Untitled - Elena Adriana Grosu

Doresc să dedic această lucrare,
persoanelor de bună credinţă,
pentru care libertatea,
a dispărut prea devreme,
şi a reapărut prea târziu,
românilor din generaţia mea.
Desidero dedicare questo lavoro,
alle persone di buona volontà,
per le quali la liberta,
è sparita troppo presto,
ed è riapparsa troppo tardi,
ai romeni della mia generazione.

Mioriţa, o minunată baladă populară ,
o comoară de înţelepciune,
care ocupă un loc de onoare,
în tradiţia orală a folclorului românesc.
Varianta cea mai cunoscută,
cea culeasă de poetul Vasile Alecsandri,
a fost tradusă cu multă pricepere,
de către domnul profesor Renzi.*.
Doream să fac câteva ilustraţii şi atât,
dar la o lectură mai atentă,
balada a prins viaţă, a început să crească
şi să se schimbe în ochii şi în mâinile mele.
Cu ajutorul Doamnei Corina Petroff,*
am întocmit această variantă,
oarecum “liberă”,
poate uneori mai îndepărtată,
de strictul sens lingvistic al cuvintelor,
dar mai apropiată,
de felul meu de a simţi şi a vedea.
*Domnul Lorenzo Renzi este profesor laFacultatea
de Litere şi Filozofie, dela Universitatea din Padova.
*Doamna Corina Petroff este doctorandă la
Şcoala Normală Superioară din Pisa.
Cred că nu ştia să scrie sau să citească,
autorul anonim al Mioriţei.
Într-o noapte de sfârşit de vară,
cu braţele îndoite, pernă sub cap,
stătea cu faţa în sus,
şi se uita la stele.
Ici, colo, în aerul călduţ,
câte un fior de toamnă, solitar,
mii de şoapte şerpuite,
sus, printre brazi şi printre piscuri,
jos, prin grohotişul din pârâu,
un sforăit de cal,
o copită care bate-n ţarc,
cu ochi lucioşi şi pasul vătuit,
un câine, o fantasmă trecătoare .
Stele, cuvinte, poezie.

“Mioritza”, una meravigliosa ballata popolare,
un tesoro di saggezza,
che occupa un posto d’onore,
nella tradizione orale del folclore romeno.
La variante più conosciuta,
quella raccolta dal poeta Vasile Alecsandri,
è stata tradotta con grande perizia,
dal professor Renzi.*
Desideravo far qualche illustrazione e basta,
ma nel corso di una lettura più attenta,
è diventata viva, ha incominciato a crescere
e cambiare, nei miei occhi e nelle mie mani.
Con l’aiuto della signora Corina Petroff,*
ho elaborato questa variante
in un certo senso, “libera”,
forse a volte più lontana,
dallo stretto senso linguistico delle parole,
ma più vicina,
al mio modo di vedere e sentire le cose.
*Il Signor Lorenzo Renzi è docente alla
Facoltà di Lettere e Filosofia presso
L’Università di Padova.
*La Signora Corina Petroff è perfezionanda
presso la Scuola Normale Superiore di Pisa.
Credo non sapesse scrivere o leggere,
l’autore anonimo della Mioritza.
In una notte di fine estate,
con le braccia piegate, cuscino sotto la nuca,
stava con il viso verso l’alto
a guardare le stele.
Qua e la, nell’aria tiepida,
qualche brivido d’autunno, solitario,
mille mormorii serpeggianti,
in alto, tra gli abeti e tra le cime,
in basso, nella ghiaia del ruscello,
lo sbuffare di un cavallo,
uno zoccolo che batte nel recinto,
con occhi lucidi e passo felpato,
un cane, un fantasma di passaggio.
Stelle, parole, poesia.

Mioriţa
Pe-un picior de plai,
pe-o gură de rai,
iată vin în cale,
se cobor la vale,
trei turme de miei,
cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
unu-i ungurean,
şi unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean,
şi cu cel vrâncean,
mări se vorbiră,
ei se sfătuiră,
pe l-apus de soare,
ca să mi-l omoare,
pe cel moldovan,
că-i mai ortoman,
ş-are oi mai multe,
mândre şi cornute,
şi cai învăţaţi,
şi câni mai bărbaţi.
Dar cea mioriţă,
cu lână plăviţă,
de trei zile-ncoace,
gura nu-i mai tace,
iarba nu-i mai place.
-“Mioriţă laie,
laie, bucălaie,
de trei zile-ncoace,
gura nu-ţi mai tace.
Ori iarba nu-ţi place,
ori eşti bolnăvioară,
drăguţă mioară”?
-“Drăguţule bace,
dă-ţi oile-ncoace,
la negru zăvoi,
că-i iarbă de noi,
şi umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
îţi cheamă ş-un câne,
cel mai bărbătesc,
şi cel mai frăţesc,
că l-apus de soare,
vreau să mi te-omoare,
baciul ungurean,
şi cu cel vrâncean”
- “Oiţă bârsană,
de eşti năzdrăvană,
şi de-a fi să mor,
în câmp de mohor,
să spui lui vrâncean,
şi lui ungurean,
ca să mă îngroape,
aice, pe-aproape,
în strungă de oi,
să fiu tot cu voi,
în dosul stânii,
să-mi aud cânii.

Aste să le spui,
iar la cap să-mi pui,
fluieraş de fag,
mult zice cu drag,
fluieraş de os,
mult zice duios,
fluiraş de soc,
mult zice cu foc.
Vântul, când a bate,
prin ele-a răzbate
ş-oile s-or strânge,
pe mine m-or plânge,
cu lacrimi de sânge.
Iar tu, de omor,
să nu le spui lor.
Să le spui curat,
că m-am însurat,
c-o mândră crăiasă,
a lumii mireasă,
că la nunta mea,
a căzut o stea,
soarele şi luna,
mi-au ţinut cununa.
Brazi şi păltinaşi,
i-am avut nuntaşi,
preoţi, munţii mari,
păsări, lăutari,
păsărele mii,
şi stele făclii.
Iar dac-ai zări,
dac-ăi întâlni,
măicuţă bătrână,
cu brâul de lână,
din ochi lăcrimând,
pe câmp alergând,
pe toţi întrebând,
şi la toţi zicând:
- “Cine-a cunoscut,
cine mi-a văzut,
mândru ciobănel,
tras printr-un inel?
Feţişoara lui,
spuma laptelui,
mustăcioara lui,
spicul grâului,
perişorul lui,
peana corbului,
ochişorii lui,
mura câmpului?”
Tu, mioara mea,
să te-nduri de ea,
şi-i spune curat,
că m-am însurat,
c-o fată de crai,
pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuţă,
să nu spui drăguţă,
că la nunta mea,
a căzut o stea,
c-am avut nuntaşi,
brazi şi păltinaşi,
preoţi munţii mari,
păsări, lăutari,
păsărele mii,
şi stele făclii”.

Mioritza che la bocca non ti tace,
che l'erba non ti piace.
Per il piede di un pianoro,
per una bocca di paradiso,
ecco, sul sentiero vengono,
a valle scendono,
tre greggi d’agnelli,
con tre pastorelli.
Uno è moldavo,
un altro transilvano,
il terzo è vranceano.*
Ma quello transilvano,
con il vranceano,
si sono parlati,
si sono consigliati,
che al calar del sole,
me lo vogliono ammazzare,
quello moldavo,
che è il più bravo,
con più pecorelle,
cornute, e belle,
cavalli obbedienti,
e cani combattenti.
Ma da tre giorni,
ormai passati,
a quell’agnellina,
bionda, pallidina,
la bocca non le tace,
l’erba non le piace.
-“Cara agnellina,
dal muso nero,
dal velo chiaro,
tre giorni, ormai passati,
Sei forse malata,
agnellina amata?”
-”Caro pastore,
raduna qui le pecore,
nella macchia nera,
che per voi c’è l’ombra,
e per noi c’è l’erba.
Padrone, padrone,
chiama anche un cane,
il più battagliero,
devoto, come un fratello,
che al calar del sole,
mi ti vogliono ammazzare,
il pastore transilvano,
e quello vranceano”.
-”Agnellina amata,
tu sei forse, fatata,
e se devo morire,
in campo di pabbio,
incolto ed abbandonato,
tu di’al vranceano,
ed al transilvano,
che mi seppelliscano,
da qualche parte qui,
vicino alla strettoia,
dove le pecore,
son solite passare,
con voi per sempre,
poter restare,
qui, dietro l’ovile,
per sempre, i miei cani,
poter sentire.

Di loro cosi,
ed al capo mettimi,
zufoletto di faggio,
molto dice adagio,
zufoletto di osso,
molto dice commosso,
zufoletto di sambuco,
molto dice con fuoco.
Quando il vento soffierà,
per essi passerà,
le pecore si raduneranno,
e con lacrime di sangue,
per me piangeranno.
Non dire loro però,
che sono morto,
ammazzato,
di' loro così,
che mi sono sposato,
con una bella regina,
del mondo sposa,
che alle mie nozze,
è caduta una stella,
che il sole e la luna,
mi hanno retto la corona.
Ho avuto convitati,
gli aceri, e gli abeti,
per preti i monti grandi,
gli uccellini musicanti,
a migliaia gli uccelli,
e per fiaccole,
le stelle, nei cieli.
E se scorgerai,
se incontrerai,
una madre anziana,
con la cintura di lana,
per i campi a correre,
a tutti chiedere,
a tutti dire:
-”Chi mai ha conosciuto,
chi mai ha veduto,
un bel pastorello,
tirato per un anello?
Il suo visino,
come schiuma di latte,
i suoi baffetti,
come spighe di grano,
i suoi capellini,
come penne di corvo,
i suoi occhietti,
come more di campo?
Mia agnellina,
di lei, pietà,
tu devi avere,
e cosi le devi dire,
che mi sono sposato,
con una bella principessa,
per una bocca di paradiso.
Ma a quella madre,
cara, tu non devi dire,
che alle mie nozze,
è caduta una stella,
che ho avuto convitati,
gli aceri e gli abeti,
per preti i monti grandi,
gli uccellini musicanti,
a migliaia gli uccelli,
e per fiaccole,
le stelle, nei cieli.
*tre regioni stroriche, della Romania,
Moldova, Transilvania, Vrancea

Ciobanul, turma,
câini, măgari şi cai,
o lungă blândă mângâiere,
pe câmpii, prin văi,
pe dealuri şi pe piscuri,
pas după pas,
înnoiaeşte legământul strămoşesc,
cu pământul şi cu timpul,
cu respiraţia anotimpurilor,
cu transhumanţa.
Am încercat să mă uit la oi,
cu ochii păstorului,
în drum pe urma turmei,
am văzut înaintând încet,
un nor rotofei şi blond,
am încercat să mă uit către păstor,
cu ochi de miel,
era un profil în cer,
era, un nor de lumină.
Şi norii de lumină blondă,
ar putea să fie,
pentru versurile,
transmise din gură în gură,
o diferită cheie de lectură,
un cod ascuns printre cuvinte.
In geometria noastră interioară,
printre unghiuri ascuţite şi obtuze,
colţuri şi rotunjimi,
există un plan de lumină,
ca un miel, blând şi neajutorat,
Candoarea noastră,
Mioriţa noastră.
Filozofi şi specialişti caută
să înţeleagă
dece păstorul nu se revoltă,
dece nu se apără?
Dar poate că înainte,
de a vorbi despre moarte, să fie vorba
despre cum trăieşte şi supravieţuieşte
Candoarea noastră?
Teme importante,
lumină şi întuneric,
viaţă şi moarte,
cum să te apropii,
cu cuvinte şi culori de artizan?
M-am gândit la vocea mică,
a lucrurilor mici,
un fir de iarbă,
o pietricică, un greier,
sau, uitată-n pod,
păpuşa de cârpă,
păr de lână încâlcită,
pe nas, pistrui aproape şterşi,
tociţi de folosire.

Il pastore, il gregge,
cani, asini, cavalli,
una lunga tenera carezza,
sulle pianure e colline,
nelle valli e sulle cime,
passo, dopo passo,
rinnova l’antico legame,
con la terra, con il tempo,
con il respiro delle stagioni,
con la transumanza.
Ho provato a guardare le pecore,
con gli occhi del pastore,
in cammino, dietro al gregge,
ho visto avanzare lentamente,
una nuvola paffuta, bionda,
ho provato a guardare il pastore,
con gli occhi dell’agnello,
era una sagoma nel cielo,
era una nuvola di luce.
E le nuvole di luce bionda,
potrebbero essere,
per i versi,
tramandati di bocca in bocca,
una differente chiave di lettura,
un codice nascosto,
in mezzo alle parole.
Nella nostra geometria interiore,
tra angoli acuti ed ottusi,
spigoli e rotondità,
esiste un piano di luce,
come un agnello tenero ed indifeso,
il nostro Candore,
la nostra Mioritza.
.
Filosofi e specialisti,
Provano di capire,
perché il pastorello
non si ribella,
perché non si difende?
Forse prima di parlare
di morte si tratti di come
vive e sopravvive
il nostro Candore interiore?
Temi importanti,
luce e tenebra,
vita, morte,
e come avvicinarsi,
con parole e colori d’artigiano?
Ho pensato alla piccola voce,
delle cose piccole,
un filo d’erba,
un grillo, oppure un sassolino,
la bambola di pezza,
dimenticata in soffitta,
capelli di lana aggrovigliata,
e sul naso,
lentiggini quasi cancellate,
consumate dall’uso.

Pe-un picior de plai,
pe-o gură de rai,
iată vin în cale,
se cobor la vale,
trei turme de miei,
cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
unu-i ungurean,
şi unu-i vrâncean.
Toamna,
o gură de rai,
şi iată,
coboară la vale,
trei idei primordiale,
suflet, spirit şi materie,
trei ingrediente,
se încheagă împreună,
se naşte o fiinţă,
începe o viaţă.
O turmă de miei,
calităţile sufleteşti,
şi primtre ele.
Candoarea, Mioriţa.
în grija unui ciobănel,
în grija sufletului.
Per il piede di un pianoro,
per una bocca di paradiso,
ecco, sul sentiero vengono,
a valle scendono,
tre greggi d’agnelli,
con tre pastorelli.
Uno è moldavo,
un altro transilvano,
il terzo è vranceano.
Autunno,
una bocca di paradiso,
ed ecco,
a valle scendono,
tre idee primordiali,
anima, spirito e materia,
tre ingredienti,
che si raggruppano insieme,
nasce un essere,
incomincia una vita.
Un gregge di agnelli,
le qualità dell’anima,
e tra di loro,
il Candore, la Mioritza,
nelle cure di un pastorello,
nelle cure dell’anima.
.
.

Candoarea mieilor,
ca simbol de lumină,
o lumină interioară.
Il Candore degli agnelli,
come simbolo di luce,
una luce interiore.

-“Mioriţă laie,
laie, bucălaie,
de trei zile-ncoace
gura nu-ţi mai tace.
Ori iarba nu-ţi place,
ori eşti bolnăvioară,
drăguţă mioară”?
-“Drăguţule bace,
dă-ţi oile-ncoace,
la negru zăvoi,
că-i iarbă de noi,
şi umbră de voi.
Calităţile sufleteşti cresc,
se dezvoltă,
unele cunoscute,
altele ascunse, necunoscute,
în o zonă de umbră.
Umbra ca o consecinţă a luminii,
nu poate fi eliminată,
poate fi doar cunoscută,
un izvor,
de învăţăminte şi înţelesuri,
cunoşterea de sine,
hrană pentru suflet.
-“Cara agnellina,
dal muso nero,
dal velo chiaro,
tre giorni, ormai passati,
che la bocca non ti tace,
che l'erba non ti piace.
Sei forse malata,
agnellina amata?”
-”Amato pastore,
raduna qui le pecore,
nella macchia nera,
che per voi c’è l’ombra,
e per noi c’è l’erba.
Le qualità dell’anima, crescono,
si sviluppano, alcune conosciute,
altre, nascoste, sconosciute,
in una zona d’ombra.
L’ombra,
come conseguenza della luce,
non può essere eliminata,
ma soltanto conosciuta,
una fonte,
di insegnamenti e significati,
la conoscenza di se,
nutrimento per l’anima.

Candoarea - Mioriţa şi fiinţa,
frontiera între lumină şi umbră.
Il Candore - Mioritza e l’essere,
il confine tra la luce e l’ombra.

Stăpâne, stăpâne,
îţi cheamă ş-un câne,
cel mai bărbătesc
şi cel mai frăţesc,
că l-apus de soare,
vreau să mi te omoare,
baciul ungurean,
şi cu cel vrâncean.”
La apus de soare,
cînd umbra creşte,
descoperiri înfricoşătoare,
calităţi sufletesti ascunse,
pot distruge Candoarea.
Padrone, padrone,
chiama anche un cane,
il più battagliero,
devoto, come un fratello,,
che al calar del sole,
mi ti vogliono ammazzare,
il pastore transilvano,
e quello vranceano.
Al calar del sole,
quando cresce l’ombra,
scoperte spaventose,
nascoste qualità dell’anima,
possono distruggere
il Candore.

La apus de soare,
umbra violenţei,
roşie ca sângele.
Al calar del sole,
l’ombra della violenza,
rossa come il sangue.

. - “Oiţă bârsană,
de eşti năzdrăvană,
şi de-a fi să mor
în câmp de mohor,
să spui lui vrâncean,
şi lui ungurean,
ca să mă îngroape,
aice, pe-aproape,
în strunga de oi,
să fiu tot cu voi,
în dosul stânii,
să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
iar la cap să-mi pui,
fluieraş de fag,
mult zice cu drag,
fluieraş de os,
mult zice duios,
fluieraş de soc,
mult zice cu foc
Vântul, când a bate,
prin ele-a răzbate,
ş-oile s-or strânge,
pe mine m-or plânge,
cu lacrimi de sânge.
În grădina interioară,
câmp de mohor,
necultivat şi abandonat,
prind rădăcini, trăiesc şi mor,
pasiuni, sentimente şi emoţii.
Sufletul ciobănel,
ca un grădinar începător,
culege durere şi nostalgie,
durerea sfâşiată,
a legăturilor pământeşti,
Candoarea fără candoare,
lacrimă de sânge.
Agnellina amata,
tu sei forse, fatata,
e se devo morire,
in campo di pabbio,
incolto, ed abbandonato,
tu di’al vranceano,
ed al transilvano,
che mi seppelliscano,
da qualche parte,
qui, vicino alla strettoia,
dove le pecore,
son solite passare,
con voi per sempre,
poter restare,
qui, dietro l’ovile,
per sempre, i miei cani,
poter sentire.
Di loro cosi,
ed al capo mettimi,
zufoletto di faggio
molto dice adagio,
zufoletto di osso,
molto dice commosso.
zufoletto di sambuco,
molto dice con fuoco.
Quando il vento soffierà
per essi passerà,
le pecore si raduneranno,
e con lacrime di sangue,
per me piangeranno.
Nel giardino interiore,
campo di pabbio,
incolto ed abbandonato,
attecchiscono, vivono e muoiono,
passioni, sentimenti, emozioni.
L’anima pastorello,
come un giardiniere principiante,
raccoglie nostalgia e dolore,
il dolore lacerato,
dei legami terreni,
il Candore senza candore,
lacrima di sangue.
.

Candoarea se topeşte în lacrimi de sânge.
Il Candore si scioglie in lacrime di sangue.

Iar tu de omor,
să nu le spui lor.
Să le spui curat,
că m-am însurat,
c-o mândră crăiasă,
a lumii mireasă,
că la nunta mea,
a căzut o stea,
soarele şi luna,
mi-au ţinut cununa.
Brazi şi păltinaşi,
i-am avut nuntaşi,
preoţi, munţii mari,
păsări, lautari,
păsărele mii,
şi stele făclii.
A muri,
a se îndrepta către nunta cosmică,
spre unirea dintre Creator si fiinţă,
în cerul sfâşiat,
de semnul rău al despărţirii,
de steaua căzătoare,
o bogată zestre, un alai,
lucruri iubite şi pierdute,
Candoarea pierdută.
Non dire loro però,
che sono morto,
ammazzato,
di' loro così,
che mi sono sposato,
con una bella regina,
del mondo sposa,
che alle mie nozze,
è caduta una stella,
che il sole e la luna,
mi hanno retto la corona.
Ho avuto convitati,
gli aceri, e gli abeti,
per preti i monti grandi,
gli uccellini musicanti,
a migliaia gli uccelli,
e per fiaccole,
le stelle, nei cieli.
Morire,
indirizzarsi verso le nozze cosmiche,
verso l’unione tra Creatore e creatura,
nel cielo stracciato,
dal brutto segno del distacco,
dalla stella cadente,
un nutrito corredo, un corteo,
cose amate e perse,
il Candore perso.

Frumuseţea iubită şi pierdută.
La bellezza amata e persa.

Iar dac-ai zări,
dac-ai întâlni,
măicuţă bătrână,
cu brâul de lână,
din ochi lăcrimând,
pe câmp alergând,
pe toţi întrebând,
şi la toţi zicând:
- Cine-a cunoscut,
cine mi-a văzut,
mândru ciobănel,
tras ca prin inel?
Feţişoara lui,
spuma laptelui,
mustăcioara lui,
spicul grâului,
perişorul lui,
peana corbului,
ochişorii lui,
mura câmpului?
O valoare în plus,
Candoarea în sentimente,
sufletul ciobănel,
grădinar atent,
culege roade bogate,
în gradina interioară:
adevărata frumuseţe,
care stăpâneşte contrastele,
şi le transformă în armonie,
adevarata iubire,
acea iubire maternă,
care dăruieşte viaţa,
şi nimic,
nu cere-n schimb.
E se scorgerai,
se incontrerai,
una madre anziana,
con cintura di lana,
per i campi a correre,
a tutti chiedere,
a tutti dire:
-”Chi mai ha conosciuto,
chi ha mai veduto,
un bel pastorello,
tirato per un anello?
Il suo visino,
come schiuma di latte,
i suoi baffetti,
come spighe di grano,
i suoi capellini,
come penne di corvo,
i suoi occhietti
come more di campo?
Un valore in più,
il Candore nei sentimenti,
l’anima pastorello,
attento giardiniere,
raccoglie ricchi frutti,
nel giardino interiore:
la vera bellezza,
che domina i contrasti,
e li transforma in armonia,
il vero amore,
come un certo amore materno,
che dona la vita,
e nulla,
chiede in cambio.

Candoarea în sentimente,
iubirea maternă,
roade şi armonie.
Il Candore nei sentimenti,
l’amore materno,
frutti ed armonia.

Tu, mioara mea,
să te-nduri de ea,
şi-i spune curat,
că m-am însurat,
c-o fată de crai,
pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuţă,
să nu spui, drăguţă,
că la nunta mea,
a căzut o stea,
c-am avut nuntaşi,
brazi şi păltinaşi,
preoţi munţii mari,
păsări, lăutari,
păsărele mii
şi stele făclii”.
Un alt fel de nuntă cosmică,
nici o zestre, nici un alai,
sufletul care a suferit,
care a luptat,
şi mai cu seamă,
a învăţat,
se întoarce către origine,
pe o gură de rai.
Aşchii din Candoarea cea mică,
se dizolvă în Candoarea cea mare,
reţeaua care ne leagă şi ne uneşte,
fiinţe, fire de iarbă, pietricele,
greieri şi păpuşi de cârpă.
.
Mia agnellina,
di lei, pietà,
tu devi avere,
e cosi le devi dire,
che mi sono sposato,
con una bella principessa,
per una bocca di paradiso.
Ma a quella madre,
cara, tu non devi dire,
che alle mie nozze,
è caduta una stella,
che ho avuto convitati,
gli aceri, e gli abeti,
per preti i monti grandi,
gli uccellini musicanti,
a migliaia gli uccelli,
e per fiaccole,
le stelle, nei cieli.
Un altro tipo di nozze cosmiche,
nessun corredo, nessun corteo,
l’anima che ha sofferto,
che ha lottato,
e soprattutto,
ha imparato,
torna all’origine,
per una bocca di paradiso.
Schegge dal piccolo Candore,
si sciolgono nel grande Candore,
la rete, che ci lega e ci unisce,
esseri, fili d’erba, sassolini,
grilli e bambole di pezza.
.

În reţeaua primordială,
acasă
Nella rete primordiale,
a casa

Pagina dedicată pentru mulţumiri
Pagina dedicata ai ringraziamenti

Distribuit în favoarea
Mişcării Ecleziale Carmelitane
din Bucureşti
Distribuito a favore del
Movimento Ecclesiale Carmelitano
di Bucarest
Tipărit,
în noiembrie 2007
tipografia tob
Milano.
Finito di stampare nel
ottobre 2007 presso
la tipografia tob
di Milano