Foaia de Postul Crăciunului - 2020

anul VI, nr. 5 / 2020 | se distribuie gratuit
de Postul Crăciunului
Încotro, Doamne?
P
e fundalul încercărilor de azi, mulți oameni
au simțit riscul pierderii subite a vieții. O
scurtă, absurdă și inexplicabilă suferință
cauzată de infectarea cu noul virus poate oricui
să-i pună în criză fragila existență. Până și în mintea
acelora care mai au puțina obișnuință de a citi
Scriptura a revenit brusc în fața conștiinței o imagine
crudă evocată de Isus: „din doi care vor fi în
țarină, unul se va lua și altul se va lăsa; din două
care vor măcina la moară, una se va lua și alta se
va lăsa” (Matei 24, 40-41). La începutul mileniului
inaugurat de trâmbițele progresului empiric, lecția
unui microorganism parazit a dat lumii din care
facem parte o neprevăzută experiență umilitoare.
După dramatica sărbătoare a Paștelui acestui
an, mersul spre Nașterea Domnului ne află pe
aceleași metereze de speranță. Aventura acestei
încercări în credință nu este însă străină de străduința
de a cerceta semnele timpului – „precum
în zilele acelea dinainte de potop, [când] oamenii
mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în
ziua când a intrat Noe în corabie” (Matei 24, 38).
Trăim clipe în care sperăm, în lumina vieții și
cuvintelor lui Isus, să primim ajutorul de a reformula
sfâșietoarea întrebare: Încotro, Doamne?
Atunci, cu atât mai mult, pregătirea pentru
Crăciun este să revezi ceea ce împărtășești în viața
ta alături de Isus: grija pentru sănătatea sufletului,
puterea de a îndura cu El; renunțarea la susceptibilități,
disponibilitatea față de călirea caracterului
prin legătura reală cu semenii; reîmprospătarea
simțului moral așa cum îl inspiră Isus, indiferent
dacă siguranța este sau nu asigurată, străduința
de a simți spiritul Domnului, fără fardurile autosuficienței
personale. A te gândi zi de zi că fără
Isus nu poți face nimic este un temei de speranță!
Sfântul Iosif și Maica Sfântă, îndreptându-se spre
Betleem, arată că orice încercare de credință face
parte din drumul firesc care conduce la mântuire.
Dumnezeu este în mijlocul zbuciumului, iar viața și
alegerile martirilor confirmă la rândul lor același
lucru. Fără exemplul lor de curaj, de sinceritate, de
franchețe, fără statura lor liberă de duplicitate, de
ipocrizie; fără dezgustul lor față de minciună și idolatrie,
fără sila pe care au arătat-o față de impostură,
Biserica n-ar fi putut trece cu bine prin persecuție.
Postul Crăciunului este, desigur, o cale de purificare
sufletească. Avem, iată, ocazia în acest univers
tulburat de boală și frică să reconsiderăm miza
vieții noastre, prin răgazul credinței în Isus. Toată
străduința este pentru a câștiga harul mântuirii și
al bucuriei vieții de apoi. A o avea alături pe Sfânta
Fecioară, a-i avea mijlocitori pe Fericiții martiri, în
aceste timpuri confuze, marcate de teamă, reprezintă
marea mângâiere. „Cel ce va răbda până la sfârșit,
acela se va mântui” (Matei 24, 13). Bătălia a fost deja
câștigată. Dumnezeu să vă ferească de orice rău!
În comuniune de rugăciune, cu arhierești binecuvântări,
† MIHAI, episcop
Episcopia Greco-Catolică
„Sfântul Vasile cel Mare”
de București

Cu Maica Domnului, spre Crăciun
Editorial
Ce diferență față de cum așteptam
Crăciunul trecut! Lumea
s-a schimbat radical în doar
câteva luni. Cuvântul și Legea lui
Dumnezeu rămân însă neclintite.
„Cerul și pământul vor
trece, dar cuvintele Mele nu vor
trece”, spune Mântuitorul (Matei
24,35). Neschimbată rămâne și
grija Maicii Sfinte pentru cei
care sunt prietenii Fiului ei.
Alături de Sfânta Fecioară
putem parcurge și acest Post al
Crăciunului. Ne gândim la Maria
însărcinată și așteptăm alături de
ea venirea Pruncului Isus. Lăsăm
în grija Providenței acele lucruri
mai presus de forțele noastre
omenești, așa cum Maria a lăsat
în seama Domnului să-l convingă
pe dreptul Iosif că „ce s-a zămislit
în ea este de la Spiritul Sfânt”
(Matei 1, 20). Mergem în întâmpinarea
aproapelui, ca să-l ajutăm
concret și să i-l oferim în chip
tainic și pe Isus – așa cum Maica
Domnului, smerită, a mers să-i
slujească Elisabetei și i l-a adus și
pe Fiul pe care-l purta în pântece.
Scoatem din sertar Medalia
Miraculoasă și o purtăm, căci
Sfânta Fecioară a promis haruri
mari prin intermediul ei. Scuturăm
praful de pe Rozariu. Ne străduim
să rămânem în starea de har
sfințitor, prin Spovadă și Sfânta
Împărtășanie. Ne consacrăm Inimii
Neprihănite a Mariei, căreia îi
aparține victoria finală asupra
răului – și înaintăm, de mână cu
Maica Sfântă, spre Crăciun.
R
omanul „Stăpânul lumii” de Robert Hugh
Benson, din nefericire încă netradus în
română, poate fi considerat una din cele
mai impresionante opere de literatură cu tentă SF
care s-au scris în literatura universală. În 1908,
anul publicării, omenirea nu cunoscuse încă toate
crimele Revoluției din Rusia, cele două Războaie
Mondiale, ororile de nedescris ale Holocaustului
și comunismului. Însă autorul, un preot catolic
englez - a cărui convertire de la anglicanism a creat
un val de influență similar convertirii Sfântului
John Henry Newman - a prevăzut multe din ceea
ce avea să trăiască omenirea în secolul XX. Mesajul
Sfintei Fecioare Maria de la Fatima avea să vină în
1917, la o distanță de 10 ani de la scrierea cărții.
Triumful tehnologiei, lupta materialismului
adoptat de stat împotriva oricărei urme de realitate
supranaturală – al cărei unic exponent rămâne,
în carte, Biserica Catolică – „miniștrii eutanasiei”
care ajută oamenii să moară „cu demnitate”,
expansiunea unei civilizații care neagă religia
autentică, înlocuind-o cu o adorare a „umanității”,
până la crearea unor noi sărbători, ritualuri
și ceremonii – sunt doar câteva din reperele care
îl șochează pe cititor prin acuratețea predicției.
Dacă Jules Verne își imaginează pozitivist progresul
tehnic al omenirii, la Robert Hugh Benson
„voloarele”, autostrăzile, electricitatea extinsă
și celelalte cuceriri tehnologice rămân în plan
secund. Ele nu constituie un subiect în sine, ci
decorul în care se manifestă Anticristul, sub chipul
unui politician cu un magnetism suprafiresc,
Julian Felsenburgh, care nu doar ajunge să domine
lumea, ci își atribuie cultul suprem, autorul luând
ca reper al acțiunilor acestuia cartea Apocalipsei.
Țelul lui Felsenburgh este supunerea întregului
pământ și înfrângerea totală a Bisericii Catolice, la
care și ajunge, aparent: atât pe căi materiale, prin
martirizarea creștinilor, cât și prin cele spirituale,
prin apostazia căreia îi cad pradă laici, preoți,
episcopi, cardinali. Înaintea lui Benson, Vladimir
Soloviov și-a imaginat în „Scurtă povestire despre
Anticrist” (1900) lupta cea din urmă a Bisericii.
Chiar dacă la Soloviov accentul ecumenic este mai
pronunțat, ambii autori concordă în a da Vicarului
lui Cristos rolul proeminent în lupta contra Răului
materializat. „«Stăpânul lumii» descrie o civilizație
unificată și puterea acesteia de a distruge
spiritul. Anticristul este reprezentat ca marele
artizan al păcii într-o...nouă ordine mondială”, scria
Cardinalul Ratzinger – Papa Benedict al XVI-lea.
Este dificil de rezumat în acest spațiu întregul
fir narativ al cărții, cu complexitatea peisajului
filosofic și geopolitic imaginat de Robert Hugh
Benson. Redăm însă câteva pasaje emblematice
pentru evoluția personajului principal al romanului,
preotul catolic Percy Franklin, care va deveni
Liturghia,
O ficțiune scrisă
2 ~ Foaia

ia, rugăciunea, Rozariul
crisă în 1907 propune soluția crizei actuale
Oana Viviana Dimcev
cel din urmă Papă, sub numele de Silvestru.
În primul fragment, Percy Franklin are o discuție
cu un alt preot catolic care își pierde credința și
apostaziază la noua religie a umanismului: „Simțea o
compasiune amară față de această sărmană creatură
care sfârșise cumva prinsă în vârtejul triumfător al
Noii Umanități. Realitățile exterioare arătau în prezent
oribil de puternice, iar credința – mai puțin pentru
acela care a învățat că Voința și Harul înseamnă
totul, iar emoția nu înseamnă nimic – era precum un
copil care se târăște de-a bușilea în interiorul unei
mașinării imense: putea să scape cu viață sau nu, dar
îi trebuiau nervi de oțel ca să rămână în picioare. Era
greu de aflat a cui era vina; cu toate acestea, credința
lui Percy îi spunea că exista o astfel de vină. În epocile
credinței, o foarte slabă înțelegere a religiei ar fi
putut trece testul; în aceste zile de căutări, doar cei
umili și puri puteau rezista îndelung în fața încercării,
asta numai dacă nu erau protejați de un miracol al
ignoranței. Alianța dintre Psihologie și Materialism,
privită dintr-un anumit unghi, părea într-adevăr că
poate oferi explicații la orice; era nevoie de o puternică
percepție supranaturală pentru a înțelege
această inadecvare practică. Iar cu privire la responsabilitatea
personală [a preotului apostat], nu
putea să nu considere că acesta a permis aspectului
ceremonial să aibă un rol mult prea mare în practicarea
religiei, iar rugăciunea, unul mult prea mic. În
el, cele exterioare absorbiseră partea interioară.”
Una dintre ideile valoroase ale cărții, cultivată
de Benson și în alte scrieri ale sale, este că în viața
spirituală voința, iar nu trăirea sensibilă a devoțiunii,
are rolul cel mai important. Influența răului
poate ajunge până într-acolo încât să paralizeze în
suflet sentimentul religios, iar peisajul dezolant
al realităților exterioare poate secătui consolările
rugăciunii. Cu toate acestea, cu un act de voință,
aderând la voința perfectă lui Dumnezeu, omul își
poate găsi astfel salvarea. „[Percy] își examină emoțiile,
dar acolo nu se găsea nicio consolare, niciun
stimul. O, da – se putea încă ruga, dar erau simple
acte reci ale voinței, iar teologia lui îi spunea că
Dumnezeu le acceptă pe acestea”. Încercările sunt
mari, iar Dumnezeu pare că se ascunde. „În timp ce
scria, vorbea, mânca, mergea, viața lui interioară era
mereu în alertă, făcând acte arzătoare de credință
– într-o religie pe care intelectul lui o nega, iar de la
care emoțiile se retrăseseră”. Dar atunci intervine
harul lui Dumnezeu, „în tăcerea nopții, în Catedrală,
când lampa pâlpâia, iar un aer fără sunet trecea
spre el dinspre ușa de fier a tabernacolului”. Pentru
Benson, viața interioară, bazată pe rugăciune și umilință,
cultivată prin puterea voinței și cu ajutorul
harului, este singura modalitate de a învinge răul.
Un alt punct de cotitură al romanului este momentul
când Percy Franklin este convocat la Roma pentru
a discuta cu Papa fictiv Ioan al XXIV-lea despre
situația lumii. Biserica este într-o poziție extrem de
dificilă, întrucât inamicul credinței, Felsenburgh,
câștigă tot mai mult teren și se îndreaptă cu pași
repezi spre dominația mondială. Trebuie făcut
ceva, dar ce? Papa îl întreabă cum vede el lucrurile.
„Sfinte Părinte”, - răspunde el - „Liturghia, rugăciunea,
rozariul. Acestea, cele dintâi și cele din urmă.
Lumea le neagă puterea; în puterea lor trebuie
creștinii să își pună toată speranța. Toate lucrurile
în Isus Hristos; în Isus Hristos, cel dintâi și cel de
pe urmă. Nimic altceva nu poate învinge. El trebuie
să facă tot, fiindcă noi nu putem face nimic.”
După 112 ani de la apariția romanului lui
Benson, când realitatea seamănă din ce în ce
mai mult a ficțiune, aceste trei remedii rămân
în continuare valabile, așa cum au fost de-a
lungul secolelor de încercări în Biserică.
Postul Crăciunului 2020 ~ 3

Venirea Crăciunului, viitura și viitorul
Pr. Marius Taloș SJ
C
a de fiecare dată în această parte a anului,
dar ca niciodată până acum, ne pregătim să
intrăm în Postul Crăciunului. Pe de o parte,
curgerea firească a timpului spre Sărbătoarea
Nașterii Domnului, de cealaltă zguduirea neașteptată
a temeliilor și a reperelor prilejuită
de marea încercare a virusării globale. Atunci
ne putem întreba pe bună dreptate ce anume
așteptăm cu adevărat: Viitorul sau viitura?
Etimologic, și unul și altul înseamnă același lucru:
„ceea ce vine spre noi”. Dar, la nivel de conținut și
de calitate a întâmpinării, nu ne putem imagina o
diferență mai mare: Viitorul vieții noastre stă în
Acela care vine, Ad-ventus, să ne împărtășească
viața Sa. Viitura, în schimb, caută prin venirea ei
să semene panica și moartea. Viitorul nostru este o
Persoană care ne face oameni, în timp ce viitura ne
dezumanizează, ajungând una cu pământul. Viitorul
aduce lumină odată cu sine, deosebind bine de rău,
pe când viitura ne amestecă în devălmășie, făcând
din toți o apă și-un pământ. Și cel mai important,
dacă Viitorul deschis de Cel care vine scoate ce este
mai bun din noi în așteptare, la polul opus, perspectiva
viiturii ne sufocă-n egoism și ne epuizează-n
izolare, uitând să mai fim oameni când nu mai
trăim cu adevărat între oameni. Înțelegem atunci
de ce putem reformula vechea zicală: „Spune-mi
pentru ce te pregătești, ca să-ți spun cine ești!”.
Tocmai de aceea, vă propun să reluăm în cheie
creștină, de așteptare a Viitorului, prea bine cunoscutele
apeluri ale autorităților de prevenire sau încetinire
a răspândirii „viiturii” virale. Să începem:
Stați acasă! – Perceput de mulți ca o restrângere
abuzivă a libertății de mișcare neîngrădită,
îndemnul acesta capătă un nou înțeles în Postul
Crăciunului, transformându-se într-o invitație
de a ne opri, de a ne întoarce, de a ne reculege,
pe scurt de a ne (re)veni în fire. Nu putem „face
loc” Mântuitorului în viața noastră dacă nu „ne
oprim locului”: „opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt
Domnul” (Psalmul 46,8). Când ieșitul afară devine
primejdios, să profităm pentru a intra în casa
sufletului nostru, printr-o cercetare a cugetului.
Păstrați distanța! – Și acest apel, resimțit ca insuportabil,
fiind formulat „respingător”, primește
o nouă lumină în așteptarea Stelei de la Betleem,
putând fi ascultat ca o invitație la fericire: „Ferice de
omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte
pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul
celor batjocoritori!” (Psalmul 1,1). Fericit, cu alte
cuvinte, cel care „ia distanță” față de păcat, iubindu-L
în schimb pe Dumnezeu și pe aproapele său!
În acest sens, apropierea nu se măsoară în metri, ci
apelând la alți parametri: prezență atentă în comunicare,
interes neprefăcut pentru starea celuilalt,
slujire concretă și mai ales, mijlocire în rugăciune!
Purtați masca! – a se citi: „Fiți persoane!” După
cum bine se știe, „persona” desemna în limba latină
actorul care purta o mască, aceasta din urmă nelăsând
să treacă decât sunetul mesajului transmis
către auditoriu. Să convertim atunci și acest gest
coercitiv într-o provocare constructivă: aceea de a
fi persoană purtătoare, dar nu de virus, ci de Buna
Vestire! Dacă vorbele mele sunt înăbușite de mască,
mă rog să pot comunica mai limpede și mai convingător
prin ceea ce fac sau mă abțin să săvârșesc.
Viitura sau Viitorul: tu ce aștepți în Postul
Crăciunului? Și mai ales, cum te pregătești?
4 ~ Foaia de Postul Crăciunului 2020