Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal

De aceea citesc, în rabinul Rosen, cu un semn de grea întrebare, fraze ca: „ Mesia va fi
viitoarea lume a DreptăŃii!” Sau: „ Între noi şi viitorul luminos [sic!] se întind o mulŃime de punŃi de
hârtie. PunŃile sunt scrierile noastre...”
O grea melancolie şi o ascunsă mesopotamiană siguranŃă şi combativitate se desprind din această
carte, aparŃinând religiei mume, aparŃinând, probabil, şi politicii mondiale strămume.
***
Nu am voie să cred în (chiar dacă scriu despre) starea letală, de letargie organică, de
pieire a neamului românesc.
[p.8] Orice atac împotriva Culturii – indiferent cum şi de unde vine – de-acum trebuie
considerat un atac împotriva graniŃelor Ńării. Nu strămoşii, voievozii, trecutul istoric ne dau forŃa şi
dreptul de a supravieŃui. ( Toate popoarele dispărute au avut, la rându-le, aşa ceva.) Noi suntem azi
ceea ce suntem, fiindcă am avut un pământ al nostru (pe care l-am pierdut), un popor al nostru
(devenit o simplă „populaŃie”) şi o limbă. (Care, şi ea, e în curs de criză prin trifalcare, asaltată fiind
şi de sus, şi de jos.)
Dar am avut un Eminescu, Brâncuşi, Blaga, Arghezi, Călinescu, Lovinescu, Iorga, Ionesco,
Eliade…etc. Ei ne apără acum hotarele spirituale, ultimele noastre hotare. E ne apără şi de duşmani,
punându-şi opera între neputinŃa noastră, de acum, şi acei barbari partizani ai pieirii noastre, pe
banii noştri, cu forŃele noastre, ducând, de câteve decenii cumplite, un război calculat şi necruŃător
împotriva tuturor valorilor şi instituŃiilor noastre de spirit, valoare şi cultură. Pregătind astfel, în deja
foarte vizibile etape, în mod conştient, automat sau pur şi simplu criminal, cine ştie ce ultimă şi
fatală „eliberare frăŃească”.
Sunt soldat, stau în tranşee, comandanŃii mei au murit sau au dezertat, eu stau şi privesc dincolo de
sârmele ghimpate, dincolo de ceaŃa după care se ascunde duşmanul meu de moarte. Pe aici se mai
poate trece, peste mine însă, nu !
***
[p.8] Dau peste un plic rătăcit, unul din cele peste o sută de plicuri conŃinând fişele (1945-
1955) privind „problema metaforei”, obsesia filosofică a tinereŃelor mele mature. Mă plimb acum
printre idei, titluri şi autori, ca printre nişte romantice ruinuri pline de fosile şi de cioburi
arheologice. Am două volume de proză (date la topit din ordinul domnului căpitan Enoiu, şeful
anchetei), pierdute definitiv, am manuscrisele: De la arhetipurile lui C.G. Jung la categoriile abisale
ale lui Lucian Blaga (teza mea de licenŃă), FuncŃia epistemologică a metaforei (teza mea de
doctorat), precum şi eseurile despre luciditate, intelectuali, mineri şi Ńărani.
Nu-mi amintesc, nu-mi vine să cred că eu, care am alcătuit aceste fişe, sunt identic cu cel
care le citeşte acum, după 35 de ani. Citeam autori ca Vico, Vaihinger, Cassirer: văd numele lui
Dilthey, Nicolai Harthmann, Klages, Spengler, Keyserling, Husserl: ontology, logică, teoria
cunoaşterii, axiologie, estetică, morfologia culturii: Ernst Mach, Frobenius, Levy-Bruhl, Rickert,
Condillac, Bergson…
Nu vedeam decât metafore peste tot: în mentalitatea primitivă, infantilă, Ńărănească; în
matematici, fizică, magie şi alchimie; în limbajul cotidian, în orice limbaj; în mit, religii, politică...
Întrezărisem imensitatea pădurii Mato Grosso, dar nici o cărare, nici un ghid la orizont.
[p.9] Acum mă simt mutat într-o singură metaforă, ca într-o cochilie a unui melc mort de
mult. Metafora pe care o trăiesc (şi pe care mă încăpăŃânez să o şi studiez, pe cont propriu şi singur)
nu ar fi decât utopia mincinoasă a secolului meu utopic şi mincinos. Ca metaforă, ea nu este nici
plasticizantă, nici revelatoare: în schimb e puternică, crudă, mortală. Menschliches alzu
menschliches. Als ob: ca şi când. Ca şi când aş fi om, ca şi când aş fi liber şi lucid, ca şi când aş fi