Jurnal de Adolescent - clasa a XI-a F

Liceul Teoretic “Miron Costin”

An școlar 2019-2020

Clasa a XI-a F

Specializare știinte ale naturii

diriginte,

prof. Coșniță Emilia-Felicia

Ediția

a III-a

COLECTIVUL REDACȚIONAL

#clasa a XI-a F

ANTĂLUȚE SILVIA

ARTENIE DENISA-GABRIELA

BACIU MĂDĂLINA

BALAN IOANA-GEORGIANA

BĂDĂRĂU CĂTĂLINA-FLORENTINA

BUTA MARINICĂ-CIPRIAN

CĂRUNTU COSMIN-TEODOR

CHIRICESCU CODRUȚA-IOANA

COSTAN TUDOR

COSTEA COSMINA-MIHAELA

CRAVCENCO ARTUR

DARIE ANDREI

DUMITRACHE LAURA-ANDREEA

FRIJA ALEXANDRA-MARIA

GHEORGHICĂ ALINA

GRIVOLEA ELENA-DELIA

GROZA ȘTEFAN

HÎRTOPANU RĂZVAN-ȘTEFAN

HOGAȘ BOGDAN-GABRIEL

HUMINIUC SIMONA

IACOBOAIA MONICA

LIPOVANU IOANA

LIPOVANU ROBERTA-MARIA

LUPU RALUCA-MARIA

MAFTEI COSMINA-MARIA

MANDRIC ANDREI-CIPRIAN

MOGLAN IOANA-COSMINA

NIȚĂ PAULA-ANDRADA

PUIU ANA-MARIA

ROȘCA ARIADNA-DUMITRIȚA

RUSU VADIM

2

#Jurnal de adolescent

PREFAȚĂ

Bine v-am găsit, tinerilor!

Știu că vă aflați într-o perioadă în căutărilor, într-o perioadă de dezvoltare în care

doriți să aflați cine sunteți, dar sunteți dornici și să cunoașteți cât mai multe personae noi.

Tocmai de aceea, eu, dirigintele vostru m-am gândit că această etapă din viața voastră nu

trebuie parcursă fără să “ïmortalizăm” preocupările și frământările pe care le aveti în acest

moment al vieții voastre.

Sunt mândră că vă sunt îndrumător în viață, că pot să vă explic și să vă informez, astfel

încât să vă indepliniți idealurile într-un mod frumos. Sunt bucuroasă că pot să vă susțin în tot

ceea ce faceți, că putem să prevenim împreună situațiile neplăcute, că vă ajut să deveniți

tineri responsabili pentru tot ceea ce faceți.

Acest jurnal vi se adresează atât vouă, dar și părinților, profesorilor, prietenilor, celor

ce vor să vă cunoască. El va fi “arma mea secretă” cu care voi veni la întâlnirea de zece,

douăzeci, treizeci de ani de la terminarea liceului.

Cu mult drag și apreciere,

diriginta voastră

Emilia-Felicia Coșniță

3

Jurnal de adolescent- clasa a XI-a F ediția a III-a

The best summer

Antăluțe Silvia

După ce veți afla toate evenimentele pe care le-am trăit în această vară, veți înțelege

de ce am considerat-o “cea mai bună” dintre cele pe care le-am trăit.

Vara a debutat cu vizita Preasfințitului

Părinte Papa Francisc la Iași. Eu sunt de religie

catolică și acesta a fost pentru mine un

eveniment unic, la care am avut ocazia de a fi

nu numai voluntar, ci și pelerin. Am trăit

momente speciale alături de alte persoane, nu

nepărat de aceeași religie. Am plecat din

Pașcani un grup de credincioși care au fost

animați de dorința de a participa la un

eveniment istoric. Ne-am întors însuflețiți de

trăiri electrizante, care ne-au zguduit, ne-au

unit, ne-au entuziasmat și ne-au impulsionat spre a păstra credința și a face doar fapte

bune.

După acest eveniment, am început un campus numit “Vara Împreună”. La acesta am

fost o săptămână cu copii de toate vârstele, începând de la 4 ani. A fost o săptămână în care

nu a contat cine a câștigat la jocuri, important a fost că ne-am distrat și ne-am simțit bine

împreună.

La puțin timp după întoarcerea din

campus, au venit și verișorii mei din alte țări.

Au stat la bunica, am petrecut foarte mult

timp împreună, am râs, ne-am simțit super

bine cu toții, am rămas cu amintiri pe care mi

le voi aminti cu mare drag mai târziu. Am

depănat amintiri, ne-am pus la current cu

noutățile, am completat golurile din viețile

noastre. Pentru că era programată, am mers

și la nunta unei verișoare, o nuntă la care am

luat cu noi și câteva jocuri în caz că nu vom vrea să dansăm toată noaptea.

4


Tot cu ei am fost și la munte pentru câteva zile. Acolo am învățat cu ei să joc fotbal,

am urcat muntele pană la Cascada Duruitoare, deși poate unii ar fi vrut să renunțe după o

mică parte din drum.

Am trăit intens toată vara, așa că această vară a fost una pe care nu o voi uita. Este

una în care am fost alături de persoane dragi, dar și de persoane care să mă facă un om mai

bun. A fost una în care mi-am făcut amintiri de neuitat alături de persoane ce vor fi mereu

lângă mine, dar și de persoane pe care le voi păstra în amintire ca fiind speciale. Sunt

convinsă că nu voi mai avea ocazia să trăiesc o vizită pontificală la Iași, dar ce am trăit a fost

pentru o viață.

5


Cercetașii României

,,De ce ești la cercetași?”,, ,Ce îți place așa

mult acolo?”,, ,Nu îți este frică să dormi la cort?”,

acestea ar fi câteva din întrebările la care încă nu

m-am plictisit să răspund familiei, colegilor de la

școală, chiar și profesorilor. Au trecut cinci ani de

când sunt cercetaș și lumea continuă cu acest fel

de întrebări, dar îmi place să le răspund și să le

povestesc câte puțin din ce învăț eu la cercetași.

Artenie Denisa-Gabriela

Ce este Cercetășia? Cercetășia este mai

mult decât recreere, este educație pentru viață, un mod de a trăi și o mișcare cu impact

semnificativ la nivel mondial. Cercetășia oferă tinerilor șansa de a se angaja în activități

diverse, creează noi oportunități pentru aceștia, încurajează diversitatea și egalitatea, leagă

noi prietenii.

Cum a început pentru mine povestea de a fi cercetaș? Prima dată m-am înscris în clasa

a III-a. Am fost laactivități în jur de 6 luni, iar apoi m-am lăsat. Nu-mi amintesc exact motivul,

dar încă regret. M-am reîntors în clasa a VI-a și de atunci nimeni nu a reușit să mă desprindă

de familia pe care o am la cercetași.

Primele șase luni au fost de acomodare pentru

mine. Nu am participat la niciun camp național, am

încercat să mă integrez cât mai bine și să mă

împrietenesc cu cei din centrul meu.

În vara anului 2015, am participat la primul meu

camp, în Cioclovina, jud. Hunedoara. Deși a fost

primul camp, încă îl consider cel mai fain, o adevărată

aventură de 13 ore cu trenul până la destinație, fără

semnal, fără telefon cu care aș fi putut comunica cu cei de acasă. Liderii meargeu periodic

până în cel mai apropiat oraș unde puteau trimite un scurt mesaj părinților că suntem bine.

6


Fiind primul camp nu speram că mă voi împrieteni cu cineva, dar m-am înșelat. Atunci

mi-am făcut mulți prieteni pe care aștept cu nerăbdare, să-i revăd în fiecare camp la care

particip. Nu pot să spun că ținem legătura foarte mult pe internet, dar când ne revedem,

vorbim și povestim de parcă suntem prieteni de o viață.

Trecând peste primul camp, au urmat multe altele, cu momente frumoase, cu și mai

mulți prieteni noi. Am învățat foarte multe lucruri, dar cel mai important, am învățat să

mă bucur de fiecare moment, de fiecare hike pe munte, de fiecare foc de tabără, de

fiecare persoană cu care m-am împrietenit.

În vara anului 2018, am avut ocazia să fac

parte din echipa de organizare a unui camp

național de lupișori, mai exact, copii de clasele I-IV.

Am făcut parte din ehipa de programe, fiind în

opinia mea, unul dintre cele mai complexe

departamente din orice camp. Am organizat

fiecare atelier, hike și evenimente care au avut loc

atunci. Eram cea mai mică din echipa mea, dar am

încercat să nu arăt asta, am muncit foarte mult ca să fie totul bine.

Pe lângă muncă și organizare, ne-am distrat, ne-am făcut alți prieteni noi, ne-am

împrietenit chiar și cu lupișorii care la sfârșitul campului nu voiau să se mai despartă de noi.

7


Pe viitor, îmi doresc să particip la cât mai multe campuri atât în organizare, cât și ca

participant, și îmi doresc foarte mult, când voi fi mai mare, să devin lider. Este un vis pe care

sper că mi-l voi îndeplini.

Sunt foarte mândră de ce am dobândit până acum, de prietenii pe care-i am, de locurile

pe care le-am văzut și prin care am mers, de munții pe care i-am cutreierat, de eșarfele pe

care le-am primit când am depus promisiunea, “de a fi cercetaș cu acte în regulă”, de

eșarfele pe care le-am primit în campuri, de cămașa care pentru unii pare, „plină” de insigne

și badge-uri, dar pentru mine sunt încă puține.

Și ca să răspund la primele întrebări: ,,De ce ești la cercetași?”. Sunt la cercetași

deoarece simt că mă reprezintă foarte mult, ”Ce îți place așa mult acolo?”. Îmi plac toate

activitățile și lucrurile noi pe care le învăț și care știu că mă vor ajuta și pe viitor.

...și nu, nu îmi este frică să dorm la cort pentru că sunt CERCETAȘ, iar cortul pentru noi

e o a doua casă!

8


Cum am decis să-mi continui studiile în România

Baciu Mădălina

Totul s-a întâmplat în vara anului 2017, odată cu

finalizarea ciclului gimnazial din satul meu de baștină,

Cetireni, raionul Ungheni. Stând de vorbă cu niște colegi

s-a discutat posibilitatea de a nu face liceul în orașul

nostru, ci undeva mai departe. Majoritatea celor cu care

vorbeam spuneau că în România avem mai multe

oportunități și șanse să ne dezvoltăm și putem să ne

formăm cât mai bine aptitudinile, capacitățile și

deprinderile. Atunci mi-a survenit ideea de a încerca

ceva complet nou, de a porni spre noi orizonturi.

La început mi-a fost destul de greu în privința

actelor, începând cu pașaportul biometric și terminând

cu viza. Toate procedeele de elaborare a actelor au

durat mai mult de două luni.

Următorul pas a fost să depun dosarul pentru studii. Pentru asta am venit în Iași. Ni s-a

spus că trebuie să mergem la Colegiul Mihai Eminescu. A fost foarte neplăcut. Pentru asta

m-am trezit la ora 2:00 noaptea, ca să fiu pe lista primilor zece și am așteptat până

dimineață la poarta colegiului. Chiar şi aşa am fost nevoită să stău la coadă ore în șir.

Nu știam la ce profil vreau să-mi continui studiile, dar știam sigur că nu îmi doresc să

învăţ într-un oraș mai îndepărtat de Iași. Atunci am scris pe listă toate liceele posibile. M-am

informat mai apoi şi, desigur că am optat pentru specializarea științe ale naturii, pentru că

îmi doream să fac medicină pe viitor.

Peste o saptămână am primit confimarea pe site-ul cu admiterii, că am fost repartizată

conform mediei la Liceul Teoretic “Miron Costin” din Pașcani. Atunci nu știam de existența

acestui oraș. Nici măcar nu auzisem vreodată de el și am crezut că voi renunța pentru că mi

s-a părut prea departe. La îndemnul bunicilor mei din Iași am hotărât totuși să încerc.

9


Am acceptat cu greu faptul că a trebuit să repet clasa IX-a (eu am absolvit clasa a noua

şi în Republica Moldova). Consideram că voi avea un an din viață pierdut și, în plus, trebuia

să stau fără cunoscuți, rude sau prieteni, adică la cămin. Viața în propria casă, unde ai crecut

și unde cunoști fiecare treaptă, nu se compară cu căminul de la liceu, unde stai cu câte 4-5

persoane care fac ce doresc: ascultă muzică, privesc un film sau vorbeasc la telefon. Mi-a

fost destul de greu să mă integrez cu noii colegii, dar și cu profesorii. Mi se părea că nu mă

voi descurca niciodată. Vorbind cu cei de acasă plângeam în fiecare seară la telefon, dar în

acelaşi timp mi-am propus să nu renunț orice ar fi.

Acum mă bucur că am reușit să trec peste toate. Am devenit mai independentă și mai

încrezătoare în mine. Mi-am schimbat chiar şi gândirea și viziunea asupra lumii. Am deja

alături prieteni noi și oameni frumoși care mă susțin și care au încredere în mine. Întradevăr,

nu pot nega, îmi e dor de cei de acasă și aștept cu nerăbdare fiecare vacanță pentru

a mă întoarce în locul în care nimic nu m-ar speria și fiecare durere își găsește alinare. Cu

toate acestea, aici, în România, mi-am format fără să

vreau o noua casă, o noua familie și prin sinceritate și

curaj, prieteni noi, pe care nu aș fi fericită dacă i-aş

pierde. Dar cea mai mândră sunt de mine pentru

hotărârea de a veni să îmi termin studiile în România,

hotărâre pe care o recomand celor din Moldova să o ia.

10


AFTERHILLS

Am ales să vorbesc despre experiența pe care

am trăit-o în această vară la festivalul Afterhills, o

experiență pe care o voi repeta cu siguranță.

Pentru cei ce nu știu, Afterhills este un festival

de muzică și artă din România, ce se desfășoară la

marginea orașului Iași și este accesibil pentru toate

gusturile: muzică electronică, rock, pop, hip-hop și

multe altele.

Balan Ioana-Georgiana

Îmi doream din vara anului trecut să ajung la

acest festival, dar nu am avut ocazia. Dacă stau și mă

gândesc mai bine nici vara asta nu aș fi avut cu cine să merg, până m-a întrebat prietena

mea dacă vreau să îmi cumpăr bilet de la o cunoștință de a ei. Pentru că avea deja un grup

cu care să meargă, am refuzat-o, gândindu-mă că nu o să mă simt bine cu persoane pe care

nu le cunosc. Deci am anulat tot ce îmi propusesem. Norocul meu a fost că festivalul s-a

desfășurat în două weekend-uri și am ajuns în ultima zi din ultimul weekend, adică în prima

zi din septembrie.

Cum am intrat fără să îmi cumpar bilet? Asta e o altă poveste. Păi, e foarte simplu. Una

dintre fetele din acel grup și-a dat seama că pe ea nu o atrage nimic din ce era acolo. Știind

că îmi doresc foarte tare să merg mi-a oferit mie brățara ei. A fost cam greu să și-o scoată și,

mai ales, să mi-o pun eu, dar nu m-am plâns pentru că a meritat fiecare moment.

Ne-am întâlnit toți în gară, unde am și făcut această poză.

Trenul plecase, dar nu-l pierdusem din cauza noastră, ci pentru

că doamna de la bilete ne-a zis linia greșită pe care venea trenul.

Ne-am urcat în umătorul tren. Drumul a fost puțin obositor

pentru că am stat în picioare, dar am râs foarte mult și nici nu

am simțit când a trecut. Cum am ajuns în Iași am luat un autobuz

direct spre Dobrovăț.

La intrare îmi era oarecum frică că o să mă verifice, dar n-

au avut treabă cu mine. Au concertat diferiți artiști de la noi.

Spre nemulțumirea mea noi am ajuns doar la trupa Paraziții,

care nu e tocmai preferata mea. Soliștii au făcut atmosferă și

chiar am simțit acel vibe de festival.

11


După ce au terminat de cântat, ne-am plimbat prin festival.

Grupul mi-a arătat cam tot ce se află acolo: The Main Stage, The

Techno Stage, de care nu mă puteam dezlipi pentru că îmi place

muzica electronică, The Dome Stage și The Silent Disco. La toate am

dansat și m-am distrat, dar, cel mai mult, am stat la Techno Stage și la

Main Stage pentru că acolo se asculta doar muzică pe gustul meu,

adică cea electronică.

Seara a trecut repede, a fost puțin frig. În afară de asta miam

pierdut o pereche de ochelari de care chiar îmi părea rău. La

întoarcere am pierdut autobuzul și a trebuit să așteptăm încă o

jumătate de oră, dar nu putea fi chiar totul așa cum ne dorim.

Și, ca să închei, chiar dacă am fost cu persoane pe care nu

prea le cunoșteam, ne-am distrat și cred că fiecare ne-am

adunat amintiri, de care ne vom aminti mereu și pe care le vom

împărtăși și altora.

12


Evoluţia tehnologiei ȋn secolul XXI

Bădărău Cătălina-Florentina

Charles Darwin vorbea de faptul că

persoana care supravieţuieşte este cea care se

adaptează. Eu sunt de aceeaşi părere cu el.

Totul ȋn jurul nostru se schimbă, se

modernizează, evoluează. Pe zi ce trece, apar

lucruri noi atât ȋn lumea tehnologiei, cât şi ȋn

ȋntreaga lume.

Până de curând educația se rezuma la o

sală de clasă în care erau elevi și un profesor, ori

un grup de copii și o educatoare sau o ȋnvăţătoare, printre multe cărți și caiete. Știu că noi

trebuia să aducem la toate orele manuale, caiete și o mulțime de portofolii. Era dificil

întrucât căram foarte multe lucruri, care uneori nu erau folosite. În trecut era nevoie să

mergem la librării sau biblioteci pentru a putea cumpăra, împrumuta o carte sau o revistă,

acum totul este digital. Acum, cu ajutorul tehnologiei, lucrurile stau altfel.

Anul acesta, prin intermediul proiectului ROSE, în sala de clasă am primit un televizor

ce ne va fi de mare ajutor la ore, când urmărim diverse materiale multimedia și, astfel, vom

înțelege mai bine anumite lucruri. La unele materii, cum ar fi matematică și franceză, am

început deja să folosim manuale digitale. Anticipez că, în viitorul apropiat, vom începe să

folosim manuale digitale la mai multe discipline. În pauze, colegii mei folosesc televizorul și

pentru a asculta muzică sau pentru a se juca la un ecran mai mare .

Unul dintre cele mai mari avantaje pe care

tehnologia le poate aduce în acest secol este

accesul la informație. Telegraful, scrisorile,

mesajele trimise cu ajutorul porumbeilor

călători sau cu ajutorul poștașilor,

intermediarilor, au fost înlocuite cu telefon,

tableta, smartwatch-uri. În scurt timp au

devenit dispozitive accesibile majorităţii dintre

noi, permițându-ne să avem acces la o sursă

nelimitată de informație. Eu reușesc să o

folosesc atât în timp ce mă ocup de învățat, cât și pentru a mă relaxa sau pentru a participa

la activități.

13


Mulți consideră că internetul este cea mai mare invenție a omului modern. El a făcut

posibil ca știrile să circule în timp real, accesul la educație fiind mult mai ușor, iar oamenii să

se conecteze unul cu celălalt la distanțe mari.

Cine și-ar fi putut imagina că vom ajunge atât de departe încât să avem roboți atât de

avansați, care să obțină cetățenie precum oamenii? Sophia este primul robot umanoid care

a primit cetățenie, în 2017, ea obținând acest statut de cetățean al Arabiei Saudite, așa cum

e pentru noi, românii, robotul LISA. Roboții sunt folosiți în multe dintre activitățile noastre

cotidiene, în special pentru a ne ușura munca. Deși aceste idei au fost primite cu

controverse de fiecare dată, este un fapt real că roboții sunt de un mare ajutor atunci când

vine vorba de a lucra în domenii unde sunt folosite acțiuni repetitive, cum ar fi benzile de

manevrare a materialelor, în fabrici, etc.

Tehnologia avansează continuu și culmile evoluției sunt departe, dar nu trebuie să

uităm de unde am pornit, care au fost primii paşi spre crearea acestor lucruri minunate, dar

şi faptul că cei ce au trăit și vremurile fără internet sau chiar fără calculator, pot acum să se

bucure şi de lucrurile mărunte, dar semnificative.

Gândindu-mă la acestea, aș îndrăzni să

mărturisesc că generaţiile viitoare ne vor

invidia, deoarece noi am cunoscut lumea când

tehnologia abia se dezvolta, abia prospera, nu

eram prinși de telefoane, tablete precum sunt

copiii din ziua de astăzi. Cu toate acestea,

observ că tehnologia nu a ajuns ȋn toate

colțurile lumii, dar am speranța că în timp

astea se vor rezolva. Mi-aș dori ca și generațiile

următoare să se bucure de ele cum ne-am

bucurat și noi.

Dacă avem parte de ele, de ce să nu le încercăm ?

14


Chiar este necesar să învăţăm franceza la şcoală?

Buta Ciprian-Marinică

Fiecare dintre noi are păreri diferite, însă

în privința acestui subiect o bună parte și-a spus

cuvântul: ,,Nu ne face plăcere să o învățăm, și nu

din cauza stresului dinaintea testelor şi

așteptărilor părinților de a avea note cât mai

mari, ci a faptului că nu suntem familiarizați cu

aceasta.”

În marea majoritate a școlilor din

România, incluzând și școlile private, elevii

studiază două limbi de circulație internațională: engleza și franceza.

Engleza este o limbă atât de comună datorită tehnologiei și limbajului de programare

care funcționează pe baza acesteia, cât și a filmelor de producție americană, încât limba

engleză a devenit o “normă” pentru toți cei care doresc să lucreze în afara țării de origine.

Datorită acestor lucruri consider că predarea limbii engleze nu ar trebui să lipsească din

școli, fie că ne place, fie că nu. Cu limba engleza nu este cazul, îmi place.

Din păcate, din clasa a II-a am început să învăț franceza. Nu mi-a plăcut această

limbă, nu m-a atras şi cred că nici nu-mi va folosi în viaţă. M-a salvat faptul că, din gimnaziu

şi mai apoi la liceu, am studiat şi engleza. Am folosit-o de câte ori am avut ocazia şi oriunde

am mers înafara țării.

Adevărul este că românii emigrează în masă, iar dacă îți cauți un loc de muncă, fiind

prima dată când ești într-o țară străină ți-ar fi de ajutor să știi puțin din limba vorbită sau o

limbă foarte des utilizată şi înţeleasă de marea majoritate. Țara cu cel mai mare de români

emigrați este Italia (aproape 1.300 milioane), urmată de Spania (680 de mii), Germania

(aproape 700 de mii), în Israel, Marea Britanie și SUA sunt în jur de jumătate de milion de

români. Numărul românilor stabiliți temporar sau permanent în Franța este de aproximativ

300.000. O cifră mică dacă luăm în considerare celelalte țări nonfrancofone.

Dacă mă refer strict la franceză, consider

că necesitatea învățării obligatoriu în școală este

discutabilă. Mi-ar fi plăcut ca noi, elevii, să ne

alegem limbile străine pe care dorim să le

studiem, nu să ne fie impuse. Îmi place germana

şi aş fi vrut să fi avut ocazia să o învăţ.

Cu toate acestea, trebuie să recunosc că

franceza reprezintă un mijloc de comunicare

folosit cu frecvență în Europa și înafara ei și oferă un avantaj de piața muncii.

15


Poți să-ți rupi mâna în două locuri în acelaşi timp

Căruntu Cosmin-Teodor

Vara aceasta, pe 9 iulie 2019, (vă dați seama

din titlul articolului de ce știu data exactă) am decis

să ies afară împreună cu prietenii mei, după-amiază,

pe la ora 17.00, să ne plimbăm cu bicicletele. Nu m-

am gândit niciun minut că se va întâmpla ceva destul

de grav cu mine.

Pentru că nu știam exact ce drum voiam să

facem, după ce m-am întâlnit cu prietenii, am decis

să mergem până la Kaufland, să ne luăm ceva de băut și de mâncare pentru drumul pe care

urma să-l parcurgem. După cumpărături, ne-am propus să mergem pe unde nu am mai fost

până acum, așa ca am căutat și am găsit un drum de țară, spre Valea Seacă.

Am dat de o vale, nu foarte abruptă, după destul de puțin timp. Am continuat să

merg, uitându-mă înainte, când am realizat deodată că drumul mergea la dreapta, nu în

față. În acel moment de panică, am luat o decizie greșită în urma căreia am căzut de pe

bicicletă, de la o viteză nu foarte mare. Am încercat să amortizez impactul cu mâinile. După

căzătură m-am ridicat ușor, m-am uitat stânga-dreapta și apoi, în jos, spre mâini. Am realizat

imediat că am pățit ceva destul de grav. Mă așteptam ca durerea să mă invadeze și să nu

mai reacționez, dar nu, eram foarte lucid și foarte liniștit. M-am așezat jos și mi-am rugat

prietenii să sune la 112 să cheme o ambulanță și apoi pe părinții mei. După cinci minute de

la accident a ajuns tatăl meu, iar după încă cinci, ambulanța. Am urcat fără emoții și am

pornit spre Spitalul Municipal Pașcani. Acolo asistentele m-au dezinfectat și mi-au bandajat

rănile și mi-au imobilizat mâna. M-au programat la o radiografie pentru a vedea cât de gravă

este fractura.

În urma radiografiei am fost trimis la Iași, la Spitalul Sfânta

Maria. Acolo asistentele m-au dus la un medic ortoped. Când s-a

uitat pe radiografie a spus că aceasta este neclară și prost făcută.

Am fost nevoit să-mi scot mâna din suportul metalic pe care a fost

pusă pentru a sta dreaptă. A durut destul de tare, mai ales că

trebuia să o mișc după cum mi se spunea, chiar dacă nu prea

puteam face asta.

16


După rezultatele celei de a doua raze, am aflat că aveam o fractură dublă, la radius și

la ulnă. Deoarece era deja trecut de ora 12 noaptea, iar doctorița era obosită, am fost

programat pentru operație dimineața următoare.

În noaptea de dinaintea operației nu am prea dormit din cauza

emoțiilor, dar și din cauza durerii. Când s-a făcut ora nouă, o asistentă a

venit și m-a condus spre sala unde trebuia să aștept să intru în operație.

După aproximativ 15 minute de așteptare pe un pat a venit și rândul meu.

După operația de două ore m-am ales cu o plăcuță și o broșă. După asta

nu s-au întâmplat prea multe. Doar cinci zile de plictiseală, în salon, timp

în care am primit periodic antibiotic.

Cu ghipsul a trebuit să stau aproximativ 45 de zile,

perioadă ce a trecut destul de repede pentru mine. Cu ghipsul pus

am făcut un concediu în Bulgaria, o expediție cu cortul și două

aniversări. Nu m-a încurcat prea tare. Singurele lucruri care nu miau

plăcut deloc în perioada în care aveam ghipsul au fost să dorm

cu fața în sus și să fac baie sau duș.

Această întamplare nu a fost 100% negativă. Cu ajutorul

ghipsului am reușit să renunț la un tic pe care îl aveam înca din

copilărie (de pe la 5-6 ani), acela de a-mi roade unghiile, de care

nu am reușit să scap deloc până acum. Am învățat să fiu puțin mai grijuliu față de mine, să

fiu mai atent pe unde merg sau calc.

După cele 45 de zile de stat cu mâna în ghips, pe 20 august 2019, am plecat spre Iași

pentru a scăpa de kg-ul în plus de pe mînă. În acea zi îmi amintesc că nu am făcut prea

multe. Doar am dat ghipsul jos și mi-am scos broșa, intervenții care au durat maxim o oră.

După o săptămână de la scoaterea ghipsului, am început să fac

kinetoterapie. Zece zile au fost suficiente pentru a-mi recăpăta

mobilitatea mâinii. De atunci și până în prezent nu am mai avut

probleme cu mâna. Urmează să merg în ianuarie 2020 să-mi scot

ultima “piesă”. De câte ori mă uit la mână văd semnele ce nu vor dispare niciodată. M-am

ales cu două cicatrici nu foarte mari, ce o să-mi amintească toată viaţa de vara în care

mersul pe bicicletă a devenit din plăcut, periculos.

17


Liceul e un nou început

Chiricescu Codruța-Ioana

Cred că multă lume a trecut prin experiența asta:

sfârșitul ciclului gimnazial și începutul liceului. Pentru cei

care încă nu au făcut-o, o să aduc câteva informații, care

o să-i ajute să depășească toată etapa de transformare

prin care trece un adolescent în plină maturizare. Pentru

mine, începerea liceul a fost o experiență foarte

frumoasă, dar și una în care m-am acomodat cu greu.

Totul a început cu descrierea liceului de către fosta

dirigintă. A fost o prezentare idilică. Abia așteptam să

ajung la liceu, să cunosc alți elevi și noi profesori, să aflu

noi metode de predare, dar și un altfel de sistem. Din

păcate, când am ajuns în clasa a noua, visul pe care îl

credeam a fi atât de frumos a luat sfârșit. Deoarece

veneau din aceeași clasă, marea majoritate a colegilor se

cunoșteau între ei. Deși clasa în care fusesem repartizată

nu era una deloc rea, m-am confruntat mai bine de o lună

cu acomodarea.

Spre norocul meu, în acea

clasă intrase și o colegă pe care o

știam din gimnaziu. Mi-a luat ceva

timp până să mă împrietenesc cu

ceilalți colegi. Cele mai strânse

pritenii le-am format în excursii,

unde pot spune că fiecare dintre ei

și-a lăsat o amprentă, mai bună

sau mai rea, asupra mea.

de puțin timp și ne vom despărți de liceu.

Dar, cu ajutorul colegilor și al

doamnei diriginte, am ajuns ca

astăzi, în clasa a XI-a, să-mi

imaginez cu greu că mai avem atât

Liceul este cea mai frumoasă parte a adolescenței!

18


Alimentația unui adolescent

Costan Tudor

Micul dejun este considerat cea mai

importantă masă a zilei ce constă, de obicei, din

produse bogate în valoare energetică, spre exemplu

pâine, șuncă, brânză, cereale, legume fragede,

marmeladă, ouă, etc., și este servit cu băuturi calde,

precum ceai, lapte, cafea sau suc. De regulă îmi încep

dimineața cu o cană cu ceai sau lapte împreună cu

două-trei felii de pâine cu unt si dulceță, un ou fiert,

niște bucăți de brânză sau cașcaval, niște felii de salam și un ardel gras, o roșie, un

castravete, alte dăți îmi pun lapte cu cereale.

Un prânz sau dejun este masa principală a zilei. Un prânz simplu constă din carne,

pește sau altceva cu cantitate mare de proteine servit cu legume sau produse de cereale,

precum cartofi, pâine, mămăligă, orez sau fidea și cu sos. În unele culturi, dejunul constă din

două sau mai multe mâncăruri, cea principală fiind precedată de supă sau alt tip de aperitiv.

În general, eu mănânc la prânz două feluri de mâncare: felul întâi obligatoriu un castron cu

borș, iar la felul doi fie sarmale, tocană, friptură, de cele mai multe ori măncare făcută cu o

seară înainte pentru că eu nu prea mă pricep să gătesc.

Cina este masa de seară sau și mâncarea pregătită pentru a fi servită atunci. De obicei

este ultima masă a zilei și constă din produse alimentare ușor de digerat care asigură

cantitatea energetică necesară pentru timpul somnului (lactate, pâine, șuncă etc..). În unele

țări și regiuni, spre exemplu Peninsula Iberică, cina este masa cea mai importantă a zilei,

mâncărurile servite fiind asemănătoare cu cele pentru prânz din alte țări. Sund de acord cu

aceasta definiție, mie cina mi se pare cea mai

importantă masă a zilei pentru că toată familia

se unește la masă, vorbesc depre ceea ce au

făcut în acea zi, mâncarea este proaspăt gătită.

De regulă la cină ai mei pregătesc paste,

friptură, salate, brânză cu smântână și

mămăligă, mâncăm aproape în fiecare seară

mămăligă, un castron de borș, mâncărică

(tocană) de legume, lasagna ș.a., iar uneori ca

desert lapte cu tocmagi (tăiței).

19


Putem avea încredere totală în prieteni?

În ce punct ne oprim?

Costea Cosmina

Simt că pot aborda liber acest subiect din

moment ce am trăit câteva prietenii frumoase.

Consider că prietenia este foarte importantă pentru o

persoană, mai ales pentru un adolescent. Sunt de

părere că nu avem nevoie de prea mulţi prieteni,

pentru că nu toată lumea merită să afle secretele

noastre. Un prieten îţi cunoaşte atât calităţile, cât şi

defectele, îţi este alături atât în momentele frumoase,

cât şi în cele mai puţin plăcute, şi nu toată lumea este

demnă de aşa ceva. Putem învăţa unii de la alţii şi ne

putem dezvolta. Prietenii îţi pot fi exemplu de “Aşa

da” sau “Aşa nu”. Poţi afla alte puncte de vedere şi ţi

se pot deschide noi orizonturi.

Eu cred că fiecare are nevoie de doi, trei prieteni adevăraţi. Aceștia sunt suficienţi. Pe

restul îi consider doar cunoştiinţe.

Cu toţii ne-am făcut prieteni încă din primii ani de viaţă, de la grădiniţă. În copilărie, cu

siguranţă cu toţii am avut nenumăraţi prieteni, dar cu timpul am devenit mai selectivi. Unele

prietenii legate în copilărie au rezistat în timp şi au continuat, altele, poate nu.

În zilele noastre am observant că mulţi vor să pară

prietenii noştri, dar în momentele grele, dispar. Din păcate,

nu mereu totul este roz. Aici vine întrebarea mea: “Putem

avea încredere totală în prieteni?”. Nu ştiu să răspund la

întrebarea “În ce punct ne oprim?”. Cred că fiecare prietenie

este unică în felul ei, nu există un tipar.

20


Din punctul meu de vedere, cele mai sincere prietenii sunt cele dintre o fată şi un

băiat. Eu am avut parte de o astfel de prietenie şi pot spune cu un mare zâmbet că “A fost

cea mai frumoasă prietenie pe care am avut-o”. Am reuşit să îmi corectez unele defecte în

comportament şi am căpătat mult mai multă încredere în mine. Prietenia mea s-a destrămat

fără să existe un motiv întemeiat.

Este minunat să ştii că pe lângă familie, mai există

cineva care te susţine, căruia să îi poţi spune orice. Cred că

noi, oamenii, căutam mereu un sprijin moral şi uneori, ne

minţim că totul merge cum ne dorim. Eu am ajuns la concluzia

că trebuie să avem mare grijă pe cine primim în viaţa noastră.

DA, putem avea încredere în prieteni, dar nu totală. Un strop

de precauţie trebuie să existe tot timpul.

În prezent eu sunt mulţumită de prietenii pe care îi am

şi îmi creez momente de neuitat alături de ei. Nu ştiu însă

când voi regăsi acea prietenie adevarată care m-a marcat. Un

lucru ştiu sigur. Nu voi căuta niciodată o prietenie adevărată.

Sunt sigură că ea va veni la momentul potrivit şi mă va face foarte fericită.

21


Am decis sa învăț în România

Cravcenco Artur

În Republica Moldova terminarea ciclului gimnazial se face în clasa a IX-a. Când am

fost pus în situația de alege a fost destul de greu. Pentru a continua trebuia să aleg din trei

opțiuni pe care mi le doream:

Colegiu de Medicina și Farmacie din Chișinău

Colegiul de Medicina din Tiraspol

Liceul Teoretic „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din localitatea mea.

Clasa a IX-a trecea, examenele se apropiau, iar eu eram tot mai nehotărât în ceea ce

privește unde vreau să studiez mai departe. De câte ori mă gândeam că vin examenele, de

tot atâtea ori știam că ar cam trebui să mă hotărăsc unde vreau să învăț mai departe.

Trebuia să aleg una dintre cele trei opțiuni. Prin ultimele două luni de școală am decis că nu

vreau să rămân în localitatea mea, adică să învăț la Liceul Teoretic “Bogdan Petriceicu

Hașdeu”. În ultima lună de școală am retalizat că nici în Moldova nu mai vreau să îmi fac

studiile mai departe. Așa a căzut de pe listă și Colegiul de Medicină și Farmacie din Chișinău.

Îmi rămânea o singură variantă: Colegiu de Medicină din Tiraspol.

Vorbisem deja cu părinții, eram sigur că acolo vreau să-mi

depun dosarul de înscriere. Ei mi-au zis că oriunde voi alege să învăț

mai departe, ei mă vor aștepta să vin tot acasă. Gândul la examene

m-a făcut să neglijez decizia că trebuie să intru mai departe la un

colegiu. După o săptămână de examene, confuz fiind, am ales să mă

sfătui cu mama. Eram decis că, dacă nu mă hotărăsc mai repede, voi

rămâne în liceul meu și aia e. Mai în glumă, mai foarte serios, i-am

zis deodată “România”. Confuză, mama m-a întrebat “ce e cu

România ?!”. I-am zis că vreau să învăț mai departe acolo, nu vreau

în altă parte, vreau în România. Atunci am fost sigur sută la sută.

Decizia era ferm luată. Deși în România trebuia să fac din nou clasa a IX-a, deci eu am

parcurs o clasă în plus.

22


Fără să-mi depun documentele

mai întâi în Moldova, am mers direct în

România să depunem dosarul. Am

plecat cu riscul că, dacă nu intru în

România, măcar nu rămân nici în

localitatea mea. Următoarele 2-3

săptămâni am fost foarte stresat la

gândul că, dacă nu intru la școală în

România, nu știu ce voi face mai

departe.

După câteva săptămâni au apărut și rezultatele. Mi-am căutat numele meu cu inima ce

îmi bătea din ce în ce mai tare. Eram așa de transpirat, că nici dacă aș fi alergat patru km, nu

aș fi fost așa transpirat. În sfârșit am găsit: CRAVCENCO ARTUR – ADMIS. Nu am știut ce să

fac mai întâi: să sar în sus de bucurie sau să mă duc să îi spun mamei. Când m-a văzut că

sunt tot alb la față, nu a înțeles ce s-a întâmplat. M-am așezat jos pe prag și i-am zis ușurat

“poți să mă feliciți, sunt admis”. Sunt elev în România.

23


În orice situație sunteți, colaborați cu polițistul

Pentru că meseria pe care vreau să o am este cea de

polițist, următorul meu obiectiv este admiterea la Academia de

Poliție ,,Alexandru Ioan Cuza” din București.

De aceea, pe lângă faptul că m-am informat despre

materiile necesare pentru admitere, care sunt: limba română,

istorie și limba franceză /engleză/ spaniolă/ germană, m-am

informat și despre ce trebuie să facă un polițist. Am fost interest

de modul de interacțiune a polițiștilor cu oamenilor.

Darie Andrei

Am aflat că prima inițiativă trebuie să vină de la polițist, el

este cel ce solicită oprirea unuia sau a mai mulți cetățeni. Când

acesta se prezintă trebuie să aibă o poziție adecvată, una

dreaptă, iar atitudinea polițistului trebuie să fie una serioasă,

sobră, pentru că și motivul opririi cetățeanului de către polițist este, probabil, unul la fel de

serios.

Dacă un cetățean este oprit de către un agent

de politie ce lucrează în ramura rutieră a poliției,

pentru a fi testat cu aparatul etilotest, acesta

trebuie să se legitimeze primul. Am aflat acest lucru

citind un text al legii 218/2002, completată și

modificată prin legea 60/2009. Am descoperit că

apoi trebuie să îi ceară cetățeanului actul de

identitate. Dacă conducătorul auto se legitimează

acțiunea decurge conform protocoalelor. În cazul în

care cetățeanul refuză legitimarea, organul de

politie este nevoit să îl rețină pe conducător.

Dacă șoferul refuză colaborarea cu

polițistul și de această dată, atunci polițistul

poate folosi forța încercând să îl salte pe

conducător. Are tot dreptul să îi pună cătușele și

să îl ducă la cea mai apropiată secție de poliție.

24


Odată condus la secție, șoferul poate fi reținut 24 de ore, dacă este săltat de către

poliția națională sau 12 ore, dacă este săltat de către poliția locală.

Am aflat că pedeapsa care se poate primi pentru nelegitimare este o amendă

contravențiala între 100 și 500 lei. Am citit în asta în legea 61/1991 la articolul 2, punctul 31.

În concluzie, dacă sunteți opriți în trafic sau în orice altă situație, eu consider că ar fi

bine să colaborați cu polițistul ce v-a oprit, pentru că, în caz contrar, orice ați putea spune

sau ați face s-ar putea întoarce împotriva voastră. Știu sigur că răspundeți în fața legii. E scris

foarte clar în legislație.

25


Singure în mijlocul naturii

Dumitrache Laura Andreea

În urmă cu câteva luni, la început de

primăvară, în martie, am mers cu verișoara mea întro

excursie pe cont propriu. Pentru că era un

weekend plictisitor, în care nu aveam nimic plănuit,

ne-am hotărât să nu mai stăm în casă, să ne luam

lumea-n cap şi să plecăm.

Ne-am făcut bagajul și am plecat la drum,

fără să știm încotro, fără planuri iniţiale. În câteva

ore, am ajuns în Piatra Neamț. După o pauză de

masă la o gogoșerie și o plimbare prin parc am decis să exploram împrejurimile.

Dornice de aventură, am continuat pe un drum lăturalnic, pe care nu îl cunoșteam.

Am mers cu mașina prin pădurea care se trezea la viaţă, printre cele câteva petice de zăpadă

încă netopite. Pentru că afară era foarte plăcut am luat-o pe jos fără să avem o ţintă şi fără

să știm unde o sa ajungem.

După câțiva kilometri parcurși, am avut o surpriză foarte plăcută, când am dat de un

lac imens. În acel loc ne-am petrecut restul zilei cu gustări, voie bună și relaxare. Am plecat

spre casă cu bateriile încărcate, gata pentru o săptămână nouă. Pe drumul de întoarcere am

mai făcut câteva opriri: la Cetatea Neamțului și la diverse mânăstiri, locații simple, ce au

farmecul lor.

Acea zi a fost o experiență plăcută, o

încercare spontană de a explora, de a încerca

ceva nou, de a ieşi din rutină. Deşi au trecut

câteva luni, nu am uitat-o, o păstrez în

amintire. Sunt convinsă că, şi verişoara mea şio

va aduce aminte peste ani de zile, ca fiind

ziua în care ne-am desprins de rutina sigură şi

am parcurs pentru prima dată pe calea

experimentării spontane.

26


Universitatea de vară SummerIS

Frija Alexandra-Maria

De curând am participat la Universitatea de

vară SummerIS, în care, pentru 10 zile am fost

studentă la Facultatea de drept. În aceste zile

pline am aflat, pentru început, cum e să stai la

cămin. Ce-i drept, nu am fost cazați la cel mai

bun cămin din Iași, însă, după primele două zile,

nu mai dai importanță locului unde stai sau dacă

mai găsești câte un mic gândac pe perete,

deoarece activitățile și cursurile te vor seca de

ultimul strop de energie. Așadar, tot ce vei vedea

seara va fi un pat în care vei adormi instant. Toate zilele au fost pline. Dimineața nu aveai

nevoie de alarmă, deoarece dragii noștrii organizatori ne trezeau, pe fiecare în parte, în

moduri care nu ți-ar fi trecut prin cap.

Urmau cele 2-3 cursuri zilnice pentru care

trebuia să îți iei obligat cafeaua ca să nu adormi la ele.

La finalul cursurilor luam prânzul la cantină, unde m-ai

furai câte o prăjitură, dacă aveai noroc. După prânz

aveam o mică pauză în care puteam să dormim, dacă

voiam. Atmosfera din fața căminului, unde toți fie

cântau, fie jucau diverse jocuri, fie pur și simplu

stăteau, te umplea de energie și te alăturai celorlalți.

În restul zilei puteai să ai orice

activitate, amuzantă sau interactivă, atât cu

grupa ta, cât și cu restul grupelor, vizite în

diverse clădiri istorice sau de artă. În una

dintre zile am fost duși la o piscină, unde am

organizat un bal al nostru și toată lumea s-a

simțit minunat.

27


Seara era momentul meu preferat, pentru că eram duși de organizatori la câte o

petrecere până târziu pe la două sau trei. Am avut și câteva seri în care nu s-a organizat nicio

petrecere, dar pentru noi, elevii de liceu, nu era o problemă, deoarece ne strângeam pe

holul căminului cu chitara sau o boxă și făceam propria noastră petrecere, până veneau

organizatorii și o stricau.

T

impul petrecut în cadrul acestui proiect a trecut foarte repede pentru mine. În cele zece zile

am aflat multe lucruri despre viață, am devenit mai sociabilă și mai deschisă, am întâlnit

oameni minunați cu care am creeat amintiri de neuitat, oameni de care m-am despărțit cu

greu sau cu care încă mai țin legătura. Mai pe scurt, pentru mine SummerIS a însemnat o

experiență de care chiar aveam nevoie și pe care aș repeta-o oricând.

28


Drumul spre o carieră fericită

Gheorghică Alina

De când eram mică m-a pasionat bucătăria. Am

avut până și jucării care imitau ustensilele folosite la

gătit și, când cineva mă întreba ”Ce vrei să faci când vei

crește mare?”, primul răspuns care îmi venea firesc era

bucătăreasă.

Timpul a trecut și am aflat mai multe informații și

despre alte meserii cum ar fi: medic, farmacist, avocat,

profesor, profesii care mi-au trezit interesul.

Am cochetat cu ideea de a fi avocat. Meseria asta

îmi suna bine, este plătită super ok și aș putea să o

practic.

Când am ajuns la liceu, am început să gândesc dacă nu ar fi mai potrivit să fiu

nutritionist. Este o meserie frumușică, îmi place partea asta a medicinei, sunt și la

specializarea Știinte ale naturii, care mă ajută să-mi clarific multe curiozități.

La un moment dat mi-am zis “de ce să nu mă fac farmacistă?”. Așa cum am mai spus,

mă ajută și profilul, mi-ar plăcea să o profesez, iar părinților mei le surâde idea ca fata lor să

fie farmacistă.

Toate aceste ganduri le-am avut până în clasa a X-a. În fiecare săptămână mă

răzgândeam și-mi ziceam că mă voi face altceva. Nu reușeam să mă decid, iar cu timpul, mia

apărut o idee năstrușnică. De ce să nu le fac pe toate? Nu mi se pare așa greu (ironic

vorbind).

Decizia finală am putut să o iau

mulțumită unor colege din clasă. Alături

de Monica și Ioana, am reușit să scap de

aceste gânduri, când m-au îndrumat spre

ATOR (Asociația Tinerilor Ortodocși

Români). Acolo mi-am descoperit o latură

nouă (sau poate că o aveam, dar n-o

descoperisem).

29


Datorită acestei asociații am decis ce vreau să urmez pe viitor. La activitățile

organizate de ATOR am conștientizat că iubesc enorm de mult copii, îmi place să intru în

mintea lor, să învăț unele lucruri de la ei și, mult mai mult, ei mă încarcă de energie pozitivă

și mă fac foarte fericită. Așa că acum știu: vreau să urmez Facultatea de pedagogie.

Privind în urmă, de mică am avut grijă de copilași și unele rude îmi spuneau că mă

“văd” educatoare sau învățătoare. Eu le spuneam că nu, că nu-mi place, pentru că sufletul

meu se orienta firesc spre bucătărie. Acum însă, s-a inversat acea decizie. Să nu credeți că

am renunțat la bucătărie: Nu voi renunța niciodată. Ea are un loc special în inima mea. Am

decis chiar ca, după ce termin facultatea, să mă înscriu la o școală specială de cofetărie în

București. Voi face două lucruri care îmi plac: să lucrez cu copilașii și să fac prăjiturele pentru

ei. Și de ce nu, pentru a-mi duce visul până la capăt, poate îmi deschid propria cofetărie. Dar

până la acel moment mai este.

Până atunci, eu sper că și voi v-ati ales o meserie care să vă placă, deoarece asta e tot

farmecul: să faci totul cu iubire, multă dăruire și vei avea satisfacții (atât materiale, cât și

sufletești).

30


Experiența de a locui la țară

Grivolea Elena-Delia

Până la vârsta de 12 ani, mereu mi-am spus că este

mai atractiv să locuiești într-un oraș datorită locurilor

spațioase de joacă atractive pentru copii. Perspectiva mi s-a

schimbat și mi-am dat seama câte avantaje poate avea

locuitul într-un sat. Primul este, după cum toată lumea știe

prea bine, aerul curat pe care îl inspiră cei ce locuiesc la sat.

După mine este unul dintre cele mai importante. Ajungând

în clasa a IX-a la liceul din cel mai apropiat oraș, Pașcani, am

realizat că aerul de acolo nu este la fel de pur, precum cel

din satul meu natal, Vînători, acesta având un miros intoxicant.

Pentru că am de parcurs în fiecare zi distanța de 23 de km către

școală, cu autobuzul sau, câteodată, cu mașina cu tatăl meu, am observat

concret diferența dintre cele două medii. Orașul este mult prea aglomerat

și mai poluat după gustul meu, eu adorând peisajele naturii.

Acum consider că a copilări la țară este mult mai frumos decât a

copilări într-un oraș, deoarece în sat toată lumea este familiară și

binevoitoare, mai ales atunci când te afli în vreo situație neplăcută. În plus, ceea ce eu nu

știam când eram mică, era că părinții copiilor stăteau zilnic cu grija dacă copiii lor sunt în

siguranță pe drumul de acasă spre școală și înapoi.

Fiind crescută în aceeași

curte în care locuiesc și bunicii

mei, aceștia mi-au insuflat

spiritul pentru tradițional și

cât de important este acesta.

Consider că tradițiile și

credința sunt mai profunde în

mediul rural decât în cel

urban, locuitorii de la sat sunt

o comunitate mai unită și nu

sunt atât de influențați ca

ceilalți.

31


Un alt avantaj al locuitului la țară, este

acela că ai mult spațiu și poți să-ți cultivi

legumele în propria grădină. Pot spune din

propria experiență că nimic nu se compară

cu hrana eco-friendly și sănătoasă din

gospodăria proprie, care este propice mai

ales pentru creșterea copiilor.

Chiar dacă unele persoane au impresii eronate despre trăitul

într-un mediu rural și militează pentru traiul la oraș, eu nu mă las

influențată. Îmi iubesc localitatea natală și în ciuda faptului că

plănuiesc să îmi petrec maturitatea într-un mediu urban, mă voi

întoarce oricând cu plăcere acasă. Sunt conștientă că mai târziu, voi

fi, probabil, condiționată de locul de muncă pe care mi-l doresc în

viitor, să lucrez la oraș. În ciuda acestui fapt eu voi păstra în

amintirea mea “experiența de a locui la țară”.

32


Fotbalul, una dintre experiențele mele cele mai frumoase

Groza Ștefan

Faptul că am jucat în echipa de fotbal a orașului, a fost pentru mine una dintre cele

mai frumoase experiențe trăite. Am început să joc de mic copil, din clasa a doua. Primul meu

antrenament a fost ceva neașteptat pentru mine, având în vedere că tatal meu nu mi-a spus

unde vom merge, iar eu nu știam ce se va întampla. Mi-am dat seama despre ce este vorba

în momentul în care am ajuns pe stadion.

Tata a vorbit cu antrenorul și acesta mi–a spus să trec la joc. Am intrat pe teren și am

început să joc cu echipa. Eram complet dezorientat, deoarece nu știam regulile jocului, dar

antrenorul mi-a spus că nu este o problemă, că le voi învăța și le voi aplica pe parcurs.

Urma ca, după numai două săptămâni, să am și primul meci. Înainte de acesta m-am

concentrat foarte mult la antrenamente pe ceea ce trebuie să fac și, nu în ultimul rând, să

descopăr poziția pe care trebuie să joc. Antrenorul mi-a sugerat că cea mai potrivită ar fi

aceea de fundaș central, eu fiind foarte înalt.

33


A venit și ziua meciului. Eram la stadion și așteptam echipa cu care trebuia să jucăm,

Poli Iași. Pentru că nu aveam foarte multă experiență, la primul meci trebuia să fiu în

postura de rezervă. Dar, în a doua repriză, am fost trimis în joc și așa mi-am făcut debutul pe

teren. Aveam foarte multe emoții și mă gândeam cu frică, că nu am voie să greșesc. A fost

un meci foarte frumos încheiat cu un scor de egalitate.

Anii au trecut și am reușit să îmi câștig postul de titular. Intram pe teren mult mai

concentrat și motivat, nemaiavând emoții deloc.

Cu timpul, au început să vină și membri noi care au reușit să se adapteze foarte

repede.

Îmi place fotbalul, mai ales din cauza spiritului de competiție care există pe teren. E

un sport totuși și, ca fiecare sport de echipă, ajută la dezvoltarea unor trăsături de caracter

precum disciplina, respect, responsabilitate, angajament și corectitudine.

Fotbalul este o experiență foarte frumoasă în care am avut parte de victorii, dar și de

înfrângeri și, cel mai important lucru, am legat prietenii noi și durabile.

34


Răzvan și fișa auto

Hîrtopanu Răzvan-Ștefan

Având aproape optsprezece ani, m-am

hotărât să obțin permisul de conducere. Nu mai

este mult până la ziua mea de naștere și doresc sămi

fac un cadou pe care îl vreau de mai mult timp:

permisul auto.

Procedura de înscriere la școala de șoferi mi

s-a părut foarte stufoasă. Am avut nevoie de un

aviz medical care să confirme că sunt apt pentru a

conduce. Așa că m-am prezentat la spital pentru

verificare.

Când am ajuns pe holul spitalului, am văzut aproximativ 30 de oameni care așteptau,

la rândul lor, tot pentru fișa medicală. În plus, încă nu erau ajunși toți doctorii care trebuiau

să mă consulte. Am crezut că voi sta acolo toată ziua, așteptând la rând.

Pe deasupra, eram răcit bocnă și îmi era cam rău. Când mi-a venit rândul, aflu că,

deocamdată, trebuie să mă înscriu pe o listă de așteptare, pentru că doctorii începeau

programul mai târziu, încă nu erau veniți, iar ceasul era abia 11.

Când am început verificările, am fost controlat la ochi, urechi, dacă am avut operații

majore sau tatuaje. A trebuit să parcurg un set de analize prestabilite.

Pe măsură ce bifam verificările, mă îmbărbătam singur, spunându-mi că nu mai

aveam mult până la final. În sfârșit am terminat cu fișa. De fapt, așa am crezut. În realitate,

la final, era cireașa de pe tort: o evaluare psihologică! Pentru că nu știam în ce constă

aceasta, am întrebat o asistentă. Mi s-a spus că, pentru evaluarea psihologică, trebuie să mă

duc în deal la Spitalul Municipal. Doamna doctor care trebuia să facă acea verificare era în

concediu și eu trebuie să mă duc la alt spital.

Așa că am ajuns la alt cabinet și alt spital. A fost mai rapid, pentru că aici nu am mai

găsit nici un rând. M-au verificat și am crezut că asta a fost tot. Dar, pentru încheierea fișei, a

trebuit să mă întorc în vale, la spitalul unde începusem aventura.

Întreaga experiență a fost pe alocuri frumoasă, dar și solicitantă: am lipsit motivat de

la ore, dar a trebuit să aștept foarte mult. Consider că a meritat, pentru că sper că voi

sărbători majoratul cu permisul auto în buzunar.

35


Pe furtună spre concert

Hogaș Bogdan-Gabriel

Într-una dintre zilele din această vară primesc mesaj de la un

prieten. Era vorba despre un concert B.U.G. Mafia pe 3 august la Mega

Discoteca Tineretului din Costinești. Așteptam de mult să merg la un

concert B.U.G. Mafia și, norocul meu a fost că, eram în Mamaia în ziua

concertului.

Pe la 7 seara am plecat spre gara din Constanța să prind trenul

spre Costinești. Am găsit o plecare la ora 8, dar, din Mamaia până în

Constanța, am făcut o oră din cauza unei furtuni. Asta nu m-a oprit.

Nu m-am lăsat, chiar dacă vremea nu a ținut cu mine. Am luat un

taxi spre Costinești, doar ca să ajung la timp la concert. De parcă

universul se împotrivea, nu a fost prea ușor să găsesc un taxi. Afară ploua și multă lume

optase pentru a se deplasa în acest mod. În plus, mulți taximetriști nu se aventurau prea

departe pe o astfel de vreme. Pe fundalul unor cazuri de viol din această vară, toată lumea a

început să fie mai preventivă.

Într-un final am ajuns. A fost o seară frumoasă și chiar mi-aș dori să mai merg la un

concert B.U.G. Mafia … chiar pe furtună.

36


Pe drumul spre o carieră fericită

Huminiuc Simona

Drumul spre o carieră fericită e un subiect

complicat cu care ne confruntăm la această vârstă.

Nu mai este mult și va trebui să ne alegem o

profesie, un drum pe care să îl urmăm în viață.

Pentru unii este o decizie dificilă, iar pentru alții

este una ușoară. Din păcate eu mă încadrez în

prima categorie, mai ales că mi-am schimbat decizia

de multe ori, m-am răzgândit de câteva ori când a

venit vorba de ceea ce vreau să profesez pe

parcursul anilor.

Când m-am gândit la ce aș vrea să urmez mai

departe am luat în considerare mai multe aspecte,

dar primul și, cred eu, cel mai importat este la ce

mă pricep/sunt bună și ce îmi doresc eu cu

adevărat. E bine să te sfătuiești și cu cei din jur,

bineînțeles, dar cea mai importantă e opinia ta pentru că tu te cunoști cel mai bine și știi ce

îți dorești cu adevărat pentru tine.

În clasa a cincea m-am îndrăgostit de obiectul numit matematică, mai ales din cauza

domnului profesor care mi-a fost drag încă de la început. Am învățat cu drag de fiecare dată.

Orele erau mereu frumoase, râdeam, spuneam glume și, astfel, învățam lecția din clasă. Nici

acum, la liceu, lucrurile nu s-au schimbat. Au rămas la fel. Pentru că am prins drag de

matematică încă de atunci, mă gândeam că ar fi bine să urmez ceva care are legătură cu ea.

De aceea m-am gândit la facultatea de automatică și calculatoare sau la facultatea de

matematică. Așa am gândit până când mi-am dat seama că nu mă pricep doar la mate, ci și

la desen.

Ca oricărui copil, mi-a plăcut de mică să desenez, dar

această plăcere a rămas de-a lungul anilor cu mine, ca un

fel de hobby. Am avut și altele, precum dansul sportiv pe

care l-am practicat șapte ani, până în clasa a opta, când a

trebuit să renunț din cauză că aveam examenul de

capacitate și nu mai aveam timp. Cu toate acestea, la

desen nu am renunțat, pentru că era o metodă de a mă

deconecta de la stresul examenului și a conștientizării

faptului că trebuie să învăț.

37


De ceva timp, mi-am dat seama că sunt capabilă să duc asta la un alt nivel și să fac din

asta o carieră. Încă nu sunt sigură pe asta, dar am luat-o în considerare la opțiunile mele

pentru facultate. Sunt conștientă că timpul e scurt, chiar dacă ni se pare că mai avem timp

să luăm o decizie și să ne pregătim pentru aceasta.

Sunt conștientă că decizia mea în a alege o profesie nu e finală, nu m-am decis încă,

mă voi mai răzgândi, voi mai alege, însă nu mult de acum încolo. În ceea ce voi face pe viitor

sunt încă indecisă, dar, în acest moment, știu ce îmi place, știu la ce sunt bună, ce pot să fac

ușor, firesc și creativ. Știu sigur că profesia mea le va îmbina pe toate, pentru că le pot face

simultan și pentru că îmi doresc să am o carieră care să mă facă un om fericit. Și mai știu că

niciodată nu știi ce îți rezervă viitorul.

38


Prima întâlnire cu opera la “Elixirul dragostei”

Iacoboaia Monica

Periplul nostru a început cu acest mesaj trimis la ceas de seara întro

plăcută zi de joi. Această ofertă propusă de către domnișoara

profesoară de română era tentantă pentru mine. Nu a fost pentru toți

colegii. Din clasa noastră, doar eu, împreună cu Ana, ne-am lăsat

ademenite. Următoarele zece zile gândul ne-a zburat constant la

pregătirile necesare pentru această odisee. Au fost câteva momente de

nesiguranță ce o amenințau pe tovarășa mea de aventură și mi s-a părut

că se va retrage, dar mirajul și intriga ce o creea necunoscutul au învins și

au determinat-o să nu abandoneze.

În ziua aleasă ne-am echipat corespunzător și cu emoție am pășit într-un tărâm în care

sufletele noastre aveau să traiască și să simtă în mod diferit și unic cele întâmpate.

Am plecat din Pașcani cu microbuzul și după un drum întreg în care mi-am făcut

așteptari și speranțe se întrezărea Iașul. Am ajuns mai devreme, așa că fiecare a avut

libertatea de a se îndrepta încotro credea că va găsi acel ceva care să îi aducă bucurie după

pasiunile și dorințele proprii. Deși toamnă în toată regula eu am ales să savurez o înghețată

și să răsfoiesc câteva cărți.

La ora 18:00, timpul hotărât de domnișoara Baciu

n-am strâns în fața Teatrului Național, unde fiecare a

primit un bilet. După o scurtă negociere pentru ca bunii

prieteni să nu fie despărțiți și să aibă cea mai bună

viziune asupra piesei, ne-am prezentat la intrare și am

pășit dincolo de porțile unui portal a cărui fantezie ne va

încânta cateva momente mai târziu.

Cu oarecare greutate îmi găsesc locul, nefiind

obișnuită cu aceaste rigori, mă așez și încep a inspecta

cu ochi curioși încăperea în care mă aflu. O sală

spectaculoasă cu un tavan susținut de îngeri, cu sculpturi și picturi impresionante, iar din

locul meu de la balcon puteam observa și imensele reflectoare care luminau încăperea și

ecranul care ne ura ,,Bun venit!”, singurele obiecte care îmi

aminteau că suntem în anul 2019. Aflată într-o încăpere

dedesubtul scenei, orchestra își pregătea instrumentele, iar

încălzirea instrumentiștilor oferea un zgomot plăcut de fundal.

Am aflat mai târziu că acel loc se numește fosă.

39


Momentul în care cortina s-a ridicat a fost impresionant. Inima îmi tresărea de o

emoție pe care nu o mai experimentasem. Era ceva inedit și înalțător. Personajele au apărut

pe scenă. Cele principale s-au așezat în prim-planul scenei, iar cele secundare ceva mai în

spate. Tot ce doream era să surprind fiecare chip și să savurez fiecare grimasă, să admir

fiecare costum și bucățică de recuzită . Era un joc plăcut de culori, de lumini, de voci

puternice și vibrante, de un fundal instrumental tumultos ca o furtună sau calm, ca un cer

senin de vară, din care încercam să imortalizez cât mai mult și să fiu atentă la traducerea ce

rula pe ecranul care la început ne urase ,,Bun venit”.

Subiectul operei avea în prim-plan o fată numită Adina, cea mai frumoasă din acel sat,

curtată de către Nemorino, un tânăr sărac pentru care și Adina nutrea sentimente de iubire,

și de către sergentul Belcore, al cărui nume ironiza întunecata-i inimă de cuceritor ce nu se

mulțumea doar cu o cetate. Pentru a-l face pe Nemorino puțin gelos și pentru a-l impulsiona

pe acesta să-i declare iubirea, Adina acceptă propunerea în căsătorie a sergentului. Devastat

Nemorino a căutat elixirul dragostei la un fals doctor ce sosise în satul numit Dulcamara

(întocmai ca leacurile sale pentru orice boală, dulci-amare).

Rolurile erau jucate ireproșabil, cu o emoție ce traversa aerul și ajungeau până la

spectatorii ce chicoteau și aplaudau cu putere la fiecare pauză sau schimbare de decor.

În pauza dintre acte am schimbat opinii, impresii și am avut timp să surprindem câteva

expresii ale nostre în decorurile clădirii.

Al doilea act a fost la fel de impresionant și plin de emoție, mai ales atunci când

Nemorino a interpretat renumita arie ,,Una furtiva lagrima”, ceea ce a stârnit multe aplauze

de încântare în rândul spectatorilor.

Finalul a fost unul fericit și ne-a lăsat cu o întrebare în minte și pe buze: ,,Care este cu

adevărat elixirul dragostei?”.

Drumul înapoi spre casă a fost unul destul de obositor și a durat ceva mai mult din

cauza ceței ce învăluia întreaga așezare. Colega mea de aventură a fost impresionată de

această operă și medita la adevăratul înțeles al tuturor celor văzute.

Înainte să adorm pe ecranul minții mele reapăreau tablouri din această seară și am

realizat că tocmai s-a născut un nou mic eu, unul doritor de operă și teatru.

40


Voluntariatul - arta de a ajuta și de a fi ajutat

Lipovanu Ioana

Cuvântul voluntariat îmi era cunoscut de când eram mică. La început nu am ştiut

despre ce era vorba, dar cu timpul am înteles cu ce se ocupă şi cât de important este pentru

societate. Mi-a plăcut conceptul acesta, dar nu doream să fac parte din aşa ceva pentru că

nu mă consideram destul de bună să-i ajut pe alţii. În clasa a IX-a am început acest drum,

neştiind pe vremea aceea că voi întălni oameni aşa de frumoşi şi de sociabili, mai mult

forţată de o colegă de clasă, căreia îi mulţumesc şi acum pentru că m-a luat după ea. ATORul,

asociaţia din care fac parte, mi-a deschis anumite uşi către alte perspective, m-a făcut să

mă descopăr pe mine şi, cel mai important, să împărtăşesc din gândurile mele celor din jur.

Îmi amintesc şi acum prima tabără în care am fost voluntar. A fost într-un sat

îndepărtat, cu tot felul de copii, de la cei mai drăgălaşi până la cei mai dificili, unde am

descoperit diferite mentalităţi şi chiar pe mine însămi. Până în acel moment, nu îmi făcea

plăcere prezenţa unui copil în jurul meu. Acum totul e diferit. Acolo mi-am dat seama că

este minunat să îţi petreci timpul cu nişte copii, să le asculţi problemele şi să-i faci să se

simtă mai bine, iar la final să vină la tine, să te strângă în braţe cu toată forţa lor şi să iţi

spună că ei vor să fie la fel ca tine când vor fi mari şi că abia aşteaptă să te revadă la anul.

Mi-am dat seama că am avut impact asupra lui. Acolo am început nu numai să accept copii,

ci să-i ador întru totul.

Așa că vara aceasta am fost în şase tabere ca voluntar. Nu pot spune că au existat

numai părţi bune. Tensiunea, agitaţia, oboseala, de multe ori certurile din cauza opiniilor

diferite, te pot face să îţi pierzi concentrarea, calmul şi energia pozitivă pe care trebuie să o

oferi. Unele nopţi, mai mult nedormite, sau toată munca pe care o depui în crearea taberei,

de la un simplu voluntar şi până la un coordonator, te pot face mai stresat sau mai agitat.

41


Este ceea ce trebuie mereu să ascunzi de participanţi, deoarece, dacă ei îţi simt

tensiunea pe care o ai, se vor simţi şi ei la rândul lor mai încordați. Mai ales că ei vin în

aceste tabere pentru a se detensiona de mediul în care trăiesc, mai mult rău decât bun. Cu

toate acestea, au existat multe părţi bune. Am reuşit să leg prietenii la care ţin foarte mult,

să îmi schimb percepţia despre viaţă, să am amintiri de neuitat, să mă apropii mai mult de

Dumnezeu, să acţionez sub presiune sau să iau decizii pe moment şi, cel mai important, să

ajut alţi oameni care aveau nevoie de mine.

Tot vara aceasta am avut ocazia

să îmi descopăr şi latura artistică

pentru că am fost voluntar la atelierul

de creativitate. Pe lângă aceasta, am

fost şi moderator la grupe cu vârste

diferite, de la cele mai mici și până la

cele mai mari, ceea ce mi-a oferit

ocazia să interacţionez cu copiii. Mi-a

plăcut enorm să mă distrez cu cei mici,

dar şi cu cei mari, am reuşit să îi fac să

construiască cu mânuţele lor diferite

obiecte de care s-au bucurat. Prin intermediul acestui atelier am reuşit să mă relaxez, am

descoperit faptul că este plăcut să organizezi o activitate hand-made. Mi-a făcut plăcere să

le ofer sfaturi, să îi ascult şi să mă ataşez de majoritatea dintre ei. Un lucru ce mi-a dat de

gândit, a fost faptul că unii copii au venit în tabără cu ecusonul primit anul trecut, cu intenţia

de a se observa că l-au păstrat. M-a impresionat că aşteptau de ceva timp acest eveniment.

Am fost judecată de mai multe

persoane pentru alegerea pe care am

făcut-o, din cauza influenţelor moderne

ce sunt împotriva acestui tip de

organizaţie. La început am fost destul de

afectată de aceste păreri primite și am

luat în calcul chiar să renunţ, dar, cu

timpul, mi-am dat seama că opinia mea

este cea mai importantă. Sunt fericită

de decizia luată, deoarece ATOR mi-a

schimbat total viaţa în bine.

Înainte de a face parte dintr-un astfel de proiect, eram foarte afectată de tot ceea ce

se întâmpla în jurul meu şi, din cauza acestui lucru, am devenit o persoană foarte

introvertită (într-o doză mai mică, încă mai sunt ).

42


Prietenie dincolo de granițe

Lipovanu Roberta-Maria

Vara aceasta a fost foarte productivă: am călătorit, am sărbătorit evenimente cu

familia, și, lucrul cel mai important pentru mine, mi-am revăzut cea mai bună prietenă care

a fost plecată în Italia timp un an de zile. S-a mutat într-o altă țară, iar, partea cea mai

incomodă din toată povestea aceasta, e că, s-a mutat pentru totdeauna. Ne rămân numai

vacanțele de vară să le petrecem împreună.

Poate mulți nici măcar nu o să o numească “experiență”, însă pentru mine faptul că m-

am despărțit de cea mai bună prietenă din copilărie, a fost dureros. E un pas destul de dificil

să îți desfășori zilele libere în absența persoanei cu care, în mod obișnuit, o făceai.

Ca să fiu sinceră, pot spune ca este prietenă dintotdeauna. Practic, o știu din

momentul când mi-am conștientizat prima mea zi de viață. Nu-mi amintesc să fi făcut

cunoștință cu ea. Ea mi-a demonstrat că ne putem considera surori din alte mame, cât de

apropiate suntem și că relația dintre noi două e indestructibilă.

Am așteptat tot parcursul anului ziua în

care o să o revăd. Niciodată nu am fost

despărțite atât de mult timp. Când ne-am

revăzut am plâns și m-am simțit ca un copil.

Partea cea mai faină a fost momentul în

care, după “lupte seculare”, am reușit să ne

vedem. Am pus poveștile pe “repede înainte”

(fast forward, cum ar veni, da-mi place cum

sună varianta dintre ghilimele). Ne-am străduit

să recuperăm cât de mult am putut din tot ceea

ce am pierdut de când ne-am văzut ultima oară.

Am înțeles că, deși noi am crescut, avem

aceeași relație ca atunci când eram mici și ne

împărțeam păpușile. Am învățat că prietenia

autentică trebuie să treacă proba timpului.

(Dintre toate pozele recente pe care le-am făcut,

am ales-o pe aceasta care mi s-a părut cea mai normală.)

43


SUMMERIS

Lupu Raluca-Maria

În această vară am fost participant în cadrul proiectului SummerIS, o universitate de

vară ce îți oferă posibilitatea de a te pune în postura unui student pe o perioada de zece zile.

Mi-am ales filiera geografie și istorie și am fost coordonată de niște studenți cu care am

făcut diverse activități.

Mi-au rămas întipărite în minte multe amintiri frumoase, însă cele mai importante din

punctul meu de vedere au fost vânătoarea de comori ce s-a desfășurat prin tot Iașiul. Am

fost pusă în postura de a desluși mai multe ghicitori și indicii ce ne duceau în diverse locuri.

La final, echipa care deslușea cele mai multe ghicitori câstiga imunitate la unele pedepse.

Pedepsele erau genoflexiuni sau să te pui in niste ipostaze jenante dacă nu respectai

regulamentul. Respectarea regulamentului pare ușoară, însă nu

era deloc așa, deoarece ora de culcare și de trezire îmi dădeau

mari bătăi de cap.

Partea cea mai grea mi s-au părut cursurile și nu deoarece

erau dificile, ci pentru că îmi era greu să rămân trează, având în

vedere că, timp de zece zile, am dormit maxim opt ore.

44


Au fost organizate și câteva petreceri în cadrul

cărora ne-am cunoscut mai bine și am interacționat cu

grupe de la alte facultăți.

Mi-am făcut o mulțime de prieteni cu care încă

țin legatura și am descoperit poveștile unor studenți

care, deși nu au fost susținuți în ceea ce doreau să facă,

au reușit cu multă ambiție și muncă.

Cel mai important lucru mi s-a părut unitatea

care a fost creeată în grupa mea. Deși eram cei mai

puțini, reușeam să facem de fiecare dată ce ne

propuneam.

DA, aș repeta cu siguranță această experiență, care mi-a oferit mulți prieteni și mi-a

deschis viziunea asupra a ceea ce doresc să fac în continuare.

45


Amintiri din copilărie

Maftei Cosmina-Maria

Elie Wiesel spune că „Prieteniile marchează o viaţă mai

mult decât o iubire; iubirea riscă a degenera în obsesie,

prietenia nu e niciodată altceva mai mult decât „a împărţi”. “,

iar eu consider că are dreptate.

În septembrie 2006 am început grădinița în satul natal.

Acolo mi-am făcut primii mei prieteni, prietenie ce rezistă de

atunci și care, sper că va dăinui pe viață.

O parte din acei copii mi-au fost colegi şi în

clasele I-VII. Cu toate că în școala noastră nu am

avut condițiile celor din oraș, doamna învățătoare

și domnii, respectiv doamnele profesor, au făcut

tot posibilul să ne ofere tot ce puteau pentru a

avea o atmosferă ce permitea o învățare eficientă,

ne-au implicat în activități școlare și extrașcolare de

care îmi amintesc cu mare drag. Nu aveam locuri de

joacă special amenajate, însă hoinăream prin

împrejurmile satului, ne bucuram de frumusețea

peisajului, ne jucam până târziu pe ulițe și, poate și aceste lucruri, ne-au apropiat atât de

mult. Eram de nedespărţit, eram foarte fericiţi, fără griji şi credeam că totul va dura la

nesfărşit.

La sfârșitul clasei a VII-a, a trebuit să iau o decizie pe care nu mi-am dorit-o. Din cauza

numărului mic de copii, clasa noastră s-a desfiinţat şi noi trebuia să mergem la o altă școală,

una din centrul comunei. Părinții mi-au propus atunci să mă transfer în Pașcani. În prima

fază am refuzat, gândindu-mă că mă voi despărți de prietenii mei. Aveam și o oarecare

teamă de necunoscut, de modul în care voi fi primită și privită de noii colegi. Apoi am

realizat că peste un an trebuia oricum să învăţ la o şcoală din oraş. Aşa că m-am răzgândit şi

am ales să învăţ la liceul nostru mai devreme cu un an decât anticipasem.

46


Din fericire, mi-am făcut prieteni din primele zile de școală care m-au ajutat să intru în

colectivul lor. M-au făcut să mă simt parte din “familia” lor, să mă integrez foarte uşor şi să

îmi placă să fiu cu ei. Aici nu mai alerg pe uliţe, nu mă mai joc până târziu, dar am câştigat

prieteni noi care sunt la fel de importanţi ca cei din copilărie. Ce a spus Elie Wiesel mi s-a

întâmplat mie: prieteniile din copilărie m-au marcat irevocabil, dar şi prieteniile din viaţa de

adolescent sunt parte din viaţa mea.

47


Experiențe de o vară sau de o viață

Mandric Andrei-Ciprian

Vara trecută am abordat un stil de viață mai special. L-am văzut la mai mulți oameni,

dar, în special, la tatăl meu. E vorba de modul cum ești văzut de oameni, de programul

nocturn pe care eu îl ador, de cum se fac bani, dar nefiind vorba doar de bani, de multe alte

avantaje. Pentru că eu nu am voce, nu cânt la vreun instrument și nici nu am talent pe

această direcție a muzicii, am ales altceva. Am ales să devin „Dj".

După ce am luat această decizie,

împreună cu un prieten am luat-o de la

zero. Ne-am cumpărat placă, laptop,

sistem audio profesional și am dat

drumul la treabă. La început a fost mai

greu. Nu ne cunoștea nimeni, nu ne știa

potențialul, nu aveam evenimente.

Asta se întâmpla prin mai, iunie. După

ce ne-am făcut puțină reclamă, au

început să apară și evenimentele.

La prima petrecere nu aveam curaj deloc, nu știam ce melodii să punem, nu știam ce

le place oamenilor. Pe parcurs ce am mixat muzica la diverse evenimente, am început să

cunoaștem cum să facem selecțiile și am căpătat experiență cu publicul.

Am interacționat cu persoane noi, oameni noi și am căpătat mai multă experiență de

viață. Pot zice că mi-am făcut niște prietene cu care păstrez legătura și acum.

Pe parcursul verii am avut aproximativ 25 de evenimente personale, plus din acelea la

care am mers cu tatăl meu. În total, până în momentul de față am avut … fără număr.

Au fost foarte multe întâmplări plăcute, dar și câteva neplăcute. Voi începe cu cele

neplăcute pentru a lăsa ce e mai frumos la urmă. Una s-a întâmplat la o cumătrie de romi, la

care am stat până la ora 10 dimineața, iar ei nu ne lăsau să plecăm acasă, până nu le-am

făcut pe plac la fiecare. A durat ceva.

Alta a fost la un restaurant din Iași. Până să strângem boxele și restul echipamentului,

cineva din cadrul restaurantului a închis ușa. Noi am rămas acolo până când a venit cineva să

ne deschidă ușa și să plecăm acasă.

48


Cele plăcute sunt aproape asemănătoare la fiecare eveniment. Ne

simțim bine în atmosfera creată, în mediul de petrecere, atât noi, cât și

lumea prezentă. Plăcute au fost și glumele pe care le-am făcut despre

anumiți oameni mai „speciali", pentru că, până acum, la orice petrecere

a existat câte o „mascotă” ce aducea zâmbetul celorlalți oameni.

Apropo-urile bătute de noi la anumite fete, ospătărițe, în cele mai multe

cazuri ne-au adus bucurii.

Nicușor, prietenul meu, cu care am colaborat la câteva petreceri

vara trecută e un om deosebit, cu un caracter fin cu care păstrez legătura. E genul de om

care te ajută la greu când ai nevoie de un prieten și nu se știe niciodată.

Omul care m-a învățat foarte multe lucruri folositoare și bune în

viață, pot zice chiar că este al doilea tată al meu, este „nenea John”. Am

primit de la el multe sfaturi în orice domeniu și sunt bucuros și fericit de

această prietenie. El mi-a spus și foarte multe lucruri pe care eu nu le

știam. Să le zicem „mici prostioare". La început mă rușinam de ce spunea,

dar acum discutăm ca doi oameni maturi despre orice problemă.

Părinții mei nu au prea fost de acord cu această pasiune a mea și,

lucrul care îi deranja cel mai tare, spuneau că sunt un copil și mă distrug

de mic. M-au supravegheat ca să vadă cum mă descurc, cum îmi câștig

banii și, mai ales, cum îmi petrec nopțile.

Cel care m-a susținut cel mai mult în ceea ce fac, și pentru asta îi mulțumesc, este tatăl

meu. De la el am învățat ceea ce știu astăzi, orice lucru minuscul de la el îl știu.

Nu am luat încă decizia finală,

nu știu dacă asta voi face toată viața,

dar vara asta am pornit pe un drum

pe care nu-l voi părăsi prea curând.

Îmi place muzica, îmi place să

binedispun oamenii, îmi place să fiu

independent, să fac ceva util și să fiu

DJ.

O poză cât o mie de cuvinte:

eu cu tatăl meu.

49


Să explorăm, să încercăm, să fim curioși și, mai ales, să fim optimiști -

mod de exprimare: chitara

Moglan Ioana-Cosmina

Îm acest articol am decis să abordez lucrurile într-un mod diferit. Am decis să aduc în

discuție și aspectele negative ale unei topici, nu doar pe cele pozitive. Sper doar să nu joc

rolul personajului negativ în propriul articol.

Sinceră să fiu, trebuie să admit faptul că

nu știam cum să încep acest articol sau despre

ce ar fi trebuit sa scriu. În zilele noastre, pare a fi

mai greu să scrii când ai liber arbitru. Când ți se

impune un subiect, creierul tău deja e setat pe

acel lucru și pe ideea de a căuta informații

despre acea temă. În fact, cred că ăsta e cel mai

mare defect al generației noastre: suntem niște

roboței programați să urmeze un anumit traseu, fără drept la opinie sau liberă exprimare,

fără drept la imaginație sau creativitate. Și nu, chiar nu e vina noastră. Așa am fost învățați

de mici: să ochim meserii bănoase, iar pentru asta, sistemul te silește să înveți unele lucruri

fără rost. Nu cred că e neapărat vina celor care sunt în sistem, a profesorilor, mai ales că

există profesori dedicați meseriei lor, care chiar încearcă să își facă treaba, ci e vina celor

care au încropit acest sistem. Vai de cei care au ieșit din tipare și au ajuns să fie catalogați

drept ”needucați” sau ”tupeiști”, doar pentru că au îndrăznit să fie diferiți prin ceea ce au de

spus. Dar asta nu e o regulă. Nu mulți au curajul ăsta, și sunt și mai puțini cei care ne

încurajează să ieșim din carapace. Nu vreau să dau vina doar pe sistem. Sigur mai sunt și alți

factori care influențează procesul ăsta, dar în momentul de față, doar asta văd.

Așadar, m-am gândit: trebuie să fac ceva diferit, trebuie să scriu despre ceva ce mă

reprezintă. Firește, următoarea întrebare a fost: ”și ce mă reprezintă cu adevărat?”.

Lucrurile au decurs mai ușor aici: mă reprezintă visele și pasiunile mele. Și despre ce ar fi mai

bine să scriu? Despre visul meu de a urma medicina, celule, țesuturi și compuși organici, sau

despre pasiunile mele care m-au scos din impas, ajutându-mă să evoluez pe plan spiritual?

Firește, am ales a doua variantă.

50


Acum, cei care vor citi asta, se vor întreba: ”păi și ce legătură are titlul cu ce

povestește ea de vreo 5 minute?” Ei, bine, chiar are legătură. Poate unele persoane vor

crede că este hilar să vorbești la 17 ani despre

”moduri de exprimare”, dar analizând oamenii

din jur, am ajuns la concluzia că e mai mult

decât necesar să fie atins acest subiect. Nu sunt

eu vreun psiholog renumit, nu am cine știe ce

cunoștiințe și nici nu am făcut un obiect de

studiu din această chestiune, dar vreau să

vorbesc din experiențele mele de viață de până

acum.

Poate și în trecut, comunicarea impunea anumite probleme. Se realiza mai greu la

distanță, neexistând tehnologia din zilele noastre. Dovadă vie sunt scrisorile pe care le ține

mama în dulap de ani de zile, scrisorile de la tatăl meu, de pe vremea când ea era în liceu,

iar el, în armată. Abia după ce le-am citit, am realizat că tatăl meu, un om mai mult calculat

și schematic, decât un maestru al vorbelor, are, de fapt, o latură mai sensibilă decât m-aș fi

așteptat. Cu toate impedimentele comunicării de atunci, cred însă că scrisorile erau o formă

mai intimă prin care puteai transmite sentimente diverse într-un mod diferit (a nu se

compara cu mesajele din ziua de astăzi, ce în două secunde pot să dispară).

Nici cu telefoanele nu stăteau prea bine pe atunci. În satul natal al tatălui meu, pe

când el era doar un copil, existau două, poate trei telefoane fixe, deținute de familiile mai

înstărite, la care aveai acces destul de greu și prin care soseau tot felul de vești: mai bune

sau mai puțin bune. Cele mai puțin bune erau cele mai înfricoșătoare, pentru că nu aveai

certitudinea că informația a fost transmisă și înțeleasă în mod corect înainte de a ajunge la

tine. Așteptarea dinaintea validării unei informații era cel mai mare chin. Dar cam asta era

tot, după părerea mea.

Comunicarea cu oamenii de lângă tine nu era atât de grea. Dacă ar fi să ne raportăm la

adolescenți, aceștia adoptau subiecte diverse, care nu lăsau conversația să se termine întrun

mod subit, iar întâlnirile erau extrem de așteptate, pentru că nu puteai merge în casă să-i

dai mesaj prietenei tale, să vezi ce are de gând să mănânce astăzi.

51


Întorcându-ne înapoi în prezent, realizăm că, cu timpul, comunicarea a început să fie

din ce în ce mai ușoară cu oamenii de la distanță și din ce în ce mai dificilă cu oamenii de

lângă tine. Dacă la început susțineam tehnologia pentru beneficiile pe care ni le aduce, acum

încep să cred că lucrurile nu stau chiar așa. Pe de o parte, pare firesc: primești ceva, iar în

schimb ți se ia ceva, pentru că nu le poți avea pe toate. Dar în situația actuală, cred că ține

mai mult de noi dacă alegem să rămânem așa, în stadiul în care vorbim prin mesaje cu

persoane care se află în aceeași cameră cu noi, sau alegem să schimbăm aspectul ăsta și să

purtăm conversațiile prin viu grai cu cei de lângă noi. Pe de altă parte, mai e și timiditatea

sau anxietatea tinerilor din ziua de azi, care trebuie înțeleasă, dar de care se poate scăpa.

Dacă ar fi să tragem o concluzie din tot ce am spus până acum, de cele mai multe ori e

greu să te exprimi, atât în fața unui public, cât și în fața unui grup restrâns de prieteni sau în

fața familie. Și mie mi-a fost greu cândva, nu pot să spun că nu. Nu am reușit dintotdeauna

să țin un discurs în fața unor oameni de vârste diferite, să vorbesc liber în fața colegilor mei

sau să îmi susțin ideile într-o confruntare cu argumente, nu cu vorbe necuviincioase. Nu pot

admite nici că acum mă descurc perfect, dar tot e o evoluție față de cum eram în trecut.

Nu e ușor să ajungi în acest stadiu, dar nici imposibil nu consider că e.

Trebuie știut faptul că, oricine poate comunica în diferite moduri, nu doar prin vorbe.

Modalitățile pe care le-am găsit ca fiind cele mai de folos și au devenit niște pasiuni

puternice pentru mine se rezumă la artă. Consider că, prin artă, poți spune mai multe decât

ai putea spune prin cuvinte.

Am încercat mai multe tipuri de artă: fotografia, desenul, scrisul (compusul de poezii,

proză), dansul, dar am constatat că, domeniul care m-a atras cel mai mult și m-a ajutat în

aceeași măsură, a fost muzica.

Cânt la chitară de 4 ani și tind să cred că e cel mai bun lucru

care mi s-a întâmplat până acum. Chitara nu m-a ajutat numai la

exprimare, ci m-a și responsabilizat. Modul în care am procurat-o

cred că a fost cel care m-a făcut să țin atât de mult la ea, să o

îngrijesc și să nu o abandonez după ce au început să îmi apară

primele bătături în vârful degetelor: în vara în care am împlinit 13

ani, m-am ”angajat” pentru prima dată. Cu banii câștigați atunci,

nici mai mult, nici mai puțin de 500 de lei, mi-am cumpărat

chitara. Nici cumpăratul chitării nu a fost ceva ușor. Erau atâtea

modele diferite, tipuri diferite de corzi, mărimi diferite, iar eu, o

puștoaică ce nu mai ținuse niciodată o chitară în mâini. Visul meu

era să am o chitară electrică, dar cu 500 de lei nu mi-aș fi putut

permite acest lucru.

52


Am început și eu, ca tot omul, să mă informez, să citesc tot felul de forumuri pe

internet legate de ”ce chitară mi se potrivește?” sau ”chitară clasică ori acustică?”. Firește,

nu a fost suficient. După toate informațiile pe care le acumulasem, ajunsesem la ideea de a-

mi procura o chitară acustică, pentru sunetul mai ”metalic” produs de corzile de oțel (eram

o adepta mai devotată a muzicii rock pe atunci). Ba, mai mult, auzisem ceva de chitările

”electro-acustice” și deja eram pornită să fac rost de acel tip de chitară.

Am decis să apelez și la ajutorul mamei. Nu că le-ar avea cu

muzica, dar și visul ei, cândva, a fost să cânte la chitară. Ea mi-a

făcut legătura cu o persoană care era mai bine informată decât

ea, Mihai, un fost coleg de-al ei de liceu, care în prezent este

chitarist. El a încercat să îmi recomande câteva modele

avantajoase și la un preț care să nu îmi lase gaură în buget, dar

niciun model nu îmi plăcea suficient de mult. Am continuat

căutările de una singură, iar într-un final, am găsit-o: chitara

mea, o Harley Benton - electro-acustică, model apărut în 1998. În

momentul în care am văzut-o, am simțit că de ea am nevoie. În

nici 10 minute, comanda era deja plasată. Așteptam cu

nerăbdare să ajungă.

Nici cântatul la chitară nu e chiar floare la ureche. Am fost la un curs de începători, la

Clubul Copiilor, unde am deprins primele acorduri și am purtat diferite discuții cu persoane

mai pricepute decât mine, lucru ce consider că m-a ajutat mult și m-a făcut să vreau din ce

în ce mai mult să deprind tainele cântatului la chitară. Nu mi-a fost ușor. Bătăturile de pe

buricele degetelor sunt dovada vie a luptei pe care am purtat-o cu corzile. Adevărul e că, e

mai greu pentru un începător să se avânte în teritoriul corzilor de oțel. Corzile de plastic, de

la o chitară clasică, sunt cele mai indicate. Eram conștientă de aspectul ăsta când mi-am

cumpărat chitara, dar știam la fel de bine că nu îmi voi mai cumpăra altă chitară prea

devreme, așa că, am mers la risc, iar eu spun că s-a meritat.

După primul an de cursuri nu știam să fac prea multe. Da,

știam acordurile de bază, dar mă blocasem acolo. Îmi părea imposibil

de greu să fac trecerea între acorduri fără să îmi arunc ochii asupra

degetelor care se mișcau haotic pe corzi la acea vreme. Vestea

proastă a fost că nu s-au mai ținut cursurile de chitară următorul an.

”Profesorul”, un voluntar de liceu, începuse facultatea și nu mai avea

timp să se ocupe de cursuri. Așadar, grupa se desființase, dar

pasiunea mea pentru chitară nu avea să se termine aici. Am început

să fiu autodidactă: mă uitam la tutoriale pe internet, căutam tabulaturi pe diferite site-uri și

ușor, ușor, învățam tot mai multe cântece care avea la baza aceeași bătaie.

53


Țin minte că, în jumătate de an, ajunsesem să învăț o colindă pe care am cântat-o la

serbarea de Crăciun din clasa a VIII-a împreună cu corul școlii. Aveam atâtea emoții încât nu

am reușit să ies în fața grupului și am cântat din spate. Dar, după cum se spune: toate

lucrurile au un început. Acea serbare a fost începutul perfect pentru a-mi face curaj să cânt

în fața lumii.

Așa am ajuns ca, în clasa a IX-a să mă

înscriu la balul bobocilor și să cânt pe o scenă

adevărată în fața zecilor de oameni care plătiseră

un bilet ca să ne vadă. Nici aici nu pot spune că

am fost foarte sigură pe mine. Să urci prima dată

pe o scenă, de unul singur, te poate da peste cap.

Așadar, m-am gândit să îmi aduc ajutoare: am

urcat pe scenă împreună cu sora mea mai mică,

sprijinul meu, partenera mea, și în același timp, cea mai mare fană a muzicii mele.

Reacția publicului la vederea ei și la vederea momentului nostru mi-a umplut sufletul

de bucurie și m-a ajutat să mai scap de emoții, reușind să duc până la sfârșit momentul.

De atunci am mai participat și la alte

concursuri de muzică folk, am obținut diferite

premii și am simțit pe zi ce trece că pasiunea mea

e un lucru chiar folositor. Într-un moment mai

dificil al vieții mele, în care simțeam că sunt un

ghem de energie negativă, am început să scriu

cântece și să le compun coloana sonoră. A fost

una dintre cele mai bune alegeri, unul dintre cele

mai bune medicamente pe care l-aș fi putut lua,

deoarece m-a eliberat de negativitate și mi-a vindecat sufletul.

În concluzie, poate fi greu să te exprimi, e adevărat, dar niciodată imposibil. Există

atâtea moduri pe care le poți aborda, până când te vei regăsi într-unul.

Imposibilul e doar o limită pe care noi înșine ne-o impunem. Trebuie să explorăm, să

încercăm, să fim curioși și, mai ales, să fim optimiști. Nimic nu va ieși perfect de la prima

încercare, poate nici de la a doua sau a treia, dar trebuie să perseverăm și să ne dorim să

facem ceva cu adevărat.

Abia atunci vom reuși...

54


La pas prin capitala Belgiei

Niță Paula-Andrada

Nu cred că aș putea să uit vreodată vara anului 2019. Nu pentru că se terminase clasa

a zecea sau din cauză că citisem mai puține cărți decât în vara precedent, ci pentru că am

pus piciorul pe alt tărâm, în altă țară, Belgia, în Bruxelles, capitala Uniunii Europene. Nu că ar

fi prea diferit. Cel puțin mie mi s-a părut chiar la fel, oameni la fel, ba chiar am dat și peste

câțiva români prin metrou sau în Gare-du-Midi.

Să povestesc de la început. Avionul pe care trebuia să-l luăm din Romania era la 21:30,

iar în aeroportul din Otopeni trebuia să fim cu cel puțin două ore înainte. Așa că eu și

mătușa mea, căci cu ea am călătorit, am plecat din Pașcani la 6 dimineața fiindcă era

singurul tren cu care puteam ajunge la timp. Am ajuns în București la prânz, iar mătușa mea

a rămas în gară în sala de așteptare, deoarece eu trebuia să mă întâlnesc cu un prieten din

sudul României care nu prea aveam ocazia să mă întâlnesc. Mi s-a părut o bună oportuntate

de a ne vedea, mai ales că aveam ceva timp la dispozitie. Toate bune si frumoase. Ne-am

plimbat prin parcul Herăstrău, am putut să admir priveliștea lacului sau să observ voioșia cu

care bucureștenii merg cu bicicleta sau alergă în aerul proaspăt al parcului. Nu mi-am dat

seama cât de repede a trecut timpul, iar eu trebuia deja să fiu în gară sau într-un taxi ce

gonea spre aeroport. M-a luat puțin panica, deoarece parcul, deși nu e departe de gară,

traficul e destul de aglomerat. Până la urmă am ajuns la timp în gară, de unde am luat-o pe

mătușa mea și am gonit spre aeroport.

Am trecut destul de repede de control și imediat am

urcat în avion. Fiind prima mea călătorie cu avionul și fiind și

seara am avut câteva emoții, care mi-au trecut cu ajutorul

stewardezelor drăguțe și a priveliștii minunate a orașelor

privite de sus, noaptea. Și, ei bine, a unui copilaș ce plângea de

zguduia avionul.

Am ajuns cu bine în aeroportul Charleroi, unde ne

aștepta tata cu un amic de-al lui. De la aeroport până în

Bruxelles, mai exact în Jette, durează ceva timp și mă gândeam

că ar fi destul de bine dacă aș adormi puțin. Sincer nu prea

aveam somn știind că mama ne aștepta nerăbdătoare să ne

vadă acasă. Cum am ajuns, am îmbrățișat-o pe mama, am băut

o ciocolată caldă, după care am îmbrățișat patul.

55


Nu am dormit prea mult, de la ora unu până la cinci

cred, deoarece atunci răsărea soarele, iar lumina intra

generos în camera prin geamurile apartamentului care

sunt destul de mari.

Primul lucru pe care l-am făcut când m-am

trezit a fost să mă uit pe geam, la priveliștea de

afară. Nu pentru că ar fi fost ceva splendid, dar

eram curioasă dacă era o schimbare față de

România. Primul lucru pe care l-am zărit a fost o

persoană ce stătea întinsă pe terasă Ora era

matinală și fuma liniștită ca și cum ziua pe care o

va avea va fi minunată.

În zilele ce au urmat am vizitat câteva locuri și am mers

mult cu metroul. Dintre toate stațiile de metrou cel mai mult

mi-a plăcut Stuyvenbergh. Nici în ziua de azi nu pot să-i

pronunt numele corect. Poate părea puțin înfricoșătoare din

cauza statuilor vechi sau a celor nevopsite, dar această stație

pare să ascundă o poveste incredibilă de care nu ne dăm

seama.

Am avut ocazia să mă plimb și singură prin oraș, Bruxelles-ul fiind destul de organizat,

așa că nu prea aveam cum să mă rătăcesc. Am vizitat multe locuri de care nici nu-mi mai

aduc bine aminte. Cel mai mult mi-a plăcut un parc unde erau turme de iepurași mici și

pufoși. Erau destul de fricoși și, dacă proprietarii lor nu erau atenți, puteai să te strecori asfel

încât să le faci o poză de aproape. Eu nu am reușit.

Mi s-a părut splendidă o grădină cu lacuri și multe specii de flori de pe lângă Jette.

Puteai spune că e un mic paradis, mai ales la șapte dimineața zăreai și păsările ce trăiau

acolo, mai ales rațele sălbatice.

56


Seara mi s-a părut frumos de vizitat Grand Place. Mai ales ciocolateriile

unde poți să guști nenumărate mostre de ciocolată de toate felurile sau să

stai la terasa unui restaurant, așa cum fac mulți belgieni, cu un pahar de vin

în mână. Am aflat că în Belgia vârsta minimă legală pentru a consuma alcool

este de 16 ani.

O construcție destul de uriașă mi s-a

părut Atomul. Înăuntrul bilelor sunt

diferite magazine, de la îmbrăcăminte

până la restaurante de lux, iar pentru a

călători de la o bilă la alta trebuie să

folosești scările rulante. Intrarea costa în

jur de 25 de euro. Și desigur și aici am găsit

iepurași.

Săptămâna a trecut mai repede decât am anticipat și nici nu am reușit să văd tot ce

mi-am propus. Totuși mă bucur de cele văzute, căci nu des dai de statuia lui Poisedon la

fântâna lui Neptun, un pavilion în stil chinezesc sau de familia regală.

Întoarcerea în țară a fost una relativ ușoară. Ba chiar am stat în avion lângă geam și

nici nu am avut un copil în spatele meu care să-mi lovească încontinuu scaunul.

Ce-am învățat din această experiență? Ei bine, cred că m-a transformat într-o

persoană mult mai responsabilă, care să gândească de două ori înainte de a acționa. Am

devenit conștientă de faptul că în această lume sunt atâtea locuri de vizitat, iar o viață e

prea puțin pentru a le descoperi pe toate. A, încă ceva, sandviciurile din avion sunt absolut

geniale!

57


Școala de vară SummerIS

Puiu Ana-Maria

În 2019, vara mea a început practic pe data de 18

iulie. Atunci am avut ocazia să particip la una din cele mai

complete și frumoase experiențe din viața mea și anume

am început proiectul SummerIS la Facultatea de Filosofie

și Știinte Social Politice.

SummerIS este o școală de vară în cadrul

Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, unde elevii din

clasele X-XI au ocazia să descopere pentru 10 zile cum este să fii student. Am asistat la

cursurile obișnuite pe care studenții le practică, dar am avut parte și de activități mai puțin

folosite în facultate cum ar fi Treasure Hunt, petreceri, jocuri interactive, etc.

Cea mai importantă activitate pentru mine a fost workshopul.

Acesta a fost o întâlnire unde un reprezentant al unei companii a

vorbit despre cariera sa. Cea mai tare parte din toată activitatea a fost

comunicarea. Toți colegii mei de facultate au comunicat cu

reprezentantul respectiv și acest lucru mi-a dat curajul să o fac și eu.

Workshopul nu numai că m-a ajutat să comunic cu reprezentantul,

dar m-a ajutat să comunic cu participanții mai usor, să mă exprim liber

și să fac ceea ce simt.

Mi-am făcut foarte mulți

prieteni, din diferite părți ale țării. Am auzit diferite

povești de viață. Școala de vară m-a făcut să realizez că în

această experiență pe care am avut-o nu era vorba doar

de a fi în pielea unui student. Am înțeles că un student are

foarte multe responsabilități pe care noi, liceenii, încă nu

le avem sau, de cele mai multe ori, nu le-am încercat.

Pentru mine SummerIS a fost o experiență îmbinată cu

toate trăirile pe care un adolescent care e pe cale să

termine liceul merită să le încerce.

58


Neversea

Rosca Ariadna-Dumitrița

Neversea 2019 a fost primul festival

muzical la care am participat și care m-a făcut

să spun că la acest festival voi merge cu

siguranță și anul viitor. Ca să dovedesc că

este așa, deja mi-am cumpărat bilet pentru

ediția din 2020.

Neversea e o experiență unică și deosebită, mai ales că este singurul festival din

România care se desfășoară pe plajă.

De la artiștii excepționali, până la mâncarea destul de variată, cu variante vegane,

toaletele foarte curate și oamenii minunați, nu a fost nimic din cadrul festivalului care să-mi

displacă. Totul a fost cum îmi închipuiam că e un festival, e așa cum trebuie.

Singurul și cel mai neplăcut moment a fost acela când, după patru zile de festival, te

trezești și realizezi că programul tău nu mai include nicio activitate legată de acesta, realizezi

că s-a terminat. Te cuprinde un gol în stomac și îți trebuie vreo două, poate chiar trei

săptămâni să te acomodezi cu ideea și să revii la realitate.

59


Un festival nu ar trebui să lipsească de pe lista nimănui, mai ales la vârsta pe care o

avem, fiindcă oricât de mult ne-am dori, la 40 de ani n-o să mai simțim și nu o să ne mai

distram în modul în care o facem la 16.

LIVE YOUR LIFE!

60


Cum m-am decis să îmi continui studiile în România

“De ce în România?”. Această întrebare am auzit-o de

nenumărate ori din partea părinților, rudelor, prietenilor dar

și a profesorilor. Decizia mea de a studia în altă țară a fost, de

fapt, un vis al meu din mai multe puncte de vedere.

Rusu Vadim

Totul a început după o discuție cu un văr de-al meu,

care a absolvit facultatea în România, ceea ce eu nu știam.

Din vorbele lui am aflat că e destul de bine, că ai mai multe

avantaje după finalizarea studiilor decât în Republica

Moldova și că diploma de absolvire este recunoscută în

Europa. Aceste detalii m-au făcut foarte curios și, când am revenit acasă, am dat un search

pe google să mă informez mai mult. Am citit părerile mai multor elevi care învățau sau deja

finalizaseră studiile și toate erau pozitive. Asta m-a încurajat și mai mult și prin clasa a VIII-a

eram deja hotărât că îmi voi continua studiile în România. Părinții mei nu se așteptau la o

astfel de decizie din partea mea, însă m-au susținut, dar și eu eram ferm convins că voi face

față.

La început, când am pășit pentru prima dată în

curtea acestui liceu, mă simțeam de parcă venisem de pe

altă lume. Nicio față nu îmi era cunoscută, toți erau

agitați, nu știam unde să îmi găsesc clasa, cum arată

colegii mei, diriginta mea, nimic. În prima perioadă mi-a

fost puțin mai greu, până m-am acomodat și am găsit o

“limbă comună” cu colegii. Mi-a plăcut foarte mult acest

liceu, însă eu voiam să urmez o facultate cu profil de

economie. Părinții mi-au spus că mai bine ar fi dacă m-aș transfera la un colegiu economic.

Dar, după ce am cântărit mai bine, am decis să rămân aici și să absolv liceul din Pașcani.

Mă bucur foarte mult că am reușit să ajung într-o altă țară, în care sunt tratat în

același mod cum sunt ceilalți, chiar dacă sunt venit dintr-o țară străină și că am reușit să îmi

fac prieteni noi.

61

CUPRINS


ediția a III-a

The best summer - Antăluțe Silvia

Cercetașii României – Artenie Denisa-Gabriela

Cum am decis să-mi continui studiile în România – Baciu Mădălina

Evoluția Tehnologiei în secolul XXI – Bădărău Cătălina-Florentina

Afterhills – Balan Ioana-Georgiana

Chiar este necesar să învățăm franceya în școală? – Buta Ciprian-Marinică

Pot să-mi rup mâna în două locuri în același timp – Căruntu Cosmin

Liceul e un nou începu – Chiricescu Codruța-Ioana

Alimentația unui adolescent – Costan Tudor

Putem avea încredere totală în prieteni? În ce punct ne orpim? – Costea Cosmina

Am decis să învăț în România – Cravcenco Artur

În orice situație sunteți, colaborați cu polițistul - Darie Andrei

Singure în mijlocul naturii - Dumitrache Laura Andreea

Universitatea de vară SummerIS - Frija Alexandra-Maria

Drumul spre o carieră fericită - Gheorghică Alina

Experiența de a locui la țară - Grivolea Elena-Delia

Fotbalul, una dintre experiențele mele cele mai frumoase - Groza Ștefan

Răzvan și fișa auto - Hîrtopanu Răzvan-Ștefan

Pe furtună spre concert - Hogaș Bogdan-Gabriel

Pe drumul spre o carieră fericită - Huminiuc Simona

Prima întâlnire cu opera la “Elixirul dragostei” - Iacoboaia Monica

Voluntariatul - arta de a ajuta și de a fi ajutat - Lipovanu Ioana

Prietenie dincolo de granițe - Lipovanu Roberta-Maria

Summeris - Lupu Raluca-Maria

Amintiri din copilărie - Maftei Cosmina-Maria

Experiențe de o vară sau de o viață - Mandric Andrei-Ciprian

Să explorăm, să încercăm, să fim curioși și, mai ales, să fim optimiști - mod de

exprimare: chitara - Moglan Ioana-Cosmina

La pas prin capitala Belgiei - Niță Paula-Andrada

Școala de vară SummerIS - Puiu Ana-Maria

Neversea – Roșca Ariadna-Dumitrița

Cum m-am decis să îmi continui studiile în România? - Rusu Vadim

62

COLECTIVUL REDACȚIONAL


ediția a III-a

63

La ora de diriginție din data de 22 octombrie 2019, am discutat despre „Harta Valorilor”. M-

a bucurat atunci când, fiecare dintre voi, mi-a spus ce valoare consideră că e importantă în

viață și am constatat că aveți valori puternice, morale, consistente. Sper ca aceste valori să

vă fie reper și în continuare, sper că vi le veți păstra chiar și atunci când viața o să vă ofere

ocazii în care se vor zduncina. Harta valorilor voastre, pe care să vi le amintiți ca indicatoare

permanente, e mai jos.

Diriginta voastră,

Prof. Emilia-Felicia Coșniță

64

ISSN 2668-4713

ISSN-L 2668-4713

Jurnal de Adolescent - clasa a XI-a F

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?