Târnava, îi apropiase. 

Se trezeau singuri, ca nişte vechi tovarăşi. Se aplecau împreună 

ca să citească pe o piatră istoria unei vieţi. îşi dădeau mâna ca să sară 

un şanţ. Mergeau în pas alături şi, când zgomotul era prea mare, îşi 

vorbeau aproape în gură. 

— Gum aţi venit tocmai din Bucureşti până la noi? — Până la noi 

se zice, nu? 

Avea o românească destul de bună, numai cu unele poticniri de 

bună voie, ca prinsă pe drum de o nesiguranţă. Atunci se întorcea zâmbind 

şi puţin înroşită către el şi spunea încă odată, ca acum, întrebând 

dacă e bine, cuvântul de care se îndoia. El o liniştea din cap şi se mira 

de o atât de bună stăpânire a limbii, mlădioasă şi cântată ardeleneşte. 

— Nu uita, că dl. Moise Bologa locueşte la noi şi că ne întâlnim în 

fiecare seară şi peste zi de-atâtea ori. 

El îşi aducea aminte de glumele, care i se păreau acum cu două 

înţelesuri, ale lui Andrei Spătar, se gândea la felul cum ajunsese Margareta 

Olbert la serbările dela Blaj şi se simţea muşcat de o mică nemulţumire. 

Poate că Moise Bologa se afla aici cu drepturi de logodnic. 

Dar era treaba lui? I se părea numai că fata era prea subţire pentru 

el şi că, în această unire dintre un Român şi o Sasă, Românul ar fi fost 

mai prejos. Ochii ei singuri, negri, adânci şi deştepţii puneau între Magdalena 

şi avocatul Bistriţean ca o prăpastie. Ca să treci până la ei îţi 

trebuiau aripi. Văpaia în care îl înfăşuraseră îl răscolea din nou de 

câte ori îşi aducea aminte. Se ferea să-i privească. Era mulţumit când 

întorcându-se din mers, vedea numai marginea pălărioarei de рае în-


chisă ca un coif. Nasul sc arăta drept şi mic, buzele cărnoase, bărbia 

puţin fugită îndărăt, gâtul desgolit mult, umerii mângâioşi, fără unghiuri, 

braţele liniştite. Când spunea ceva, care i se părea o îndrăsneală, 

le aducea la mijloc, le plimba în lungul cordonului de piele şi 

strângea fără trebuinţă catarama cu paftale mari de argint lucrate. 

Făcuse aceeaşi mişcare şi acum, întrebând, cu toate că întrebarea era 

destul de obişnuită. El era turburat fără voe. Presupunea şovăeli pe 

care nu le ghicea. 

— Nu era aşa de greu să venim până la Blaj. Intâiu, pentrucă 

cincizeci de ani ai „Astrei" nu sânt o serbare de fiecare zi şi apoi pentrucă 

şi noi ne socotim puţin Ardeleni. 

— Cum aşa? 

— Mama e de pe-aici, de pe Olt, dintr'un loc pe unde se întâlnesc 

Românii cu Săcuii şi Saşii. 

— Atunci asta nu poate fi decât pe la Ugra. Unchiu meu e pastor 

acolo şi mă duc la el la fiecare două veri odată. Ce-ar fi să ieşim 

vecini? 

El se întorsese să caute pe Zoica, dar între ei şi nouii lor prieteni 

fierbea poporul. Nu putuse decât să-i facă semn cu mâna pe deasupra 

capetelor. 

— Ce nimereală minunată! Dar pe pastorul din Ugra îl cunoaştem 

foarte bine! De câte ori trecem prin sat, oprim la el. Poate că erai 

acolo şi ultima dată, pe prispa Cu perdele de viţă sălbatică. Noi venim 

cu căruţa cu cai iuţi ungureşti la trenul de dimineaţă din Homorod. In 

nopţile de yară, după treerat, cerul e înrourat de stele. Pădurea bătrână 

de stejari urcă dealul din valea Cohalmului în valea Oltului. Pământul 

l-au spălat ploile care au lăsat rădăcinile afară. Roţile sunt asvârlite 

dintr'una într'alta şi n'au arcuri. Stăm în fân pe spate, cu ochii 

la stele şi nici nu ne pasă de scuturătură. „Am lăsat la dreapta drumul 

Crihalmei şi ăl Tecuşului. De-acum curând intrăm în Unigra", ne spune 

de pe capră şi arată cu biciul, fără să se întoarcă la noi, căruţaşul. începem 

să ne gândim la cafeaua cu lapte cu smântână groasă şi cozonac 

a pastorului, care ne aşteaptă. Mama îl cunoaşte de când era fată şi 

prietenia lor a trecut şi asupra noastră. La fiecare drum, încolo sau încoace, 

ziua sau noaptea, e lege: intrăm o jumătate de ceas la el. 

— Asta înseamnă că intraţi la mine. Sânt la Unchiul Gustav ca 

acasă. Ce bine îmi pare că vă descoper! Am să vă chem să veniţi şi pe 

la noi, la Bistriţa. # 

Tocmai atunci îi ajungeau dindărăt Spătar, Zoica şi Bologă.. Fără 

să spună un cuvânt, Magdalena Olbert o luă de gât şi o sărută. El lămuri 

pe cea mai mirată din surori despre taina acestei izbucniri de dragoste.

164 GAND ROMÂNESC 

— E o adevărată pastorală, nu se putu stăpâni Andrei Spătar dela 

o glumă proastă. Bologa, mai gospodar şi gazdă, se folosise de această 

înfrăţire neaşteptată, ca să hotărască masa împreună. 

Ii zăreşte pe toţi prin ceaţa anilor, şi pe el printre ceilalţi, neştiutor 

că soarta începuse să toarcă firele în care să-i prindă pe mulţi de 

acolo. îşi dă seama că zilele, cât s'au întâmplat toate acestea şi au stat 

împreună atunci, au fost două, dar nu le mai vede deosebite şi parcă 

de când s'au întâlnit şi până când s'au despărţit, soarele a rămas mereu 

pe cer. 

După amiază erau cu toţii la Veza, în micul sat, mai mult un pâlc 

, de case peste Târnava măre. 

Pe câmp îşi încerca zborul lui, Vlaicu, privit ca un "Arhanghel de 

ţăranii alergaţi aiei din toate părţile, mai ales ca să-1 vadă pe el. Avionul 

se^pierdea zbârnăind în soarele de aur al acelui început de toamnă. 

Nu zbura sus: nici nu trebuia. Se deosebia bine aviatorul făcând semn 

cu mâna. Dela marginea Câmpiei Libertăţii, în loc să ia înălţime, cotea 

într'un cerc larg şi se întorcea urmărit de oameni cât îi ţineau opincile, 

cu ochii pe cer, căzând uneori, cu spaima că li s'a prăbuşit în cap şi 

pasărea măiastră a văzduhului. 

Andrei Spătar se amestecase între ei şi venea gâfâind tocmai dela 

celalalt capăt al luncii: 

-—Сё-mi stai acolo, între femei, Moise? Mişcă şi spune ca Goethe 

la Valmy: „De aici şi de astăzi începe o nouă vreme în istoria omenirei 

şi puteţi să spuneţi că aţi fost de faţă". 

— Iară începi cu Goethe al tău? Mă mir că nu ne agră*şti nemţeşte! 

— Ce crezi că e greu? Asta am învăţat-o la liceul săsesc din Bistriţa 

de când eram băiat şi nu ştiam că mă trag şi cu sânge şi cu nume 

din Moldovenii lui Petru Rareş: Von hier und heute geht eine neue 

Epoche der Weltgeschichte aus, und ihr konnt sagen, ihr seid dabei 

gewesen. Gata! Spune-le domnişoară Olbert, dacă am tradus bine 

sau nu., I 

— Ai tradus bine, frate, şi te gratulez, o ţăr' pentru românească şi 

foarte muft pentru nemţească, zise pe neaşteptate un glas străin d* 

lângă ei. , 4 

Toţi se întoarseră să vadă cine era. 

•r— Trebuie să mărturisiţi însă împreună cu mine că marele Goethe 

fura aici puţin pe Napoleon. II fura cu atât mai neiertat cu cât îşi punea 

în gură vorbe la 1792 pe care nu le-a scris decât hăt, în Anii când 

împăratul se ducea la Elba şi la Sfântă Elena şi făcuse oarecare şcoală 

dela bătălia dela Piramide până la Lupta Popoarelor dela Lipsea, de


asemenea expresii marţialei care te furnică prin spate. Pe Napoleon 

însă îl prindea; pe Goethe, nu! 

Omul care se amestecase în vorba lor îi privea aproape crunt. Pe 

urmă când îşi puse ochelarii ca să se uite mai bine la "ei, îşi dădură 

seama că era o încruntare de vedere slabă. Stătea fără haină, în vestă, 

pe podişca dintre câmp şi grădiniţă cu mese şi laviţe de scândură, făcute 

numai pentru serbare^ a crâşmei din şosea. Avea o faţă încenuşată 

şi un trup cu umeri obosiţi de şaizeci de ani şi de om trăit. Profilul se 

păstrase bine cioplit şi bătăios, iar ochii neastâmpăraţi, aprigi şi de o 

ascuţime care tăia pe ceilalţi şi nu se putea să nu-1 taie şi pe el. 

— Eu nu sânt decât oaspe aici la dumneavoastră, dar mă bucur 

când văd tinereţea veselă şi înfiptă a Ardealului. Poate aţi auzit de 

un Român, care-şi mănâncă nişte moşteniri la Berlin şi Schoneberg şi 

preţueşte mult berea nemţească. Prietenii mei de colo îmi zic Nenea 

Iancu. Altfel mă chiamă Ion Caragiale, Ion Luca, şi sânt neam de comediant 

valah. 

Bravo, nene Iancule! Aşa prezentare aş dori şi eu într'o 

viitoare piesă. — Ion Luca, neam de comediant valah! 

— Lasă, dragă Liciule, că nu murim până n'om ieşi amândoi la 

rampă să mulţumim publicului, eu ca autor şi tu ca primul meu actor. 

— Să te-audă 'Dumnezeu! strigară mai multe glasuri. 

— Băieţii să tacă, şi mai ales tu, Iosife, jumătate de Mire, liricule! 

— Asta e, domnişoarelor şi domnilor, şi iertaţi că m'am băgat în vorba 

dumneavoastră. E meseria noastră şi blestemul literaţilor să trăiască 

din ce fură dela alţii, dar nu pentru sine, ci tot pentru ei. Servus! 

Şi se întoarse între ai lui, cu poetul Ştefan Iosif alături, vorbind 

cu repezeli şi cu patimă, într'un mers pe iarbă încoace şi încolo, despre 

lucruri pe care nu le auzeau. Aşa făcuse cunoştinţă Magdalena 

Olbert cu marea literatură română. 

Mai târziu s'au aşezat şi ei la o masă. Seara venea încet pe vale, 

adusă de apele galbene din Răsărit. De jur împrejur dealurile aveau 

un chenar de lumină, care se întărea pe măsură ce dedesupt aerul se 

albăstrea. Numai crucile din vârful celor două turle ale negrei mitropolii 

scăpărau de aur deasupra pământului. Un mic miez de foc se 

aprindea şi se stingea, mai mult ca o părere, între braţele lor. Era întâia 

stea, care încerca şi nu putea să se nască. De peste case, departe, 

se ridica fumul, ca la sat, când s'au întors de pe ogoare carele. Câmpul 

mirosea puţin a veşted. Toamna şi despărţirea apropiată îi puneau pe 

gânduri şi îi întristau. Unda care lăsase peste Blaj ziua de astăzi, 

cu tot soarele, cu toată lumea şi cu toate nădejdile ei, se trăgea îndărăt 

şi se strângea în sine, ca un sul de pergament împodobit de caligrafii 

Evului Mediu, desfăşurat sub toţi ochii la acest praznic mare şi


pus din nou la raft, în arhivele istoriei, pentru vreun alt îndepărtat 

prilej. 

I se părea că n'a auzit şi n'a simţit destul. Făcea o repede socoteală 

în minte şi era nemulţumit. Se aştepta să prindă măreţia şi înţelesul 

acestei învălmăşeli, pe când fusese dela început acoperit şi luat 

de ea. Peste amintirile lui, la fel ca peste toată valea, se auzea numai 

bătaia clopotelor şi clopotarul, care ieşea până la brâu din clopotniţă 

ca să se uite jos, râdea la el cu faţa lui Andrei Spătar. Parcă intreaga 

serbare nu se petrecuse decât ca să cunoască prin el, mijlocitor tot 

atât de necunoscut până azi noapte, pe Magdalena Olbert. 

O căuta şi o descoperea gospodărind, între Zoica şi Moise Bologa, 

la celălalt capăt al mesei. Ce loc putea să ia în viaţa lui această 

întâlnire a întâmplării, care, prin „unchiul Gustav", intra nevinovată şi 

se aşeza într'un cadru familiar? Uite-o cum tăia şi împărţea ceva pe 

farfurii cu soră-sa, cum îi dădea peste mână lui Spătar, care încerca, 

după obiceiul lui, să se amestece. Când se auzea şi câte un şuerat şi 

pe sub dealul dimpotrivă unul din multele trenuri care trebuiau să întoarcă 

pe oaspeţi acasă, îşi însemna trecerea cu albe rotocoale de fum, 

ea se uita la ceasornicul mic de aur din buzunăraşul dela piept. Numai 

pe el nu-1 vedea. Avea să plece peste două ceasuri, pe locuri pe 

unde n'a fost şi poate n'are să ajungă niciodată. O mai zărea în gara 

înoptată, fluturându-şi batista de rămas bun, din geam, dintre cei doi 

bărbaţi. Cu Spătar n'avea nimic, îi era chiar drag. Bologa, mai şters 

şi mai supus, dar călcând ca un câine credincios în paşii Magdalenei 

Olbert, nu-i plăcea. I-a iscodit de câteva ori, a tras chiar cu urechea 

la ce vorbeau, fără să capete vreun temeiu la nişte prosteşti bănueli. 

Prietenia lor putea să meargă destul de departe, fără să se schimbe în 

altceva. Plecarea împreună se prea putea să nu însemne nici ea nimic. 

Ştia de obiceiul ardelenesc, mult mai ciudat, dar care dădea o altă 

creştere, al trimeterii copiilor şi mai cu seamă a fetelor în gospodării 

străine, de atâtea ori pe plată, ca să se pregătească pentru viaţă altfel 

decât agăţate de poala mamei. Aşa ajunsese să se bueureştenizeze şi 

familia lor. Bunicul îşi adusese el singur fata în ţară şi o lăsase, când 

era abia de şaisprezece ani, la nişte oameni necunoscuţi, ca să trăiască 

din munca ei, cu toate că starea lui acasă în Ardeal, în pământuri şi 

vite, era de adevărat bogătaş. 

Credea că n'avea dreptate şi că între Bologa şi Magdalena Olbert 

nu erau legături mai apropiate, îşi zicea că chiar dacă ar fi fost nu l-ar 

fi privit şi tot îl încerca oarecare necaz. De ce? Poate din aceeaşi copilărească 

pornire, păstrată şi la douăzeci de ani, să fie, oriunde se 

arată, deosebit dintre toţi. Orice luare aminte dăruită altcuiva era ca 

un furt făcut în paguba lui şi de care avea drept să se plângă. Fiecare


duce în spate, poate mai mult fiecare tânăr, pentrucă are umerii mai 

zdraveni, acea piatră frumos săpată şi găsită în săpăturile dela Delfi, 

care seamănă eu o piatră de hotar de unde începe orice măsurătoare, 

era închinată ciudatului zeu Omphalos şi sar chema pe româneşte buricul 

pământului. Iată un subiect vrednic să fie trecut lui Andrei 

Spătar! 

Altminteri n'ar fi înţeles. Ar fi trebuit poate să-i cadă dragă fata. 

Dar atunci aproape n'ar mai fi preţuit iubirea, dacă ea ar fi putut 

să ia naştere într'un fel atât de neprevăzut. — Sfântă tinereţe, care-ţi 

clădeşti drumurile ca Romanii, struere viam, şi apoi te trezeşti 

umblând pe cărările mici şi mai mult dosnice, ale tuturor! Cineva cunoscut 

în împrejurările mai mult hazlii, în care cunoscuse el pe Magdalena? 

Nu, nu se putea! 

Iubirea e ceva care se întâmplă pentru întâia oară în lume şi rămâne 

fără pereche în viaţa cuiva, femeia iubită, aşa cum o visase el, 

nu se întrupează decât pentru iubitul ei, pe care-1 aşteaptă într'un colţ 

de pământ şi îl întâlneşte orice s'ar pune împotrivă. Ea n'avea de ce 

să se coboare, ca o stea de mag, tocmai din Bistriţa, şi să fie dintr'un 

neam mai mult uscat şi bătrân, către care nu simţise, nu aplecare, dar 

nici putinţă de legătură niciodată. 

Ceva din părerea satului lor din Ardeal faţă de Saşi, mai mult 

de luare în râs şi de îndepărtare, se strecurase încă din copilărie şi 

în el. Chiar ea, cum se purta şi ce vrea? Trecea pe-aici adusă de-o 

toană şi fără să priceapă nimic din tot ce-o înconjura. Mare lucru 

dacă n'avea faţă de Români dispreţul sau cel puţin neluarea în seamă 

al poporului ei de negustori şi de cărturari f ăloşi. Se lasă dusă de 

cei doi, unul un argat săritor, ca s'o servească, şi celălalt un fel de paiaţă, 

ca s'o facă să petreacă, şi mâine avea să râdă cu prietenele în 

burgul lor obosit, de alaiul valah dela Blaj. Poimâine n'avea nici să-şi 

mai aducă aminte de drum sau de întâlnirile lui. A patra naţiune, cum 

zicea Spătar, avea să aducă şi mai departe ouă şi găini în piaţă sau 

să facă pentru domnii saşi treburile mai groase ale cărăuşiei şi ale desţelenirii 

pământurilor şi putea să-şi trăiască traiul încă optsute de 

ani alături, fără să i se dea mai mare luare aminte decât în cei dintâi 

optsute. In tot cazul, numele era prea lung şi mai ales prea evanghelic. 

Trebuia tăiat şi luat ori Magda, dacă era vorba de o fiinţă mai hotărîtă 

şi mai iute, ori Lena, dacă fiinţa se făcea de vis şi de iubire. 

— Luaţi, mâncaţi, îl auzi atunci prin gândurile lui pe Andrei Spătar. 

Nu vă miraţi că mă închin şi-mi aduc aminte de cuvinte din Evanghelie 

înainte de masă. Noi în Ardeal suntem toţi feciori şi nepoţi de 

preoţi. L-aţi văzut pe Iorga trecând adineauri prin piaţă între canonici 

şi profesori dela teologie. El v'a spus-o şi dumneavoastră în ,,Sate şi


preoţi din Ardeal". De câte ori mă duc în sat, preotul, care mi-e unchiu, 

nu ştie ce cinste mai mare să-mi facă decât să mă puie să dau 

răspunsurile dela strană şi să-i citesc Apostolul. Să mă ierte fiica sufletească 

a lui Honterus, şi domnişoara, sora dumneavoastră, pravoslavnica, 

dar singura biserică mântuitoare e biserica Romei şi, înăuntrul 

ei, biserica noastră mai micuţă, greco-catolică. Noi, Grănicerii 

dinspre părţile tătărăşti, suntem toţi uniţi. 

— Eu nu prea sânt dusă la biserică, domnule Spătar, răspunsese 

Zoica, dar dacă e să-ţi spuiu părerea mea, cred că nu se află decât o 

biserică adevărată şi ea e biserica răsăriteană şi constantinopolitanâ 

a lui Constantin cel Mare. Cea romană este aripa ei păgână, şi-a păstrat 

împăratul cu trei coroane, legionarii şi maicuseamă pofta de putere 

pământească, iar cea luterană şi unită sânt nişte biete secte, ieşite, 

una din sânul bisericii catolice şi alta din sânul bisericii ortodoxe. Nu 

le stă bine, în tot cazul, să-şi vorbească de rău pe maica lor şi să se 

fălească, dacă au fost în stare să înmulţească talantul luat fără voe 

dela ea. 

— Doamne, sora noastră iubită, iată că ne arunci în plină luptă 

confesională! Bine că nu ne-a auzit vreun urmaş de călugăraş bazilit 

dela Blaj, că de-aici mi se trăgea sfârşitul! Ce-ar fi să ne trăsnească 

acum deodată din două părţi şi sora noastră evanghelică, ea care a 

sfărâmat sfinţii, a ars altarele în secolul al şaisprezecelea şi s'a învăţat 

să ne privească de-atunci ca pe nişte idolatri şi eretici? Aşteaptă 

până pleci la Universitate la Berlin, ca să ne vii de-acolo mai tare decât 

din cartea Episcopului Teutsch, sau mai bine zis a celor doi episcopi, 

în care am buchisit şi eu, Geschichte der Siebenburgen Sachsen 

fur das săchsische Volk. Sânt în ea şi pricini de ceartă mai mare, 

chiar dela întâiul comite de Bistriţa al lui Geiza al doilea, Emerich de 

Salzburg, şi mai dedemult, când aflaţi pe aceste locuri tot soiul de 

lighioni şi numai pe noi, Băştinaşii Români, nu vreţi să ne vedeţi nicăeri 

şi ne tăgăduiţi. Şi azi mă umplu de flacără când mi-aduc aminte, 

cum m'am sculat în bancă şi i-am spus profesorului nostru de istorie, 

pe care îl ştii şi dumneata, Otto Wagner, că noi Românii nu putem 

să primim această părere. El, în loc să se supere, mi-a pus mâna pe 

umăr şi mi-a zis: „Ia stai jos, Dacule, şi nu vrea să ştii totul de pe 

acum, că pe urmă nu-ţi mai rămâne ce să înveţi mai târziu". Aş dori 

să trăim amândoi când s'o uni Ardealul cu Ţara Românească şi să-1 

sărut în mijlocul oamenilor pentru vorbele pe care le-a spus atunci. 

— Văd că te-ai apucat să pismueşti şi soarta jidovului rătăcitor, 

dragă domnule Spătar. Ţi-ar trebui să mergi şi mai mulţi ani decât a 

mers el, până să vezi ce-ţi visează sufletul, îl întrerupse Magdalena 

Olbert, bătând cu muchia cuţitului în marginea farfuriei, de săriră în 

sus feliile de salam de Sibiu şi de şvaiţăr.


— Mă mir, că nu strigi un jandarm să mă ridice, mare patrioată 

ce eşti, o întărâtă râzând Spătar. 

Insă atât Vlad cât şi soră-sa nu mai urmăreau această luptă de 

vorbe. Magdalena Olbert pleca de toamnă, aşa dar ca şi ei, la Berlin, 

ia studii! Puteau să se vadă din nou acolo! O mare lumină se făcu 

deodată în el, ca la deschiderea obloanelor de restrişte fără temeiu de 

adineauri. Era vesel. Lumea i se arăta mai frumoasă şi mai bună. Boîoga 

însuşi părea un om de treabă şi plăcut. Se căia acum că îl dispreţuise. 

Dacă n'ar fi fost el, ziua lor din Blaj s'ar fi scurs mult mai săracă, 

Magdalena Olbert n'ar fi plecat din bătrâna cetate a Bistriţei şi 

ei nu s'ar fi simţit ca astăzi, Ardeleni între alţi Ardeleni. Necunoscând 

pe nimeni, s'ar fi mulţumit să se piardă în mulţime şi să se uite la toate 

ca la un spectacol, dela care te retragi ostenit şi străin după ce zgomotul 

a încetat şi luminile s'au stins. Ce le păsa lor că lumea se împrăştiase 

şi că serbarea intrase în odăile de primire ale Mitropolitului 

sau în toate casele de oaspeţi ale orăşelului? Ardealul rămăsese 

aici, pentru ei, pe acest loc înserat, cu luminile de pe dealul Iancului 

şi cu cântecele nelămurite, parcă de tulnice de Moţi, din Câmpia Libertăţii 

năvălită de negurile amurgului şi ale istoriei. Oameni ai ţării 

ее găseau alături, ca să-i ajute s'o simtă şi să se adâncească în sufletul 

ei ascuns. Ii iubea pe toţi trei. I-ar fi îmbrăţişat. Aveau să se întâlnească 

din nou la Berlin! 

EMANOIL BUCUŢA

PE UN ŢĂRM DE MARE 

Mai caut în legende vechi acele 

Mirate raiuri îngropate'n dune. 

Mai vreau îmbrăţişate ca două largi inel

STIHURI 

In clipe de întunecare 

Râsul tău către mine să vină 

Ca o melodie de lumină, 

De odihnă şi de uitare. 

înţelegerea ta, subtilă, 

Să fie pentru gândul meu 

Ca privirea lui Dumnezeu 

Pentru brazda fertilă. 

Cuvântul tău să fie îndemn 

Când înmărmurit în urma ta, 

De atâta iubire voiu uita 

Ritmul paşilor să ţi-1 însemn. 

Lărgind hotare de dor 

Mângăerea ta să fie răcoare, 

înmiresmată şi mântuitoare, 

Pe fruntea mea de muncitor. 

Alături, să te simt fericită, 

Nepământeană şi vie 

— Amestec de stele şi glie — 

Dăruindu-te şi vecinie ispită. 

A la tres-chere, â la tres belle 

Qui remplit mon coeur de clarte. .. 

Baudelaire 

GHERGHINESCU VAN IA

GÂNDURI PENTRU ÎNVIEREA DIN URMĂ 

Să răsune un clopot sărbătoresc şi profund, 

cu rare răsuflete în turla din deal, 

să-şi risipească svonul val de val 

în iarba înspicată de pe prund. 

Şi'n dumbravă să se strângă tăinuiţi 

toţi cei ce odihnesc azi în morminte 

păcate, doruri, taine, oseminte. 

Şi să vină bogaţii'n casa noastră săracă, 

să plângă 'mbrăţişaţi peste colţul de masă din lemn dur, 

şi sufletul să li se simtă odihnit şi pur. 

Să plece-apoi desculţi peste pietri mărunte 

— căci drumul nostru e tipar de vale, —• 

să simtă pământul mustind din vine deschise. 

Şi eu să strâng zările şi să mă 'ndrept către Tine, 

cu ochii umbriţi, coborîţi în adânc, 

cu mirezme de iarbă cosită şi spice cu boabele pline. 

Iar sufletu-mi, floare de mălin, 

să lumineze sfintele hotare, 

să 'mbalsameze praful din cărare 

pe unde, Doamne, vei descinde lin. 

Să nu ntinzi mâna Ta spre binecuvântare, 

ci pasul să se piardă în mulţime 

.mărunt şi 'ngândurat:


Spre margine de luncă sunt bătrânii mei din sat — 

şi strâng pahare 'n mijloc, cu vin bun, 

căci vreau să 'nchine pentru veşnicii şi pentru Tine, 

O, Doamne, fă un semn ca de 'nceput, 

şi iartă norodul turburat şi strein; 

spre lumea nouă, în lumina din ulcioarele de lut, 

să creştem cântec mare şi senin!, . . 

ÎNVIERE LA SAT 

Bang ... s'a sfărmat un sunet de aramă 

şi s'a risipit In vale printre pietri , . . 

Oameni buni, cu lumânări aprinse, 

iscodesc minunea în grădina cu iarbă şi cruci. 

Pentru învierea Ta s'a pregătit de ani 

Moş Ion, bătrânul clopotar cu ochi curaţi ca apa, 

şi-ţi asvârle-acum din suflet sunete prelungi 

şi înflorite cum numai el ştie . . . 

Doamne, copiii strâng în căciuli clăbuci de lumină 

şi rotunzesc din creştet semne mari; 

în zori, de se poartă bine, tata-i va cinsti cu doi criţari, 

şi mama c'un ou roşu. 

Indură-Te spre darul Moşului Ion, 

cel mai curat, şi prăznuind mărirea Ta; 

înscrie pe răbojul Tău ceresc şi nu uita, 

Doamne, Doamne, rugăciunile cu lacrimi. , . 

RUGĂCIUNE PENTRU 'NTOARCERE 

Doamne, sufletul meu 

e un strat cu pământ bun din vale, 

în care-am îngropat primăverile dela noi.


Nici joc de miei, nici paseri cu aripa iute, 

nici pruncii cu suflet de crini şi soare căzut, 

n'au trecut peste răzor ţărâna să nu-mi sărute, 

iar chipul lor drag l-am cuprins în icoana de lut. 

Port peste ierburi duh de 'mp acare şi somn 

când trupul trudit se 'nclină spre crucea amiezii. 

Sufletul pădurii şi-al livezii 

îl culeg în fiecare toamnă. 

Şi-1 păzesc în patul meu de humă, 

ca averile ascunse în ceaun. 

— Doamne, Tu, bătrân şi bun, 

strânge-mi patul de comori şi du-mă! 

RADU BRATEŞ

CARMEN SYLVA 

In primăvara aceasta s'au împlinit 20 de ani de când regina Elisabeta 

îşi doarme somnul cel veşnic în cripta dela Argeş, alături de regele 

Carol I, fondatorul Dinastiei şi întemeietorul României moderne. 

Regina Elisabeta n'a fost numai o mare poetă. Ea a fost în 

primul rând un suflet de elită. A fost o mare femeie, în cel mai nobil 

şi mai curat înţeles al cuvântului. O inimă generoasă şi adânc iubitoare 

â bătut in pieptul ei din primii ani ai copilăriei —- („Mica Zină" se născu 

la 29 Dec. 1843, în castelul dela Neuwied) — până în dimineaţa zilei 

de 18 Februarie (=2 Martie st. n.) 1916, când în odăiţa de lângă mănăstirea 

Meşterului Manole îşi încredinţa sufletul în mâinile Creatorului. 

Era atât de sprintenă şi de sburdalnică în anii copilăriei, încât 

părinţii o caracterizară: „Vârtejul". . . Sorbea cu nesaţiu poveştile 

fantastice cu eroi legendari. Cutreera codrii din jurul castelului părintesc 

şi se îmbăta de vraja naturii. Ajunse să cunoască însă în 

acelaşi timp şi rigorile unei discipline spartane. Principele Wilhelm- 

Hermanm-Karl de Wied şi principesa Măria de Nassau îşi făuriră planuri 

mari în legătură cu viitorul fiicei lor. Nu pierdură prilejul să pună 

stavilă, prin studiu şi diverse îndeletniciri, unei imaginaţii prea 

aprinse şi unui temperament prea vioi. Contribuiră apoi şi alte cauze 

la domolirea firei sbur darnicei copile: atmosfera austeră de rnuncă 

serioasă şi intensă din casa părintească, — în general, — suferinţele 

îndelungate ale frăţiorului Otto — in special. Astfel ajunse principesa 

Elisabeta de mică să cunoască, să înţeleagă şi să simtă adânc durerile 

vieţii. înclinarea spre visare — isvorîtă din tovărăşia pădurii, a 

valurilor pâraelor de munte şi a Rinului, a păsărelelor şi fluturilor — 

se împleti în curând cu o melancolică resemnare şi cu o matură cugetare. 

Caracteristica fundamentală a firei sale rămase însă cu toate acestea 

optimismul. Dorinţa fierbinte de activitate o inălţa mereu spre


planul faptei, al faptei altruiste, isvorîtă din milă şi compătimire pentru 

neajunsurile şi suferinţele deaproapelui. Se povestesc multe scene 

înduioşătoare despre dărnicia şi generozitatea fragedei principese 1 

). 

Se ştie apoi că mama ei sa străduit necontenit şi a isbutit să deie 

de timpuriu o directivă practică înclinărilor de binefacere ale fiicei 

sale. O deosebită grijă avu evlavioasa mamă pentru educaţia religioasă 

a principesei. Nu scăpă din vedere nici desăvârşirea educaţiei sociale 

şi artistice, trimiţând-o pentru acest scop la curtea regală din 

Berlin şi la palatul Michail dini Petersburg. 

La soarele unui mediu prielnic i s'au ivit, din fragedă vârstă, mugurii 

talentului poetic. Frumosul volum matnusiariis „Meine Reise 

durch die Welt — Allerhand Reime und Verslein dem Mutterherzen 

anvertraut" stă mărturie pentru îndeletnicirile literare ale tinerei principese. 

Deşi culegerea e terminată abia la 1874, ea cuprinde şi poezii 

ce au fost compuse la vârsta de 15 ani. N'a ieşit însă în public cu produsele 

poetice decât după ce trecuse de vârsta maturităţii 2 

). 

Rezumând şi precizând vom reţine că portretul din tinereţe al 

principesei Elisabeta de Wied se compune din următoarele trăsături 

fundamentale: 

a) Un optimism senin, în temperament plin de curată voioşie, —• 

isvor al faptelor bune. 

b) O resemnare duioasă şi plină de visătoare melancolie, isvor 

de pătrundere în tainele naturii. 

c) Un dor de cunoaştere, de adâncire în tainele filosofiei şi ale literaturilor 

mondiale, — isvor al unei culturi alese, ce-i întări dragostea 

de libertate şi de independenţă spirituală. 

d) 0 aleasă educaţie artistică, in special muzicală — isvor de desfătare 

şi de pătrundere în tainele frumosului. 

e) O credinţă tare, isvorîtă dini cunoaşterea temeinică a sfintei 

scripturi, care o ajută mai târziu să îndure toate vicisitudinile vieţii. 

•) Vezi Lucreţia Carandino-Platamona : Carmen Sylva. Ed. ziarului „Univer» 

sul" 1930, pp. 12—13, în text şi în notă. 

*) Se ştie că poetul nostru Vasile Alecsandri a relevat mai întâi talentul poetic 

al Carmen Sylvei. însăşi ne-a mărturisit-o. Iată ce ne spune G. Bengescu în scrierea 

Din viaţa Maiestăţii Sale Elisabeta, Regina României. Buc. Ed. Socec 1906 p. 

1871 „Numai dupăce am atins vârsta de 30 ani, scumpul şi mult iubitul poet al 

nostru Alecsandri, mi»a destăinuit natura talentului meu, zicându-mi pentru prima 

oară. Noi. Eu roşii ca un bujor şi suflarea mi se opri în piept. Mă gândeam: El 

e un poet mare şi-mi zice i Noi... El se simţea foarte fericit că mă revelase mie 

însămi, şi într'adevăr e un fapt mişcător că cel mai mare poet român mi-a arătat 

talentul meu de poetă... Niciodată n'a ştiut vre-un poet german că eu compuneam 

versuri i trăiam printre scriitori, însă niciunul dintr'ânşii n'a ghicit că posedam şi eu 

un condeiu care nu avea încă aripi şi care şovăia tremurând pe marginea cuibului".


Acestei fiinţe superioare, înzestrată cu atâtea minunate daruri naturale 

sau desăvârşite prin educaţie, i-a fost sortit să devină soţia 

principelui Carol de Hohenzollern, iar mai apoi, alături de ilustrul ei 

soţ, — pentru care a avut întotdeauna un adevărat cult — prima regină 

a României, 

Memorabile vor rămâne cuvintele biblice cu caracter profetic, rostite 

de către pastorul Lohmann cu prilejul căsătoriei tinerei perechi 

princiare, cununie săvârşită după ritul protestant, în castelul dela Neuwied; 

„Voi merge unde vei merge tu, voi rămâne unde vei rămâne tu. 

Poporul tău este poporul meu, Dumnezeul tău este Dumnezeul meu, 

voi muri unde vei muri tu şi tot acolo vreau să fiu îngropată". 

Foarte nimerit a caracterizat dl Octavian Goga — în cuvântarea 

d-sale comemorativă, ţinută la Academia Română — sensul adânc al 

cuvintelor citate: ,,Ce suflu de seriozitate, aspră şi implacabilă ca într'o 

baladă dela Nord, plana de-asupra acestei cununii, în care două vlăstare 

domneşti se uneau pe veci. Pastorul Lohmann a avut dreptate, istoria 

României o confirmă la tot pasul şi retrospecţiunea noastră pioasă 

o verifică la lumina faptelor. Elisabeta de Wied s'a cununat cu 

poporul care i-a dat tronul şi în patruzeci şi şapte de ani tot sbuciumul 

ei s'a brodat pe acest principiu etic. Ideia datoriei era suprema lege 

morală prin care-şi justifica rostul în ţara nouă, de-a cărei misiune s'a 

pătruns, convinsă că Domnia purcede dintr'un determinism superior, 

dictat de legile eterne ale dumnezeirii" 1 

). 

In lumina acestor consideraţii vom înţelege mai bine că tripticul 

de gândire al Carmen Sylvei: 

Nu există decât o fericire: datoria. 

Nu există decât o mângâiere, munca. 

Nu există decât o bucurie , frumosul, 

cuprinde o înaltă concepţie de viaţă. 

* • 

* 

Carmen Sylva n'a uitat, viaţa întreagă, patria copilăriei şi a adolescenţei. 

A rămas robită sufleteşte până la moarte de farmecul codrului 

şi al Rinului german: 

Du Rebenland, du griiner Wald, 

Qji Rhein mit deinem Schimmer, 

Dein Glanz ist fern, dein Sang verhallt, 

Ich bin entflohn, fur immer. 

') In ziarul „Ţara noastră" din 8 Martie 1936.


Dar oare simţitu-s'a Regina noastră nefericită şi nemângăiată în noua 

ei patrie? Nicidecum! Fiindcă: 

Ein kleiner Freund, der hat mich nicht 

Im fernen Land verlassen, 

Er zeigte mir sein Angesicht, 

Liess seine Hand mich fassen. 

„Das Mărchen" ist mein Freund benannt, 

Hier hat's mur schwarze Haare, 

Trăgt orientalisch Prachtgerwand, 

Braun ist das Aug, das klare. 

Und vom Karpathenurwald fliegt 

Zur Donau es, zum Meere ; 

Aut seinen Brauen Schwermut liegt, 

Im Auge glănzt die Zahre. 

Şi astfel s'au zămislit fermecătoarele şi înlăcrimatele poveşti ale Peleşului. 

Dar nu numai acestea, ci atâtea alte produse literare ale unei 

imaginaţii atât de minunat colorate. 

Crainic mai însufleţit, care să ne poarte peste hotare faima numelui 

de Român, n'am avut decât Carmen Sylva. Dânsa ne-a cunoscut 

de cum a intrat în ţara românească. Indulgentă faţă de slăbiciunile 

noastre, n'a ţinut seama decât de calităţile rasei, pe care le-a admirat 

sincer şi a ţinut să fie cunoscute de întreaga lume civilizată 1 

). Astfel 

nu este de mirare că multă vreme, pentru străini, România nu era cunoscută 

decât ca „le pays de Carmen Sylva" 2 

). 

Magistral a schiţat dl Octavian Goga împrejurările de viaţă ale 

Principatelor române la venirea tinerei perechi princiare in fruntea ţărişoarei 

noastre: 

') Recomand tuturor, care doresc să se informeze amănunţit de felul cum a 

înţeles Carmen Sylva să ne întăţişeze străinătăţii, citirea documentatului articol al 

dlui prof. Sim. C. Mândrescu : Românii şi România în oglinda scrisului Carmen 

Sylvei apărut in „Revista Germaniştilor Români", 1936 — V. pp. 26 — 40, unde 

se vede limpede că serviciile ce ni le-a adus regina»poetă, şi în această privinţă, 

sunt imense. 

*) Poate că afinitatea ce a simţit»o Regina Elisabeta faţă de poporul nostru 

să fi avut şi un substrat de natură organică : . .. „deşi streină de acest popor, avea 

totuşi cu el afinităţi de temperament şi de suflet: aceeaşi fire poetică îi îmbia 

spre visări, aceeaşi dragoste pentru natură aceeaşi bunătate şi îngăduinţă atotînţe* 

legătoare. Regina Elisabeta preţuia cum se cuvine frumoasele daruri fireşti ale ţăra» 

nului român : vioiciunea, spiritul franc şi nemeşteşugit, inteligenţa nativă, sănătatea 

morală şi mai ales puterea de rezistenţă în nenorociri". Vezi Aida Vrioni: Regina 

Elisabeta in „Revista Germaniştilor Români" 1936 — V. p. 18.


„Cele două principate dunărene, în ziua când Carol de Hohenzollern-Sigmaringen 

a descins pentru întâia oară la Turnu-Severin 

înfăţişau încă aspectul pitoresc dar destul de trist al unei vieţi patriar 

hale, fără puncte precise de înrudire cu Occidentul. Două ţărişoare 

strivite de trei împărăţii ostile, salvate în existenţa lor prin sentimentul 

diferenţierii de rasă al aceluiaşi popor şi prin tendinţa de echilibru a 

marilor vecini cari se invidiau reciproc, se găseau în prima perioadă 

a unirii, pregătită în suflete dar sguduită şi ea printr'o lovitură de stat. 

Totul era la început aici, totul era prefacere cu aere de provizorat, un 

microcosm plin de întrebări şi de surprize. Clasa conducătoare, cu psihologia 

ei frământată de rezonanţa vremilor vitrege, mixtură particulară 

de Orient şi Apus, grefată pe un fond local de părăginire, boierimea 

moldo-valahă desfăcută de vechea orânduială băştinaşe, purta 

pe lângă stigmatele unor încrucişări străine şi fermentul unor speciale 

efervescenţe lăuntrice, datorită luptei dintre două generaţii cu influenţe 

culturale diametral opuse. Jos în umbră tânjea lumea satelor, o 

ţărănime admirabilă cu aptitudini spirituale deosebite, dar încercuită 

în relaţii de viaţă primitivă, aşteptându-şi încă desrobirea, pentru a putea 

avea o conştiinţă cetăţenească. Dacă mai adăugăm la această configuraţie 

sufletească condiţiile economice rudimentare ale unui stat latifundiar 

şi incertitudinea raporturilor externe ale vasalităţii turceşti, 

subt ochii noştri se încheagă în câteva trăsături mari, oricât de pripite, 

un tablou sumbru din care liniile măririlor străbune se întunecaseră de 

mult" 1 

). 

Dacă ne gândim o clipă la distanţa străbătută de ţara românească 

dela această dată până la isbucnirea răsboiului mondial — timpul 

de domnie al primei noastre perechi princiare şi regale — ne vom da 

seama numai decât de rolul covârşitor, jucat de Regele Carol I şi 

Regina Elisabeta pentru ridicarea neamului nostru pe toate terenele 

vieţii. Cu drept cuvânt s'a scris: „Venirea Reginei Elisabeta în ţară 

a coincidat cu răsărirea unei noui aurari pe cerul speranţelor româneşti. 

Regina-Poetă a venit înveşmântată în alb şi ou sufletul alb —• 

ca un Lohengrin mântuitor — pe barca de aur a zorilor liberatoare" 2 

). 

* * 

* 

Cum s'a cristalizat în mintea şi inima Românilor figura măreaţă 

a Reginei Carmen Sylva? 

M In ziarul „Ţara noastră" din 8 Martie 1936. 

s 

) Aida Vrioni: Regina Elisabeta în „Revista Germaniştilor Romani" 

1936 - V. p. 25.


Pentru ca să-i schiţăm, cât mai fidel, portretul din epoca domniei, 

va fi nevoe să recurgem la mărturiile acelor persoane, care au 

avut fericirea s'o cunoască in realitate, iar unele dintr'însele chiar în 

intimitate. 

Am văzut că în tinereţe Carmen Sylva a dat dovadă de un suflet 

generos şi iubitor de oameni. Acelaşi suflet i-a împodobit fiinţa 

viaţa întreagă. Principala caracteristică a firii sale a fost, fără înw 

doială, o pasionată dragoste de muncă. Carmen Sylva s'a condus necontenit 

după proverbul: „Morgenstunde hat Gold im Munde", lucrând 

şi alergând, plănuind şi realizând... „din straja dimineţii până'n 

noapte" 1 

). Trăia, de altfel, după formula lui Goethe, conform căreia 

„o zi e pierdută, dacă în timpul ei nai gândit o gândire înălţătoare, 

nai ascultat o muzică frumoasă, nai admirat un tablou". Regina Elisabeta 

răspândea mereu farmec în jurul său, fie prin splendidele-i 

mărgăritare de cugetări, fie prin muzica ce o cultiva cu pasiune şi 

pricepere, fie că încuraja sau cultiva însăşi artele decorative 2 

). 

înregistrăm aşa dar aceeaşi dragoste pasionată pentru frumosul 

în artă. 

Salonul său de muzică devenise un punct de atracţie nu numai 

pentru talentele autohtone, ci pentru toate somităţile străine oare tre • 

ceau prin România. Apariţia Carmen Sylvei crea acel specific fluid 

de vrajă, misterios şi imponderabil, ce subjuga pe toţi care ajungeau în 

apropierea ei. 

Deşi ştia multe, Regina Elisabeta era dornică să mai înveţe lucruri 

neştiute. Subliniem aşa dar un neţărmurit dor de învăţătură. 

*) Cf. Otilia Oteteleşanu: Tamenque sunt în „Rev. Germ. Rom." 1936 — 

V. pp. 7—8. 

') La Sinaia .... de două ori pe zi se făcea muzică de cameră. Acolo o găsiai, 

cu părul de argint care-i încununa minunata frunte, îmbrăcată în alb, cu ochii al 

baştri ca floarea de in, cu surâsul blând care cădea asupra»ţi ca o mângâere. Glasul 

îi era voios, suna ca cel mai limpede cristal, un glas ce te mişca până la lacrimi. 

Nu spunea decât lucruri bune, frumoase, indulgente ; cuvinte de laudă pentru cei 

buni, cuvinte de iertare pentru cei răi. Şedea într'un fotoliu adânc, rochia albă 

făcând falduri bogate împrejurul ei şi izolând-o oarecum. Mâinile ei harnice şi în 

totdeauna active, mânuiau suveica cu o dibăcie nesămuită, ţesând cu mişcări de 

aripi, pânze de păianjen, cari deveneau perdeluţe sau feţişoare pentru icoanele 

sfinte dela bisericile din Sinaia sau Curtea de Argeş. Alte ori picta pe pergament 

chipuri de îngeri pentru cărţi bisericeşti. Adesea cânta la piano câte un trio de 

Beethoven, Schubert, Schumann.... cu Enescu al cărui geniu îl ghicise prin in 

tuiţia ei pătrunzătoare, cu Dinicu, marele nostru muzicant, căruia orhestra simfonică 

de azi îi datoreşte atâta. Le cânta, aceste triouri, cu avântul care-1 punea în ori şi 

ce făcea, cu cel mai tineresc entuziasm". (Irina Procopiu : Amintiri m „Rev. Germ. 

Rom." 1936 - V. p. 6).


Astfel şedea uneori ceasuri întregi „într'uni jeţ, lângă un mic războiu, 

la care învăţa să ţese alesături în patru iţe. Rochia ei albă, cu 

mâneci ca nişte aripi lungi, părul ei de argint, des şi lucios, sub un 

văl străveziu, mâinele ei, care păstrau o neasemănată tinereţă, mâini 

care în fiece mişcare vioaie şi precisă parcă plămădeau frumuseţea, 

toate acestea alcătuesc imaginea plină de poezie, ce s'a întipărit în 

amintirea tuturor" 1 

). 

O altă caracteristică a sufletului Carmen Sylvei era o nobilă 

stăpânire de sine. O linişte desăvârşită se desprindea din îndeletnicirile 

sale. Astfel răbdarea ajunse să devină una din trăsăturile fundamentale 

ale firii sale 2 

). Pentru Regina Elisabeta munca manilor era 

un prilej de reculegere, o izolare binefăcătoare. In aceste clipe putea 

să-şi depene în linişte firul gândurilor, simţind .poate cea mai curată 

bucurie a sufletului său însetoşat după frumuseţă. Se afirmă că nici 

milostenia, nici chiar creaţiunea poetică n'ar fi potolit „năzuinţa ei 

de fericire şi pace sufletească", ca migăleala cu acele lucruri gingaşe 

şi fermecătoare, menite să împodobească tezaurile bisericilor 3 

). 

Simţul religios i se adânci cu vremea tot mai mult. Hrana zilnică 

a sfintei scripturi îi dădu tăria necesară să suporte amarul tragic al 

vieţii. Grea suferinţă rezervase destinul pentru Regina-Mamă. Pierderea 

unicului său odor, mica principesă Măria, o înfrăţi deapururi 

cu durerea. Nu s'a lăsat însă copleşită de suferinţă, ci a îndurat-o cu 

resemnare, luând întărire din isvorul credinţei. 

Carmen Sylva iubea mai presus de toate virtutea. Dar nu o iubea 

numai în teorie, ci o şi practica, — „Ca şi soţul ei, marele Rege 

Carol I, ea nu-şi îngăduia numai să propovăduiască virtuţi, prin vieaţa 

ei însăşi trebuia să dea cuvintelor temei. . . Fără mândrie, dar cu 

sufletul împăcat, îmi spunea într'o zi: Cred că de rege şi de mine se 

poate spune, că ducem o viaţă curată şi închinată datoridi şi avem 

dreptul să credem, că putem sluji ca exemplu de moralitate' 4 

). 

Regina Elisabeta iubea cu pasiune sinceră întreaga omenire şi ar 

fi fost cea mai fericită, să vadă dispărând hotarele dintre popoare. 

Aceasta însă n'o împiedecă să îndrăgească costumul şi cântecul nostru 

naţional şi pe femeia română, al cărui suflet îl înţelesese atât de bine 

şi să admire vitejia soldatului român, al cărui eroism ştia să-1 preţuiască 

în justa lui valoare, 

') Mărgărita MillevVerghy: Carmen Sylva în intimitate. „Rev. Germ. 

Rom." 1936 - V. p. 13. 

') Cf. id. ibidem p. 14. 

8 

) Cf. id. ibidem p. 15. 

J 

) Otilia Otetelesami: Tamenqtie sum. In „Rev. Germ. Rom." 1926 

V. p. 9.


Recapitulând vom regăsi, adâncite şi spiritualizate, în tabloul maturităţii 

şi al bătrâneţii trăsăturile fundamentale din timpul tinereţii. 

I se adauge, fireşte, calmul şi stăpânirea de sine. încolo acelaşi optimism, 

aceeaşi resemnată împăcare cu destinul, acelaşi dor de 

muncă, aceeaşi dragoste pentru natură şi pentru frumosul în artă, 

aceeaşi virtute clădită pe temelia credinţei. Oricum o privim: ca regină* 

soţie, mamă, educatoare, binefăcătoare, scriitoare, Carmen Şylva 

rămânie un model de activitate prodigioasă, abnegaţie, demnitate 

şi altruism. 

Se cuvine să ne oprim o clipă din goana vieţii şi să ne înălţăm 

gândul spre această înfăptuitoare, căutând să înţelegem, că adevărata 

fericire pământească este fapta altruistă, munca ce o săvârşim pentru 

binele altora. In această privinţă, Regina Elisabeta a ştiut să se ridice 

până la culmea faustiană. 

ION GHERGHEL

EMINESCU ŞI ALECSANDRI 

Opinia publică de la noi — în caracterizările grăbite şi provocate, 

adesea, de o constatare ce pare comodă — a creat, între scriitorii 

cei mai străluciţi ai neamului, un fel de antagonism aspru şi simplist. 

Şi poate această aşezare pe poziţii reciproc ostile, a „bardului" şi a 

poetului „Scrisorilor", a fost subliniată şi mai mult şi încurajată de 

„paralele" compuse didactic, în care balanţa simpatiei înclina fie 

spre unul, fie spre altul dintre cei discutaţi şi în care autorii căutau 

parcă să sintetizeze considerentele sumare ale contemporanilor. 

Să spicuim câteva din aceste caracterizări. „De când am deschis 

ochii, numele lui Alecsandri răsuna în urechile noastre", spune Const. 

Miile 1 

). Totuşi, generaţia mai nouă vrea să revizuiască această regalitate 

a poetului din Mirceşti. „Alecsandri strălucea nu prin geniul 

său, ci prin sărăcia literaturii". EI a cântat mai ales sentimente naţionale, 

care pot fi la nivelul înţelegerii publicului mare. A tradus în 

versuri aspiraţiile generaţiei sale. „A copiat si imitat, în formă şi în 

fond", cântecele populare. „A făcut poezii de dor, romanţe, versuri 

uşurele, pe care şi cucoanele de mahala le-ar pricepe". . . In comedie, 

s'a afirmat „plagiind vodevilurile franceze' 1 

. Tendinţa, în literatură 

şi în politică, a lui Alecsandri, a fost de a nu supăra majoritatea 

contemporanilor. „I-au plăcut . . . luptele uşoare". Eminescu a avut, 

însă, un alt destin. Superior epocii sale, opunându-se curentului. . . 

„dânsul a trebuit să lupte cu marea majoritate, care se deprinsese cu 

poeziile lui Alecsandri, cu dulcea lui poezie, cu acei care neputând digera 

decât lucruri banale . . . au aruncat departe de dânşii pe acest 

poet original, ce le tulbura tot bagajul lor literar, toate convingerile 

lor literare, tot idealul lor". Eminescu e superior înaintaşului său, prin 

fondul adânc al poeziilor sale şi e meritul lui Maiorescu de a-i fi scos 

la iveală talentul. 

Altă părere 2 

): • 

Ј 

) Eminescu şi Alecsandri, Lupta, 1887, Nr. 244. 

2 

) Anghel Demetriescu, Mihai Eminescu, Literatura şi arta română, 1903, pp. 

359 şi urm.


„Unul senin şi limpede . . . celalt tulbure şi torturat . . . unul 

fericit, iubit de femei, curtenit de cei mari, admirat în saloane . . . 

celalt sărac şi nenorocit, nebăgat în seamă . . . unul adversar moderat 

al regimului regulamentar, iubitor senin al progresului şi al ideilor 

liberale . . . celalt vrăjmaş declarat al evoluţiunii liberale şi reacţionar 

intransigent". . . etc. 

Şi o paralelă ceva mai nouă 3 

): 

„Eminescu, natură nervoasă, împătimită, vulcanică, ni se arată 

ca un munte care s'a ridicat deodată sus, peste nivelul înălţimilor comune 

şi care, în explozia ce a făcut, a aruncat lavă şi stânci în jurul 

lui, de a uimit lumea. Dar nu e decât un singur munte. Opera lui Alecsanidri 

ni se înfăţişează ca un lung şir de munţi, poate nu tocmai aşa 

de înalţi, ca unicul pisc Eminescu, dar mai blânzi, mai prietenoşi, mai 

primăvăreteci şi cu felurite privelişti, în marele orizont literar". 

Tot acolo, Gane stabileşte o asemănare între Eminescu şi un „şuvoi 

năprasnic", iar pe Alecsandri îl compară cu un pârău „totdeauna 

limpede şi mângâios". 

Dar aceste alăturări sprijinite pe contraste se continuă până azi. 

Astfel Dl Victor Morariu (în revista Făt-Frumos din 1930 Nr. 6, p. 

191) susţine următoarele: „Alecsandri era un biruitor, un alintat al 

sorţii, om de lume, diplomat, favorit al Curţii, pe când Eminescu . . . 

era un învins, un boem, un Dionis sărmani". . . 

„Omul de pe stradă" s'a grăbit să adauge unor astfel de relatări 

—• altele, şi mai categorice, însă desvoltate în cadrul aceluiaşi 

plan de prezentare a lucrurilor. Şi atunci s'a putut vorbi de rivalitate, 

de întrecere, de adversitate, de dispreţ, de lipsă de interes, ba chiar 

de „ură" — între cele două mari personalităţi ale literaturii noastre 4 

). 

E adevărat că, pe măsură ce timpul trecea, învinuirile se adresau tot 

mai mult lui Alecsandri, pe când Eminescu apărea, tot mai accentuat, 

ca un fel de victimă indirectă a orgoliului suveran şi a mulţumirii burgheze 

ce ar fi caracterizat pe „regele poeziei" româneşti. 

Şi totuşi — oricât încercările de a scoate convingerile din comodele 

făgaşe, de mult adoptate, ar putea părea temerare — trebue să 

susţinem, bazaţi pe cercetarea unui însemnat număr de documente 

contemporane, că lucrurile nu se prezintă aşa cum mulţi au ţinut să 

fie acreditate. Eminescu a avut, faţă de luminosul său înaintaş, o ad- 

s 

) N. Gane, Spice. Buc. 1909. pp. 79—81. 

4 

) „Pe amândoi ( Eminescu şi Caragiale) i-a urît Alecsandri, pe Em. pe furiş, 

pe Caragiale pe faţă" spune răposatul I. Suchianu (Alecsandii şi generaţia nouă 

Universul, 3 Oct. 1932), interpretând în mod exagerat unele afirmaţii dintr'o scri 

soare a Colonelului Iancu Alecsandri (fratele poetului), din 1884 (Convorbiri literare).


miraţie — putem spune -— statornică şi sinceră, găsind chiar, in scrierile 

lui, unele surse de inspiraţie, iar Alecsandri — la rândul său — 

a apreciat favorabil şi generos opera şi sufletul tânărului său camarad. 

Obiectul studiului de faţă e de a dovedi afirmaţiile acestea. 

1 

De pe drumurile pitoreşti ale Ardealului, Eminescu descăleca, la 

16 ani, în „Roma mică", râvnită de atâta vreme, în Blajul teologilor 

uniţi, care au predilecţie pentru discuţii îndelungi despre vieaţa sufletului, 

despre literatură. „Lasă, frate, răspunde unuia dintre aceştia 

tânărul scriitor, nu mai sta înainte cu Mureşanul vostru, că el nici 

na fost poet, ci un simplu versificator. Alecsandri este poetul adevărat" 

5 

). Admiraţia pentru „bard" încolţise, aşa dar, in sufletul lui 

Eminescu, mai de mult, din Bucovina primelor sale studii oficiale. 

Lepturariul lui Aron Pumnul (Viena, 1862—1864) — cartea de căpătâi 

a precocelui şcolar — îi atrăsese, în special, atenţia asupra acestui 

glorios nume, iar colecţiile de versuri ale cântăreţului de la Mirceşti, 

poeziile proaspăt publicate de acesta în Foaia Societăţii din 

Cernăuţi, întreţineau un cult literar statornic. Pe Mureşanu, tot de 

acolo, probabil, 1-a cunoscut mai întâi, ca şi pe alţi scriitori români 6 

). 

Entuziasmul tineresc pentru autorul Răsunetului îi dictase şi un fragment 

dramatic, în care exalta rolul şi sufletul poetului ardelean. Dar 

şi la Eminescu . . . „apoi vine cugetarea". Intr'o scrisoare către Iacob 

Negruzzi 7 

), el face rezerve despre unele calificative care au însoţit, 

în Epigonii, numele scriitorilor evocaţi. A preamărit în ei doza 

de idealism şi credinţa. Prale, Cichindeal — scriitori mari? Desigur, 

nu. Dar ... ei credeau în scrisul lor. Prin urmare, Mureşanu e lăudat 

ca factor social, ca „semnelor vremii profet", şi nu ca talent poetic 

deosebit. Pe când cu Alecsandri, lucrurile se schimbă. Verbul său 

pătrunde în suflete. Sonoritatea versurilor sale înlănţue, obsedează. 

Contemporanii înzestratului învăţăcel de la Cernăuţi ne spun cum, 

în această vreme, promiţătorul lor prieten debitează emfatic produceri 

5 

) Dr. E. Dăianu, Eminescu în Blaj, Tribuna, 1902, Nr. 82 sau broşura, cu ace 

laşi titlu, a aceluiaşi: Sibiu, 1914, p. 26. Cf. şi G. Călinescu, Viaţa lui Eminescu, f. 

a. p. 122. 

6 

) Despre influenţa Leplurariului asupra lui Eminescu, cf. Ov. Densusianu, 

Vieaţa nouă, I, 1905, 1» aug. p. 309 notă. D. Caracostea, Opera lui Mihail Eminescu, 

curs litografiat, 1931—1932, p. 578 şi, mai pe larg, D. Murăraşu, Din izvoarele poeziei 

„Epigonii", Buc. 1936. (Extras din „Preocupări literare", I, 3). 

7 

) Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea", Buc. f. a. pp. 263-266.


de a.le cântăreţului „tânăr şi ferice": „De multe ori şi cu multă gravitate, 

îmi recita poezii întregi de Alecsandri. Parcă şi acum aud cum 

şi cu ce intonare recita, dintr'o poezie a acestuia, cuvintele: Andrei 

Popa cel vestit" 8 

). E vorba de balada din Doine: „Andrei Popa", compusă 

într'un ton, în adevăr, declamatorie şi tineresc, plin de avânt —şi 

într'o formă populară comunicativă. Şi fără îndoială că nu era singura 

poezie a lui Alecsandri, cunoscută pe dinafară de activul „gimnazist". 

La opt ani, Eminescu recitează „destul de bine", lui Vasile 

Bumbac, o „elegie" de acelaşi scriitor 9 

), ba şi „balade populare" 10 

) 

— desigur tot din poetul său favorit 11 

). Mai târziu, la Bucureşti, discutând 

cu prieteni, îndrăgostiţi de literatura poporului românesc, cugeta 

care ar fi cântăreţul capabil de a scrie epopeea neamului. Eminescu, 

dintre toţi poeţii, „avea la inimă" pe Alecsandri; totuşi nu era 

orbit de admiraţia sa, încât să împrumute bardului numai însuşiri. Ba 

chiar nu se sfia — uneori —să formuleze şi mici rezerve. De ex., în 

legătură cu cele relatate mai sus, „zicea că (Alecsandri) e de un timbru 

atât de dulce şi delicat, încât nu crede că ne-ar putea da epopeea 

literaturii româneşti" 12 

). Ba în momente de indispoziţie — de altfel 

trecătoare — mergea şi mai departe pe această cale. I. Slavici, într'o 

scrisoare — din vremea petrecerii sale la Viena (1871) — adresată 

lui G. Sârbu, spune — vorbind despre Eminescu, aşa cum îi apărea 

in acel timp: „Numai o slăbiciune are: e pesimist literar. Pentru el, nu 

produce nime bine; chiar cu Alecsandri nu e îndestulit" 13 

). Aceste 

vorbe: „chiar cu Alecsandri" par a arăta, totuşi, la tânărul poet, 

с apreciere admirativă — cel puţin anterioară — pentru înaintaşul său. 

Dar şi mai târziu, uitând clipele acele, atât de fireşti, de amărăciune 

adâncă şi lipsă de entuziasm — din fericire repede trecătoare — 

Eminescu revine la „întâia sa dragoste" literară, parcă şi cu mai multă 

ferventă. Când cu serbarea de la Putna (15 Aug. 1871), la mor-' 

8 

) Petru Uilacanu, Amintiri despre Em., Familia, 1902, pp. 537-38, cf. şi Dr. 

Uie Dăianu, op. cit. Tribuna 1902, Nr. 78 ca şi, de acelaşi, Em. la Blaj, p. 13. 

8 

) Mărturia lui Vasile Bumbac, în I. Scurtu, MihailEminescu s Leben und Prosa- 

schriften, 1903, p. 15, citat şi de G. Bogdan-Duică, Poeziile lui Mihail Eminescu, Buc. 

1924, p. 10. 

10) Jbid. Cf. şi D. Murăraşu, Orientarea lui Em. spre folklor. Gând Românesc, 

1935, Martie. 

H) „Poetul lui favorit era Alecsandri", St. Cacoveanu, Eminescu la Blaj, Lu 

ceafărul, 111 (1904), p. 71. 

59 urm. 

12) St. Cacoveanu, Eminescu la Bucureşti, în anii 1868—1869, Luceafărul, IV, p. 

13) Buletinul „Mihai Eminescu", Cernăuţi, I, 25. Cf. şi Ov. Dercsusianu — Evo- \ 

luţia estetică a limbii române, (curs litografiat) încheiere, p. 177. ;


mântui lui Ştefan cel Mare, studenţimea din Viena a stăruit ca Eminescu 

să facă imnul marelui Voevod. Poetul însă a refuzat şi a rugat 

pe Alecsandri să-1 scrie, care — măgulit — s'a executat 14 

). E vorba 

de acel cunoscut Imn religios lui Ştefan cel Mare: 

Etern, A-tot-puternic, o! creator sublime, 

Tu, ce dai lumii vieaţă şi omului cuvânt, 

In tine crede, speră, întreaga Românime, 

Gloria Ţie'n ceruri, glorie pe pământ. 

Alecsandri n'a participat la acea serbare, din . . , prudenţă diplomatică 

13 

), aşa încât Eminescu nu 1-a putut vedea decât mai târziu, 

peste câţiva ani, în cercul „Junimei", la Iaşi, Insă admiraţia sa tânără 

şi clocotitoare, pentru autorul Doinelor, şi-o sintetizase, ceva 

mai demult, in acele trei celebre strofe din Epigonii, poezie scrisă 

la Viena şi publicată în „Convorbiri Literare", din 15 August 1870. 

Se zice 10 

), că strofele din acea poezie, privitoare la Alecsandri, ar fi 

fost compuse după cetirea (sau mai degrabă după recetirea) poemului 

Sentinela română (reprodus şi în Lepturariu, II, pp. 55—62). 

Nici unui alt poet înaintaş nu i se consacră, în Epigonii, trei strofe, 

ca acelui „rege-al poeziei, veşnic tânăr şi ferice". Expresia aceasta 

lapidară a rămas clasică 16 

b). Dar nu numai ea. Alecsandri doineşte din 

frunze, „zice" din fluer, povesteşte cu basmul: o concisă caracterizare, 

care ne prezintă contactul celui cântat cu literatura poporului, asimilarea 

acestor produceri, dragostea lui pentru ele. Expresia: „veselul 

Alecsandri" întregeşte pe acea de mai sus, schiţând în trăsături 

pregnante fizionomia sufletească a bardului. Evocarea duiosului basm 

Inşiră-te mărgărite completează portretul zugrăvit cu pietate. De la 

acest fel de inspiraţii, Eminescu trece — cu sfârşitul primei strofe —• 

la cele personale, lirice. Drldri (poezie şi schiţă de roman) evoacă 

eterica apariţie feminină care, in Parisul tinereţii şi al dragostei de 

vieaţă, a îmbălsămat existenţa poetului. Poezia cu acest titlu (colec- 

ete. 

1 4 

) I. Slavici, Amintiri, (Alecsandri şi Eminescu) 1924, p. 86. 

1Г| 

> I. Slavici, ibid., p. 87. 

] ( : 

) I. Slavici, ibid., p. 86. 

'°b) ha totuşi nu aparţine lui Eminescu. A întrebuinţat-o mai înainte. D. Petrino, 

rutine cuvinte despre canruperea limbii româneşti, in Bucovina, Cernăuţi, 1869. Şi e 

curios că autorul „Epigonilor', criticând această broşură [în Albina din Pesta, 1870. 

ÎNroIe 3 şi 4 ; reproducere în Scrieri politice şi literare (de Eminescu) Buc. 1905, pp. 63-76] 


ţia Suvenire) e din acelea mult apropiate, ca vocabular, de inspiraţiile 

obişnuite ale vremii (Bolintineanu, de ex.): 

Era graţioasă, 

Tânără, frumoasă, 

Vie pariziană cu mii de'ncântări. 

Mica ei guriţă. 

Ca o garofiţă, 

Purta o comoară de dulci sărutări. 

Inspiraţia prezintă, de asemeni, expresii desuete şi stângace. Parisul 

are „frumuşele dalbe, cât ai vrea". . . 

Dar aşa dălbică, 

Aşa frumuşică 

N'a avut Parisul, nici n'a mai avea. 

Totuşi, întregul e muzical, sincer şi înlănţuitor. De câte ori n'o 

fi recitat Eminescu strofa finală, punct culminant al unei prezentări 

extrem de vioae, ca ton: 

Dalbe tinereţe, 

Gingaşe frumseţe, 

Cine putea crede că voi veţi pieri? 

Deşi n'o mai vede, 

Nimenea nu crede, 

Ca putut să moară vesela Dridri. 

Poate această evocare duioasă a morţii unei fiinţe iubite să fi 

trezit mai adânc ecou în sufletul tânărului admirator si din cauza unui 

fapt similar petrecut în existenţa lui. Mortua est (cu cât 

mai zbuciumată, mai clocotitoare inspiraţie, de altfel!) e cam din epoca 

aceasta. Cu puţin înainte de publicarea Epigonilor, răsunete de 

ale literaturii poetice a vremii (cu dalbe, aurore şi darnice diminutive) 

se găsesc abundent în opera versificată a lui Eminescu — şi 

ecouri din acest timp se mai întâlnesc chiar în elegia mai sus pomenită. 

Admiraţia sa se îjndreaptă, astfel, şi cătrje o altă producţie 

poetică a lui Alecsandri: Vis de poet (din colecţia Mărgăritarele)-, 

Eminescu aşa dar nu va alege din opera înaintaşului său ceea 

ce e mai select ca valoare literară, ci mai cu seamă elementele ce vorbesc 

direct propriului suflet. Vis de poet e departe de a fi una din 

inspiraţiile fericite ale lui Alecsandri. Diluată ca fond, cu versuri de 

veche factură, ea a găsit, totuşi, în sufletul autorului „Melancoliei", 

rezonanţe cuceritoare. E vorba în ea tot de fiinţa iubită pe care poetul 

o pierde; de aceea cântăreţul Epigonilor aşează această producere 

îndată după evocarea celeilalte poezii cu subiecî: asemănător.


Predilecţia pentru acest poem e vădită. O strofă întreagă îi va parafraza 

părţi din cuprins şi-i va evoca atmosfera: 

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe . . « 

•e interpretarea versurilor, în care culegătorul „Mărgăritărelelor" îşi 

compară iubita cu un inger, care „ai venit din ceruri ca să te dai mie". 

Cu zimbirea de virgină, cu grai blând, duios, încet . . . 

o zugrăveşte poetul, care o văzuse aevea în cântecul lui Alexandri: 

Iar ea, vărsând lacrimi, blând îl asculta 

Şi'n a sa uimire gingaşă, adâncă, 

II ruga zâmbindu-i să mai cânte încă. 

Eminescu va mai adăugi, continuând comentariul său poetic: 

El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele, 

căci creatorul „Visului" spusese: x 

Vrei s'anini pe frunte-ţi mărgăritarele, 

Salbe înşirate pe raze de stele? 

La Eminescu, în ingenioasa-i „lectură explicată", mai găsim 

emistihul: „O aşează'n tron de aur", deoarece Alecsandri arătase că: 

Lumea 'namorată şi de doruri plină 

O slăvea în taină ca pe o regină, 

şi mai departe o întrebase, „iubind-o fără margini,": „vrei să fii regina 

cerului senin?" 

De la visul poetului, autorul Epigonilor va ajunge (în a treia strofă) 

la visul patriotului, care „deşteaptă 'n sânul nostru dorul ţârei cei 

străbune", prin reconetituirea avântată a trecutului naţional. Şi din 

acest trecut, figura măreţului Ştefan cel Mare, „zimbru sombru şi 

regal", va plana proteică. 

Sentimentele ce au legat puternic pe Eminescu de Alecsandri au 

fost, printre altele, cultul fervent pentru figura marelui Voevod al 

Moldovei si dragostea faţă de literatura populară. Esenţialele trăsături 

pomenite — la care, în Epigonii, se mai adaugă şi o caracterizare a 

cântăreţului dragostei — le găsim prezentate cald, în cele trei strofe de 

imn, al căror final e înfiorat de numele Voevodului viteaz. La Serbarea 

de la Putna, cu ce entuziasm n'o fi pornit înflăcăratul tânăr, ştiind 

eă sufletul său şi al celui îndrăgostit, ca şi el, de trecutul neamului 

vor cumineca în aceiaşi patriotică iubire. 

De altfel, în Viena, la societatea studenţilor: „România Jună", 

Alecsandri era privit, de toţi membrii, cu aceeaşi clocotitoare simpatie 

la care autorul „Sentinelei române" era sensibil în mod deosebit 17 

). 

" ) I. Grămadă, Societatea academică „România jună" din Viena, (cap. Alecandri), 

Arad, 1912.


Dar nu numai poeziile evocate în Epigonii hrănesc sufletul setosului 

admirator. Primele colecţii de versuri ale popularului cântăreţ: 

Doine, Lăcrămioare, Mărgăritarele, Suvenire au fost, desigur, cărţile 

sale de căpătâi. Din Mărgăritarele, nu se opreşte numai la menţionatul 

Vis de poet. In Geniu pustiu, Toma Nour scrie unui prieten al 

său: ,,Mi-ai trimes poeziile lui Alecsandri. Iţi mulţumesc. Cetesc adeseori 

pe Emmi, singurul lucru în lume, care-mi poate stoarce lacrimi". 

(Cap. II). E cunoscut lirismul de care e impregnat întreg romanul 

amintit. In Emmi e vorba de asemeni de dispariţia unei fiinţe iubite. 

Astfel de subiecte atingeau — probabil — răni deschise încă, în sufletul 

poetului şi întreaga lui simţire mergea către ele, Lectura repetată 

a acestor inspiraţii făcea parte din programul lui zilnic de activitate. 

In urma unor astfel de insistente lecturi, autorul „Luceafărului" 

îşi va fi însemnat aceste rânduri grandilocvente, pe care le transcriem 

ги ortografia curentă fi, pentru un cuvânt sau o formă, cu o uşoară rotunzire 

a frazei, pe alocuri cu totul arhaică sau obscură: 

„Alecsandri, el ce luminează geniul poporului în calea sa spre 

cer, elegant poet de salon, care cu toate astea se rătăceşte (pe) piscurile 

de granit a (le) gândirii, în nourii cei suşi (?) a(i) melancoliei 

puternice. El şi-a muat aripile sale în cântec şi inima sa în senin —• 

căci simţirile sale sunt senine şi dulci ca razele cele mai strălucite şi 

cele mai calde ale soarelui de Mai". (Ms.. 2258, f. 179). 

Naive şi palpitante reflexii ale unui suflet care vibra pasionat, 

de câte ori muzica unor versuri sentimentale picura, pe inima sa, melodii 

cu suave răsunete. 

In alt loc (Ms. 2257, f. 24), notează — din memorie — următoarele 

versuri ale lui Alecsandri 18 

): 

S'a dus, s'a dus departe 19 

), ca stele trecătoare, 

Ce las' un întunerec adânc în urma lor. 

iar în Ms, 2262, f. 103, găsim transcrisă aidoma, cu creionul, întreaga 

primă strofă din aceiaşi poezie. 

Dar atitudinea aceasta de vădită admiraţie, care nu se va desminţi 

pe viitor, ci — dimpotrivă — va creşte, nu împiedecă spiritul 

critic al poetului — atunci când prilejul se arată — să-şi manifesteze 

liber însuşirile scrutătoare. La o vârstă destul de tânără, în epoca 

unei atitudini de exaltare a operei marelui său înaintaş, colaboratorul 

Familiei, într'o dare de seamă despre Repertoriul nostru teatral, 

publicată în acea revistă, sub întreaga-i semnătură (1870, VI, Nr. 3. 

s 

) Dedicaţie - poate pentrucă e iarăşi vorba, în ele, de o iubită care murise. 

l a 

) In loc de: V'aţi siins într'o clipeală. . .

GAND ROMANESC 191 

pp, 25—28, reprodusă în Diverse, Iaşi, Ed. Şaraga, pp. 88—95 şi în 

Scrieri politice şi literare, Ed. Scurtu, p. 55 sq.) face, printre păreri 

favorabile, serioase rezerve — juste şi semnificative, pentru înalta 

concepţie ce avea despre rolul artei — asupra rolului social, a lipsei de 

moralitate ce prezintă unele comedii ale scriitorului care crease repertoriul 

teatrului românesc. înşirând o listă „a averei noastre dramatice", 

începe prin a menţiona „Comediile D-lui V. Alecsandri — pline de 

spirit, însă pline — partea cea mai mare — şi de imoralitate, cele mai 

multe apoi prea local scrise, amestecate cu greceşte, cu armeneşte, cu 

ovreeşte, cu nemţeşte, cu ruseşte, în fine adeseori un galimatias peste 

putinţă de a fi înţeles de Românii de dincoace de Carpaţi. Cu asta să 

nu creadă cineva cum că D-l Alecsandri n'a avut talentul de a scrie. 

0, talentul 1-a avut şi încă într'o măsură foarte mare, însă modelele 

şi ţintele, pe care pare a le fi.urmărit, sunt foarte turburi. Cum că 

talent, oare putea să se manifeste în curăţie şi frumuseţe, a fost 

in Dl Alecsandri, dovedesc piese ca: „Cinel-Cinel", „Crai-nou", „Arvinte 

şi Pepelea"; ba chiar „Satul lui Cremene" al D-sale, cu tot 

„Trifonius Petrinzelus", e mai curată şi mai frumoasă, în' fine mai 

oglindă a poporului românesc, decât „Lipitorile", în care Ovreiul vorbeşte 

ovreeşte, Grecul greceşte, astfel încât te miri de ce Sârbul nu 

vorbeşte sârbeşte?". 

Nu numai spiritul critic, ascuţit şi educat, trebue să-1 subliniem 

în aceste rânduri, ci şi gustul format prin cetirea clasicilor. Comediile 

lui Moliere alcătuiau lectura predilectă a lui Eminescu. Despre 

marele dramaturg francez va avea prilejul mai târziu să se pronunţe 

cu multă competenţă admirativă 20 

). Atitudinea generală faţă de teatrul 

lui Alecsandri, cu toate acele rezerve de ordin etic şi stilistic, 

rămâne însă o atitudine de largă simpatie. Chiar în cursul aceluiaşi 

articol, mai departe, comparând piesele de teatru analizate, cu dramele 

extrem de slabe — scrise de Bolintineanu, va spune că numeroasele 

comedii ale lui Alecsandri, „cu toată frivolitatea lor, respiră 

pe fiecare pagină o mulţime de spirit, de caracteristică şi de vieaţâ 

palpitândă". Iar la sfârşitul articolului său, părându-i-se că a mers 

prea departe cu rezervele în privinţa teatrului unui scriitor atât de iubit 

şi de popular, va scrie că dacă a avut o idee nefavorabilă („rea"] 

despre anumit aspect al acestui teatru, nu înseamnă că are o idee 

„mică". „Cine vrea să studieze caracteristica, fizionomia psichologică, 

2 0 

) Cf. Teatru de vară, în Curierul de Iaşi, Nr, 74, 4 iulie, 1876, reprodus în 

ed. Scurtu (op. cit) pp. 336—338, precum şi interesantele adnotări ale poetului, pe 

marginea unei încercări dramatice originale, şi reproduse de Dl Р. V. Haneş, în 

revista Preocupări literare, I, Nr. 1 (ianuar, 1936),


originalitatea poporului românesc, pe acela-1 consiliem cu tot dinadinsul 

ca să studieze comediile Dlui Alecsandri". 

Mai târziu, în câteva împrejurări, va pomeni de lucrările dramatice 

ale autorului „Cucoanei Chiriţa", cu înţelegere şi dragoste Astfel 

în Timpul dela 27 Mai 1880, într'un articol de fond, va aminti titluri 

de comedii şi monoloage, ca de ex. Millo director şi Paraponisitul. 

In nr. dela 25 Oct., acelaşi an, va arăta în treacăt cât îi sunt încă de 

familiare piesele cetite sau văzute în tinereţe, din repertoriul apreciat: 

„Ne-am găsit beleaua cu Nemţii. Cine cunoaşte repertoriul lui 

Alecsandri îşi va fi aducând aminte de farsa Iorgu de la Sadagura, 

în care e un prestidigitator şi panglicar neamţ, care răspunde la numele 

hazliu de „Cocus Mocus Imperator". Acesta mănâncă foc, bea 

smoală, scoate panglici din gură, se dă de-a tumba, dar politică, propriu 

vorbind, nu face încă. E neplăcut când diferitele meşteşuguri ale 

lui Cocus Mocus se traduc în ziaristică, când o gazetă mănâncă foc, 

bea smoală, scoate panglici şi umblă pe frânghie. Această impresie 

însă ne-o face Bukarester Tageblatt". . . 

Unele personagii ale lui Alecsandri, cum arătase Eminescu în 

Familia, cu mulţi ani mai înainte, au o fizionomie atât de lapidar conturată, 

încât — chiar când nu sunt adâncite — ele devin simbolice 

pentru anumite atitudini, şi termeni de comparaţie pentru diverse 

împrejurări de actualitate. 

Proza lui Alecsandri este şi mai puţin pe placul criticului-poet, 

care n'o găseşte „niciodată şi nicăeri la înălţimea poeziei", observând 

că se caracterizează prin prea mult spirit şi jocuri de cuvinte ((Albina, 

loc. oit.). , 

Căci, în aprecierea redactorului „Timpului", Alecsandri continuă 

a rămânea, mai înainte de toate, poetul prin excelenţă, ba chiar 

„cel mai mare poet al nostru", aşa cum îl numeşte, odată, în Curierul 

de Iaşi 21 

). Aiurea 22 

), îl socoteşte în fruntea „scriitorilor noştri celor 

mai buni" (Negruzzi, Bolintineanu, Donici, Bălcescu), lăudându-1 pentru 

limba lui „frumoasă, vrednică" şi înţeleasă de întreg poporul 23 

). 

Mai putem spicui şi alte mărturii similare. In Timpul (22 Iunie 

1877), adresându-se autorului „Pastelurilor", îi spune: „iubite şi dulce 

poet"; apoi: „marele nostru poet" (15 Febr. 1878). In numărul din 19 

21) 24 Decemvrie, 1876, la „Noutăţi", sub titlul Bibliografie, Ed. Scurtu, p. 329- 

E vorba de ediţia Socec a operelor Iui Alecsandri (şi C. Negruzzi). 

22) Paralele economice (Timpul, 13 Decemvrie 1877). 

2 S 

) Cuvinte elogioase pentru această limbă se mai găsesc în Bălcescu ţi urmaşii 

lui (Timpul, 24 Noemvrie, 1877. Cf. şi Scrieri politice, ed. comentată de D; Murăraşu, 

pg. 92, ed. II).


Febr. 1880, îl numeşte „cel mai însemnat autor din România". La data 

de 14 August, al aceluiaşi an, cetim rândurile: „cel mai mare poet al 

Românilor, venerabilul Domn Vasile Alecsandri", pentru ca în nr. din 

13 Mai 1881, să afirme din nou, despre bard, că e „cel mai popular şi 

mai mare poet al Românilor". Admiraţia permanentă pentru acest 

scriitor se manifestează continuu, am putea spune. In treacăt, în zborul 

unei fraze, în angrenajul unei argumentări, numele familiar ziaristului 

revine sub condei: „Armata noastră poate câştiga bătălii, Alecsandri 

poate scrie versuri nemuritoare, . . . aceasta nu va împiedeca pieirea 

noastră, prin pieirea muncii". . . spune Eminescu, într'un acces de 

acut pesimism, provocat de aspectul situaţiei de la noi (T. 9 Decemvrie 

1878). In alte clipe asemănătoare, în ceea ce priveşte amărăciunea sufletească 

a acelui ce scria, acuzând „pătura superpusă" de lipsă de interes 

pentru literatura naţională, exclamă: „Dar întrebe-se Alecsandri 

ce a câştigat cu operele lui, din care multe sunt nemuritoare şi câţi 

le-au cetit?. . ." {Timpul, 22 Oct. 1881). 

De câte ori poetul iubit era atacat, Eminescu socotea o datorie morală 

să-i ia apărarea: „Cine nu-şi aduce aminte (spune el, in Т., 18 Iulie 

1880) de tonul ce-1 ţin gazetarii şi gazete de a doua mână faţă cu Alecsandri? 

Со frivolă uşurinţă vorbesc de scrierile lui ca de-ale unui 

egal, de-ale unui coleg al Dumnealor". 

Atacurile lui Macedonski împotriva poetului atât de apreciat îl revoltă. 

In Ms. 2264, f. 375, cetini aspre calificative: „El, în gândul lui 

de dobitoc, e mai mare poet decât Alecsandri şi, ca s'o dovedească, înjură 

pe venerabilul bătrân în modul cel mai neomenos" 23 

b.). Redactorul 

„Timpului", scriind astfel de vorbe, îşi plătea poate şi propria-i poliţă 

aceluia, care adesea nu 1-a cruţat mai ales pe el. 

In publicaţiile la care colaborează regulat, Eminescu reproduce, 

fragmentar ori în întregime, versuri de ale popularului cântăreţ, fie 

că ele apar în mod independent, pentru delectarea cetitorilor, fie că 

îi servesc drept ilustrare a unor susţineri proprii. 

Astfel, polemizând cu Românul lui С A. Rosetti (T. 15 Februarie 

1878), pentru că acesta a învinovăţit pe Conservatori de a se fi pus 

"b) Cred că aceste rânduri au fost provocate de studiul lui Macedonski asupra 

lui Alecsandri, publicat in revista Literatorul din 1882 (pp. 449—463, 537—550, 

591—602) şi neterminat. E o analiză destinată, plină de digresii şi destul de severă, 

a poeziilor bardului, căruia însă i se recunosc şi unele merite deosebite. Atacurile 

continuă şi în anul următor al revistei (1883): Polemică, pp. 99—105, unde şi Emi 

nescu este criticat aspru, cum fusese (de N. Xenopol) şi în anul precedent, Un amă 

nunt curios este că, în colecţia pe 1882 a acestei reviste, Veronica Miele publică 

două poezii.


bine cu Ruşii, venind la putere, bucurându-se chiar de retrocedarea 

judeţelor din Basarabia, Eminescu îşi închee articolul, citând la adresa 

directorului foaei atacate următoarele versuri ale marelui nostru 

poet, în care e vizat adversarul său: 

Iubeam odată lupta, . . . dar lupta cea leală, 

Pentru-o idee mare, frumoasă, triumfală, 

In care luptătorii cu inima'ndrăzneaţă, 

Prin arme fără pată se atacau în faţă, 

Numind orice lovire piezişă: felonie! 

Şi oarba clevetire: băloasă infamie! 

Acum, în loc de arme curate, lucitoare, 

Eu văd că se preferă puterea mânjitoare. 

Oricine stă'n arenă de tină are parte. 

Eu, nedeprins cu tina, mă ţin de ea departe, 

Şi-aştept să văd sub trăsnet hidoasa pocitură, 

Care-a sădit în ţară invidie şi ură. 

Aceste două strofe din Epistola Generalului Fior eseu (Ostaşii 

noştri) şi mai ales calificativul „hidoasa pocitură" au plăcut atât de 

mult înverşunatului şi necruţătorului polemist — care va întregi portretul, 

în curând, prin acel emistih şi mai celebru: „bulbucaţii ochi de 

broască" — încât le va pomeni în mai multe prilejuri, în care va ataca, 

in Timpul, pe C. A. Rosetti. Astfel, în articolele din 18 Noemvrie 1879, 

3 Iulie 1881 24 

), 2 Mai 1883, etc. 

Dar, cum spuneam mai sus, va reproduce şi poazii întregi din 

Alecsandri, pe care nu le va pune în legătură cu pokmicele sale. 

încă la Curierul de Iaşi, îşi va arăta simpatia sa pentru inspiratul 

cântăreţ, reproducându-i din Convorbiri literare poezii, în numerele din 

12 Martie, 24 Martie 1876 (Ghioaga lui Briar), pentru ca în curând, la 

Timpul, pe 1878, să se tipărească cele mai frumoase bucăţi din Ostaşii 

noştri, atunci apărută. La 13 Ianuarie, găsim în coloanele ziarului: Oda 

ostaşilor români şi Sergentul, la 14 Ianuarie Peneş Curcanul; Moartea 

lui Rolla (7 Februarie). La 9 Februarie, reproducând poezia Către Generalul 

Florescu, redactorul o însoţeşte de următoarea notiţă introductivă: 

„A tout seigneur, tont honneur. Cedăm azi primul loc, în fruntea 

ziarului, iubitului nostru poet, Vasile Alecsandri. Trimeţindu-i, în 

aceste puţine rânduri, tributul admiraţiei noastre, ne simţim datori 

totodată a-i cere iertare dacă pe dânsul, care n'a aşteptat şi n'avea 

nevoe ca „indignarea să-1 facă poet", îl coborîm astăzi la prozaica 

meserie de prim-bucureştean. Redacţia". 

2 4 

) Cf. şi D. Murăraşu, Naţionalismul lui Em., Buc. 1932, pp. XXIV-XXV.


Dacă vedem — aşa dar — cu ce emoţie primeşte Eminescu apariţia 

fiecărei poezii nouă a înaintaşului său, reproducând fericit multe 

din ele, ne închipuim ce bucurie îi va inunda sufletul, când va primi 

direct şi personal dela Alecsandri o poezie: 10 Mai 1881, scrisă cu prilejul 

proclamării Regatului, pentru a fi publicată în Timpul. Ea va 

apărea în nr, din 13 Mai al aceluiaşi an, precedată de următoarea notiţă: 

„Râurile Moldovei par a-şi fi dat mâna, pentru a-1 opri pe Vasile 

Alecsandri, cel mai popular şi mai mare poet al Românilor, de a veni 

în Bucureşti, pentru ziua de 10 Mai. Inima sa fiind însă pururea în 

mijlocul poporului, ilustrul poet ne face onoarea 25 

), a ne trimete poezia 

ce o publicăm mai la vale. Din cauza întreruperii comunicaţiei, manuscrisul 

ne-a sosit abia ieri,. deci prea târziu pentru a fi publicat 

in numărul de 10 Mai chiar". 

Admiraţia pentru bătrânul cântăreţ, cât şi bucuria gazetarului 

sunt atât de mari, încât Eminescu a păstrat cu pietate, între hârtiile 

sale, preţiosul text original al acestei poezii şi el găseşte astăzi 

în caetul 2255, din manuscrisele poetului, pe ff. 348—348 v. 349—349 

v., datat de Alecsandri: Mirceşti, Mai 1881 26 

). 

Dar redactorul „Timpului" nu neglija să noteze, în ziarul al cărui 

statornic şi principal colaborator era, toate ecourile activităţii poetice 

sau cetăţeneşti a lui Alecsandri. Tot ce apărea mai proeminent în existenţa 

acestuia era trecut cu pietate în revistă şi comentat cu vădită 

satisfacţie. Triumfurile poetului erau biruinţele naţiei, credinţele lui 

erau, pentru Emineăcu, expresia credinţelor neamului şi ide aceea vorbea 

totdeauna de astfel de manifestări, larg semnificative, consacrându-le 

regulat coloanele gazetei. 

Şi ce eveniment mai semnificativ putea fi, în acea vreme, pentru 

toată Românimea, decât încununarea Cântecului gintei latine, la concursul 

din Montpellier, în 1878! 

La 18 Mai, al aceluiaşi an, Timpul vesteşte, triumfal, premierea 

lui Alecsandri, sub titlul: O nouă biruinţă a Naţiei române. ,,Cu nespusă 

bucurie şi mândrie cetim în Presa următoarea noutate fericită". 

Se reproduce articolul din acel ziar, despre evenimentul anunţat, se 

publică poezia premiată şi se tipăresc, cu acelaşi prilej, telegramele 

de felicitare adresate laureatului. In numerele de la 8 şi 9 Iunie, se face 

2 5 

) Cit o fi indispus acest cuvânt pe Alecsandri, care totdeauna rostea şi scria 

onor, protestînd în coetra acelora care făceau feminin cuvântul ce exprima, după 

dânsul, cea mai . . . bărbătească simţire ! 

2 e 

) Poezia a apărut mai târziu, în fruntea colecţiei intitulată Altele şi e una 

din cele mai muzicale, mai volubile inspiraţii ale bardului ce-şi trăia cel din urmă 

deceniu al vieţii.


o dare de seamă despre banchetul oferit lui Alecsandri, la Teatrul 

Naţional din Bucureşti, cu ocazia încununării sale şi se publică ,,in 

extenso", după Presa, discursurile rostite acolo. Prezidează Al. Creţescu, 

întâiul preşedinte al Curţii de Casaţie. Sunt prezenţi Miniştrii 

de Culte, Război şi Justiţie, precum şi fruntaşi ai tuturor partidelor 

politice. Rostesc cuvântări: Al. Creţescu, V. A. Urechia, B. Boerescu, 

Dim, Sturdza, C. Esarcu. Alecsandri mulţumeşte, pentru întregul Românism. 

Pe el 1-a ales Dumnezeu să facă strălucit numele de Român, 

în literatură, iar pe Domnul Ţării şi pe ostaşi — să-1 preamărească 

pe câmpul de luptă. ,,Să lucrăm, Români, — a zis poetul — şi să nădăjduim 

în izbândă bună, căci — vorba strămoşilor noştri — „Dumnezeu 

când o vrea, din movilă munte face". Timpul continuă, vorbind 

de entuziasmul ce au produs în mulţime cuvintele poetului: „Toţi ziceau: 

vom birui. Un popor ca al nostru nu poate pieri. Cât timp în văile 

Carpaţilor or fi Curcani şi în văile Daciei or răsuna Doinele lui 

Alecsandri, naţia română treibue să trăiască şi va trăi". 

La 11 Iunie, Timpul publică, după ziarul Ştafeta, o dare de seamă 

despre felul cum Alecsandri a fost sărbătorit şi la Iaşi, însă în lipsa 

poetului, care — obosit de serbările din Capitală — se scuză că nu 

poate părăsi Mirceştii. Festivitatea se desfăşoară la Teatrul Naţional, 

pe a cărui scenă se încunună solemn un portret al serbătoritului. Se 

ţin cuvântări şi corul bisericii Sfântul Spiridon execută diferite arii. 

In alte trei numere dn Timpul (10, 11 şi 12 Aug. 1878), se publică 

Extract din Istoria Misiilor mele politice, 1859, al lui Alecsandri, 

tot pentru interesul naţional pe care-1 prezintă acele vioae pagini. 

Poetul latinităţii devenise exponentul neamului, în faţa opiniei publice 

europene. Gazetele de orice nuanţă politică apreciază elogios 

serviciile şi meritele sale. 

Numele lui Alecsandri, de mult cunoscut în anumite cercuri literare 

franceze 27 

), devine cu vremea, preţuit în medii tot mai largi. 

Astfel în Timpul, dela 22 Iulie 1879, Eminescu se ocupă de volumul 

Lâgendes et Do'ines, de Alecsandri, traduse de Antonin Roques 

28 

) Laudă, mai întâi, activitatea — foarte utilă — a traducătorului. 

Vorbeşte apoi despre frăgezimea limbii româneşti, din cântecele 

populare (în special balade). Traducerea e aproape cu neputinţă. E 

2 7 

) Cf. in lucrarea subsemnatului: 32 de opere din literatura română, Bucureşti. 

1933, capitolele despre răsunetul Domelor şi al Poeziilor populare, în presa franceză 

a epocei. 

2 8 

) Legendes et do'ines, chants populaires roumains, d'apres Ies recuils de M. 

B. Alecsandri, par Antonin Roques. In ziar recenzia apare sub titlul Partea literară.

GÂW KOMÂNESC 197 

с;;, şi cum ai analiza chimic mirosul unei flori sau praful de pe aripile 

ил ia fluturaş. Ocupându-se de inspiraţia pastorală, — caracterizează 

„Mioriţa": ,,acea inspiraţiune fără seamăn, acel suspin al brazilor şi al 

izvoarelor de pe Carpaţi". „Ce se află totuşi în acest cântec? Nimic 

>• 'ut . . . Nimic . . . căci cugetările nu sunt decât cugetările simple 

ch >c poate avea un adevărat cioban. Tot, pentru că aceste cugetări 

sr:v.iple şi primitive sunt îmbrăcate în mantia regală a poeziei". Ur- 

:•• /.a citate din acest cântec bătrânesc. „Pendanţii (sic) de astăzi, cu 

h measca lor stricată şi franţuzeasca lor pocită, n'au mai aflat aceste 

с;;rate şi poetice gânduri". . . Şi mai departe: „Ce zicem de Mioriţa 

сputea zice de întreaga culegere a poeziilor populare. Am putea 

v zicem şi pentru poezia chiar a lui Alecsandri şi nu putem să-i facem 

mai mare laudă. Dl Alecsandri s'a adăpat la acele limpezi şi ascunzi 

r izvoare şi de aceea prin tot ce a scris se simte că umblă una din 

::ele suflări răcoritoare, care suflă după vârfurile cele înalte. Ca marele 

Lucreţiu ar putea să zică şi dânsul: Juvat integros accedere fon- 

•s, atque haurire". . . 

Sfârşeşte articolul, vorbind din nou de traducător. 

Curând după aceasta, Timpul (12 Oct. 1879) va reproduce, pe 

;,ag\ I, Discursul rostit de Dl V. Alecsandri în şedinţa Senatului din 

'0 Octomvrie, contra revizuirii art. 7 din Constituţie. Continuarea şi 

îârşitul acestei cuvântări urmează în nr. din 13 Octomvrie. Era vor- 

:a de chestiunea care a pasionat atât de mult spiritele şi la discuţia căreia, 

în Parlament şi presă, au participat atâţia oameni politici şi 

îiteraţi cu renume. Eminescu, alături de problema retrocedării forţate 

:i judeţelor basarabene, pe care o discută cu aleasă competenţă, in 

mai multe numere ale ziarului ce redacta, se preocupă în gradul cel 

mai înalt — şi statornic — de cealaltă problemă care îl interesa tot 

atât de mult: a încetăţenirii Evreilor. Vorbele rostite in Senat de Alecsandri 

îi traduc un crez sincer şi de aceea i le reproduce ca pe propriile-i 

gânduri. Activitatea aceasta a marelui poet era pentru el o 

completare armonioasă a celorlalte manifestări şi consecventă cu întreaga-i 

tendinţă de a valorifica energiile neamului. 

Sub titlul O serată literară, ,,Despot-Vodă", Timpul din 30 Mai 

1879 anunţă că Alecsandri a cetit, în cercul „Junimea", noua lui piesă. 

O fi fost şi Eminescu de faţă? Lucrul pare aproape neîndoelnic 2!) 

). 

29) E GREU SĂ ADMITEM CĂ, LA Timpul, DAREA DC SEAMĂ DESPRE o ŞEDINŢĂ A 

...KINIMEI" PUTEA SĂ FIE FĂCUTĂ DC ALTCINEVA DECÎT DE REDACTORUL ZIARULUI, TOTODATĂ 

MEMBRU AL NUMITEI SOCIETĂŢI ŞI CARE — DUPĂ CIT ŞTIM DE LA SLAVICI — FRECVENTA IN 

MOD ACTIV ŞEDINŢELE EI. DE ALTFEL RIMINESCU NICI NU SE CITEAZĂ, DIN MODESTIE, PRINTRE CEI 

PREZENŢI (ORICARE ALT REPORTER AL „TIMPULUI" L-AR FI CITAI), AŞA CUM MAI FĂCUSE ŞI IN 

alte prilejuri: DE EX. NU SE PRENUMĂRĂ PRINTRE INIŢIATORII SERBĂRII de!a PUTNA (1871), 

•,'csi UNII fl.cc:i MORARIU, de EX ) ÎL CONSIDERĂ, ÎN mod SI^UR. printre CEI rru'ŢUN-I'Ă 

i.-IRORA A !in! INFĂPTUIRE pro< clu 1 

.


Fusese prezente peste treizeci de persoane, între care Bariţ, Babeş, 

Roman, Hasdeu, Hodoş, Naum, Caragiani — toţi membri ai Academiei, 

I. Iarnic precum şi Circa, G. L. Frollo, Haret, D. A. Laurian, Şt. 

Mihailescu, Manliu şi „mai mulţi membri al Junimei din Iaşi — cinci 

împreună cu damele lor". Şi mai departe: 

„Cetirea dramei Despot-Vodă a făcut cea mai bună impresie asupra 

acelui distins auditor şi serata s'a sfârşit tocmai după miezul nopţii, 

când asistenţii s'au retras. Fiecare dintr'înşii, împreună cu oaspeţii, 

au mulţumit poetului de onoarea ce le-o făcuse, venind în sânul Societăţii 

şi cetindu-le noua sa producţie. Asupra acestei producţii dramatice 

suntem scutiţi de a mai face vreo laudă banală; credem a fi 

spus destul, arătând numele autorului şi cine erau auditorii, care i-au 

dat admiraţia lor întreagă". 

In Timpul de la 2 Noemvrie 1879, Em. va avea iar ocazia să-şi 

arate dragostea pentru „poetul său favorit", după reprezentarea dramei 

Despot-Vodă. într'o cronică teatrală, publicată în foiletonul ziarului, 

autorul se ocupă mai întâi de personajul Iacob Eraclid, vorbind 

despre destinul lui, despre origina lui presupusă. Arată împrejurările 

morţii eroului, după cronică şi după autorul dramei. Analizează apoi 

condiţiile în care Despot domneşte asupra Moldovei. Se ocupă de alte 

personagii, care iau parte la acţiune. Urmează o evocare lirică a Sucevei. 

Arată starea de decădere actuală a vechii capitale moldoveneşti, 

care trimetea acum Evrei în Parlamentul din Viena 30 

). „Poemul dramatic 

al lui Alecsandri face să răsară, înaintea ochilor sufletului nostru, 

o epocă de decadenţă deja, dar în care se ivesc încă, ca nişte copaci 

străvechi, acele frumoase şi nobile nume, cu a căror încetare Românii 

au încetat de a fi mari". 

Despre piesă: ,,E fără nici o contestare drama cea mai bună care 

s'a scris în limba noastră; plină de acţiune, ici de puternice, colo de 

gingaşe simţiri, dar pe deasupra tuturor calităţilor acestora, versul 

şi limba privighetoarei de la Mirceşti răpeşte (sic) auzul şi simţurile. 

Chiar dacă n'ar exista figuri dramatice atât de genial desemnate, ca 

aceea a Iui Ciubăr-Vodă, cu atât de energice conture, ca aceea a lui Tomşa, 

ar fi de ajuns ca farmecul neînvins şi pururea învingător al limbii lui 

Alecsandri să răpească pe auditori. Şi dacă caracterul lui Despot 

chiar e mai mult o figură de roman decât de dramă, el totuşi, prin 

complicaţiile la care dă loc, face să răsară toate caracterele celelalte 

ale dramei". 

3 0 

) Eminescu vizitase, între 1875—1882, bătrâna cetate, de unde se reîntorsese 

foarte mişcat (cf. Făt-Frumos, IV, 1929, pp. 196—197. Leca Morariu, Em. la Suceava).


Laudă apoi pasagiile lirice, „adevărate pietre scumpe ale literaturei 

române. In aceste pasagii s'aud glasurile luncii de la Mirceşti şi 

se pare c'auzi: 

Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare. 

Astfel cel mai fericit şi mai mare reprezentant al generaţiei trecute 

adaugă în fiecare an câte o nouă coroană de laur la gloria sa 

crescândă şi creşte şi el însuşi, prin pustiul intelectual dimprejurul 

lui, ca şi copacul bătrân din legenda sa, Ţepeş şi stejarul, care 

Cu cât pustiul creşte în juru-i, şi el creşte". 

Vorbind despre actori, spune că „Alecsandri e un uriaş alături 

de ei". Totuşi au făcut sforţări care merită laude. Mai puţin femeile 

decât bărbaţii. Se ocupă şi de costume şi decoruri. însuşi Domnitorul, 

din străinătate unde se află, şi-a exprimat dorinţa să vadă piesa „marelui 

poet care face epocă în istoria teatrului naţional". Şi adaugă: 

Epocă — da, însă o epocă atât de izolată, ca şi însuşi Alecsandri în 

timpul de faţă, — căci precum nimic nu s'a aflat în trecut care să se 

poată asemăna cu el, viitorul — judecându-1 după capetele de azi —• 

promite şi mai puţin de a produce urmaşi, care să umble pe cărarea 

sihastrului de la Mirceşti" 31 

). 

Dare de seamă •— scrisă grăbit şi neglijent pe alocuri, ceea ce denotă 

munca de gazetar chinuit şi acaparat de însărcinări redacţionale, 

dar care trădează la fiece rând preocupările constante ale aceluia ce 

urmărea cu atenţie aleasă toate aspectele activităţii lui Alecsandri, 

-— încă din vremea când începuse colaborarea sa la diferite publicaţii 

româneşti. 

O altă fericită ocazie de a urmări această activitate luminoasă şi 

de a-i semnala aspectele este aceea, din 1882, când Alecsandri, care 

fusese împiedecat, la 1878, să se ducă în Franţa, pentru a fi serbătorit, 

o face de astă dată şi este primit cu însufleţire. In ziarul Timpul, 

cu data da 11 iunie, sub titlul Banchetul dat în onoarea D-lui V. Alecsandri, 

la castelul Clopici, se spun următoarele: 

„Iubitul nostru poet V. Alecsandri, ducându-se la Montpellier, în 

Franţa, a fost serbătorit de toţi. La castelul Clopici, lângă Montpellier, 

s'a dat şi un banchet în onoarea sa, în ziua de 7 Mai trecut. Cu 

această ocazie, D-ra Cutzarida, studentă în medicină, autorizată de 

studenţii români, oferind bardului de la Mirceşti o cunună de flori comandată 

la Nissa, a rostit şi următoarele versuri: 

Fiu al României, 

* Geniu mult slăvit, 

Pe pământul Franţei 

3 1 

) Idee asemănătoare cu tema din Epigonii.


Bine ai venit. 

Toţi Românii în unire 

Salutăm cu bucurie 

Steaua mândră din Mirceşti. 

Vieaţa-ţi înflorită fie 

Ca florile ce primeşti. 

Pe un capăt de panglică a cununii era scris: 

Ilustrului poet Vasile Alecsandri. 

Pe celalt capăt: 

Studenţii români din Montpellier, 7 Mai 1882". 

In acelaşi ani, la 31 Octomvrie, se mai notează aceste rânduri: 

„Suntem informaţi că ilustrul nostru poet, Dl V. Alecsandri, sub 

înrâurirea [în text, înriurirea — ortografie caracteristică lui Eminescu] 

unei inspiraţii fericite, a scris următorul catren, inedit încă, care e menit 

a fi săpat pe frontispiciul palatului de la Sinaia: 

Eu Carol şi al meu popor 

Clădit-am într'un gând şi dor, 

In timp de lupt' al său Regat, 

In timp de pace-al meu palat". 

Ceea ce a fost Eminescu, mai târziu, pentru generaţia lui Vlahuţă, 

a fost, după cum vedem — în mare măsură — Alecsandri, pentru 

aceea a înzestratului poet care păşise timid, in sânul Societăţii „Junimea", 

mai întâi în petrecerea sa de scurtă durată, la Iaşi, după studiile 

făcute la Viena, şi apoi, mai statornic, în urma întoarcerii sale 

de la Berlin. Aici 1-a apropiat şi 1-a cunoscut pe Alecsandri, prin anul 

1874 32 

). Amănunte bogate nu putem cunoaşte, în legătură cu această 

întâlnire a celor doi mari poeţi. Totuşi Gh. Panu 33 

), după obiceiul său 

de a comenta atitudini care i se păreau reale, dar care — în fond —erau 

poate simple constatări subiective, observă că, atunci când Alecsandri 

şi-a cetit, în cercul „Junimei", poemul său Dumbrava roşie, 

Eminescu „avea aerul plictisit", Explicaţia acestei constatări nu se 

face aşteptată. Panu crede că autorul „Luceafărului" nu aprecia poema, 

deoarece nu prezenta nimic transcendental", „era prea simplă". 

O admira însă pentru fondul ei naţional. Fără îndoială, sunt 

simple impresii, care trebue primite cu multă rezervă, câtă vreme, 

32) 1. Slavici, Amintiri, 1924, p. 86. 

3 3 

) G. Panu, Amintiri de la Junimea, 1908, I, p. 73.


chiar în relatarea faptelor, Panu — din pricina expunerii tardive — 

face uneori mărturii eronate, lucru stabilit scrupulos, ulterior, pe bază 

de cercetări atente. 

„Admirator al lui Alecsandri" totuşi ne spune lămurit şi Slavici 

câ a fost prietenul său. Dar afirmaţia ce pare extrem de curioasă, in 

Amintirile celui care a scris Popa Tanda, este că înrâurirea lui Emincscu 

asupra lui Alecsandri ar fi fost şi mai hotărîtoare decât aceea 

a iui Alecsandri asupra tânărului său urmaş. „Una din cele mai frumoase 

însuşiri ale lui Alecsandri — scrie Slavici, care cunoştea bine pe 

cei doi poeţi — era slăbiciunea pe care o avea pentru scriitorii mai tineri 

şi mai ales pentru Eminescu, pe care-1 socotea mai presus de sine, în 

ceea ce priveşte cultura generală şi pregătirea tehnică" 34 

). 

Să avem a face, oare, şi aici cu o relatare subiectivă, construită 

nai târziu, când optica devine defectuoasă, din pricina unor fapte şi 

impresii nouă — hotărîtoare? O anumită doză de exagerare ar părea 

evidentă în rândurile de mai sus, mai ales când e vorba de acea „înrâurire 

hotărîtoare", de care ne vorbesc afirmaţiile memorialistului. Impresia 

aceasta s'ar împlânta statornic în cugetul nostru, dacă Slavici n'ar 

stărui, continuându-şi relatările asupra subiectului, să ne indice alte 

fapte şi aspecte precise care, prin stăruinţa lor, tind întrucâtva să o 

împrăştie. Astfel, vorbind de şedinţele „Junimei" de la Iaşi 35 

), ni se 

dau chiar amănunte caracteristice, care pot fi şi interpretări personale 

dar, în orice caz, nu par lipsite cu totul de orice temei real. 

„Cetind, Alecsandri se uita din când în când mai la unul, mai la 

altul, de cele mai multe ori la Eminescu — pare că ar fi voit să zică: 

.,Dar tu ce zici?". „De, zicea fie Eminescu, fie Caragiale, prea e frumoasă 

(lucrarea)! Păcat ar fi să nu i se facă şi puţinele corecturi, de 

care e nevoe, pentru ca să fie pe deplin frumoasă". 

In epoca în care şedinţele „Junimei" se ţineau la Bucureşti, Eminescu 

(aşa cum reiese din Amintirile lui Slavici), pare a le fi frecventat 

adesea. La zile mari, când venea şi Alecsandri, pentru a-şi ceti 

vre-o nouă operă în Societatea încântată de a-1 avea în mijlocul ei, redactorul 

„Timpului", nu odată, încerca, aşa cum făcea uneori şi la 

Iaşi, să formuleze vre-o observaţie. „Nu era vorba de o critică, spune 

Slavici, ci de discuţiuni pentru toţi plăcute, ... un fel de colaborare". 

(p. 86). Şi la astfel de discuţiuni îl îndemna însuşi ilustrul lec- 

3-*) Op. cit., p. 86."N, Petraşcu, în monografia sa: Vasile Alecsandri, Buc. f. a. 

p. 43, afirmă chiar că, după publicarea poeziei Epigonii, „Alecsandri îl salută (pe 

autor) cu cuvinte călduroase, într'o scrisoare". Ce păcat că informaţia e atît de puţin 

precisă ! 

5 5) Op cit, pp. 87 -88.


tor. „Alecsandri cetind, se uita cu un fel de viclenie la Caragiale şi la 

Eminescu, singurii care se încumetau a-i face critică" 10 

). Am văzut 

însă despre ce fel de „critică" putea să fie vorba, câtă vreme ea nu 

pare să fi displăcut bătrânului poet. Iar aceste nevinovate manifestări 

nu scădeau nimic din respectul admirativ al celui ce le formula. 

De câtă imaginaţie maliţioasă, cârcotaşă, au dat dovadă aceia cărora 

le-a plăcut să creadă că exista rivalitate între cei doi poeţi şi mai ales 

„acreală", din partea celui ce se considera poate depăşit — când de 

fapt între ei era stimă reciprocă. Scrisoarea lui Iancu Alecsandri (publicată 

postum în Convorbiri Literare, din 1 Iulie 1884), să fie un indiciu, 

cum s'a spus, că Alecsandri „ura" pe Eminescu? Este o interpretare 

cu totul alături de adevăr. E neîndoelnic că acele rânduri ale 

fratelui poetului sunt incoherente şi lipsite de interes deosebit, afară 

doar de relatarea unui curios izvor al unei părţi din Scrisoarea I, prin 

care însă nu s'a urmărit a se trâmbiţa un „plagiat" de-al lui Eminescu. 

Semnatarul articolului care comentează acea scrisoare S7 

), vede rău* 

tate din partea autorului ei, acolo unde sunt doar idei puţin precis* 

şi formulate stângaci. Dar printre ele se întâlnesc altele hotărît favorabile. 

Se vorbeşte, de ex., cu admiraţie de poemul Călin, apoi de 

Scrisoarea I: „una din cele mai frumoase bucăţi ale literaturii noastre". 

„E o cosmogonie supremă, în versuri incomparabile". Şi chiar 

dacă părerile exprimate în acea scrisoare ar fi pline de rezerve, întrucât 

poate fi făcut răspunzător poetul de opiniile fratelui său? Că Alecsandri 

era pe atunci la Paris, de unde scrie Colonelul şi că ar fi influenţat 

pe acesta sunt bânueli asupra cărora nici nu e oportun să ne 

mai oprim, în special. E de ajuns să spunem că Scrisorile poetului arată 

că el a locuit în ţară, la Mirceşti, în tot cursul anului 1884, cu excepţia 

unei scurte vilegiaturi la Mehadia. Alecsandri invidios? Corespondenţa 

sa, publicată de II. Chendi şi E. Carcalechi 38 

), e dovadă —dimpotrivă 

— că toate coardele sufletului său vibrau, de câte ori era 

vorba de nenorocirea sau mizeria unui confrate. Rânduri duioase şi 

profund caritabile scrie lui Iacob Negruzzi sau lui Papadopol-Calimah 

despre Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, Mihail Kogălniceanu — chinuiţi 

de suferinţe fizice ori de lipsuri. Când Eminescu se prăbuşeşte, 

la 1883, sub atacul năprasnic care-1 va scoate din rândul scriitorilor 

activi, „Alecsandri — ne spune Dl N. Petraşcu, în monografia sa citată 

(p. 53) — contribui, la rândul lui, ţinând o conferinţă la Ateneu, 

în ajutorul poetului bolnav, conferinţă ce produce două mii de lei. In 

30) Ibidem, p. 131. 

3 7 

) I. Suchianu, op. cit. 

38) Buc. 1904.


ea el arătă rolul poetului în o ţară şi puse în relief talentul lui Eminescu" 

s8 

b). 

In 9 Februarie 1884, ca dovadă că se interesa de aproape de starea 

atât de serioasă încă a celui ce fusese atins de boală, Alecsandri 

scrie, de la Mirceşti, unde se afla, lui Iacob Negruzzi, care desigur îi 

dăduse unele veşti mai liniştitoare despre suferinţa poetului: „Dea 

Dumnezeu ca însănătoşirea bietului Eminescu să fie deplină!. . . însă 

mă tem". . . Şi cât de îndreptăţite, din nefericire, au fost temerile 

sale! 

In timpul acesta, cei care vedeau, în scriitorul ce se zbătea în 

ghiarele durerii şi ale nevoei, un artist cum n'a mai avut neamul nostru 

căutau — cu acea lipsă de delicateţă şi măsură a unor tineri prea entuziaşti 

— să . . . reproşeze acest lucru, lui Alecsandri, copleşindu-1 

sub avalanşa unor paralele inoportune, din care bătrânul bard trebuia să 

iasă, cu orice chip, scăzut. Sunt caracteristice — deşi atât de greoi stilizate 

— rândurile unui exponent al generaţiei ce se ridică în acea vreme, 

C. Miile 39 

). „El (Alecsandri) nu mai satisface generaţia noastră mai puţin 

banală şi mai doritoare de simţiri mai puţin banale şi mai originale". 

Natural că, imediat, urmează un elogiu superlativ al celuilalt poet. 

In acest ultim deceniu al vieţii sale, Alecsandri primeşte şi alte 

numeroase atacuri, din partea tinerilor admiratori ai lui Eminescu. 

Exceptând pe Macedonski (articole citate) şi pe Aron Densusianu, 

care-i critică pe amândoi, se adaugă „la acel cor" nume astăzi mai 

toate ilustre. Delavrancea (sub pseudonimul Fra-Barbaro, în Epoca 

de la 11 Ianuarie 1885), este cât se poate de aspru cu autorul lui Des- 

3 8 

b) Ce revelaţie ar fi descoperirea măcar a unui rezumat al acestei cuvân 

tări ! Dacă autorul monografiei e bine informat sau dacă nu cumva îl înşală memo 

ria, subsemnatul nu pierde nădejdea că ar putea da, cândva, şi alte referinţe in 

legătură cu această atât de frumoasă manifestare de camaraderie literară. N. Gane 

(Pagini răsleţe. Iaşi, 1901, p. 200) afirmă că, în vremea boalei, poetul „a fost necon 

tenit susţinut de către numeroşii săi amici din Junimea, care nu l-au lăsat să cadă 

in neagră mizerie". Pe de altă parte, Dl Octav Minar (Pentru Alecsandri, laşi, 1915) 

publică o scrisoare, în care Eminescu spune Veronicăi Miele că a primit un mandat 

de 200 lei de la Alecsandri. Scrisoarea nefiind datată şi editorul nedându-ne nici o 

altă referinţă asupra ei, natural că nu se poate pune vre-o bază pe afirmaţiile ce 

conţine, (expuse şi în alt articol, al aceluiaşi autor, din Luceafărul XI, 1912, p. 347.) 

зв) Articol citat, din Lupta, 1887. Miile îl atacă în multe rânduri pe Alecsandri, 

de aceea l-am luat ca exponent al generaţiei care încearcă prin critici severe să 

umbrească gloria popularului poet. De ex , în nr. din 23 Decemvrie 1886 al Luptei, 

acest gazetar arată că nici nu e cu putinţă, pentru cine şi-a făcut educaţia literară 

cu Tu care eşti pierdută, să digereze „puternica şi profunda poezie a lui Em." Arată 

că azi nu mai e vorba de a pune pe Em. după Al. (cum făcuse Maiorescu), ba chiar 

„nici nu se cuvine a fi apropiat de Plenipotenţiarul României la Paris".


pot-Vodă, analizându-i drama, pe care o numeşte ,,o mare copilărie 

făcută de un poet şi premiată grăsun de Academie". Apoi: „stihăria 

dramatică â la Alecsandri se poate forma cu cotul, cu metrul pătrat 

şi cu prăjina cubică". Autorul parodiază versurile pline de „lirism 

dus la extrem" ale piesei. Un ex.: „In zare se lăţeşte vîrtej omorîtor, 

dar pala mi-e de flăcări pe câmpul de onor". Concluzia: „Rodica şi 

Groza, două poezii mici, fac mai mult decât două mii de drame ca 

Despot". Maiorescu (in Poeţi şi critici) se ridică hotărît împotriva 

acestui atac. Totodată şi în contra lui Vlahuţă care, într'o conferinţă 

din cursul aceluiaşi an, la Ateneu, făcând obişnuita paralelă între cei 

doi poeţi, a fost nefavorabil lui Alecsandri. In Curentul Eminescu, 

broşură publicată la 1892, Vlahuţă, mai diplomat, nu mai insistă asupra 

cântăreţului dela Mirceşti, iar mai târziu (în Tribuna poporului, 

Arad, 1897, p.792) îl aşează pe Alecsandri alături de Eminescu, 

lăudându-i pe amândoi cu multă căldură. 

Foarte severi cu literatura lui Alecsandri s'au mai arătat: Aron 

Densusianu (care îi preferă pe Mureşanu şi pe Bolintineanu — în 

Istoria literaturii române, Iaşi, 1885 şi în Cercetări literare, Iaşi, 1887, 

Maiorescu răspunde criticelor din primul volum, prin vehementul articol 

In lături.); Ioan Nădejde (Istoria limbii şl literaturii române, 

Iaşi, 1885. Poeziile lirice „sunt uşoare", odele „prea reci". Comediile 

„plagiaturi". Eminescu e foarte lăudat.); Traian Demetrescu, în Revista 

Olteană (Aprilie 1889). Poeziile lui Alecsandri: „o pleavă de 

cuvinte banale . . . sărace de cugetări puternice". Se compară descrierea 

Veneţiei a acestuia, cu Sonetul lui Eminescu: „un mic univers 

de cugetare filosofică". Acelaşi autor mai critică pe culegătorul 

de poezii populare (Folklorul şi Alecsandri, ibidem, pp, 115—121) şi 

expune din nou părerile sale, într'o conferinţă: Evoluţia in literatură. 

Apoi V. G. Morţun (Contemporanul, V, 1887. Cântecul Gintei latine e 

„una din cele mai slabe poezii ce întâlnim in scrierile sale") şi alţii. (Cf. 

şi G. Bogdan-Duică, Vasile Alecsandri: admiratori si detractori. Buc, 

1922, studiu bogat în informaţii, vioi scris, dar cu unele ,trimeteri" 

greşite — probabil erori de zaţ). 

Asaltat de aceste încercări agresive de a-1 coborî de pe piedestal, 

unde stătuse dârz atâtea decenii J0 

), fără îndoială că sufletul bătrânului 

bard se va fi simţit adânc îndurerat. Insă nimic din aroganţa puţin 

simpatică a unui Heliade Rădulescu, in situaţie întrucâtva asemănătoare, 

nimic din atitudinea de suprem nedreptăţit ce se lamentează 

veşnic, a atâtor mari oameni care văd cum îşi pierd popularitatea, nu 

se poate constata în scrisul sau în vorba poetului căzut din strălucita 

„în copilărie, Dumnezeu


sa regalitate. Conştient de valoarea operei sale, fără să se umilească 

in mod nesineer şi inutil, Alecsandri — în poezia Unor critici (compusă 

în această epocă) — arată totuşi o largă înţelegere şi preţuire 

pentru „rivalul" său (la care e silit să facă aluzii transparente) şi, în 

acelaşi timp, o generozitate şi o demnitate artistică ce-i fac adevărată 

cinste: 

Poetul care cântă natura'n înflorire, 

Simţirea omenească, a Patriei mărire, 

Chiar slab să-i fie glasul, e demn a fi hulit, 

Când altul vine'n urmă cu glas mai nimerit? 

Mai departe constată, ou atâta dreptate, că e loc sub soare pentru 

mai mulţi cântăreţi: 

Oricare păsărică îşi are ciripirea. . . 

şi fiecare adaugă ,,o notă Г a lumei armonii". întrucât îl priveşte, n'a 

râvnit să păşească trufaş în fruntea tuturora. 

Urmează versurile de largă elevaţie şi nobleţe sufletească: 

E unul care cântă mai dulce decât mine? 

Cu-atăt mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine. 

Apuce înainte şi-ajungă cât de sus 

La răsăritu-i falnic se'nchină-al meu apus* 1 

). 

Ce deosebire între atitudinea aceasta de o bărbătească şi demnă 

mândrie şi aceea a lui Corneille, care asista, vânăt de invidie, în fundul 

unei loji, la premiera rivalului său mai tânăr, Racine —apreciat 

de public şi slăvit cu entuziasm prin subliniate şi . . . dureroase 

aplauze. 

In timpul întunerecului boalei sale, desigur că Eminescu n'a putut 

cunoaşte aceste atacuri ce se îndreptau în contra cântăreţului pe care 

1-a admirat o vieaţă întreagă. Când ceaţa i s'a îndepărtat — vremelnic 

— de pe minte, nu mai încape îndoială că acele critici crude l-au 

amărît şi pe el şi l-au scârbit adânc. Cel mai elocvent răspuns, pe care 

— din parte-i — putea să-I dea inoportunilor detractori a fost faptul 

că — abia cu vre-o câteva luni înainte de moarte —- fondând o gazetă 

literară, din iniţiativa unor tineri entuziaşti şi sinceri admiratori 

4 1 

) Versurile acestea amintesc distihul pe care Contele Fr. de Neufchâteau, 

membru al Academiei franceze, îl adresează lui V. Hugo, cu prilejul zilei în care 

acesta împlineşte 18 ani ^1820): 

A vos triomphes eclatante 

Mon hiver applaudit avec transport, 

sau încă, şi mai mult, rândurile pe care însuşi Victor Hugo (La renaissance, 1872, 

le scrie, într'o împrejurare la fel cu cea mai sus evocată: „Moi qui approche de la 

.sortie, je salue avec bonheur le lever de cette constellation d'esprits sur l'horizon".


ai „meşterului", (cum spuneau ei, cu dragoste respectuoasă, marelui 

poet) Eminescu alege sau admite cu bucurie, pentru această publicaţie, 

titlul celei mai celebre piese a „bardului latinităţii": Fântâna 

Blanduziei. Şi recunoaşte — într'o biografie a poetului „cărora îi datorăm 

titlul ziarului nostru" — toate meritele acestuia, care devine 

un fel de zeu tutelar al publicaţiei. Se arată că „muza lui e încă tânără", 

se laudă serviciile pe care poetul le-a adus ţării, în vizitele sale 

diplomatice la Cabinetele Europene. Iar în articolul de fond, iscălit 

E, al aceluiaşi prim număr (ce apare la 1 Decemvrie 1888), cântăreţul 

ce va „adormi curând", după o privire generală asupra zbuciumului in 

care se zbate Europa, sfârşeşte cu un elogiu intens al artei antice — 

senine, duşmană a scepticismului şi generatoare de energie, după 

care sufletul răvăşit al autorului „Glosei" tânjea cu sete dureroasă: 

. . . „Literatura şi artele sunt chemate să sanifice (sic) inteligenţele 

de această boală psicologică a scepticismului şi de aceea, în amintirea 

acestei arte, care putea face asemenea minuni, am pus acestei 

foi numele Fântâna Blanduziei, numele izvorului ce răsărea de sub un 

stejar, în vecinătatea oraşului Tibur, izvor care întinerea şi inspira şi 

despre care Horaţiu spune (în piesa D-lui Alecsandri): 

Fântână Blanduzie, vei deveni tu încă 

Celebră 'ntre izvoare, când voi cânta stejarul 

Ce'nfige rădăcina-i adânc în alba stâncă, 

Din care eşi vioae şi dulce ca nectarul". 

In Nr. 2 al gazetei (11 Decemvrie 1888), Aristizza Romanescu publică 

un articol despre personajul Getta, atât de maestru creat de ea, 

în această piesă, iar poetul — iscălindu-şi articolele de fond cu una 

sau chiar cu ambele iniţiale ale numelui — mai continuă câteva puţine 

săptămâni să-şi întreţie cetitorii cu unele chestiuni mai ales de cultură 

şi politică generală, pentru ca în urmă — răpus de boala ce-1 pândea 

vicleană — să se cufunde iremediabil în veşnicia care-1 atrăgea spre 

lacomul ei sorb. 

Din cele expuse mai sus, se poate vedea natura admiraţiei pe care 

Eminescu o arată, în tot timpul scurtei sale activităţi literare, lui Vasile 

Alecsandri. Nu e vorba de o atitudine svăpăiată şi capricioasă, ci 

de un statornic aspect al unei preţuiri mature şi „critice", pe care puţinele, 

trecătoarele rezerve sunt departe de a o infirma. Pornită şi din 

entuziasm conştient, dar şi dintr'o serioasă „privire scrutătoare", admiraţia 

aceasta este nu numai rezultatul gustului literar al poetului, 

care preţuia în mod obiectiv unele frumuseţi din opera înaintaşului său.


ci şi efectul unei întâlniri fericite, ,,în cuget şi simţiri", între aceşti doi 

reprezentanţi străluciţi ai literaturii noastre. Concepţii asemănătoare, 

identice uneori, asupra unor capitale probleme naţionale şi literare, au 

scos — implicit — în evidenţă înfăţişări înrudite ale operelor izvorîte 

din ele. In ceea ce-1 priveşte pe Eminescu, această comunitate de vederi 

cu autorul „Pastelurilor", împărtăşirea din unele surse pe care le 

aprecia, I-au mai dus şi la o asimilare măiastră — aşa cum făcuse şi 

cu alte modele — a unor elemente din opera atât de admirată. 

Dar despre acest nou aspect al legăturilor dintre Eminescu şi 

Alecsandri, rămâne să ne ocupăm în a doua parte a studiului nostru. 

I. M. RAŞCU

ÎN AMINTIREA LUI IO AN PAUL 

In anul 1913 apărea în coloanele revistei „Viaţa Românească" 

din Iaşi o interesantă povestire din timpul revoluţiei lui Iancu dela 

1848: „Florică Ceteraşul". Titlul ajunse repede cunoscut şi, odată cu 

el, şi nuvela însăşi. Tinerii se entuziasmau; Vlăhuţă, mai târziu, avea 

s'o publice din nou în Biblioteca Scriitorilor Români. Autorul, care 

voia să rămână necunoscut, ascunzându-şi numele sub două minuscule, 

şi care întovărăşea nuvela cu o scrisoare adresată directorului 

revistei, mai apăruse in literatură: el publicase la Viena, în 1881, o 

nuvelă, cu subiect tot din revoluţia dela 1848, întitulată: „Nu-i nimic", 

pentru care îl felicitase pe atunci însuşi Alecsandri. Dacă însă modestia 

îndemnă pe autorul lui Florică Ceteraşul să rămână anonim, el era 

în schimb o figură bine cunoscută, respectată şi iubită in laşul de 

dinainte de războiu. Generaţii de tineri ascultaseră doar, pe la şcolile 

din Iaşi, pe profesorul sprinten la mers şi vioiu la minte, care venea 

în fiecare dimineaţă dela via lui dela Copou la Liceul Internat, la Şcoala 

Militară ori la Institutul Humpel. 

Ioan Paul venise la Iaşi prin anul 1890, după ce mai întâiu predase 

câţiva ani, la gimnaziul din Slatina, nu numai limba română şi 

germană, ci şi matematicile, pentru care avea o deosebită pricepere 

din chiar anii de studii. El plecase din Ardealul prigonirilor 

ungureşti, unide se născuse în 1857, în comuna Hidiş (astăzi Podeni) 

din munţii Apuseni, sat de Moţi, care luaseră parte la revoluţia lui 

Horia şi a lui Iancu. Tatăl său era preotul ortodox al satului, iar muma, 

sora fabulistului Ştefan Cacoveanu. Petrecându-şi copilăria sub privigherea 

părinţilor şi a bunicului său, preotul Sofronie Paul —• prietin 

al Mitropolitului Şaguna —, tânărul îşi începu învăţătura la Aiud şi 

apoi la Blaj şi la Sibiu, iar, după terminarea liceului, plecă la Viena, 

unde urmă doi ani de zile cursurile Şcolii Politehnice. întâmpinând 

însă greutăţi din cauza lipsei de înclinare pentru desen, el se înscrise 

la Facultatea de Litere şi Filosofie. Terminând-o, se duse la Budapesta. 

Aici căpătă titlul de doctor magna cum laude, prezentând ca


lucrare o scurtă istorie a literaturii româneşti in ungureşte: „Az uj 

nćpies irăny a Român Szepirodalomban", 1883, 62 pp. Apoi se stabili 

la Caransebeş, ca profesor la Seminarul Pedagogic şi Teologic, unde 

predă pedagogia, limba română, germană şi maghiară şi de unde, rezistând 

prigonirilor autorităţilor şcolare ungureşti, trecu Carpaţii la 

Slatina şi apoi la Iaşi 1 

). 

In acest din urmă oraş, Ioan Paul găsea mediul intelectual, creat 

aici de societatea „Junimea", a cărei influenţă binefăcătoare se exercita 

încă, chiar după strămutarea „corifeilor" şi a „Convorbirilor Literare" 

la Bucureşti. Atunci, legăturile lui de prietenie cu Miron Pompiliu 

şi cu d-1 C, Meissner au avut şi o lăture didactică: în colaborare 

cu cel dintâiu, el a publicat o Carte de Citire în trei părţi, iar cu cel 

de al doilea un manual de Limba Germană în două părţi. Aceste manuale 

apăreau sub regimul vechiului program şi deci al vechilor norme 

pedagogice. Ele însă nu erau scrise atâta pentru a fi „conforme cu 

programul analitic şi aprobate de minister", ci porneau, ca şi Abecedarul, 

astăzi uitat, al lui Ion Creangă, dintr'o intuiţie sigură a realităţilor 

pedagogice. Cartea de Citire a lui Pompiliu şi Paul, ca şi Gramatica 

Germană de Meissner şi Paul, la oare adeseori recurgeau şi mai 

pe urmă şcolarii, erau dictate de bunul simţ pedagogic şi au adus foloase 

reale învăţământului nostru secundar mai vechiu. De altfel, Ioan 

Paul, cu judecata lui dreaptă şi cu sinceritatea lui tăioasă, nu se sfia 

să-şi afirme, în chestiunile pedagogice, convingerile lui. Principiul pedagogic 

pe care-1 predica el elevilor, şi pe care aceştia l-au simţit — 

şi ce bine le-a prins! — era vechiul dicton: поп multa, sed multum. 

Puţin, dar acel puţin „să se prefacă în sânge şi oase"! Gramatică, nu 

pentru a chinui mintea elevului cu reguli şi excepţii, ci pentru ca el 

să poată stăpâni bine formele limbii şi să le poată întrebuinţa, aşa 

dar atâta cât trebue, dar aceasta numai decât, dacă nu voim să ajungem 

la rezultatul la care de fapt am ajuns azi, când absolvenţii de liceie 

nu ştiu nici să vorbească, nici să scrie. 

I. Paul obişnuia să râdă cu poftă de exagerările formalismului 

pedagogic. Iată-1, bunăoară, ironizând pe cutare profesor, care se silia 

să facă numai decât „corelaţia studiilor", afirmând legătura dintre 

ştiinţele naturale şi muzică prin aceea că din intestinele oii se fac 

strune de vioară! Iată-1 alteori, povestind, cu accentul ardelenesc care 

adăugea un farmec mai mult spiritului său mucalit, următoarea întâmplare 

dela un examen de capacitate, din a cărui comisie făcea parte. 

Candidatul avea să vorbească elevilor, mi se pare, despre Ion Niculce 

şi, conform prescripţiunilor metodologice în vigoare, făcea lecţia enun- 

!) Aceste amănunte biografice le datoresc d-lui R. Paul.


ţând diferite propoziţii, pe care mai întâiu îi punea pe mai mulţi elevi, 

unul după altul, să le repete şi apoi le scria la tabelă, — aceasta pentru 

a aplica principiul cunoscut că lecţia trebue făcută „cu clasa întreagă". 

După lecţie, candidatul voi să aibă şi părerea profesorului 

Paul. Acesta îi lăudă lecţia, cu toate Împărţirile şi sub-impărţirile făcute, 

dar adăugi că lecţiei îi mai lipsia ceva: „Trebuia, îi zise el, să-i 

pui pe băieţi să o şi cânte in cor". Altădată el se adresă unui critic, 

care analizase cu minuţiozitate poezia „El Zorab" de Coşbuc, cam cu 

aceste cuvinte: „Ştii ce ai făcut? ai luat o roză frumoasă, i-ai rupt petalele 

una câte una, le-ai aşezat in noroiu, împrejurul tău, apoi ne-ai 

zis: priviţi-o ce frumoasă e!" 

In locul unor asemenea teorii, profesorul Paul ar fi dorit şcoala 

bunului simţ, fără prea multe reguli, dar cu cât mai multe probleme 

de rezolvit. ,,Şi ce probleme!" zice el, vorbind de pedagogia ţăranului. 

„Nu de cele pe care le dau dascălii învăţaţi, cum e de pildă: „cât 

costă o cutie de chibrituri, dacă fiecare chibrit costă o mie de galbini 

şi dacă în cutia de cinci bani sunt o sută de mii de chibrituri? Sau altele 

asemenea, cum se întâmplă prin şcoli şi prin cărţi", ci probleme 

„scoase din cartea cea mare a vieţii, care, cum se ştie, sunt încurcate 

de tot şi pe care nu le poţi lăsa neresolvite, fiindcă altfel îţi sar în 

cap, de parcă sunt vii, nu altceva" 1 

). 

In afirmarea acestui punct de vedere trebue să vedem, în acelaşi 

timp, şi afirmarea naţionalismului lui I. Paul în domeniul pedagogiei, 

după cum îl vom găsi şi aiurea. Pentru el, şcoala românească nu trebuia 

să fie deloc străină de moravurile şi nevoile societăţii noastre. Ea 

nu trebuia să fie copia străinătăţii, ci să izvorască din realitatea noastră 

naţională. „Iată de ce mi se pare, scria el în acelaşi articol, că ar 

fi timpul suprem ca savanţii noştri să-şi mai ia ochii din cele cărţi 

streine, să mai citească şi în cartea vie a vieţii noastre ţărăneşti, să 

citească cu dragoste şi cu sete, să cumpănească şi să aleagă, să-şi deschidă 

ochii şi să puie odată o temelie neclătinătoare vieţii celor culţi, 

să facă o apropiere, o încheiere şi o legătură între aşa numita prostime 

şi aşa numiţii savanţi. Ce teren vast, ce ocazie de originalitate, ce 

prilej de a aduce foloase reale pentru economistul nostru academic, 

pentru jurisconsult, pentru legislator, pentru sociolog, pentru psiholog, 

pentru filolog, pentru poet, ce teren pentru pedagogul nostru savant!" 

2 

). 

Această ideie nu este, după cum se vede, decât concepţia susţi- 

Paul, Pedagogie 

Socec, 1900, p. 242-3. 

ţărănească in Cnuigiu lui Ti/u Mdioresai, Bucurtţli, 

2 

) Ibidem, p. 238.

OÂM) ROMÂNESC 211 

mita de direcţia nouă a criticii lui Titu Maiorescu, care cerea mai intâiu 

reformatorilor literaturii şi ai societăţii româneşti respectarea nevoilor 

sufleteşti ale poporului şi a graiului în care acesta şi-a turnat, 

de veacuri, gândirile şi simţirile sale. „O clasă cultă, zicea şi Ioan 

Paul in articolul citat mai sus, pentru a progresa lent şi solid, nu trebuc 

să-şi clădească vieaţa socială in aer, ci trebue să o întemeieze pe 

cea poporală, să o desvolte treptat, fiindcă altfel, cu cât mai sus s'ar 

înalta, cu atâta mai jos are să cadă la cea dintâiu sguduire. Nici în 

с ţară clasa cultă nu s'a înălţat mai repede şi mai vertiginos deasupra 

masei poporului ca a noastră, nicăiri rădăcinile culturii nu stau mai 

îi; aer ca la noi, nicăiri hrana culturală nu-i sorbită zilnic aşa din văzduh, 

din ce aduc cele patru vânturi, ca la noi. In schimb insă, nicăiri 

cultura clasei culte nu e mai umflată, mai bugedă şi mai goală, ca la 

noi. Te cuprinde jalea când o vezi cum se clatină pe picioare, cum o 

poartă cea mai mică suflare de vânt" 1 

). 

In literatură, I. Paul a avut aceleaşi credinţi. Mergând pe urmele 

aceleiaşi tradiţiuni sănătoase, atunci când s'a hotărît să încerce câteva 

nuvele, el nu s'a lăsat ademenit de ceea ce putea să-i ofere, ca izvoare 

de inspiraţie, literaturile străine, ale căror capodopere ştia să le interpreteze 

cu atâta meşteşug, ci a pus pe hârtie ceea ce-i zăcea lui la 

inimă: amintirile copilăriei şi ale tinereţii lui, petrecute în munţii Apuseni 

ai Ardealului. El a voit anume să facă a învia, cu povestirea acelor 

amintiri, acea generaţie cu adevărat epică dela 1848 din Ardeal şi 

cu deosebire din ţara Moţilor, convins că, prin aceasta, face nu numai 

operă naţională, ci şi operă educativă. Energia lui sufletească de scoborîtor 

apropiat din chiar acea eroică generaţie nu se putea împăca cu 

ceea ce vedea în jurul lui: „o tinerime veştedă fără vreme", un neam 

„astăzi aşa de leşinat" şi chiar literaţi şi poeţi ,,prea gingaşi pentru 

asemenea oameni şi vremuri aspre" 2 

). 

Din acele vremuri dar a desprins autorul şi le-a făcut să trăiască 

înaintea ochilor noştri figurile tribunului Maiorean şi a Vilmei, a lui 

Florică Ceteraşul şi a Sofichei, ale căror triste întâmplări, povestite 

de proza expresivă a scriitorului, captivează pe cititor. Cele două nuvele 

pomenite mai sus se impun atenţiunii noastre nu numai prin subiectele 

lor de dragoste, cărora, la dreptul vorbind, le serveşte drept 

fond zugrăvirea revoluţiei din 1848, ci mai vârtos prin însăşi culoarea 

locală pe care le-o dă caracterul lor de amintiri ale unor întâmplări 

auzite şi trăite de autor în satul său natal din Ţara Moţilor. Limba 

!) Ibidem, p. 238. 

2 

) V. scrisoarea din fruntea lui „Florică Ceteraşul" în „Viaţa Românească", 

VIII, 194.


lor, mai ales în „Florică Ceteraşul', potrivită subiectului, atât în conversaţiile 

personagiilor, cât şi în zugrăvirea tipurilor, situaţiunilor şi 

a locurilor, plastică şi presurată la tot pasul cu expresiuni luate din 

graiul poporului, contribue la aceeaşi culoare locală care face ca nuvela 

lui I. Paul să aducă literaturii româneşti moderne nota caracteristică 

a unei părţi din Ardealul epocei dela 1848. 

Din negura acestei epoci, în care legenda, plăsmuită de imaginaţie, 

se îmbină cu realitatea — pe care, dela o vreme, nu mai rămâne 

nimeni care s'o poată mărturisi, nici chiar din auzite — iată-1 apărând 

pe Florică Ceteraşul, aşa cum 1-a cunoscut autorul însuşi, in copilăria 

lui, şi pe tovarăşul lui nedespărţit, pe Bara, condrănaşul lui Florică. 

Iată-ne apoi cu eroii noştri în tabăra lui Avram Ianicu dela Câmpeni 

şi la casa lui Uştale, meşterul fierar din sat, unde întâlnim şi pe 

Sofica, „un boboc de fată de 15 anişori, Zâna Câmpenilor", cu care 

Florică are să fugă „în puterea nopţii, pe-un plaiu îngust ... în spre 

partea Clujului, peste munţi şi văi adânci, peste ape limpezi, prin codrii 

de brad dintre valea Arieşului şi a Crişului, încălzit de mâna caldă 

a fetei şi de galbinii din chimir, cotrobăiţi prin buzunarele volintirilor 

răsturnaţi prin văile dela Abrud şi Fântânele şi scurşi în scripcă 

din mâna darnică a Domnului Iancu, a tribunilor şi a căpitanilor lui". 

Şi iată-1 apoi pe Florică gospodar, trăind fericit cu Sofica lui la căscioara 

din dealul Gruiului „cu mesteacănul cel pletos la colţul acoperemântului 

ca o pană pe-o pălărie de voinic". Dar nenorocirea lui nu 

e departe: patru ani de robie grea la Gherla, după uciderea Ungurului, 

şi pieirea Sofichei „din vârful Uriaşului, dela cruce", de unde, după întoarcerea 

din temniţă, ar fi urmat-o şi el, dacă părintele Sofronie nu 

i-ar fi spus că-i păcat. De-atunci, „duminicile la horă şi serile la sărbători, 

alături de umbra lui, de Bara", Florică „cânta din gură şi din 

scripcă flăcăilor şi fetelor, dar un tremur duios s'a lăsat în strunele 

şi gâtul lui, cum se lasă umbra înserării peste văile cu soare. . ." 

La moartea ceteraşului „casa lui era goală şi prăfuită. 0 masă veche 

de brad şi laiţa dinspre fereşti pe care dormea mortul, un pat de 

gradele de patru ţăruşi bătuţi în pământ la peretele din dos — pe e! 

un braţ de paie îngălbenite, acoperite cu o cergă roasă şi o perină fără 

faţă la căpătâiu, atâta era tot. In urma mortului, nu rămânea decât o 

cofă veche, jos după uşă. Intr'un cuiu deasupra cofei atârna sumanul, 

vechiu şi el, cu gura spre părete, par'că s'ar fi întors să-şi plângă stăpânul, 

ca să nu-1 vadă lumea plângând. In cuiul din peretele din fund 

la capul mortului era pălăria spartă şi scripcă cea bătrână alba de 

colb, cu două coarde rupte, atârnând pe perete în jos. Deasupra scripcei, 

pe două cuie bătute în perete, prăfuite şi ele, erau puse mănun-

ND ROMÂNESC 213 

•iu bâta de căluşar, lancea ruginită, îmblăciii cu hădăragul ferecat şi 

: »rca Sofichei. 

Soarele de vară bătea prin cele două fereşti şi jocul frunzelor de 

uesteacăn mişca pe pieptul şi faţa mortului umbre şi luminişuri mătinte, 

parcă erau horele şi domele din gura lui de aur şi din scripca 

га cuvântătoare, care au venit şi ele să-şi ia iertăciuni şi să dea morilui 

sărutarea cea de pe urmă. . ." 

Cu aceste înduioşătoare cuvinte, povestea lui Florică se termină 

.-i lacrimile care umezesc ochii cititorului arată mai bine decât orice 

;naliză critică savantă simţirea adevărată a celui care-a aştermit-o 

>e hârtie. El însuşi s'a dus să-şi caute ceteraşul, care i-a fost aşa de 

:!rag, în lumea veşniciei, între Moţii lui Iancu. Dar, plecând acum zece 

ni dintre noi, Ioan Paul nu ne-a lăsat numai amintirea profesorului 

ntegru şi naţionalist, a povestitorului îndrăgit de amintirile tinereţii 

ui din Ţara Moţilor, a scriitorului mucalit, care coborîse în scrisul lui 

bunul simţ şi înţelepciunea poporului, ci ne-a lăsat şi amintirea omului 

cumpănit şi cuminte, iubitor de ai săi, înţelegător al durerii şi al 

bucuriei, modest şi totdeauna optimist. 

Era un mare îndrăgostit de natură şi flori. In timpul din urmă îşi 

cumpărase la Borsec o vilă, care avea să-i fie lăcaşul liniştit al bătrâneţii, 

dacă în ziua de 18 Martie 1926, moartea nu l-ar fi surprins 

în somn, înainte chiar de a pleca la Bistriţa pentru a ţinea o conferinţă. 

Atunci, din Clujul umde îşi închinase activitatea sa catedrei de 

Estetică literară, pe care o ocupă la Facultatea de Litere şi Căminului 

Studentelor, de care avea grija unui adevărat părinte, din Clujul 

pe unde altădată îşi plimbase şi pe eroii primei sale nuvele şi prin satele 

din jurul căruia rătăciseră şi Florică Ceteraşul cu Sofica in drumul 

lor spre casă, din apropierea munţilor Apuseni şi a Moţilor lui, 

astăzi scăpaţi de urgia duşmană, I. Paul se întoarse la Iaşi, să se odihnească 

sub glia Moldovei, senin şi după moarte că şi-a făcut datoria 

întreagă pe pământ. 

Fie ca exemplul pe care el 1-a dat, oriunde şi oricând, să dea puteri 

nouă celor tineri, spre înflorirea patriei întregite, pe care şi el 

a dorit-o cu tot focul inimii lui! 

TEODOR A. NAUM

FINAL FTIZIC 

Săruturi fade, braţe'n gol 

m'au logodit. Mireasa mea, 

ne-om cununa; nu mai cânta 

atât de stins, aşa domol. 

Halucinate în decor 

de toamnă, gândurile mor 

în stins bemol, 

în ton minor, 

tot mai tăcut, tot mai domol. 

Aşa, mai pune-mi un bujor 

din piept, pe buze, mai aprins; 

simt braţul tău cum m'a cuprins, 

hotărâtor, 

de neînvins. 

Grav sună clopotul, mai rar, 

punctează clipele-efemere 

acelui ce-a 'ncetat să spere, 

în schimbul unui vis stelar. 

Aprinde-mi sânge în artere, 

mai leagă firele de Parce, 

şopteşte doar: ne vom întoarce, 

să nu laşi urme de durere. 

Cu straniu zâmbet din pridvor 

de tinereţe, chemi un sol . . . 

Ce înger! Diavol zâmbitor? 

Ne cununăm? Fantast decor 

cu stins bemol, 

în ton minor. . .


SÂNGELE PĂMÂNTULUI*) 

Tălmăciri de tină şi de stele; 

peste suflet mantie fugară; 

pentru bune — asemeni celor rele — 

darnic tuturor ce îl urmară. 

Forme de nesaţ repetitoare; 

toastări de urlete rebele; 

evocare chinurilor grele, 

de prin vremuri mito-legendare. 

Val cu solzi rotunji de'ngrăeăminte 

metamorfozat într'un prohod. 

— Cine prinde sensul din cuvinte, 

sirenat de fabrici prin norod? 

In nedumeriri tot înfioară 

— când pe sonde pufăe şi latră, 

trista bucurie de comoară — 

uriaşul Guliver pe vatră. . . 

# 

*) Din volumul cu acelaşi nume, în curs de apariţie. 

CON ST ANTIN-STEU AN

URSITĂ PENTRU SUFLET 

Să-ţi fie dat ca vântul să te clatini 

Şi'n miez de zi ca umbra să te nărui, 

Să nai, ca alţii, nici chemări, nici datini, 

Ca să te'nchini şi'n smirnă să te dărui. 

In pacea ta să pice «von de carii 

Şi visul tău să poarte nori în cârcă, 

Iar tu — lunatec ca solomonarii — 

Să tăinuieşti cu limba de năpârcă. 

Să te'nîiori de stelele ce cad, 

Să prinzi cu braţul valul care-aleargă 

Şi să deschizi în ochi prelungi de jad 

Iluminare stranie şi largă. 

Iar când din culmi va fi să te prăvăli, 

Să-ţi fie văzul limpede şi-adânc 

Să-ţi sfărâmi pieptu'n piscuri de corali 

Murind cu coapsa strânsă pe oblânc. 

IARNA 

Căşile mărunte, înzăpezite'n sat, 

Par babe cărunte, gârbovite'm sfat. 

Streşinile-s ştirbe; râd printre sloieţi, 

cum descântă-o cioară, foamea pe nămeţi. 

Nu mai cad din cuiburi, pui de rânduneauă, 

prin ocheţi mă caută fluturii de neaua. . . 

Săniile desfundă'n coaste iar pârtia, 

unde-mi lunecase'n ierni, copilăria. 

M. D. IOANID 

C. MIU-LERCA

LA MORMÂNTUL UNUI SCRIITOR ARDELEAN 

In primăvara aceasta s'a stins din viaţă un om de mare şi de puţini 

ştiută nobleţă sufletească: scriitorul şi profesorul Alexandru Ciur a. 

Vremea de zănatecă goană în care trăim, nu e prielnică aducerilor 

aminte, mai ales canid e vorba de vieţi atât de puţin „sensaţionale" 

cum a fost a aceluia de care pomenim. Cine să stea să culeagă învăţământul 

ce se desprinde, patetic, din exemplul unei modestii şi curăţenii 

anacronice, — când exemplul acesta cuprinde şi o mustrare 

pentru atâţia dintre noi? 

Imaginea lui Alexandru Ciura merită, totuşi, cel puţin pietatea 

unui popas de reculegere intr'o revistă din Ardeal. Pe aici numele 

lui a circulat odinioară intens şi cu prestigiu printre fruntaşii scrisului 

românesc. 

Coborâtor dintr'o veche familie preoţească din Abrud, Alexandru 

Ciura a pus, în întreaga lui activitate, ceva din limpezimea de azur a 

văzduhului din ţara Moţilor, din rezerva şi mândria tăcută care este trăsătura 

de căpetenie a oamenilor din această ţară. Multă lume n'a 

văzut, poate, decât fereala sfioasă a învinsului în atitudinea retrasă cu 

care trăia mai ales în anii de după război. A fost insă mai mult decât 

atât. A fost şi voluntara rezervă a unui suflet de elită care protesta, 

fără ostentaţie, dar în deplină conştiinţă a dreptăţii lui, împotriva 

desgustătorului spectacol al lăcomiei subt zodia căreia s'a scurs o 

parte din viaţa românească din ultimii 10—15 ani. Alexandru Ciura 

şi-a păstrat firea. Cu însuşiri mult mai prejos decât ale lui, alţii au 

făcut cariere ameţitoare. El a avut destul umor să vadă ridicolul acestor 

ascensiuni şi destulă adâncime de simţire românească pentru a-şi 

da seama de latura primejdioasă a parvenitismului isteric. A fost un 

ardelean de legea veche în cel mai bun înţeles al cuvântului, un puritan, 

un om de autentică elevaţie spirituală. In forfota anilor din urmă 

părea tot mai mult inactual, un inadaptabil. Lumea în care firea lui 

visătoare se găsea cu adevărat acasă era lumea amintirii. 

In literatura lui domină această notă a amintirii — notă caracteristică 

a sufletelor desarmate şi înclinate spre tonul minor al melanco-


Hei, bucuroase de a-şi găsi un ostrov de linişte şi reverie în priveliştea \ 

trecutului. 

Cunoscându-şi limitele talentului, Ciura nu s'a hazardat la con- , 

strucţii de mare complexitate; s'a restrâns la schiţă, la povestirea 

scurtă, la evocări, la foileton. Intr'un articol publicat în ziarul Curentul, 

d. Ion Agârbiceanu dă a bună privire asupra activităţii literare a - 

lui, risipită în mai toate ziarele şi revistele din Ardealul de pe vremuri 

şi în câteva din ţara veche. Alexandru Ciura a început să scrie 

de pe când era student în teologie în anul 1895, la Tribuna din Sibiu, 

semnând cu pseudonimul Simin, — şi scrisul lui de remarcabilă 

îngrijire stilistică pentru vremea aceea a fost atât de preţuit, încât 

când în 1902 o mână de tineri se hotărăsc să întemeieze la Budapesta 

Luceafărul, direcţia acestei reviste care avea să fie una din cele mai 

splendide ale spiritualităţii româneşti din Ardeal, i se încredinţează 

lui Alexandru Ciura. 

Volumele Icoane, Amintiri, Visuri trecute, Foiletoane, Subt steag 

strein, Scrisoare în cealaltă lume, Iscariot, cuprind crâmpeie din viaţa 

studenţească de pe vremuri, evocări din lumea înfiorată de amintiri 

legendare a Munţilor Apuseni. In ele nu vom găsi însă nici o urmă de 

izbucniri pătimaşe, nimic din orgoliul gesturilor mari; deşi se simte că 

în aceste vieţi de studenţi rătăcind nostalgic într'o capitală duşmană, 

în hoinăreala fără sfârşit a ciubărarilor, în mocnita soartă a minerilor 

colcăie, în adânc, adevărata tragedie. Până la suprafaţă însă nu străbate 

nimic, decât un molcom zvon de regrete. E o literatură fără semnificaţii 

prea accentuate. Pentru reconstituirea portretului moral al 

epocii însă ea îşi are importanţa ei. O culegere din bucăţile mai reprezentative 

ar ajuta la înţelegerea epocei de dinainte de război şi ar 

pune într'o mai dreaptă lumină figura de neuitată distincţie a aceluia 

care a fost Alexandru Ciura. 

I. CHINEZII

DELA CARITATE LA SIMPATIE 

Omenirea modernă, de câteva veacuri, cu unele intermitenţe, trăieşte 

într'o marcantă duplicitate morală. Un conflict între aspiraţiile 

conştiinţei individuale şi a celei sociale sau cosmice din aceeaşi persoană, 

nu şi-a găsit, încă, o soluţie definitivă. Fericitele momente de 

simţire solidară cu un ,,Tot", apărute în acest răstimp n'au putut modifica 

stratul funciar al izolării, pe care trăim. Astfel de conflicte între 

directivele moralei individuale şi o stabilită ordine naturală sau juridică, 

s'au perindat, adesea, dealungul secolelor, dar totalitatea lor 

poate fi redusă la trei tipuri, în istoria culturii europene. 

La început, în depărtata antichitate greacă, a apărut omul tragic, 

care aspira să devie stăpânul propriului său destin, provocând, astfel, 

primul mediu al unei singurătăţi morale. Dar criza determinată de 

acest elan prometeic, de desrobire a tuturor forţelor omeneşti, şi-a găsit 

o echilibrare, mai întâiu, în spiritul serbărilor bachice, intelectualizat, 

în cele din urmă, prin plăsmuirile tragediei, despre a cărei funcţiune 

terapeutică avem indicii in Gorgias şi Arîstotele. 

A doua prăpastie între conştiinţa morală a individului şi aşezământul 

colectiv, care-1 cuprindea, s'a deschis în rândurile creştinismului 

primitiv. Contradicţia dela baza orientării în vieaţă a unei asemenea 

conştiinţe era îndoită, trebuind să renunţe atât la o integrare organică 

în colectivitate, cât şi, întrucâtva, la propria doctrină a iubirii 

de oameni, prin conflictul avut cu cea mai mare parte din aceştia. Dar 

şi o atare criză s'a rezolvat prin virtutea creştină a speranţei, care dădea 

acestor oameni conştiinţa de provizorat a condiţiilor trăite de ei, 

precum şi certitudinea anticipată a biruinţei lor. 

Insfârşit, ultimul desacord în conştiinţa omului este determinat 

de reforma lui Luther, a cărei moştenire alcătuieşte noua duplicitate 

morală amintită. Protestantismul a ajuns să perpetueze starea de provizorat 

a creştinismului primitiv fără să acorde, totuşi, privilegiul speranţei. 

Spiritul de luptă, inaugurat de către individualismul protestant, 

este lipsit de conştiinţa precisă a unui obstacol, pe care să-1 treacă,


pentru a se echilibra în cele din urmă; ni se prezintă aspectul ciudat 

al unei lupte fără adversari evidenţi, care nu poate da naştere la momente 

hotărîtoare şi care slujeşte, astfel, la perpetuarea crizei. Suntem, 

totuşi, departe de a crede că mişcarea reformată nu-şi are raţiunea 

ei istorică; observăm numai că această nouă criză n'a fost soluţionată 

efectiv nici până astăzi. 

Perseverarea acestui ultim desacord dinăuntrul conştiinţelor, în 

contrast cu faptul stingerii celor anterioare, poate fi lămurită prin 

două ipoteze. In primul rând, am admite că adevărata trezire la vieaţă 

a spiritualităţii protestante este cu mult mai recentă decât data istorică 

a Reformei; astfel criza produsă de această mişcare se află încă 

în curs, neavând stagiul necesar unei definitive aplanări. 

A doua ipoteză, care pare, însă, mai plauzibilă, stă in amănuntul 

că noul individualism prezintă la bază un viciu endemic, care-1 împiedică 

să se rezolve. Individualismul tragic grecesc este justificat printr'o 

atitudine morală, dupăcum primitivismul creştin este absolvit 

prin deschiderea unui nou şi superior ideal religios. Desacordul sufletesc 

produs de către luteranism, nu poate fi, însă, compensat prin simpla 

casuistică, pe care se bazează, deoarece o particularizare a conştiinţei 

cu greu se înalţă la rangul unei prescripţii generale de vieaţă. 

Deci, numai primele două tipuri ale individualismului izolat au la baza 

lor adevărate valori, fie etice, fie religioase, în aşa fel, ca să-şi găsească 

remediul din propriul orizont, pe care-1 deschid. Ultimul individualism 

trăieşte izolat de spiritul oricăror valori, fiind silit, pentru 

a se exprima, să recurgă la alte resurse, la zone străine de postulatul 

său intim; astfel, mişcarea amintită este pusă în faţa dilemei, sau de 

a nu se manifesta în seria culturii, deci a valorilor, sau de a apela la 

aceste valori, negân.du-şi, însă, întregul principiu de non-valoare. 

Dar pe lângă această constatare, trebuie amintit şi faptul că noua 

criză spirituală nu este atât de intens receptată, ca în cazurile precedente, 

fiind resimţită pasiv, ca un rău difuz şi nelocalizat al conştiinţei. 

Protestantismul, care a respins iubirea aproapelui şi iubirea de 

Dumnezeu, ca mijloace fundamentale de mântuire, iar pe de altă parte 

a împrumutat eroticii un caracter tranzacţional şi burghez 1 

), a trezit 

potentele egoiste a!e omului la veleităţi proprii. Acestea şi-au alcătuit 

o substituire de echilibru în coordonate materiale, economice, găsind 

în spiritul aşa numitei civilizaţii un puternic secondant pentru uitarea 

adevăratei armonii sufleteşti. Astfel, criza produsă se reflectă în resimţirea 

difuză şi inconştienţă a unei lipse, care rar devine stringentă, 

fiind lăsată, astfel, să se perpetueze. 

') Мак S cheile г, lVe.

G - .Г) ROMÂNESC 221 

Tocmai determinarea mai precisă a acestui des echilibru, exprimat 

p ntr'o marcantă lipsă a unei contraponderi afective, este şi obiectul 

h îercării de faţă, care-şi propune urmărirea încolţirii lui în conştiinţa 

culturală modernă. Acest fenomen se manifestă prin tranziţia între 

с mă tipuri dominante ale raporturilor umane, bazate pe sentimente, 

j educând infinitatea de nuanţe, cuprinsă în aceste două modalităţi 

. îective, precizăm, generic, urmărirea trecerii dela o iubire activă, pliла 

cu căi de transcendere, la tipul unei afecţiuni paradoxale, sau mai 

.urând, la o simplă încercare de iubire. Vom prezenta desvoltările necesare 

în cursul expunerii, legându-le de autoritatea, pe care şi-o câştigă 

noul individualism. 

Dupăcum am amintit, ecoul sensibilităţii protestante se face auzit 

în cultură mai târziu decât data efectivă a Reformei; o concepţie de 

vieaţă nu-şi poate găsi loc în cultură, din momentul formării ei, decât 

dacă se arată creatoare de valori, cum nu era cazul începuturilor reformate. 

De această lipsă caută să se depărteze tocmai mişcarea opusă, 

a contra-reformei, sub a cărei efigie s'au alcătuit formele de cultură, 

ce au succedat imediat ivirea noului individualism: romantismul 

şi barocul cu toate derivatele lor sentimentale. La noi, d. Tudor Vianu 

a dovedit, chiar, că întregul complex iraţional al lumii moderne îşi are 

rădăcinile în mişcarea contra-reformei 1 

). 

Intr'adevăr, timp de aproape două veacuri, cele mai multe din 

creaţiunile culturale ivite in mediu protestant, urmează directivele rezultate 

din reacţiunea catolică. Astfel, technica muzicală a lui Bach 

se călăuzeşte, în mare parte, din prescripţiile, care au succedat consiliul 

din Trento; romantismul lui Shakespeare, apropiat şi de natura 

barocului, urmează aceeaşi cale; clar-obscurul lui Rembrandt, fondul 

întunecat a pânzelor sale, se leagă, iarăşi, de visiunea mistică a catolicismului. 

D, Lucian Blaga îl încadrează chiar şi pe Leibnitz în universul 

barocului. 

Dar tocmai potentele sentimentale, pe care caută să le valorifice 

contra-reforma, pentru a-i solidariza pe oameni sub flacăra credinţei 

tradiţionale, ajung, la un moment dat, prin abuz, să întâlnească însăşi 

opusele postulate protestante (fără ca totuşi să se acorde între 

ele). Virtualităţile afective stârnite de reacţiunea catolică tind, cu timpul, 

săj-şi fixeze interesul asupra datelor iraţionale ale sufletului ca 

'1 Tudor Vianu, începuturile iraţionalismului modern, in Revista de 

Filosofie No. 4., 1934. 

*


simple determinări autonome, iar nu ca mijloace supuse unor coordonate 

superioare de relaţie interumană. 

Astfel — luând tocmai una din acele ilustrări cu cari d. Tudor 

Vianu şi-a susţinut ideea de evoluţie a iraţionalismului originar, rezultat 

din spiritul contra-reformei — ne oprim la figura lui La Rochefoucault. 

Indiciile iraţionalismului se îmbină, la acest moralist, cu trăsăturile 

unui individualism izolat, privit sub prisma scepticismului etic. 

Cele două porniri se leagă între ele, dar nu se identifică rămânând 

inconştiente date contradictorii. 

Ne vom folosi de una din ideile sale aplicata pe planul afectelor .- 

„Este greu de a defini iubirea; se poate spune numai că în suflet se află 

o puternică pasiune de a stăpâni; în spirit o simpatie; şi in trup nu este 

decât o dorinţă ascunsă şi delicată de a stăpâni ceeace iubeşti, după 

mai multe mistere". Aci ni se pune'n faţă desacordul dintre aspiraţiile 

sufletului, ca latură profundă a principiului de vieaţă, şi tendinţele spiritului, 

existenţa sa de suprafaţă. Simpatia, singura legătură efectivă 

rămasă între oameni, nu porneşte din substratul adânc шпал, fiind, 

astfel, condamnată la arbitrar şi caducitate. Sentimentul în sine, care 

după concepţia contra-reformei, trebuia să alcătuiască expresia străfundului 

sufletesc, este deviat, pe această cale, într'un afect mai slab 

şi trecător, pe când adevăratul fond uman e dominat de pasiuni egoiste, 

de o resonanţă stearpă în relaţii. Iar, pe de altă parte, misterul înfrăţirii 

cosmice, „marele Tot" al romanticilor de mai târziu, este redus 

cu anticipaţie la misterul structurii izolate omeneşti. Motivul iraţional, 

de unde se declară asemenea rezultate şi care în înţelesul său 

primordial prezintă un caracter constructiv, de cunoaştere, devine, 

pe nesimţite, la acest moralist, un motiv negativ, de tristă renunţare în 

faţa impenetrabilităţii sufletelor. Avem aci o mărturie strălucită, privitoare 

la stadiul gestativ al noului individualism, determinat de mutaţia 

scării afective, postulată de contra-reformă. 

Nu mai puţin, poate fi zărită această trecere în spiritul desprins 

din jansenism, mişcare, care, în ultimă analiză e o adaptare protestantă 

la nuanţele iraţionale de vieaţă, trezite la lumină de către nouile 

mijloace ale catolicismului. Publicul vremii, surprins de principiul 

tragediilor lui Racine, nu se ştie dacă era conştient că asistă numa: 

la schimbarea unui gust literar, sau la avansarea pe primul plan a unui 

nou principiu afectiv. Indiferent de importanţa acordată, se putea observa 

limpede noua manifestare în cultură, a unei iubiri care-şi trădează 

definiţia, de legătură reală între oameni, încătuşind mai puternic 

pe individ, ca în cazul Fedrei, în rădăcinile propriei fiinţe izolate. 

Orizontul ilimitat al punctului de plecare iraţional se înfundă, astfel, 

în problematica insolubilă a individualismului protestant.

\ND ROMÂNESC 223 

La Pascal se precizează, şi mai adânc, o luptă între spiritul mis- 

: ic, de sacrificiu pasionat al propriei fiinţe, şi creşterea violentă a individualităţii 

solitare. Cea mai mare şi mai grea încercare a lui Pascal 

oste împăcarea umilinţei cu orgoliul în limitele aceleiaşi conştiinţe. O 

astfel de afirmaţie poate fi verificată in următoarele cuvinte: ,,Omul 

aste atât de mare, încât măreţia sa apare chiar şi în faptul că se cunoaşte 

netrebnic. Un arbore nu se cunoaşte netrebnic; este adevărat, 

că a te cunoaşte netrebnic, înseamnă a fi netrebnic; nu mai puţin, totuşi, 

a te cunoaşte netrebnic, înseamnă a fi mare". Speranţa creştină, 

care-1 însoţeşte aci pe Pascal, în faţa mizeriei omeneşti, nu-şi mai îndreaptă 

privirea înspre momentele de beatitudine de pe alt plan, ci 

îşi caută o compensaţie imediată în însuşi orgoliul lumesc. Rar s'a văzut 

un efort atât de marcant pentru a suprapune două conştiinţe contradictorii, 

provenite din ascunderea unui factor profan în nouile aspiraţii 

ascendente ale contra-refo>rmei. 

Dar puncte de convergenţă între idealul contra-reformei şi problematica 

noului individualism nu se găsesc numai în jansenism. Mişcări, 

care pornesc din direcţii opuse ale conştiinţei dar se întâlnesc 

la mijlocul drumului cu jansenismul, mai sunt puritanismul în Anglia 

şi pietismul în Germania. Aceste curente religioase practică o acordare 

a spiritului extatic şi plin de fervoare pioasă, propriu catolicismului, 

pe fondul lucid şi limitat al individualismului protestant. Astfel 

de manifestări relevează, încă odată, atât imposibilitatea protestantismului 

de a se determina pe plan cultural din propriile sale resurse, cât 

şi desacordul care rezultă înlăuntrul conştiinţelor, prin eclectismul ivit 

din îmbinarea unor experienţe contradictorii. Rezultatul lor nu va fi 

depărtat de ordinea fenomenelor, iscate din linia deviată a contra-reformei, 

determinând un aspect nesigur şi eterogen, multora chiar din 

produsele geniale ale culturii moderne. 

De aci, două directive speciale de viaţă se vor arcui peste întreg 

veacul al XVIII-lea, dar scrutarea unicei lor substanţe afective, ne va 

releva şi identitatea naturii lor. 

Prima directivă prezintă un aspect pronunţat negativ, ea îl priveşte 

pe om ca mânat, exclusiv, de propriile-i pasiuni şi se rezolvă intr'un 

scepticism moral, de factura celui profesat de La Rochefoucault. 

Iraţionalismul exprimă, pe această cale, totalitatea forţelor brute şi 

primare, care-1 conduc pe om. Unul din reprezentanţii acestui scepticism 

moral, Helvetius, care pune interesul egoist la baza celor mai


generoase acţiuni omeneşti, evidenţiază o formă specială luată de noul 

individualism. Acel interes, preconizat de el, care guvernează universul 

moral, dupăcum legile mişcării guvernează universul fizic 1 

), constitue 

o privire mai radicală decât afirmaţiile lui La Rochefoucault 

asupra factorilor iraţionali care călăuzesc vieaţa afectivă a omului. 

Acestea încetează cu desăvârşire de a-1 mai dirija pe individ la cunoaşterea 

şi iubirea altora, deoarece singura legătură dintre oameni, 

întrevăzută de autorul „Maximelor" în substratul superficial şi mutativ 

al sufletului, este şi mai redxisă, pentru Helvetius, la gradul unei 

simple păreri; el se opreşte, astfel, la sentimentul admiraţiei, cel mai 

apariscent dintre toate, dar care, în realitate, nu constitue decât un 

simplu produs al imaginaţiei. 

Acest scepticism moral, privindu-1 pe om atât de captiv în propriile-i 

limite, îl declară, în mod consequent, şi incapabil de a cunoaşte 

ceva în afară de el. Scepticismul moral se revarsă într'unul 

gnoseologic; rădăcinile morale ale acestuia din urmă pot fi verificate 

la cel mai de seamă reprezentant al mişcării, David Hume, care proclamând 

inexistenţa factorului cognoscitiv al raţiunii, şi înlocuindu-1, 

în concepţia sa, prin acţiunea instinctului, divulgă implicit primatul 

unei facultăţi iraţionale din domeniul negativismului etic. Iar afirmaţia 

sa specială asupra incapacităţii de sacrificiu a omului 2 

) confirmă 

încă odată, nuanţa morală a acestui aspect hotărîtor pentru iraţionalismul 

zilelor noastre. 

Una din consecinţele cele mai pronunţate ale acestei fortificări 

izolate a omului, creată de scepticismul moral, este înstrăinarea totală 

de autentica trăire a valorilor cari în sine reprezintă triumfuri ale 

eforturilor de relaţie. Prin acţiunea scepticismului moral, sentimentele 

caritative, de legătură organică între oameni şi creatoare de va - 

lori, pornite din straturile profunde ale sufletului, sunt uzurpate de 

acelea, pe cari Lipps le numeşte „sentimente dispoziţionale". 

Orice sentiment propriu zis, după Lipps, se leagă de trăiri determinate 

odată pentru totdeauna, recunoscându-şi mereu obiectul şi 

natura experienţei care le însoţeşte; acest tip de sentimente escortează 

determinările sensitive cele mai obiectivate, cum ar fi d. р., valul 

sufletesc deşteptat de viziunea operelor plastice şi de tot ce intră 

într'o ordine constructivă şi durabilă. Sentimentul dispoziţional se exprimă, 

dimpotrivă, prin coeficientul de turburare sau abatere, provocate 

de o străină ordine sensibilă, care invadează funcţiunile normale 

') Helvetius, Trăite de l'esprit. Bibliotheque naţionale, 1886, voi. I. p. 50. 

2 

) D. Hume, Untersuchungen iiber den menschlichen Verstand, hsgb. von 

Raoul Richter, Leipzig, Meiner, p. 119.


ale unui sentiment autentic dat 1 

). O stare sufletească accidentală este 

in măsură, astfel, de a modifica puritatea atitudinii, bunăoară, în contemplarea 

frumosului sau în compătimirea durerii străine. 

Intervenţia sentimentelor dispoziţionale poate fi binevenită, câteodată, 

pentru îmbogăţirea unei atitudini sufleteşti fecunde, dar când 

accentul cade, exclusiv, asupră-le, acestea devin germeni anarhici şi 

indiferenţi la valori; iar privitor la relaţiile pur afective dintre oameni, 

se transformă în resorturi ale mutabilităţii şi capriciului. Când în lumea 

contemporană se vorbeşte, curent, de o criză a sentimentului, 

acesta este înţeles numai în structura sa autentică din prima accepţie. 

Sentimentele dispoziţionale, promovate ca organe de relaţie, odată 

cu înstrăinarea de spiritul valorilor, provocată de scepticismul moral 

din veacul al XVIII-lea, îşi găsesc aplicarea trăită, chiar în acel timp, 

printr'un fenomen care va avea repercusiuni şi asupra concepţiei de 

vieaţă a zilelor noastre. Ne raportăm la acea experienţă hedonistă şi 

lipsită de efortul adaptărilor ,proprie originalului; importanţa acestei 

apariţii, pentru noi, se arată cu atât mai pronunţată, cu cât ne gândim 

cum, prin căile largi ale romantismului, această formă de vieaţă s'a 

infiltrat în tiparul culturii contemporane. 

Este adevărat că originali izolaţi au existat în toate timpurile, ba 

chiar un asemenea gen de vieaţă a fost ridicat oa normă în Renaştere. 

Dar, pe când în acel timp originalitatea era, în cazurile reprezentative, 

însoţită de personalitate, in veacul al XVIII-lea, tipul original, 

în ultima lui expresie, putea fi privit numai ca atare. Ar fi util să se 

urmărească dela început, evoluţia specială şi amănunţită a acestei in- 

Intruchipări de vieaţă; in limitele preocupării de faţă, însă, ne mulţumim 

numai să semnalăm deosebirea între apariţia originală, din Renaştere, 

a unui Aretino, nedespărţită, niciodată, de o viziune personală 

a valorilor, de simţul unei adevărate relaţii şi ivirea cu două veacuri 

mai târzie a lui Horace Walpole, complect închis în propria-i fiinţă 

şi prezentat de lordul Macaulay 2 

) ca genialul introducător al „mofturilor" 

(the trefles), deci al non-valorilor, în preocupările grave ale 

culturii şi vieţii. 

Apariţia tipului original marchează încununarea însingurării şi 

pustiului moral, pe care începuse să-1 postuleze scepticismul epocii. 

Iar sărăcia afectivă ocazională, îşi găseşte expresia în cuvintele unui 

original al timpului, marchizul de Sades, care într'un roman al său 

') T h. L i p p s, Grundlegung der Âsthetik, Ш. Aufl. Leipzig, Voss, 1923, pp. 

219-223. 

') Horace Walpole în Historical Essays, London. Collins clear»type press, 

pp. 275 -78.


tor figuri şi a acţiona ca ele, înseamnă a ne transpune şi a acţiona tot 

în imanenţa subiectivă a propriilor impresii despre acele figuri, fără să 

ne intereseze fondul lor autentic. 

Pentru a ne reîntoarce la Burke, constatăm că asocierea noţiunii 

de sublim cu cea de simpatie este cât se poate de eloquentă ca mărturie 

a structurii descoperite în acele curente religioase din veacul al 

XVII-lea, unde începea, nediferenţiat, dilema între impulsurile nemăsurate 

către zări transcendente şi limitele opace ale noului individualism. 

încă din veacul de care ne ocupăm, Kant divulgă natura subiectivă 

şi egocentrică a noţiunii moderne de sublim; cu acest gânditor 

ne vom ocupa, însă, în cele ce urmează. 

Ambele directive desvoltate în veacul al XVIII-lea, atât scepticismul 

moral, cât şi fervoarea admirativă, se reduc la acelaşi substrat 

solipsist ,prin lipsa evidentă a unor relaţii afective. 

Dar reductibilitatea la unitate a acestor două directive nu este 

numai indirectă. Astfel, am văzut rolul, pe care-1 joacă admiraţia în 

ideile sceptice ale lui Helvetius. Cuvintele sale despre sublim sunt 

eloquente în această privinţă; sublimul este aspectul ,,care place cel 

mai mult ochilor şi imaginaţiei omului". Acesteia din urmă, ,,îi place 

să se cufunde în farmecul produs de contemplarea unui obiect, care 

cuprinde sufletul în întregime, fără ca, totuşi, să-1 obosească" 1 

). Nu 

mai puţin scepticismul lui Hume ajunge să pună bazele conştiinţei 

religioase în revelaţia divină 2 

), asemenea puritanismului. 

Pe de altă parte, sublimul celeilalte directive nu este străin de 

primatul sentimentelor dispoziţionale, iscate din neutralitatea scepticismului 

moral faţă de valori. Raportându-se din nou la cazul amintit, 

al lui Miltora, vedem cum lordul Macaulay întreprinde o inconştientă 

aplicaţie tipologică a celor două sentimente, propriu zis şi dispoziţional. 

Spre deosebire de Homer, spune Macaulay, care-şi rânduieşte 

imaginile într'o lumină atât de limpede, încât numai prin 

aceasta motivează reacţiunea noastră apreciativă, Milton provoacă o 

preţuire independentă de valoare intrinsecă a operii sale 3 

). Această 

remarcă nu conţine decât sublinierea sentimentelor dispoziţionale, pe 

care le stârneşte opera poetului englez în vieaţa noastră afectivă. 

») Trăite de l'esprif, voi. II. pp. 5S-u. 

*) Op. cit., p. 193. 

*) Historical Essays, pp. ll»u. 

*


Toate aceste constatări manifestă, şi în afară, identitatea sau, cel puţin, 

afinitatea intimă a celor două directive individualiste din veacul 

al XVIII-lea. 

Dacă nu o sinteză a acestora, în orice caz, definitiva lor „summă" 

e întreprinsă de către Kant. Prin imposibilitatea de cunoaştere a lucrului 

în sine nu apare numai un scepticism gnoseologic, ci şi un implicit 

scepticism moral, odată cu lipsa de soluţie a eşirii din propria 

individualitate. Iar, pe de altă parte, o tendinţă opusă, determinată 

de fondul său pietist, îşi face loc, în opera lui Kant, prin postularea 

acţiunii transcendente a conştiinţei morale. 

Deoarece această din urmă lăture e mai direct legată cu interesul 

nostru de faţă, ne vom opri asupră-i, căutând să combatem tocmai pe 

baza pietismului său, obiecţiile unor teologi purişti, care văd în religia 

lui Kant o lipsă a sentimentului respectiv, înlocuită cu un sec imperativ 

moral. 0 asemenea obiecţie ar fi înlăturată dacă, mai întâi, 

sar vedea că însăşi substanţa moralei kantiene e religioasă, spărgând 

lanţul obişnuit al raţionamentului cauzal, prin dogma libertăţii. Iar 

obiectul acestei aspiraţii morale, Dumnezeu, nu poate fi conceput decât 

tot prin procedeul preraţional, platonic, al analogiei; ba chiar se 

ajunge la conceptul negativ, propriu misticilor, ,,a Ceva neintrat sub 

simţuri" 1 

). Prin urmare, faptul că teologia sa îşi găseşte fundamentele 

într'o etico-teologie, se leagă de respingerea celeilalte întemeieri pe 

ordinea fizico-teologice 2 

), preferându-se punctul de plecare mistic în 

locul celui raţional. 

Acest corelat pietist al primului său scepticism gnoseologic, ajunge 

la conflictul de conştiinţă dintre orgoliu şi umilinţă, constatat la 

Pascal 3 

). Un trecut finalist, traversând câmpul mecanismului cauzal, 

îl declară pe om drept suprema încoronare a creaţiunii, nu, însă, pentru 

a se închide în propria-i glorie, ci pentru a recunoaşte —• el singurul 

— o Fiinţă deasupra-i. 

Coordonatele punctului nostru de plecare rămân, astfel, neschimbate 

odată cu Kant, devenind numai adâncite şi definitiv exprimate. 

Noua reacţiune romantică, de apel la sentimentele carităţii şi ale înfrăţirii 

universale, n'au putut, totuşi, să zdruncine, fondul eterogen al 

acestor coordonate, de imixtiune a elementului sceptic, pe care se bazează 

lumea modernă. Este inutil, deci, să mai amintim toate reac- 

') Kant, Kritik fier teologischen Urteilskraft, în Werke, Voi. II, Berlin 

Globus, p. 276. 

') Ibid., p. 247. 

') Stabilirea unei filiaţii între Pascal şi Kant a încercat şi d. T. Vianu în 

Op. ci', p. 334.


tor figuri şi a acţiona ca ele, înseamnă a ne transpune şi a acţiona tot 

în imanenţa subiectivă a propriilor impresii despre acele figuri, fără să 

ne intereseze fondul lor autentic. 

Pentru a ne reîntoarce la Burke, constatăm că asocierea noţiunii 

de sublim cu cea de simpatie este cât se poate de eloquentă ca mărturie 

a structurii descoperite în acele curente religioase din veacul al 

XVII-lea, unde începea, nediferenţiat, dilema între impulsurile nemăsurate 

către zări transcendente şi limitele opace ale noului individualism. 

încă din veacul de care ne ocupăm, Kant divulgă natura subiectivă 

şi egocentrică a noţiunii moderne de sublim; cu acest gânditor 

ne vom ocupa, însă, în cele ce urmează. 

Ambele directive desvoltate în veacul al XVIII-lea, atât scepticismul 

moral, cât şi fervoarea admirativă, se reduc la acelaşi substrat 

solipsist ,prin lipsa evidentă a unor relaţii afective. 

Dar reductibilitatea la unitate a acestor două directive nu este 

numai indirectă. Astfel, am văzut rolul, pe care-1 joacă admiraţia în 

ideile sceptice ale lui Helvetius. Cuvintele sale despre sublim sunt 

eloquente în această privinţă; sublimul este aspectul „care place cel 

mai mult ochilor şi imaginaţiei omului". Acesteia din urmă, „îi place 

să se cufunde în farmecul produs de contemplarea unui obiect, care 

cuprinde sufletul în întregime, fără ca, totuşi, să-1 obosească" 1 

). Nu 

mai puţin scepticismul lui Hume ajunge să pună bazele conştiinţei 

religioase în revelaţia divină 2 

), asemenea puritanismului. 

Pe de altă parte, sublimul celeilalte directive nu este străin de 

primatul sentimentelor dispoziţionale, iscate din neutralitatea scepticismului 

moral faţă de valori. Raportându-se din nou la cazul amintit, 

al lui Milton, vedem cum lordul Macaulay întreprinde o inconştientă 

aplicaţie tipologică a celor două sentimente, propriu zis şi dispoziţional. 

Spre deosebire de Homer, spune Macaulay, care-şi rânduieşte 

imaginile într'o lumină atât de limpede, încât numai prin 

aceasta motivează reacţiunea noastră apreciativă, Milton provoacă o 

preţuire independentă de valoare intrinsecă a operii sale 3 

). Această 

remarcă nu conţine decât sublinierea sentimentelor dispoziţionale, pe 

care le stârneşte opera poetului englez în vieaţa noastră afectiva. 

4 

) Trăite de l'esprit, voi. II. pp. 58»u. 

•) Op. cit., p. 195. 

*) Historkal Essays, pp. ll»u.


Toate aceste constatări manifestă, şi în afară, identitatea sau, cel puţin, 

afinitatea intimă a celor două directive individualiste din veacul 

al XVIH-lea. 

Dacă nu o sinteză a acestora, în orice caz, definitiva lor „summă" 

e întreprinsă de către Kant. Prin impasibilitatea de cunoaştere a lucrului 

în sine nu apare numai un scepticism gnoseologic, ci şi un implicit 

scepticism moral, odată cu lipsa de soluţie a eşirii din propria 

individualitate. Iar, pe de altă parte, o tendinţă opusă, determinată 

de fondul său pietist, îşi face loc, în opera lui Kant, prin postularea 

acţiunii transcendente a conştiinţei morale. 

Deoarece această din urmă lăture e mai direct legată cu interesul 

nostru de faţă, ne vom opri asupră-i, căutând să combatem tocmai pe 

baza pietismului său, obiecţiile unor teologi purişti, care văd în religia 

lui Kant o lipsă a sentimentului respectiv, înlocuită cu un sec imperativ 

moral. O asemenea obiecţie ar fi înlăturată dacă, mai întâi, 

s'ar vedea că însăşi substanţa moralei kantiene e religioasă, spărgând 

lanţul obişnuit al raţionamentului cauzal, prin dogma libertăţii. Iar 

obiectul acestei aspiraţii morale, Dumnezeu, nu poate fi conceput decât 

tot prin procedeul preraţional, platonic, al analogiei; ba chiar se 

ajunge la conceptul negativ, propriu misticilor, ,,a Ceva neintrat sub 

simţuri" 1 

). Prin urmare, faptul că teologia sa îşi găseşte fundamentele 

într'o etico-teologie, se leagă de respingerea celeilalte întemeieri pe 

ordinea fizieo-teologice 2 

), preferându-se punctul de plecare mistic în 

locul celui raţional. 

Acest corelat pietist al primului său scepticism gnoseologic, ajunge 

la conflictul de conştiinţă dintre orgoliu şi umilinţă, constatat la 

PascaP). Un trecut finalist, traversând câmpul mecanismului cauzal, 

îl declară pe om drept suprema încoronare a creaţiunii, nu, însă, pentru 

a se închide în propria-i glorie, ci pentru a recunoaşte — el singurul 

— o Fiinţă deasupra-i. 

Coordonatele punctului nostru de plecare rămân, astfel, neschimbate 

odată cu Kant, devenind numai adâncite şi definitiv exprimate. 

Noua reacţiune romantică, de apel la sentimentele carităţii şi ale înfrăţirii 

universale, n'au putut, totuşi, să zdruncine, fondul eterogen al 

acestor coordonate, de imixtiune a elementului sceptic, pe care se bazează 

lumea modernă. Este inutil, deci, să mai amintim toate reac- 

') Kant, Kritik der teologischen Urteilskraff, în Werke, Voi. II, Berlin 

Globus, p. 276. 

•) Ihid., p. 247. 

') Stabilirea unei filiaţii intre Pascal şi Kant a încercat şi d. T, Via nu in 

Op. r:' ;.. "54.


ţiunile şi revenirile veacului trecut, care nu ajung să şteargă dualismul 

kantian, al egocentrismului şi al aspiraţiei de depăşire, fermentat, 

la rândul său, cu un veac mai 'nainte. Acest dualism triumfă, încă, 

şi n zilele noastre, d. р., la unul din cei mai populari dualişti contemporani 

cum e Unamuno, care întrevede, in fundul abisului conştiinţei, 

desacordul dintre „scepticismul raţional" şi „exasperarea sentimentală" 

1 

). 

* * 

# 

Astfel, singura legătură a individului izolat, care aspiră zadarnic 

să se transpună în alţii şi să simtă asemenea lor, a rămas simpatia, 

sub lumina amintitei încercări de formulare. Structura ei nestabilă şi 

fluidă a fost încurajată în veacul trecut, pe de o parte prin legile evoluţionistului, 

iar, pe de altă parte, prin iraţionalismul special, înălţat 

pe primul plan al interesului de către scriitorii ruşi 2 

), care voiau 

să recunoască, în trecerile bruşte şi nemotivate la diverse afecte contrarii, 

expresia unei desăvârşite sincerităţi a simţirii. 

Cât priveşte amănuntul atât de discutat, că astăzi nu se mai manifestă, 

nicăeri, dovezile de prietenie ale unui Oreste şi ale unui Pilade, 

trebuie să recunoaştem că el exprimă înlocuirea în raporturile 

dintre oameni a sentimentului autentic, care atinge adevărul ontologic 

şi moral (Platon) printr'un adevărat întuneric afectiv. Simmel declară 

vechea iubire, în speţă cea platonică, drept profund justificata 

de un motiv inteligibil, contemplarea frumosului 8 

); tot astfel, putem 

adăoga, afectele creştine rezultă din iubirea lui Dumnezeu in orice 

făptură omenească. Iubirea modernă este, însă, nemotivată, prilejuită 

de atracţii necunoscute şi obscure, care o lipsesc de tăria şi permanenţa 

justificării intime, acordată celorlalte. 

Factorul moral, încetând de a exista ca o creştere organică, revelantă 

a armonioasei unităţi umane, şi ajungând un simplu comandament 

exterior, e firesc ca o pretinsă dorinţă de sinceritate să devie 

amorală şi subordonată unui arbitrar factor psihologic. 

Iar acel comandament exterior apare tot ca o moştenire a veacului 

al XVIII-lea sub aspectul unei inutile funcţiuni complimentare a însingurării 

morale, pe care începea omul s'o resimtă. S'a ajuns, astfel, 

la acea rece şi prescrisă „iubire de oameni", redusă, în cele din urmă, 

la sistemul unei simple asistenţe de ordin material. Omul, însă, simte 

mai mult necesitatea mângâierii decât a ajutorului, spune Simmel, sub- 

l 

) M i g u e 1 de Unamuno, Del sentimiento tragico de la vida, tercera 

edicion Madrid, Renacimiento, 1928, p. 110. 

') Tudor Vianu, Idealul clasic al omului, Bucureşti, Vremea, 1934, p. 18. 

") G. Simmel, Der platonische und der moderne Eros, in „Fragmente tind 

Aufsătse", Munchen, Drei Masken, 1923 p. 140.


liniind indiferenţa faţă de adevăratul fond uman, cu care militează 

această „iubire de oameni" 1 

). 

Prin urmare, sensul unitar şi organic al iubirii adevărate s'a văzut 

dizolvat de către noul individualism în componentele precare ale 

simpatiei şi iubirii de oameni. 

• * 

* 

Am stabilit, încă dela început, că noul individualism nu-şi poate 

ofari singur remediul la criza de ordin afectiv, pe care a produs-o. 

Dar atunci o nouă întrebare se impune spiritului nostru. Suntem oare 

atât de adânc ancoraţi în acest individualsim izolat, încât nu mai 

aflăm nicăeri forme de depăşire? 

Se pare că eroarea unora din cei care au meditat asupra acestei 

probleme, ca d. p. Scheller, este de a fi considerat un asemenea individualism 

izolat, drept singurul aport cu putinţă al spiritului european 

de astăzi. Rezultatul s'a redus la orientarea către structuri morale 

de nuanţă exotică, reprezentând, în sine, transplantări artificiale 

în cadrele noastre de cultură şi de vieaţă; echilibrul dorit cu greu se 

poate realiza prin noi coordonate contradictorii, care să le înlocuiască 

pe cele vechi. 

Desvoltarea mai amănunţită, însă, a acestei discuţii, ar depăşi limitele 

încercării noastre, care şi-a propus numai indicarea unora din 

resorturile totalei crize spirituale, trăite de contemporaneitate. 

EDGAR PAPII 

') G. S i m m e 1, Aus dem nachgelastnen Tagebuche în Fragmente tind 

Aitfsătze, p. 17.

CRONICI LITERARE 

GEORGE GREGORIAN, SĂRACĂ ŢARĂ BOGATĂ*) 

Cartea d-lui Gregorian e mai întâi un document al vremii. AI 

vremii acesteia iii care se aude tot mai ameninţător un vuiet surd 

din adâncuri, şi se presimte tot mai insistent o făgăduinţă mare, o 

lume nouă. In mijlocul atâtor subtilităţi — autentice sau numai găunoase 

şi pretenţioase — poemele acestea aduc un glas plin de vigoare 

plebee, un sens de robustă solidaritate cu nevoile elementare 

care agită neamul nostru în tragicul ceas de faţă. Cartea d-lui Gregorian 

vine la timp să ne aducă aminte că idealul poetului distant şi 

aristocratic, cufundat în magia unei arte incomunicabile vulgului, 

nare nici un drept la exclusivitate. Că alăturea de poetul ,,rar" — 

şi în anumite momente înaintea lui, — poate sta şi cântăreţul frământărilor 

şi aspiraţiilor obşteşti, rapsodul generos care prinde în 

rtihuri răspicate obscura tensiune spre o nouă şi mai dreaptă rânduială. 

Poezia lui Goga şi aceea a lui Cotruş îşi au nu numai tăria 

etică dar şi legitimitatea estetică in această statornică acordare a 

sensibilităţii individuale cu vastul ritm al vieţii colective. Dl. Gregorian 

calcă pe urmele lor. Cu oportună dreptate. Căci niciodată arta 

cu tendinţe sociale n'a avut mai multă justificare ca azi când vechea 

rânduială e clătinată din temelii de atacurile ce are de îndurat şi 

din dreapta şi din stânga. 

E de mirare deci că un volum de versuri ca cel de care ne ocupăm, 

stă atât de izolat. Fiindcă versurile ce se publică în „Cuvântul 

liber" de ex. nu i se pot alătura. N'au atmosferă locală, sunt fără 

rădăcini, nu vorbesc limba noastră, ne sunt streine. Poemele lui Gregorian 

însă ţâşnesc din miezul actualităţii româneşti şi sunt în acelaşi 

timp ca o prelungire a glasului întunecat de obidă sau clocotind de 

revoltă ce a urcat din inima gloatelor româneşti de totdeauna. Accentul 

de cântec popular pe care d. Gregorian 1-a adoptat pentru 

majoritatea versurilor din acest volum, desăvârşeşte caracterul organic 

românesc al poeziei d-sale. Iată de ex. această Urare de an 

nou în care îndurerata satiră a stărilor actuale e turnată în ritmul 

sprinten şi arhaic al Pluguşorului: 

*) Edit. Pavel Suru, Bucureşti, 1936.


La mulţi ani, hăi, hăi! 

Ţară de holde şi de flăcăi, 

Ţară de visuri şi de plăvani 

Hăi, hăi, la mulţi ani! 

Că ne scularăm în zorii noi 

Ţară de lanuri şi de nevoi 

Să'ncepem anul cu grai de bici. 

Urări ţi-aducem pentru cei mici, 

Urări de-o pâine pentru cei goi, 

Iar pentru miia de paşalale 

Urări, mai gingaş să ne deşale! 

Şi pentru cârdul de venetici 

Hăi, hăi, (măi Stane, mai dăi din bici). 

(Urare de an nou). 

Cea mai caracteristică dintre poemele volumului („Săracă ţâră 

bogată"), aminteşte Doina lui Eminescu, nu numai prin calda 

duioşie cu care se simte cot la cot cu ţăranii (Frânţi de plug, lipiţi 

de boi, — Trec românii doi cu doi...), nu numai prin repetata acuzare 

a streinilor ca pricină de căpetenie a părăginirii ţării, ci şi prin 

melodia versului, prin vocabularul plin de reminiscenţe populare. 

Transcriu partea de la urmă: 

Sună vântul din frunzare, 

Buciumă 'n răscrucea mare 

Până 'n funduri de hotare... 

Din frăţia lui de foi 

Sună goarne peste noi, 

Din goruni şi din tuf ani 

Sună sbuciumul de ani, 

Scrâşnetele de străbuni 

Din tufani şi din goruni! 

Frânge crăngi, plesneşte bice 

Şi tot sună şi tot zice 

Sufletul să ni'l ridice! 

Măi române, măi bădie, 

Arătare pământie! 

Smulge-ţi inima ce zace 

Năbuşită în cojoace, 

Sue-ţi pieptul, măi neroade, 

Din oftatul ce te roade! 

Junghiul scutură'l din şele 

Frunţile să ni se spele 

Şi fă-ţi braţul fier de coasă 

*Să reteze Vi jur de casă 

Până 'n graniţa săracă 

Buruiana ce ne seacă! 

Coincidenţele cu Cotruş sunt inevitabile. Iată un exemplu:


In mijlocul ţării stau frânt, stau curbat 

Şi vânturi mă bat, 

Vânturi din codrii de-amar şi de veşti, 

Huetu 'ntregii dureri româneşti. 

(In mijlocul ţării). 

Sunt inevitabile aceste coincidenţe fiindcă atitudinea fundamentală 

a celor doi poeţi e identică. Amândoi privesc inconştienţa, jaful, 

risipa şi sângeroasa bătaie de joc ce se petrece în jurul nostru, cu 

pumnii încleştaţi. (Ar fi de disertat despre această revoltă ce înfrăţeşte 

pe cei doi poeţi: unul ardelean şi celălalt oltean...). 

O parte din presa dela noi şi-a dat osteneala să-1 înglobeze pe 

d. Gregorian printre poeţii proletariatului de stânga. Glasul Flămânzilor 

a fost mai ales citat ca piesă doveditoare. Această poezie exprimă 

într'adevăr cu rară energie cinismul tragic şi desperat al sufletului 

proletar: 

Noi suntem „ăia" de pe stradă 

Murdari şi slabi şi rupţi în coate, 

Cu gheata găuri pe zăpadă 

Cu ochii buimăciţi de toate. 

Când domnii grohăie 'n tipsii 

Şi 'nghit pe bucă tolăniţi, 

Noi robi şi lupi de lăptarii 

Gonim pe uliţă lihniţi. . . 

Iar în altă parte a aceleiaşi poezii găsim această blazare adânc 

îndurerată: 

Avem o ţară.. . Ce-o fi aia? 

Că noi nu ştim din ea decât 

înjurătura şi bătaia 

Şi-oftatul ce ne stă în gât.. . 

Dar nu aici stă înţelesul ultim al volumului. (Şi volumul acesta 

foarte unitar construit are un înţeles). Poema citată trebue valorificată 

prin sensul general al cărţii „închinată tineretului din ţara mea". 

Iar acest sens predominant e exprimat prin versuri de tristă dragoste 

filială ca acestea: 

Tu ţară, tu durerea mea, tu mamă 

De mame tot mai plânse, născătoare. . . 

(Vorbindu-i ţării mele). 

Inspirată de actualitate, poezia d-lui Gregorian e pândită uneori 

de primejdia vulgarităţii gazetăreşti, de ieftinele atitudini pamfletare 

ale „cronicei rimate". Iată un exemplu de latinească de grădină 

de vară: 

Anno treizeci quinque nona cente-o mie. 

fOdă decoraţiei mele). 

Cartea de nobile intenţii a dlui Gregorian n'avea decât de câştigat 

priri(omiterea unor asemenea bucăţi. 

I. CHINEZU


С. ANTONIADE, TREI FIGURI DIN CINQUECENTO 

(PIETRO ARETINO, FRANCESCO GUICCIARDINI SI 

BENVENUTO CELLINI) 

Neobosita editură a „Fundaţiilor Regale" a Îmbogăţit scrisul românesc 

în toamna anului trecut cu o valoroasă operă de d. C. Antoniade. 

Autorul lui „Machiavelli", unul din cei mai buni „Machiavelli" 

din literatura europeană, întârziind studios în Cinquecentul bogat în 

personalităţi, ne prezintă de data aceasta, într'o expunere clară şi cu 

o mare putere de evocare — calităţi care fac din opera sa o lectură 

pasionantă — trei figuri caracteristice Renaşterii italiene, trei contimporani: 

Pietro Aretino, Francesco Guicciardini şi Benvenuto Cellini. 

Itinerariul literar al d. C. Antoniade apare foarte modest. Etapele 

sale sunt intermitente, d-sa poposind rar şi inegal in literatură, faţă 

de vremea debutului său. Dar statistica acestor etape ne arată opere 

a căror greutate ne desvălue capacitatea sa de investigaţie şi pătrundere 

a subiectelor tratate. Tocmai această seriozitate pretinde distanţe 

mari intre popasuri. Puţine ca număr — am da loc unei lapalisade, 

enunţând că nu abundenţa scrierilor e cel mai indicat criteriu de valorificare 

pentru un autor — operile sale sunt cu atât mai însemnate 

cu cât ele sunt rodul unei munci meticuloase şi îndelungate meditaţii. 

La prima etapă, acum vreun sfert de secol, d^sa ne-a dat un profund 

esseu asupra lui Bergson, a cărui gândire domina atunci filozofia europeană. 

Atât atracţia subiectului pe care acesta o exercita asupra 

spiritelor cât şi pătrunderea şi metoda de tratare au contribuit la accesul 

favorabil al cărţii. Ceva mai târziu, captivat de „Eroii" lui Thomas 

Carlyle, una din cărţile de căpătâiu ale literaturii moderne, i-a 

tradus în româneşte. Carlyle, cu „Eroii" săi, a fost pentru d. C. Antoniade 

un punct de plecare spre o nouă metodă de investigaţie cultural-istorică. 

înainte însă de a păşi pe urmele şi alături de maestrul 

său, a scris un studiu amplu asupra autorului „Eroilor", el însuşi erou. 

Cu acest studiu, integrându-se în atmosfera spirituală a Carlyle-ismului, 

d-sa ne-a dat o primă dovadă despre posibilităţile nouei sale metode 

de cercetare. Mai târziu s'a plimbat şi prin grădinile lui Ruskin. 

Ingropându-şi în vreme şi tăcere câţiva ani, în urma unui studiu 

auster, ne-a prezintat anii trecuţi în două volume, apărute la „Cultura 

Naţională", figura eroică a celui mai ager cap politic din epoca Renaşterii 

italiene, atât prin doctrina cu care a căutat să explice cursul 

istoriei, rezervând viitorului — în mijlocul celui mai acut utilitarism 

— iluziile nobile ale unui avânt serios, cât şi prin practica pe care 

a desvoltat-o cu prilejul diferitelor misiuni încredinţate de Senioria 

Florenţei. Desbrăcat de calomniile şi nedreptăţile epocei sale şi posterioare, 

„Machiavelli" apare un gânditor profund politic, un idealist, 

faţă de oportunismul contimporanilor săi, faţă de ex. de un Guicciardini, 

un utilitarist sec, cramponat de „il suo particularo". 

Din pletora de spirite politice ale Cinqueoentului, Machiavelli deţine 

primatul atât în teorie cât şi în practică. Este spiritul istoric şi politic 

cel mai pătrunzător şi clarvăzător: agerimea sa de spirit deschide 

perspective largi de gândire politică şi viziuni istoriei. D. C. Antoniade


ni 1-a prezintat în lumina adevărului istoric, căutând să explice, in cele 

două volume, reaua ;> reputaţie, ce închidea în zgura calomniei idealul 

celui mai „virtuoso" politic din Cinquecento, doctrina machiavellică, 

controversată şi răstălmăcită sau de neînţelegerea istorică şi politică 

a comentatorilor săi sau de reaua voinţă a adversarilor săi. 

„Machiavelli" se menţine, cu toată întinderea compactă a mărunţişului 

biografic, la un înalt şi continuu nivel de studiu şi gândire, 

ceeace lipseşte — e adevărat într'o mică măsură — celor trei figuri. 

Cu toate străduinţele sale — după cum însuşi mărturiseşte — totuşi 

n'a reuşit să se debaraseze de mărunţişul prea bogat deşi căutat şi savant 

cizelat; oricât de captivant a căutat să-1 prezinte, totuşi acest 

amănunt imprimă operei o uşoară frivolitate, pe care o implică biografia 

romanţată. Pietro Aretino are o pronunţată coloratură romanţată, 

cu toată oroarea autorului pentru senzaţional. Nu-i mai puţin adevărat 

că şi nota însăşi romanescă a vieţilor celor trei figuri eontribue la romanţarea 

operei. Totuşi senzaţionalul romanţat a exercitat asupra 

autorului o evidentă atracţie, căci altfel e greu de explicat decorarea 

fastuoasă cu amănunte înţesate a vieţii Aretinului. Abundenţa acestui 

mărunţiş biografic, nu totdeauna necesar, face ca „divinul" Aretin să 

apară şi mai frivol, pe când sobrietatea detaliului — comun şi burghez 

— din viaţa lui Guiceiardini îi imprimă o şi mai gravă demnitate şi integritatea 

de caracter. Se pare că această abundenţă, totuşi, a pretins-o 

mai mult arta savantă a autorului cu care şi-a dozat „figurile" decât 

obişnuita necesitate a compoziţiei biografice. Pe lângă acestea, romanescul 

apocaliptic al vieţii Aretinului 1-a Încântat atât de mult, încât 

1-a extins în jumătate din volum, pe când viaţa austeră a lui Guiociardini 

şi capitolul rezervat studiului operei, le-a comprimat în mai puţin 

de un sfert din volum. 

In „Machiavelli" ca şi în aceste „Trei figuri", d. C. Antoniade 

ne-a dat şi o frescă limpede şi profundă a stărilor din Cinquecento. 

Renaşterea italiană apare, în operile sale, în trăsăturile ei caracteristice. 

De remarcat etopeea vastă din cele „Trei figuri". 

Renaşterea italiană, spune autorul în prefaţa celor „Trei figuri", 

este socotită ca epoca apariţiei individului. Omul italian, cel dintâiu, 

reuşeşte să-şi dea seama conştient de valoarea proprie a persoanei sale, 

recunoscându-se ca individ, deosebindu-se personal de mediul social 

ambiant, afirmându-se sub diferite forme. 

Tot în prefaţă face şi câteva consideraţiuni asupra individualismului 

anarhic, ce a caracterizat şi Renaşterea şi în care arată că individualitatea 

în scara valorilor era pusă pe treapta cea mai de sus. Acţiunile 

unui „virtuoso" cinquecentist erau determinate numai de interesele 

sale personale, fără vreo preocupare de conţinutul lor moral. 

Furat de siguranţa şi claritatea prefaţei, un grabnic şi cotidian recenzent 

trâmbiţa deunăzi că d. C. Antoniade „studiază originile anarhismului 

din toate domeniile, al Europei contemporane". 

Expunerea acestei argumentări, de a face ca individul şi individualismul 

anarhic să apară în Cinquecento, este foarte elocventă, are 

însă un cusur: acela de a nu fi adevărat, când li-se situiază originea 

în această epocă. Renaşterea italiană încape cu greu în definiţia dată 

de d. C. Antoniade. Nu omul italian, cel dintâi, în istoria europeană, 

reuşeşte să apară ca individ, ci omul grec. Nu Renaşterea


italiană, în istoria europeană, este epoca apariţiei individului şi individualismului 

anarhic, ci Grecia secolului al V-lea a Chr. Renaşterea 

este, cel mult, epoca „reapariţiei" individului şi individualismului 

anarhic. E o eroare gravă a nega existenţa acestor fenomene 

sau chiar numai a le trece cu vederea, • desposedând o epocă şi oamenii 

ei, de bunul lor, atribuindu-1, pe nedrept, altei epoci şi altor oameni 

ai unui alt popor. 

In istoria europeană omul grec s'a eliberat întâia dată de iobăgia 

conglomeratelor sociale. El s'a desprins, cel dintâi, de mediul 

social ambiant, devenind conştient de forţele sale proprii. Grecul secolului 

al V-lea este cel dintâi „individ" în istorie. Deasemenea rădăcinile 

anarhismului nu se opresc în epoca Renaşterii, ci se întind 

cu 20 de secole înaintea Renaşterii, oprindu-se în prima sofistică 

a secolului al V-lea a. Chr. Anarhismul european e de origine greacă; 

el se numea la Nietzsche dionisiac, deşi noţiunile nu se suprapun 

exact. Dionisiacul era numai un aspect al anarhismului. S'a manifestat 

însă sub toate formele, în jumătatea a doua a secolului al V-lea. 

Generaţiile răsboiului peloponeziac au suferit de farmecul adorării 

de sine. Chiar unele din capetele cele mai solide fură sucite de noua 

doctrină a sofisticei. Toată morala sofistică se reducea la un feroce 

utilitarism. Orice acţiune era în funcţiune de interes personal şi cu 

deosebire practic. Pentru omul generaţiilor răsboiului peloponeziac, 

în afară de el, nimic n'avea valoare. Omul era singura valoare, valoare 

absolută, sau, cum zicea Protagoras, el era măsura tuturor lucrurilor 

văzute şi nevăzute. Orice faptă convergea spre utilitate personală. 

Acţiunile sale nu erau determinate de niciun conţinut moral. 

Acţiunile de interes personal- ale sofisticei, izolând pe oameni între 

ei, i-au descimentat, slăbind legăturile sociale, contribuind astfel la 

disoluţia statului atenian, punând capăt eflorescentei de personalităţi, 

care au făcut gloria clasicismului grec, cea mai însemnată mişcare 

culturală europeană; miracolul grec e cel mai necesar şi important 

capitol din istoria culturii europene. 

Originile individului şi anarhismului european trebue căutate în 

Grecia; indivizii şi virtuosi-i anarhici ai d-lui C. Antoniade sunt copii 

faţă de moşnegii primei sofistice. 

Istoric existenţa individului şi ind ; 

vidualismului anarhic se constată 

dela apariţia lor până azi; chiar in epoca cea mai neagră a evului 

mediu din istoria culturii europene au existat indivizi, ba chiar 

anarhici. In această epocă, „imperialismul" anarhic a fost o cauză a 

descompunerii Imperiului Bizantin. Ceeace însă este caracteristic 

Renaşterii italiene, — ca de altfel tuturor epocilor de mare cultură, 

— este abundenţa indivizilor şi varietatea formelor sus care s'a manifestat 

individualismul anarhic. 

Cele trei figuri falitare de virtuoşi, Pietro Aretino, Francesco 

Guicciardini şi Benvenuto Cellini sunt toate trei figuri specifice Renaşterii 

şi ilustrează spiritul acestei epoci, sufletul cinquecentistului. 

Pietro Aretino (1492—1552), polihistor, pamfletar, totemul gazetarilor 

actuali, condotier de litere, flagelul principilor, amicul monarhilor 

— chiar al sultanului — curtat de cei mai vestiţi scriitori ca şi 

de frumuseţea feminină a vremii, a ştiut să smulgă omagiile şi bene-

238 


ficiile tuturor potentaţilor, uluindu-i cu o iscusinţă fără precedent, nerefuzându-şi 

niciun mijloc pentru a parveni la scop. De origine umilă, 

a trăit în societatea cea mai înaltă a vremii. Personaj gol, ignorant) 

şarlatan, escroc literar, plin de o îndrăcită vervă, cu câteva idei sănătoase 

privitor la arta literară, viveur insaţiabil, mânat de dorinţa 

de a trăi intens şi luxos, a desfăşurat o imensă graforee, din care 

n'au rămas decât câteva crâmpeie şi acelea uşor vulnerabile. Studiul 

d. Р. C. Dublin, Moliere et l'Aretin (Mercure de France, Oct. 1935) — 

apărut in aceeaşi lună cu al d. C. A. — îi atribue oarecare merit dramatic. 

Francesco Guicciardini (1483—1540), caracter integru şi auster 

— raritate în Cinquecento -— istoric, autor al uneia din cele mai 

bune istorii ale Italiei, scrisă în spiritul vremii, a cărei primă calitate 

este veracitatea istorică, ceeace 1-a isbit chiar pe un spirit ca Montaigne, 

nu este un necunoscut pentru literatura românească. El a 

fost semnalat în scrisul nostru de Simion Bărnuţlu. Deasemenea el 

a constituit teza de doctorat a dlui A. Oţetea. Cavour îl punea înaintea 

lui Machiavelli: Om politic, îndeplinind multe demnităţi înalte, 

dar, în urma cărora utilitarismul „particularului" său 1-a silit să aibă 

numai decepţii, este figura cea mai impunătoare — din lucrarea 

d. C. Antoniade — prin gândirea sa politică expusă în Ricordî şi Isioria 

Italiei. Marc-Monnier zicea de Guicciardini că este un Machiavelli 

fără teorie şi fără ideal. Cel dim urmă, Benvenuto Cellini (1500— 

1571), sculptor, orfevrier, bătător de medalii, polknatist, cu aptitudini 

pentru toate artele, scriitor de memorii, aventurier, caracter 

dificil, este cunoscut mai mult ca autobiograf decât ca artist, deşi niciodată 

n'a crezut în vitalitatea memoriilor sale. Ca autobiograf a fost 

lansat în literatura europeană de Goethe, cu ocazia călătoriei sale 

în Italia. 

Filiaţiunea metodei sale de cercetare te duce în urma acestei 

lecturi la punctul ei de geneză, la Carlyle. Carlyle cultiva tipul eroului 

geniu, fără a căuta să-1 fixeze în cadrul epocei respective şi a-i 

arăta reflexele mediului, căci principiul său că eroul determină 

cursul istoriei nu-i permitea acest lucru. Dacă totuşi n'a reuşit să-şi 

scape eroii de tirania mediului, acest fapt se datoreşte unei imponderabile 

presiuni exercitate asupra lui de adevărul contingenţelor istorice, 

care sunt într'o parţială discrepanţă cu fragilitatea ipotezei 

sale de a o enunţa ca cel mai însemnat factor determinant al cursului 

istoriei. Dacă această ipoteză, care interpretează istoria ca o rezultantă 

a marilor personalităţi de geniu nu e total fundată, nu e mai 

puţin adevărat că şi acestea sunt un important factor determinant 

al evoluţiei. Eroii săi din acest punct de vedere formează un lanţ deaîungul 

istoriei. La d. C. Antoniade eroii sunt „talente", iar ca factori 

determinanţi, de o mai mică importanţă. La Carlyle eroul creator 

de istorie era geniu, la d. C. A. eroii sunt „figuri", care oglindesc 

ambianţa epocei lor; neisbutind să iasă din făgaşul medianei, rămân 

în cadrul unei vădite ancilarităţi aderente epocei. Cu asemenea eroi 

nu mai poţi nici măcar risca susţinerea teoriei carlyleane. Raportate 

la genul din care fac parte, cele „Trei figuri", care-ţi sugerează 

această inevitabilă paralelă între maestru şi discipol, acordă acestuia 

din urmă o decadenţă defetistă. Căci d, C. Antoniade, abordând la 

ţărmul Renaşterii, din pădurea de personalităţi a umanismului cin-


quecentist, a ales o serie care nu ating purul eroism — geniul-erou — 

iar altele nici talentul. 

Cu toate aceste apropieri cerute de gen, cele „Trei figuri", considerate 

în substanţa lor intrinsecă, sunt de o incontestabilă valoare. 

E de remarcat talentul autorului cu care diseacă scrisul „figurilor", 

împletindu-1 organic cu biografia, revărsând în paginile sale un intens 

şivoiu de viaţă. Cele „Trei figuri" sunt tot atâtea odisei, în care 

viaţa sub toate aspectele ei pulsează intens. Operile „figurilor" filtrate 

de exegeza sa obiectivă confirmă inteligenţa critică atât estetică 

cât şi culturală a autorului, d-sa rămânând puţin tributar predecesorilor 

săi în această direcţiune. Erudiţia selectă, savanta artă a 

varierii şi valorificării amănuntului biografic, presărat cu justeţea 

observaţiilor şi reflecţiilor abundente, expunerea vie şi clară, savoarea 

unui stil lucid fac din aceste „Trei figuri" o lectură captivantă, 

instructivă, accesibilă chiar unui vast contact cu marele public şi un 

documentat studiu al unui autentic talentat cercetător de istorie culturală. 

MARIN VĂTAFU 

CRONICA MUZICALĂ 

TRIPTIC DE MUZICĂ ITALIANĂ MODERNĂ 

Direcţiunea Operei Române din Cluj, pentru a sublinia momentele 

caracteristice în evoluţiunea genului operă, a organizat acest festival 

de muzică modernă italiană, spectacol de artă pură, necondiţionat de 

perspective remuneratorii, menit insă să arate tendinţele artei italiene 

contimporane, în operă, şi prin ele, ale artei dramatice muzicale 

în genere. 

Ca demonstraţiune s'au ales trei lucrări caracteristice: Preţioasele 

ridicule de Felice Lattuada; Visul unei dimineţi de toamnă de Carmine 

Guarino şi Carmen Seculare de Edgardo Corio. 

Prima lucrare, Preţioasele ridicule, este tratată în spiritul caracteristic 

al unei opere comice italiene, bineînţeles cu folosinţa multiplelor 

mijloace pe care technica modernă le pune la îndemână. Nimic 

din vechile formule: nici acele arii şi cantilene perfect circumscrise, 

abrupt separate prin recitative convenţionale, sau coruri şi balete 

de sine stătătoare, ci totul se scurge natural, în pas cu textul libretului, 

subliniind fiecare stare sufletească, fiecare moment scenic. 

S'ar putea spune că Lattuada apare in lucrarea sa ca un neo-clasie 

italian, căci el nu se mulţumeşte numai a sugera şi a crea atmosfera 

prin muzică, ci foloseşte melodia cu prisosinţă drept element indispensabil 

al unei cr%aţiuni muzicale. Ori, clasicismul italian este caracterizat 

prin „frumuseţea, puritatea şi eleganţa conturului vocal, a 

frazei melodice considerată în ea însăşi şi pentru ea însăşi". (Lavignac). 

Dar clasicismul autorului poate fi privit şi altcum, prin preciziunea 

stilului. Libretul este o şarjă, iar stilul muzical e strâns condi-


ţionat de libret. Aşa că exagerată şi grandiloquentă m aparenţă, muzica 

traduce exact, sentimentele deformate de text. O atare corespondenţă, 

chiar dacă nu e în spiritul clasic italian, vădeşte un regim 

al echilibrului, prin care autorul se încadrează in concepţia clasică. 

La fel se prezintă Lattuada şi în lucrarea sa simfonică. „Cimitirele 

de războiu", executată la al doilea concert simfonic Gh. 

Duna, unde, cu toată gravitatea austeră a subiectului care se pretează 

perfect unei muzici de sugestie, Domnia-sa are o linie melodică bine 

definită din complexul arhitectonic, armonic şi polifonic. 

Felice Lattuada are o bogată activitate de muzician. A scris în-. 

afară de: Preţioasele ridicule, trei opere: „Furtuna", după Shakespeare; 

„Sanda", tragedie indiană şi „Don Giovani"; apoi, muzică de 

cameră şi muzică simfonică. 

Opera „Preţioasele ridicule" e lucrată pe un libret soris de Rossato, 

după Moliere. Subiectul este cunoscut. Două fete, crescute în atmosfera 

de inutilă galanterie a timpului, sunt păcălite de pretendenţii 

lor refuzaţi. Aceştia, drept răzbunare, trimit la ele pe valeţii lor deghizaţi, 

unul în viconte şi celălalt în marchiz, şi înfumuratele fete se 

înamorează de ei. Subiectul este o farsă. Dar muzica explică atât de 

sugestiv satira şi desvoltă atât de caracteristic personagiile, încât, parcă 

mai mult chiar decât comedia originală, colorează starea morală şi 

estetică a unei societăţi, care se perpetuează până în zilele noastre. 

Muzica este uşoară în aparenţă, fiind spirituală, dar adeseaori un spirit 

bine plasat ascunde mai multă profunzime decât o doctă conferinţă. 

Pentru toate aceste consideraţiuni am socotit pe Felice Lattuada 

ca pe un neoclasic. 

In opoziţie cu el apare al doilea autor, Carmine Guarino din Milan. 

Deşi foarte tânăr, are la activul său trei opere: Madame de Chalant, 

Amanta din Granada şi Casa roşie. Apoi, două balete: Ballila 

şi Spatola di Arlechino, multă muzică de cameră, sonate, lieduri. . . 

Nu cunoaştem lucrările domnului Carmine Guarino, dar după opera 

pe care o prezintă azi, Domnia sa este un inovator pătruns de tendinţele 

moderniştilor. Insist, nu numai al muzicii moderne, dar al întregului 

complex constituind arta modernă. 

Visul unei dimineţi de toamnă este o fantezie, având drept subiect 

moartea unui crin. Acţiunea se petrece într'o atmosferă ireală. 

Nu avem personagii umane care să participe la tragedia crinului, ci 

flori şi animale: crizanteme, un cocoş, o pisică, două raţe, două rândunele. 

Câţiva copii, care se deşteaptă din somn, au fost introduşi de 

direcţia de scenă, pentru a evidenţia caracterul de vis. încolo, totul 

e stilizat: siluete de animale, joc fantastic de lumină. Chiar şi crinul, 

floare de început de vară, care moare, în piesă, toamna, e menit să 

accentueze atmosfera de fantastic. 

Muzica, la fel aş putea-o numi stilizată. Numai atmosferă şi sugestie, 

iar vocile omeneşti par decupate pe modelul figurinelor din 

scenă. 

Visul unei dimineţi de toamnă este o lucrare temerară, ca orice 

lucrare întemeiată pe o concepţie nouă şi nu pe tradiţiune. Concepţiunea 

domnului Guarino este măreaţă: să unească într'o unitate suprastructurală 

toate elementele artei moderne: fantasticul literar atât de


drag autorilor contimporani, simplificarea quasi-schematică a tablourilor 

şi puterea sugestivă a muzicii. 

A treia lucrare aparţine lui Edgardo Corio, autor cu personalitate 

complicată .Literat şi muzician, directorul revistei Musioisti d'Italia, 

el este un teoretician, în care calitate il găsim raportor oficial la 

primul congres muzical dela Turin, şi autor a variate lucrări muzicale. 

A scris sonate pentru vioară şi piano, câteva poeme simfonice, romanţe 

pentru voce şi piano, şi mai ales poeme eroice, ca Cesare Bathisti 

şi Carmen Seculare. Această ultimă lucrare a fost scrisă cu prilejul 

comemorării bimileniului lui Horaţiu, însărcinat anume de Academia 

regală d'Italia. 

Reprezentarea poemului lui Horaţiu, e făcută prin cor şi balet. 

In timp ce corul recită versurile, baletul le interpretează. Sunt invocate 

mai întâiu, divinităţile oare prezidează la naşterea tuturor făpturilor, 

animate şi neanimate; se cere ajutorul parcelor pentru viitoare 

întâmplări, se povestesc peregrinările pline de greutate ale lui Enea 

şi ale soţilor până la aşezarea lor în Latium, totul terminându-se cu 

un imn de laudă către Febus şi Diana, care vor orândui un nou destin 

Romei imperiale. Muzica este de o factură nobilă, perfect adaptată 

măreţiei nepieritoare a subiectului. 

Sobrietatea de mijloace face frumuseţea artei lui Edgardo Corio 

în Carmen Seculare. E muzica unui estet, care din reţinerea impetuozităţii 

şi elanului îşi face un crez artistic. Orice pornire retorică este 

înlăturată. Edgardo Corio şe întoarce la formele archaioe ale muzicei: 

ritmul şi decilamaţiunea. Fraza muzicală lucrată în unison, atinge une - 

ori indiferenţa expresivă a recitativului, alteori, rafinamentul unei melodii 

orientale. Modernă este construcţia armonică. Impresia de ansamblu 

este cea de putere. Invocarea zeilor nu este o lamentare dureroasă, 

ci mai mult o expunere virilă şi o ofrandă de conlucrare la viitorul 

măreţ al cetăţii. Puterea însă nu însemnează brutalitate. Puterea 

nu e potrivnică graţiei şi fineţei. De aceea, găsim accente duioase 

pentru descrierea maternităţii şi fraze tragice evocând destinul trist 

al lui Enea, după nimicirea Troiei. 

Cu mare chibzuială Direcţia Operei din Gluj a ales aceste trei lucrări, 

ca să ilustreze tendinţele artei moderne italiene şi ale artei moderne 

în general. Modernismul se caracterizează prin mărirea sferei 

de înţelegere şi de sensibilitate. Omul modern este un super-activ. 

Pe el nu-1 mulţumesc clişeele. Există un urît estetic preferabil frumosului 

de şablon. Pentru clasici, numai o anumită formulă era acceptabilă; 

pentru romantici, o alta; pentru moderni, niciuna! Frumosul 

există pretutindeni, cu o singură condiţie: să ştii, şi mai ales să vrei 

să-l vezi. .. Omul vechiu, comod, situat pe o singură poziţie, era pasiv. 

Omul modern este activ. Nu se lasă sedus, contemplarea lui este 

şi critică. EI înţelege toate extremele. 

Pentru aceasta s'au ales lucrările de faţă, Direcţia Operei convinsă 

fiind de puterea de comprehensiune a publicului olujan. Demonstrativă, 

în special, este lucrarea maestrului Guarino, care se reprezintă 

pentru întâia oară în lume, pe scena noastră, înainte de a fi 

reprezentată la Scala, unde a fost primită. 

Cred, că prin această lucrare, spectacolul a fost un moment important 

în istoria Operei Române, fiindcă îndrăznia să precedeze şi 

se creieze opinia, nu ca de obiceiu, s'o urmeze. V. PAPILIAN


CRONICA TEATRULUI 

HAIG ACTERIAN, PRETEXTE PENTRU 

O DRAMATURGIE ROMANEASCA*) 

Cărţile despre teatru sunt atât de rare încât, când apare câte 

una, se cuvine să i se dea o atenţie deosebită. Cronicarii dramatici, 

singurii dintre mânuitorii condeiului cari întreţin publicul, prin scrisul 

lor periodic, cu idei şi fapte din lumea teatrului, rareori găsesc răgazul 

şi puterea de concentrare spre a se ridica deasupra unor consideraţii 

de moment, îmbrăţişând cu privirea un orizont mai vast şi 

desenând perspective de interes general, orientate spre viitor. Lucrul 

acesta îl pot face mai uşor directorii de scenă, cari nu sunt spectatori 

în acest domeniu, ci sunt creatori, cu atât mai mult că activitatea 

de director de scenă nu poate fi concepută fără o viziune personală, 

o concepţie proprie menită să se întrupeze prin fiecare act săvârşit 

în această calitate. 

Când un director de scenă găseşte prilejul să-şi împărtăşească, 

prin grai viu sau în scris, ideile şi năzuinţele sale, momentul trebue 

exploatat spre maximul de profit al mişcării teatrale. Acesta este 

cazul cărţii d-lui Acterian, pe care o semnalăm, cu toate că d-sa nu 

este încă în situaţia de a vorbi de o experienţă practică proprie. Dar 

dacă această experienţă îi lipseşte, d-sa este în schimb printre cei mai 

bine orientaţi în tendinţele actuale ale artei dramatice, cu o puternică 

pasiune pentru problemele specifice ale acestei arte şi mai ales 

cu o profund serioasă concepţie despre teatru. 

D. Acterian concepe teatrul ea o funcţiune esenţială a vieţii spiritului, 

refuzând astfel atât formula comună a teatrului socotit un mijloc 

de distracţie cât şi consecinţa ei logică, în înţelesul căreia teatrul 

poate fi o întreprindere lucrativă. Această concepţie este exprimată 

în termeni categorici: „Spectacolul de teatru nu este un divertisment; 

o reprezentaţie teatrală este tot atât de necesară omului cât este 

funcţiunea înţelegerii" (p. 79). Ea se desprinde apoi cu uşurinţă din 

întreg complexul de consideraţiuni cari formează substanţa celor 

două eseuri din partea dela sfârşit a broşurii. 

Căci, deşi într'o formă lipsită de pedanterie, fără sistematizări 

metodice, cartea d-lui Acterian examinează toate aspectele problemei, 

dela repertoriu până la începutul de pregătire, în conservator, 

a actorului, elementul de transmisiune esenţial al emoţiei dramatice. 

Problema repertoriului se pune şi independent, dar ea se pune 

mai ales în legătură cu problema montării şi a interpretării in general. 

Directorii de teatru cari sunt oameni de afaceri, ca să-şi justifice 

lipsa de ideal sau lenea de gândire găsesc o ieftină scuză în criza 

care există aproape totdeauna, într'un fel sau în altul, ori în gustul 

publicului. Dar nu orice fel de public este hotărîtor pentru caracterul 

artei dramatice, apoi înşişi directorii de teatru contribue adeseori 

la deformarea gustului public. Datoria adevăratului director esie 

să înfrunte o concepţie josnică şi să supună publicul directivei ideale. 

*) Cuvânt înainte de Edward Gordon Craig. Editura Vrerrea, 1956.


D. Acterian citează aici pe Eminescu, care a văzut drept şi adâac şi 

în această privinţă. Poetul cerea, acum 60 de ani, în cronicele dramatice 

publicate în Curierul de Iaşi: „repertoriu de piese care să intereseze 

prin caracterele lor, nu numai prin romanticitatea întâmplărilor.. 

. repertoriu ales, neatârnând de publicul mare,,," (p, 56). 

Problema repertoriului se pune însă mai cu seamă în legătură 

cu aceea a interpretării. Căci este adevărat că „dacă se întâmplă a 

avea în repertoriu Sofocle şi Labiche, oricine preferă un Labiche 

bine jucat unui Sofocle masacrat" (p. 103). Aici se găseşte marea 

slăbiciune a teatrului românesc. Judecata d-lui Acterian nu cunoaşte 

menajamente, în această privinţă şi nici nu se opreşte la calea jumătate. 

După d-sa — şi cine l-ar putea contrazice — nu există o artă 

dramatică românească propriu zisă, ea formează încă un deziderat 

pentru viitor. De o sută de ani de când facem teatru, am avut actori 

excelenţi, ca virtuţi personale, şi destui, şi totuşi nu s'au format 

încă elementele unei arte dramatice care să fie proprie mediului 

nostru şi structurii sufleteşti a neamului nostru. Aceasta din cauza 

unui viciu care a avut mai multe aplicări în cursul acestui veac şi, 

dacă unele dintre ele au încetat să se manifeste, în domeniul artei 

dramatice persistă şi astăzi. Vorbim de mania imitaţiei. D. Victor Ion 

Popa releva cu mult umor, într'o conferinţă, semnificaţia începutului 

teatrului românesc. Acest început s'a făcut cu o piesă franţuzească, 

jucată în limba grecească, în palatul domnului fanariot Caragea. 

Poate că n'am reprodus exact termenii, dar sensul este acelaşi, căci 

nici unul din factorii acelui spectacol memorabil nu era cu adevărat 

românesc. Mania imitaţiei şi-a păstrat vigoarea până astăzi, iar modelul 

a rămas acelaşi teatru francez. In loc să împrumutăm dela alţii 

numai ideea, nu şi spiritul în care este ea întrupată, în loc să ne 

mărginim la metode de lucru şi la sugestii, noi transpunem exact, în 

mediul nostru, fenomenul descoperit aiurea. Imitaţia merge astfel 

până la tehnica formală, pe când ideea, ... „sădită în noi, trebue să 

înflorească în spirit, tehnică şi artă originală. Nu putem ajunge aici 

decât asvârlind de pe noi toate ţoalele străine. E clipa premergătoare 

stilului nestru. Stilul se află ascuns în noi; expresia acolo trebue 

căutată" (p. 49—50). 

De sigur acest stil propriu firii noastre, ale cărui elemente 

primordiale se găsesc în spiritul şi limba celor 14 milioane de ţărani 

şi muncitori români, „cari n'au nimic comun cu teatrul care s'a făcut 

de o sută de ani în această ţară" (p. 49), nu se poate elabora la comandă. 

El este însă mai ales produsul străduinţelor regizorului sau 

directorului de scenă. Directorul de scenă este cel care concepe spectacolul 

în întregime, inainte de începerea repetiţiilor, ,,el este spiritul 

care transformă opera poetului dramatic în opera de artă a scenei" 

(ip. 82). In concepţia d-lui Acterian, directorul de scenă este dublat 

de un dramaturg, a cărui activitate se aşează între aceea a directorului 

de scenă şi a regizorului de repetiţii. „Dramaturgul, luând cunoştinţă 

de opera literară şi de viziunea regizorului (= director de scenă), 

studiind îndelung lucrarea care va trebui interpretată, lămureşte fiecărui 

actor în parte, prin conferinţe, prin convorbiri, atât opera dramatică, 

care va servi spectacolului cât şi viziunea regizorului. Apoi


prin analize şi sinteze dramaturgul studiază înainte de începerea repetiţiilor 

personagiile piesei împreună cu actorii, scenă de scenă, 

sentiment cu sentiment; ideea fiecărei clipe dramatice din spectacol 

va căpăta valoare şi va fi astfel cunoscută de întreg materialul uman. 

Limpezirea tuturor problemelor care se pun în faţa actorilor se face 

cu cea mai mare grijă, pentru ca materialul uman să aibă în interpretare 

adevărul şi autoritatea cugetării poetice" (p. 82—83). 

E evident că o asemenea metodă de lucru nu este uşoară de loc, 

dar tot atât de adevărat e că numai astfel se pot evita două greşeli 

curente în arta dramatică aşa cum se practică astăzi la noi. Mai întâi, 

faptul că actorii trec dintr'o piesă în alta, dintr'un rol în altul, în 

aceeaşi dispoziţie sufletească şi întrebuinţând exact aceleaşi mijloace 

de expresie. „Actorul nu caracterizează; el are un singur accent, o 

singură atitudine, o singură voce, acelaşi gest inestetic repetat până 

la oboseală" (p. 84). Şi, ceeace e mai rău, în asemenea împrejurări 

calităţile de ordin psihic ale actorului trec pe al doilea plan, rămânând 

pe întâiul „fizicul" şi „câteva atribute strict necesare pentru 

apariţia scenică". Al doilea defect constă în lipsa de pregătire a actorului 

pentru a înţelege întreagă piesa, cu problematica fiecăruia dintre 

personagii. Astăzi adeseori actorii se desinteresează de scenele în 

care ei nu figurează şi de aceea e atât de greu, dacă nu imposibil, 

să se încadreze perfect în atmosfera piesei, contribuind cu maximul 

de posibilitate la realizarea artistică a spectacolului. 

Problema actorului român este din cele mai acute. Poate cele 

mai frumoase pagini din cartea d-lui Acterian, sunt acelea care vorbesc 

despre munca şi pregătirea actorului. Educaţia dramaturgică a 

actorului trebue să înceapă din conservator şi să continue în tot 

răstimpul carierei sale. In nici o altă ţară din lume nu se impune cu 

atâta necesitate reforma conservatorului, ca la noi. Căci „elevul care 

studiază în această şcoală nu face decât să înveţe câteva poezii, 

câteva scene pentru care un singur profesor (sublinierea e a autorului), 

care e actor, îl găseşte potrivit. Un singur profesor, o singură 

clasă, un singur om pentru o cultură atât de variată a unui viitor 

misionar de artă. Rezultatul este nul: elevii nu fac decât să imite 

maestrul. Astfel continuă tradiţia unei bresle" (p. 72—73). 

Să mai reproducem şi acest pasaj profund adevărat şi plin de 

căldură comunicativă, despre munca actorului: „Actorul este pe scenă 

într'un continuu dans al tuturor funcţiunilor sale, dar în nici o clipă 

nu trebue să-şi dea seama că dansul său este frumos, aşa cum se 

complac mulţi dintre dansatori. 

Nu te privi în oglindă, ci cunoaşte-te — e întâia lecţie sănătoasă 

care trebue s'o practice actorul. Căci dacă mintea înţelege şi sufletul 

simte, trupul se va supune fără cârtire. Ochiul va avea lumina, 

braţul hotărîre, grumazul încordare să sublinieze cuvântul înţeles. Ajutorul 

este în complexul psiho-fizic al gândului. Acolo stau mişcările 

simple şi voinţa de a le imprima, care se schimbă mereu în această 

devenire. Astfel se îndepărtează pozele stereotipe studiate in oglindă 

care dau actorului un singur gan, calapod grabnic uzat; oglinda blestemată 

dărueşte doar câteva imagini de un frumos îndoelnic, care 

leagă artistul pentru totdeauna într'un mers, într'un fel de a se aşeza, 

într'un singur fel de a spune pentru toată viaţa scenică. Bunul simţ


însă şi observaţia interioară critică vivifică cu amănunte, cu nuanţe, 

cu jocuri de nuanţe care fac tot farmecul unei compoziţii artistice" 

(p. 86—87). 

N'am făcut, în rândurile de mai sus, decât să spicuim câteva din 

ideile esenţiale ale broşurii d-lui Acterian. Eseul dela început, „Despre 

tragic", fiind de alt domeniu decât acela al artei dramatice, l-am 

trecut cu totul cu vederea. Şi în rest însă, ideile expuse sunt atât de 

interesante şi atât de utile, încât de lectura cărţii nu poate dispensa 

nici cea mai desvoltată dare de seamă. 

OLIMPIU BOITOŞ 

CRONICA PLASTICĂ 

EXPOZIŢIA PICTORULUI CORIOLAN MUNTEANU 

(SALA PREFECTURII) 

Din cele 74 de lucrări expuse vom ocoli a ne ocupa de acelea 

în cari se poate identifica intenţia maeştrilor săi direcţi sau indirecţi 

(St. Dumitrescu, Tonitză, Lothe) — lucrări neglijabile de altfel, realizate 

încă pe timpul când îşi făcea studiile la şcoala de Arte Frumoase 

din Iaşi — stăruind mai vârtos asupra acelora cari ne prezintă 

sensibilitatea şi înţelegerea picturală a d-lui M. într'o formă purificată 

şi independentă de preocupările altora. Sunt puţine aceste 

lucrări, mult promiţătoare însă. Menţionăm cele trecute în catalog cu 

No. 1, 3, 5, 9, 18, 36, 38, 52, ş. a. 

Refuzând toate facilităţile dl. Munteanu în pictura d-sale nu se 

defineşte prin predominarea unei calităţi sau tendinţe pe cari epoca 

noastră le acordă atât de generos pictorilor şi pe cari cei slabi le 

îmbrăţişează ca pe o formulă salvatoare — el caută acea organizare, 

acea totalitate fără de care o operă nu este o operă, ci o 

confidenţă facilă, o mică gentileţă. El caută deslegarea acestei mari 

contradicţii din domeniul picturii: obiect material, obiect fabricat de 

mâinile omului, care însă trebue să conţină atât imaginea lumii exterioare 

cât şi omul însuşi. A face un tablou, înseamnă pentru dl. M., 

a traduce în imaginea unui obiect, toate ideile, sentimentele, toată 

muzica pe cari obiectul Ie sugerează; înseamnă a materializa în imagine 

acele calităţi pe cari obiectul le are dar nu le manifestă. 

A se picta pe sine prin obiect e posibil cu condiţia ca să nu devieze 

în „supra impresiune". Cu alte cuvinte a face un tablou înseamnă a 

crea un obiect din imaginea unui obiect — şi a da formă „sentimentelor" 

şi „ideilor". Dar aceste sentimente şi idei să fie exprimate în 

aşai fel, ca forma lor să fie valabilă prin ea însăşi, independent de 

ele. Dacă nu, devine anecdotă sau literatură. Un tablou este un obiect. 

Ca o maşină. 

In lucrările sale recente dl. Munteanu nu pretinde mai mult dela 

meşteşugul său decât poate primi. Dar trebue ca In viitor să nu se 

mulţumească cu mai puţin. r ş q r b a n

MIŞCAREA CULTURALĂ 

Cărţi şi Reviste 

IN NUMĂRUL de pe Aprilie al revistei 

„Gândirea", un substanţial eseu al dom 

nului Vasile Băncilă, Duhul sărbătorii. 

De o claritate latină, acest adânc gândit 

articol opune spiritului desagregant al 

epocii noastre de criză morală, intuiţia 

metafizică a poporului românesc, aspi 

raţia lui spre transcendent, sub stăpâ 

nirea duhului eliberator al sărbătorit. 

Tradiţia românească îşi găseşte în D. Va 

sile Băncilă un lucid teoretician al înţe 

lesurilor ei profunde. Să rupem o pagină 

care prin inspiraţia ei purificatoare, e ca 

un botez spiritual, o terapeutică sufle 

tească. 

,,In adevăr, în existenţa obişnuită, 

nesărbătorească, mai ales trei sunt leit 

— motivele de suferinţă ale conştiinţei: 

este ideia limitelor, contradicţiilor şi tu 

turor mizeriilor eului propriu; este con 

flictul cu societatea, concurenţa cu se 

menii; şi este ideia raportului dintre noi 

şi natură sau realitatea ca atare, raport 

în care uneori suntem noi contrazişi, al 

teori noi contrariem realitatea şi în care 

adesea avem sentimentul că nu înţele 

gem nimic din sensul acestei realităţi ge 

nerale. E aici un întreit blestem care for 

mează răul conştiinţei. Dar tocmai acest 

blestem cu trei feţe dispare în sărbătoare! 

Căci sărbătoarea e sentimentul comuniu 

nii depline cu societatea şi cu cosmosul 

sau cu realitatea generală, fiind, pe dea 

supra, şi sentimentul absolutei coineidări 

a ta cu tine însuţi fără contradicţii şi 

artificialităţi, fără limite şi mizerii. Săr 

bătoarea este sentimentul luminos al îm 

părtăşirii tuturora din acelaşi sens, care 

ajunge să umple toată realitatea conce 

pută ca o nesfârşită ordine providen 

ţială. Sărbătoarea este existenţa unifi 

cată şi transfigurată. Durerea de a îm 

părţi existenţa în două — căci o aseme 

nea durere există — în lumea de aici şi 

lumea invizibilă, care s'a precizat în dua 

litatea fenomen-numen din filosofia kan 

tiană, dispare însfârşit în mare parte în 

sărbătoare şi în orice caz nu mai e un 

chin. In paranteza magică a sărbătorii, 

transcendentul se coboară şi se arată oa 

recum în lume, făcându-i pe muritori să-i 

simtă prezenţa, să bănuiască fâlfâitul 

inefabil de aripi al marelui duh nevă 

zut. Sau, dimpotrivă, lumii istorice i se 

dă privilegiul de a fi ridicată, printr'o 

translaţie spirituală, către împărăţia lu 

minii extatice a transcendentului. In 

timpul sărbătorii, creştinul simte pămân 

tul boltindu-se spre cer sau i se pare că-i 

înregistrează largi palpitări spirituale. 

Din cauza aceasta, sărbătoarea realizea 

ză o atenuare a forţei gravitaţiei univer 

sale. Legea individuării îşi domoleşte şi 

ea aplicarea, odată cu slăbirea gravita 

ţiei, şi toate lucrurile se spiritualizează. 

In sărbătoare, orice obiect, orice frag 

ment de realitate are semnificaţie, nu 

mai e nimic opac, nici o soluţie de con 

tinuitate, totul intră şi participă la fee 

ria generalului. Sentimentul densităţii, al 

plenitudinii existenţei, se uneşte cu a- 

cela al degajării ei de gravitare telurică 

şi de cantonare locală. Sărbătoarea devi 

ne un moment de finalitate, fără a fi to 

tuşi un sfârşit, e ca un ideal realizat, că-

: 


ruia nu i se ridică farmecul, e o tendin 

ţă de fuziune a realului prezent cu idea 

lul. Creştinul simte sărbătoarea ca pe 

o victorie continuă şi calmă, ca pe o tre 

cere sub arcul de triumf al cosmosului, 

în bună tovărăşie cu geniile bune ale 

existenţei şi sub raza paternă a Divini 

tăţii. Iată de ce sărbătoarea apare ca 

existenţa raţionalizată. Nu raţionalizare 

în sens ştiinţific, ci în sens spiritual. In 

sărbătoare, nu mai e nevoie să se caute 

raţiuni de viaţă căci existenţa prin ea în 

săşi oferă o supremă raţiune. Sărbătoa 

rea e mijlocul pitoresc prin care se co 

munică o asemenea raţiune. Cunoaşterea 

prin lumina sărbătorii îl face pe om să 

se simtă totodată anbmim şi adânc per 

se nai, să se simtă ridicat la potenţa ma 

ximă a omeniei lui. Dacă misticul şi în 

ţeleptul sunt fericiţi sau cel puţin plini 

de sens, e pentrucă ei au găsit secretul 

să trăiască realitatea sub perspectiva 

unei permanente sărbători. Ceilalţi nu pot 

avea această viziune decât cu intermi 

tenţe. Sărbătorile îi ajută în acest scop. 

Atunci încetează concurenţele, limitări 

le, problematizările, cerul devine marea 

frescă a vieţii, omul capătă zelul de a 

înfăptui acordul complect cu Creatorul, 

cu existenţa generală, cu el însuşi, cu 

obştea vieţii. Sărbătoarea e o deschidere 

către transcendent, ceeace aduce vieţii 

harul unei blânde şi prestigioase subli 

mări. Ea este o anticipare pământeană 

a raiului". 

Emil Giurgiuca 

Pr. SPIRU I. APOSTOL, Traduceri în 

româneşte din literatura veche creştină. 

Huşi, 1935. 

Nu putem decât să felicităm pe autor 

pentru ideea nimerită ce a avut de a 

ataca această problemă. Acuma, când se 

pune tot mai insistent chestiunea creerii 

unui corp sistematic de traduceri din 

S-ţii Părinţi, o asemenea lucrare este in 

dispensabilă tuturor acelora cari vor fi 

ispitiţi să se înhame la" astfel de tradu 

ceri. Căci nu e iertat de a te apuca să 

traduci o pagină din acest domeniu fără 

de a te interesa mai întâi dacă respec 

tivul autor a mai fost tradus de alţii 

înaintea ta. Şi unde vei putea găsi răs 

punsul mai lesne, dacă nu in această lu 

crare, sau întruna viitoare, pe care o 

dorim mult complectată? însuşi Părinte 

le Spiru Apostol recunoaşte că lucrarea 

D-sale are lacune. Ii dorim să găsească 

timpul şi energia ca să le umple cât mai 

repede. Şi D-sa nu trebue să uite că 

trebue să-şi întindă investigaţiile şi aci 

ir. Ardeal. 

E necesar să mai adaog că pentru vii 

torii întocmitori ai unui Corpus Patrolo- 

giae pe româneşte, consultarea acelor 

vechi traduceri — pe urma cărora ne pu 

ne aşa de comod Părintele referent al 

Episcopiei Huşilor — va fi un fecund is- 

vor de sugestii? Că ei sunt datori să ţină 

seamă de tradiţia reprezentată de aceste 

tălmăciri mai vechi, de perlele ce vor 

fi presărate acolo şi pe care cată să şi-le 

însuşească? Că ar fi bine ca unele din a- 

ceste texte mai vechi, în caz când prin 

limba lor reprezintă o reală şi valoroasă 

operă literară, să fie retipărite tale- 

quale sau cu foarte uşoare adaptări la 

graiul de acum? 

Iată numai câteva din problemele pe 

care le stârneşte studiul acestor tradu 

ceri din S-ţii Părinţi. 

Şt. Bezdechi 

G. URSU, Istoria literară a Bârladu 

lui. II. Bucureşti, 1936. 

Lucrarea d-lui Ursu are o îndoită va 

loare, pentru adevărurile pe cari le sta 

bileşte cu privire la tema aleasă şi, în 

rândul al doilea, pentru îndemnul ce-1 

poate aduce altor cercetări similare. Şi 

în trecut ca şi astăzi, nu s'a concentrat 

în capitală toată mişcarea literară a ţă 

rii. Există anumite oraşe unde, prin jo 

cul întâmplării la început, apoi prin pu 

terea tradiţiei, s'a menţinut viu decenii 

dearândul cultul literar şi adeseori cu 

rezultate de invidiat chiar pentru un cen 

tru cum e capitala. Bârladul face parte 

din categoria acestor oraşe predestinate 

şi cercetarea peripeţiilor prin interme 

diul cărora şi-a dat el contribuţia la evo 

luţia literaturii noastre moderne, este o


întreprindere dintre cele mai frumoase. 

Lucrarea tipărită acum este numai un 

fragment. D. Ursu a conceput un plan 

vast, îmbrăţişând năzuinţele literare 

validitate în târgul Bârladului în tot de 

cursul veacului nostru, dela întâiul an 

chiar, anul de apariţie al Sămănătorului, 

deci momentul care marchează o nouă 

etapă în evoluţia scrisului românesc. 

Judecând după metoda întrebuinţată în 

fragmentul ce ne stă în faţă, suntem si 

guri de pe acum că întreagă cercetarea 

va fi plină de merit. 

Criteriul de grupare a materialului îl 

formează revistele, în jurul cărora s'a 

concentrat şi la Bârlad, caşi în alte părţi, 

bine'nţeles, mişcarea literară a vremii. 

Autorul nu se mărgineşte însă să pri 

vească izolat eforturile ce s'au desfăşu 

rat în Bârlad, ci le integrează pe acestea 

in curentele literare ale vremii, stabilind 

punctele de legătură şi pe cele de dife 

renţiere deopotrivă. Fragmentul de faţă 

tratează despre trei reviste; Făt-Frumos, 

Freamătul şi Florile Dalbe, dintre cari 

cea mai valoroasă este, de sigur, întâia. 

Fa a apărut în momentul când Sămănă- 

torul îşi făcuse drum şi determinase un 

curent de înviorare a scrisului românesc 

prin recurgerea la isvoare de inspiraţie 

autohtone. Dincoace de munţi Luceafă 

rul ţinea tovărăşie, cu virtuţi proprii, 

faimoasei reviste dela Bucureşti şi ace 

laşi lucru îl făcea în Bucovina, cu mai 

puţină strălucire, dar cu necontestată 

vrednicie, Junimea literară. In momen 

tul acesta, exact la 1904, apare la Bâr 

lad revista Făt-Frumos, care, deşi o revistă 

de margine, nu se mulţumeşte să urme 

ze з.-beşte directiva dela centru, ci afir 

mă din proprie iniţiativă şi grija pentru 

formă, pentru arta expresiei. Explicaţia 

acestui fenomen stă în faptul că noua re 

vistă era condusă de poetul G. Tutovea- 

nu, care se formase în atmosfera esteti 

zantă a Junimii, din care Sămănătorul 

nu moştenise nimic. Este semnificativ că 

Bârladul a îmbinat permanent cultul 

pentru inspiraţia autohtonă sau ,,fondul 

românesc" cu grija pentru arta formală, 

făcând acea „sinteză de junimism şi să 

mănătorism" pe care a apărat-o apoi vre 

me îndelungată, până după războiu. Căci 

aceeaşi directivă s'a manifestat şi la re 

vista Freamătul, apărută mai întâi la 

Tecuci, îr» 1911 şi trecută pe urmă, în a- 

nul următor, la Bârlad, precum şi la 

Florile Dalbe, tipărită mai întâi în 1915 

şi reluată din nou după războiu, în 1918, 

ca întâia publicaţie literară de după în 

volburarea epocală. Continuitatea se ex 

plică şi ea prin prezenţa în fruntea tutu 

ror revistelor acestora a poetului Tuto- 

veanu căruia d. Ursu îi face dreptate în, 

paginile broşurii sale, restabilind pe ba 

ză de date sigure şi de confruntări meri 

tul lui important în mişcarea literară a 

Bârladului şi a ţării întregi. Ca să se 

vadă că nu exagerăm făcând această le 

gătură, vom cita un singur amănunt: la 

Florile Dalbe dela Bârlad s'au afirmat 

scriitori ca V. Voiculescu, Victor Ion 

Popa, I. M. Raşcu, I. Valerian, G. M. 

Vlădescu etc. cari au astăzi un nume în 

istoria literaturii noastre contimporane. 

Cu toată grija ce o are de a restabili 

adevărul în ceea ce-1 priveşte pe G. Tu- 

toveanu, d. Ursu nu pierde din vedere 

nici partea de merit a tovarăşilor lui de 

la început: D. Nanu, Corneliu Moldo- 

vanu şi Emil Gârleanu, toţi trei scriitori 

consacraţi, precum şi a altor colabora 

tori pe cari puterile nu i-au ajutat la 

sboruri mai înalte şi cu îndelung ecou. 

Olimpiu Boitoş 

SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ (No. 

1—2—3, 1936. Director: D. Guşti. Ed. 

Institutului Social Român). 

După un deceniu şi jumătate de exis 

tenţă а I. S. R. se cuvine să facem un 

scurt bilanţ de activitate a unei şcoli so 

ciologice şi a unui întreg curent de cer 

cetare ştiinţifică românească. 

Fără să enumerăm aci mlădiţele, cart 

au ţâşnit din tulpina solidă a Institutului, 

trebue să ne oprim la cea mai importantă 

a ei: metoda şcoalei sociologice Bucu- 

reştene şi tribuna de pe care s'a propagat 

şi s'a făcut cunoscută în toate colţurile 

lumii, Archiva. Intr'adevăr, dupăce în ani 

grei de muncă trudnică s'a putut înche-


ga şi cristaliza această metodă, trebue fă 

recunoaştem că fără această tribună vigu 

roasă şi solidă, doctrina s'ar fi pierdut in 

vânt şi materialul adunat n'ar fi putut 

da fundamentul şi stilul unei construcţii 

originale româneşti, 

Archiva a fost aceea care a aruncat 

ideile, le-a supus discuţiei, le-a adunat 

în sistem, căutându-le o unitate de în 

cadrare şi sistematizare. Dacă vom răs 

foi primele caiete ale Archivei, vom gă 

si, ce e drept, o serie de idei şi de cer 

cetări plasate cu o firavă încadrare în 

planul unui sistem de gândire. Planul 

însă a fost totuşi prevăzut şi gândit 

dinainte. 

Cercetările monografice au început 

ceva mai târziu, dar munca de prepara 

re a terenului şi de împământenire în 

săşi a sociologiei, a fost început. 

In primii ani a trebuit să se facă deci 

împământenirea acestei ştiinţe, care nu 

avea încă adepţi, care încă nu dispunea 

de muncitori convinşi şi de susţinători 

optimişti. Ani dearândul I. S. R. se afla 

în faza de pregătire a terenului şi de 

propagare a ştiinţelor sociale, 

Archiva nu făcea altceva, decât să dis 

cute marile reforme sociale, cari, după 

războiu, se puneau pretutindeni pe glob 

şi care aveau menirea să impună cate 

goric necesitatea studierii şi la noi a tu 

turor condiţiilor de viaţă, în vederea re- 

tcrmelor care şi aci trebuiau să se facă 

imediat. 

A doua fază — am putea spune — este 

epoca in care I. S. R. începe campania 

cea mare prin seriile anuale ale confe 

rinţelor, prin publicarea lor în volume de 

sinteză şi prin colaborarea la Archiva л 

tuturor oamenilor politici chemaţi să 

realizeze chiar reformele sociale. Era 

perioada de cointeresare a oamenilor 

politici. 

Omul care stătea in umbră, şi dirija 

sistematic, am putea spune planificat, 

pentru pregătirea inductiva a reformelor 

(dela realitate la legi), a reuşit să co 

ordoneze toate forţele în jurul acestei 

academii, care astăzi este la noi poate 

cea mai importantă academie. 

Paralel cu această fază a început pe 

rioada lucrărilor pe teren, cunoaşterea 

realităţilor, din care urma să se facă, 

inductiv, marile reforme, pe care le aş 

tepta ţara întregită. Această a treia fa 

ză a fost cea mai grea, poate cea mai 

importantă şi cea mai rodnică. 

Este cea mai grea, fiindcă un bun so 

ciolog şi un cercetător pozitiv îşi dă 

seama, că scrutând realităţile atât de 

variate, atât de mobile, de dinamice şi 

de contradictorii, nu putea emite apriori 

concluzii definitive, menite să dea suges 

tii arbitrare pentru facerea reformelor. 

Realitatea era încă necunoscută. Fire 

le infinit de multe şi infinit de încurca 

te ale realităţii sociale încă nu erau a- 

dunate mănunchiu, ca să fie cunoscute 

in toată dinamica lor schimbătoare. Era 

grea, fiindcă un bun sociolog nu putea 

să se lase condus nici de postulatele 

idealiste ale sufletului său şi nu se pu 

tea lăsa nici sclavul unor deziderate, 

cari se cereau realizate imediat după 

războiu. 

Iată dece Dl Guşti a trebuit să pur 

ceadă mai întâi la descifrarea realităţii 

sociale. Deaceea s'a născut Monografia 

iociologică. 

Ani dearândul s'a lucrat pe teren, ani 

dearândul s'a adunat material, care nici 

astăzi, poate din prudenţa exagerat 

de severă a diriguitorului, încă n'a a- 

juns la lumină. 

Este adevărat, că materialul acesta nu 

mai după ordonarea şi sistematizarea 

lui îngrijită, primea o valoare incontes 

tabilă, înainte de această muncă nu era 

altceva, decât un morman de material et 

nografic, istoric, de folclor, etc. 

Monografia sociologică este o metodă 

de cercetare şi o metodă de coordonare. 

Archiva a fost multă vreme tribuna aces 

tei metode şi a încercat să cristalizeze 

premisele într'un sistem de gândire so 

ciologică originală, care astăzi este So 

ciologia românească. 

Tendinţa şcoalei sociologice dela Bu 

cureşti este să ajungă cu timpul o ştiin 

ţă a naţiunii, pe care să se reazime în 

treaga politică a statului român.


Archiva a fost însă multă vreme şi este 

încă şi azi, accesibilă numai specialişti 

lor şi deci inaccesibilă publicului mare, 

care ar dori să se edifice asupra reali 

tăţilor sociale dela noi. 

Iată dece s'a ivit necesitatea unei tri- 

pune practice şi accesibile marei masse 

a cărturarilor de toate categoriile. Dl 

Guşti, iniţiatorul I. S. R, şi al Archivei, 

a înţeles acest lucru şi cu începerea a- 

nului curent a scos această a doua tri 

bună, rare are de scop să popularizeze 

metoda monografiei sociologice şi să pu 

blice rezultatele mai importante ale cer 

cetărilor, Iri forma aceasta sociologia ro 

mânească se va lărgi vertiginos şi cerce 

tările se vor întinde poate în toate re 

giunile ţării, 

Djpace sociologia a fost introdusă în 

şcoala secundară ca materie fundamen 

tală, după ce ea se predă la şase catedre 

ale universităţilor noastre, dupăce este 

propagată şi de cele două filiale ale I. S. 

R, (cea dela Timişoara şi dela Chişinău), 

era neapărată nevoie de această nouă 

revistă, ca să popularizeze şi mai mult 

ştiinţa socieiăţii. 

într'adevăr, Archiva a fost concepută 

pe baze prea monumentale. Stilul mare 

internaţional şi studiile sale savante 

(publicate în 1. franceză, germană şi en 

gleză), au transformat-o în vehicolul 

mondial al sociologiei şi au făcut-o mo 

nitor general al problemelor sociale. 

Revista „Sociologie Românească" este 

scrisă insă numai pentru ţara noastră. 

Ea este menită întâi să popularizeze 

metoda şi să continue propagarea mai 

departe a ştiinţelor sociale. Dl Guşti, în 

prefaţa primului număr, face enunţarea 

precisă a acestor puncte programatice 

şi Dl Herseni caută să definească încă 

odată „rostul monografiilor sociologi 

ce". Datorită acestor două tribune şi da 

torită I. S. R., sociologia va avea la noi 

o atât de mare aplicare, încât, preve 

dem, o să înglobeze toate ştiinţele prac 

tice, cari vor aduce cândva fericirea po 

porului, Pentrucă deşi „filosofia precede 

logic sociologia", realităţile sociale pre 

există, dupăcum limbajul, ca fenomen 

social există înaintea gramaticei şi a fi 

lologilor. 

Dacă sociologia înţelege să rămână 

mai departe o ştiinţă pozitivă şi va în 

ţelege mai ales, să devină din ce în ce 

mai pozitivă şi mai exactă, atunci va 

continua să rămână mereu inductivă. Şi 

în acest caz monografia îşi va păstra 

toate întâietăţile. In acest sens socio 

logia va refuza să fie vreodată o ştiinţă 

speculativă. 

Dar dacă ea se bazează exclusiv pe 

realităţile sociale, aceasta nu însem 

nează că se împacă să fie o adunare en 

ciclopedică de material etnografic, ci va 

tinde spre înfăţişarea strictă a sinte 

tizărilor. In acest sens a trebuit să ple 

ce, paradoxal, dela „întregul social" fă 

ră să înceteze o clipă măcar, de a con 

sidera tot numai realităţile sociale. Este 

o logică axiomatică a unităţii şi a între 

gului, pe care germanii îl numesc „Ge- 

schlossene Einheit". 

In stadiul actual ^1 sociologiei româ 

neşti acest întreg unitar a fost conside 

rat satul. Totul va porni deci dela mo 

nografia satului. 

Sau adunat materiale nesfârşit de va 

riate şi foarte preţioase. S'au ivit însă 

în cale şi o serie de greutăţi neprevăzu 

te şi în aparenţă insurmontabile. Socio 

logia românească vrea să purceadă dela 

monografia sociologică a satului, la mo 

nografia sociologică a regiunii şi a ţării 

întregi, ca în forma aceasta să contribue 

în cele din urmă la „Monografia lumii" 

Greutăţile aci vor fi extraordinar de 

mari. Dacă datele adunate până azi se 

coordonează atât de greu, cum se vor 

putea coordona, explica şi interpreta a- 

tunci date ce se vor aduna, nu sporadic 

din câteva sate, din câteva zeci de sa 

te, ci din toate punctele caracteristice 

ale ţării? 

Noi credem că aci, printr'o mişcare 

de translaţie, se iveşte şi necesitatea 

unei schimbări de metodă. Monografia 

nu înseamnă numai studiul un)ei uni 

tăţi de aşezare rurală, ci poate însem 

na şi studiul unei unităţi de altă natură, 

a unui fenomen social, cum ar fi de


pildă o monografie a exodului rural, a 

problemelor de populaţie, a sinucideri 

lor (pe vârste, sexe şi categorii sociale), 

a comerţului licit şi ilicit, a contraban 

dei comunelor de graniţă, a formaţiuni 

lor profesionale, a vieţii morale, sexua 

le (intra- şi extraconjugale) pe profe 

siuni, etc, etc. Sunt o mulţime de pro- 

"jîene, cari pot constitui subiectul uni 

tar şi integral (Geschlossene Einheit) 

al unei „monografii". 

Şi noi — trebue s'o mărturisim — mo 

nografia viitoare a regiunii sau a ţării 

întregi nici nu ne-o putem imagina alt 

fel, decât după această descongestionare 

sistematizatoare. 

Vom vedea că atunci, când şcoala bu- 

cureştiană va fi acumulat materialul, nu 

din câteva zeci, dar din câteva sute de 

comune rurale, se va ivi imperios nece 

sitatea sintetizării materialului şi a me 

todei însăşi. 

„Monografia" atunci nu va mai fi mo 

nografia satului, ci monografia unui fe 

nomen social izolat, al unor valori, al 

unor raporturi, sau al unor norme. 

Atunci nu vom avea numai problema 

,,vecinătăţilor" din satul Drăguş, sau 

problema „pescuitului" şi a „cununei" 

din satul Şanţ, sau problema „Husari 

lor" din satul Drăguş, ... ci vom avea 

problema vecinătăţilor rurale în general, 

a pescuitului în general, a sociologiei 

copilului, a generaţiilor rurale, a reli 

giei, a artei, a raporturilor de drept, a 

economicului, a educaţiei etc. 

Iată dece, noua revistă a Dlui Guşti, 

dupâce ne va da fireşte o serie de icoa 

ne fidele, a fenomenelor locale, va tre 

bui să vină şi cu publicarea unor stu 

dii de sinteză. Aceasta va fi adevărata 

operă de sociologie românească şi aces 

ta va fi drumul spre adevărata reformă. 

Este vorba deci nu de o invertire a me 

todei monografice, ci de o continuare lo 

gică şi sistematică a ei. 

Până acum I. S. R. a depus o muncă 

titanică. Dispune deja


zare, în cap cu d. V. Papilian, are cu 

vântul. 

Un lucru însă se cere spus. La Sibiu 

sau întâlnit câţiva oameni aleşi (şi e pă 

cat că n'au venit toţi câţi trebuiau să 

vie). S'au legat prietenii de gânduri, sa 

cristalizat o intenţie bună şi frumoasă. 

Pentru un început e mult. Dar nu e tot. 

Pentru izbândă se cere o desăvârşită 

bunăcredinţă din partea tuturor — şi 

multă, multă perseverenţă. 

/. C. 

CICLUL de conferinţe „Energii arde 

lene", organizat de revista noastră în a- 

ceastă iarnă, a fost încheiat în ziua de 

25 Februarie prin magistrala prezentare 

a gândirii lui Lucian Blaga de către 

prietenul şi colaboratorul nostru, Vasile 

Băncilă. 

Publicul, foarte numeros, care a urmă 

rit cu admirabilă atenţie conferinţele 

noastre a înţeles, desigur, că ciclul a- 

cesta nu putea fi scutit de un neajuns; 

In cuprinsul celor zece conferinţe câte 

s'au rostit, nu puteau fi înfăţişate toate 

energiile reprezentative din trecutul şi 

actualitatea Ardealului. In schimb ace 

laşi public a ratificat cu rară spontanei 

tate justeţea alegerii pe care am fă- 

cut-o: Din cele zece figuri ardelene de 

spre care s'a vorbit, nu putea fi omisă 

nici una! 

Nu tot aceasta este însă şi părerea 

ziarului „România Nouă" care, după 

conferinţa despre poezia lui Octavian 

Goga a găsit cu cale să publice un arti 

col de stil electoral despre poetul cele 

brat în conferinţa amintită. 

Gruparea noastră nu face politică şi 

astfel n'ar avea la ce răspunde articolu 

lui din ziarul citat, — dacă ea n'ar fi 

pusă direct în cauză. S'a întâmplat însă 

să fie aşa. Căci iată ce se spune în în 

cheierea amintitului articol: „Gruparea 

„Gând Românesc" este liberă să sărbă 

torească pe poetul Goga. Chiar să-i ri 

dice monumente şi statui. Dar după 

moarte. Căci pentru astfel de comemo 

rări trebue ales momentul oportun". 

Mulţumim „României Noui" de sfatul 

amical pe care ni-I dă şi regretăm că 

nu-1 putem urma întocmai fiindcă el se 

izbeşte de o mică dificultate pe care 

gruparea noastră se declară, totuşi, in 

capabilă să o înlăture: Octavian Goga a 

intrat de mult în istoria literaturii ro 

mâneşti, cu un lot atât de considerabil, 

cu un nume atât de răsunător, încât nu-i 

şi nu-i chip să-1 scoţi de acolo. Aşa ve 

dem noi lucrurile. 

Cum însă ziarul „România Nouă" este 

al unor oameni care s'ar putea să mai 

vie odată la putere, la rândul nostru ne 

permitem şi noi un sfat: Să ne lase'n 

pace deocamdată şi să aibă răbdarea să 

aştepte sorocul cu noroc. Atunci, prin- 

tr'un ordin de zi, va putea tăia numele 

poetului din toate tratatele de istorie 

literară, ca şi din programele de baca 

laureat şi din manualele şcolare care 

toate poartă vina de a vorbi — şi încă 

cu câtă insistenţă, Doamne! — despre 

poetul încă în viaţă. 

Când România Nouă va fi izbutit să 

facă în acest sens reforma istoriei noas 

tre literare, ne vom resemna şi noi să 

aşteptăm până „după moarte". 

Până atunci însă, regretăm, nu! 

C. R. 

CU DATA de 1 Aprilie, d-lui Victor 

Papilian i s'a încredinţat direcţia Teatru 

lui Naţional din Cluj. Increstăm cu bucu 

rie această numire, în paginile revistei 

noastre, care se mândreşte cu colaborarea 

d-lui Papilian, fiind încredinţaţi că ve 

nirea d-sale în fruntea înaltei instituţii 

de cultură a Ardealului va însemna în 

ceputul unei mişcări de înviorare, prin 

îndrăzneţe şi mult aşteptate inovaţii, a 

artei noastre dramatice. 

Căci ar fi timpul ca să ne încadrăm şi 

noi în marele curent al mişcării teatrale 

moderne. 

C. R. 

ERRATA: La p. 217, r. 4. de jos, se 

va ceti: un inactual. . . 

La p. 218: r. 14 de sus: splendide afir 

mări ale spiritualităţii. , .

AM PRIMIT LA REDACŢIE: 

B. Munteanp, Episodes Kantiens en Suisse et en France. Extrait de la „Revue de 

litterature comparće", annee 1935, fasc. 3. Paris. - 

Petru Staii, Icoane de lumină. Versuri. Ed. „Cuget Moldovenesc", Iaşi, 1936. 

G. £/rs«; : 

;IştoTia literară a. Bârladului. II. Bucureşti, 1936. 

Stelian Metzulescu, Literfle în Ţara Banilor. Comentarii asupra scriitorilor olteni 

contemporani. Voi. 1. Prefaţă de Paul I. Papadopol. 

ed. „Linia Nouă". 

Craiova, 

Alexie Viădoiaftu—rGorj, Minunile lui Dumnezeu. Bucureşti, 1936. 

G. Topârceanu, .Pirin-Planina. Episoduri tragice şi comice' din captivitate. Editura 

„Naţioriala-Ciornei , Bucureşti. 

Ion Călugării, Copilăria unui netrebnic. Roman. Editura „Naţionala-Ciornei", 

Bucureşti. " ; , \ 

M. Blecher, întâmplări în irealitatea imediată. Editura „Vremea", Bucureşti. 

DimitrieGuşti, Consideraţiuni în legătură cu un concurs universitar. Bucureşti, 

George Făcăoaru, 

19


ANUL IV. No. 3—4 MARTIE—APRILIE 1936 

CUPRINSUL: 

Eugeniu Sperantia, Definiţia şi condiţiile ştiinţei. 

N. Caranica, Lacrimi (versuri). 

Vasile Băncilă, Profetismul şi timpul nostru. 

Aristia Benche, Imnul făpturilor sau cântecul fratelui soare 

(trad. din Sfântul Francisc din Assisi). 

Giuseppe Cifarelli, Trăsnetul; Tunetul (versuri trad. din 

Giovanni Pascoli). 

Emanoil Bucuţa, Zilele Blajului (fragment). 

Emil Giurgiuca, Pe un ţărm de mare (versuri). 

Gherghinescu Vama, Stihuri. 

Radu Brateş, Gânduri pentru învierea din urmă; înviere la 

sat; Rugăciune pentru 'ntoarcere (versuri). 

Ion Gherghel, Carmen Sylva. 

/. M, Raşcu, Eminescu şi Alecsandri. 

Teodor A. Naum, In amintirea lui Ioan Paul. 

Constantin-Stelian, Final ftizie; Sângele pământului (versuri). 

M. D. Ioanid, Ursită pentru suflet (versuri). 

C. Мт-Lerca, Iarna (versuri). 

I. Chinezu, La mormântul unui scriitor ardelean (Al. Ciura). 

Edgar Papu, Dela caritate la simpatie. 

C R O N I C I 

CRONICI LITERARE. Ion Chinezu, George Gregorian, Săracă 

ţară bogată. — Marin Vătafu, C. Antoniade, Trei figuri 

din Cinquecento. 

CRONICA MUZICALA. Victor Papilian, Triptic de muzică italiană 

modernă. 

CRONICA TEATRULUI. Olimpiu Boitoş, Haig Acterian, Pretexte 

pentru o dramaturgie românească. 

CRONICA PLASTICA. R. Şorban, Expoziţia pictorului Coriolan 

Munteanu. 

M I Ş C A R E A C U L T U R A L A 

CĂRŢI ŞI REVISTE. Gândirea (Emil Giurgiuca), Spini I. Apostol, Traduceri 

în româneşte din literatura veche creştină (Şt. Bezdechi); G. Ursu, Istoria 

literară a_Bârladului, II. (Olimpiu Boitoş); Sociologie Românească (Oscar Jianu).-^ 

ÎNSEMNĂRI t Organizaţia scriitorilor din Ardeal (I. C.); „Energii ardelene" (G. R.); 

Redacţionale. « 

Tipografia . C a r t e a R o m â n e a s c ă " Cluj, Calea Dorobanţilor No. 14 

CENZURAT LEI 30.

Nr.3-4

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?