24.08.2023 Views

Nozze-noces-INT-extrait

Create successful ePaper yourself

Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.

<strong>Nozze</strong><br />

Noces


Sunta<br />

<strong>Nozze</strong> ................................................................................... 9<br />

<strong>Nozze</strong> in Tipasa ................................................................. 11<br />

U ventu in Gemila ............................................................ 20<br />

L’estate in Alger ................................................................. 28<br />

U disertu ............................................................................. 43<br />

Noces ................................................................................... 59<br />

Noces à Tipasa ................................................................... 61<br />

Le vent à Djémila .............................................................. 71<br />

L’été à Alger ....................................................................... 79<br />

Le désert .............................................................................. 94


<strong>Nozze</strong><br />

U boia strangulò u cardinale Carrafa cù<br />

una funicella di seta chì si sciolse : ci vulia à<br />

pruvà si la duie volte. Guardava u boia senza<br />

caccià mancu una parolla.<br />

Stendhal, La Duchesse de Palliano.


<strong>Nozze</strong> in Tipasa<br />

In Tipasa, ghjuntu u veranu, ci campanu i dii. In i<br />

vapori è in u sole, parlanu à buleghju u mare carazzatu<br />

d’argentu, u celu lindu turchinu, e ruvine cuperte di<br />

fiori è a luce chjara di i petricaghji. Passanu l’ore sane<br />

è s’annerisce a campagna di sole. A si stantanu l’ochji<br />

per chjappà in vanu duie gocciule di luce è di culori chì<br />

tremanu à l’orlu di e ciglie. Raschja a gola è assuffoca in<br />

u calore l’odore zeppu di a murza è di a morta. Appena<br />

appena, in fondu à u paisaghju, possu vede a massa nera<br />

nera di u scenuà chì piglia radica in i pughjali intornu à<br />

u paese. Si move à passu sicuru è pisante per andà si ne à<br />

acciucciulà si in u mare.<br />

Ghjunghjimu per u paese chì s’apre digià nant’à a<br />

cala. Entrimu in un mondu giallu è turchinu duve ella<br />

ci accoglie a buccata muscosa è aspra di a terra d’estate<br />

in Algeria. In ogni locu, e buganvillate chjarasgine<br />

trapassanu i muri di e case ; in i giardini, ibiscussi à u<br />

rossu sempre sbiancatu, tante è tante rosule tè zeppe<br />

quant’è a crema è orli dilicati d’irissi turchini. Sò cusì<br />

calde tutte e petre. À l’ora chè no falemu da u vitturone,<br />

culore bocciulu d’oru, in e so vitture rosse, i macellari<br />

facenu u so giru maitinale è chjamanu i paisani cù e<br />

sunette di e so trumbette.<br />

In u portu à manu manca, un scalinu di petre<br />

secche porta à e ruvine, trà i listinchi è e ginevre. Passa<br />

u caminu di punta à un fanale per ciuttà si dopu in<br />

piena campagna. Digià, à u pede di u fanale, piante<br />

grasse cù i fiori viuletti, rossi è gialli, si ne falanu versu i<br />

11


<strong>Nozze</strong><br />

primi scoglii ch’ellu suchjuleghja u mare cù un rimore<br />

di basgiuccii. Arrittu in u ventulellu, sottu à u sole chì<br />

ci scalda una parte sola di u visu, guardemu falà a luce<br />

da u celu, u mare senza righe, è a risa di i so denti rossi<br />

imbacati. Prima d’entre in u reame di e ruvine, per<br />

l’ultima volta, simu spettatori.<br />

À capu à dui passi, ci stringhje a cannella l’assenziu.<br />

A so lana grisgiona copre e ruvine à ùn finisce più.<br />

Fermenteghja a so essenza sottu à u calore è da a terra<br />

à u sole si ne colla nant’à tutta a stesa di u mondu un<br />

vapore generosu chì face sgambattà u celu. Marchjemu<br />

à l’incontru di l’amore è di a brama. Ùn circhemu nè<br />

lezziò, nè l’amara filusufia ch’omu chere à a grandezza.<br />

Fora di u sole, di i basgi è di i muschi salvatichi, tuttu<br />

ci pare leggeru. Ùn cercu micca à stà ci solu. Spessu, ci<br />

sò andatu cun quelli ch’o tenia cari è lighjia nant’à e so<br />

righe a risa chjara ch’ellu ci pigliava u visu di l’amore.<br />

L’ordine è a misura, custì, li lasciu à d’altri. M’inguanta<br />

sanu sanu u libertinaghju tremendu di a natura è di u<br />

mare. In stu matrimoniu di e ruvine è di u veranu, sò<br />

turnate petra e ruvine, è perdendu l’alisciu ammanitu<br />

da l’omi, sò vultate in a natura. Per u vultà di ste figliole<br />

spulone, a natura hà spulatu ancu i fiori. Trà e lastre di u<br />

forum, l’eliotropu spunta a so capochja bianca è tondula,<br />

è i geraniumi rossi sversanu u soiu u sangue nant’à ciò<br />

chì funu case, tempii è piazze publiche. Cum’è st’omi<br />

chì tanta scenza riporta à Diu, tanti anni anu ripurtatu e<br />

ruvine à u casamentu di a mamma. Oghje, u so passatu<br />

12


<strong>Nozze</strong> in Tipasa<br />

li lascia puru, è nunda li face svià da sta forza prufonda<br />

chì li face vultà in core à ciò chì fù.<br />

Quantu ore passate à inchjaccà l’assenziu, à carezzà<br />

e ruvine, à pruvà si la à accurdà u mo fiatu à u suspiru<br />

mossu di u mondu ! Ciuttatu trà l’odori salvatichi è i<br />

cuncerti d’insetti penciulenti, apru l’ochji è u mo core<br />

à l’insustenibile grandezza di stu celu di calore pregnu.<br />

Ùn hè micca cusì faciule di diventà ciò chè no simu, di<br />

ritruvà a so misura prufonda. Ma à guardà a schiena<br />

soda di a rocca, s’attagnava u mo core d’una certezza<br />

strana. Amparava à spatanscià, à integrà mi, à avverà<br />

mi dinù. Francava una dopu l’altra e mezanure chì<br />

ognuna mi riservava una ricumpensa, cum’è stu tempiu<br />

chì e so culonne misuranu a corsa di u sole è d’induve<br />

si vede u paese sanu, i so muri bianchi è chjarasgini<br />

è e so verande verde. Cum’è sta basilica nant’à a<br />

culletta à levante : hà tenutu i so muri è in un ragiu<br />

grande in giru à ella, sò infilarati sarcufaghji scavati,<br />

per u più appena esciuti da a terra ch’elli ci ghjacenu<br />

sempre. Anu tenutu morti ; per avà ci crescenu salvie è<br />

ravanette. Hè cristiana a basilica Santa Salsa, ma ogni<br />

volta ch’omu guarda per un apertura, hè a meludia di<br />

u mondu à ghjunghje finu à noi : mezanure piantate<br />

di pini è di cipressi, o allora u mare chì vultulieghja e<br />

so cagne bianche à una vintina di metri. Hè piana in<br />

cima, a teppa chì tene à Santa Salsa è ci s’infrugna u<br />

ventu sottu à portichi. Tanta felicità si vultulieghja in<br />

u spaziu sottu à u sole maitinale.<br />

À chì hà bisognu di miti hè un disgraziatu. Quì, i dii<br />

ghjovanu di segnu o di lettu in a corsa di e ghjurnate.<br />

Discrivu è dicu : « Eccu ciò chì ghjè rossu, turchinu,<br />

13


<strong>Nozze</strong><br />

verde. Hè u mare, a muntagna, i fiori. » È à chì mi<br />

ghjuverà d’ammentà à Dionysos per dì ch’o mi campu à<br />

sciaccià bachi di listinchi sottu à u mo nasu ? È serà quellu<br />

di Demeter quellu versu anzianu chì ci sugneraghju più<br />

tardi senza pastoghja : « Felice quellu chì trà i vivi l’averà<br />

viste ste cose. » Vede, è vede nant’à sta terra, cumu scurdà<br />

si di a lezziò ? À i misteri d’Eleusis, bastava à cuntemplà.<br />

Quì, a sò chì mai ùn m’avvicineraghju abbastanza da u<br />

mondu. Aghju bisognu d’esse spugliatu eppò ciuttatu<br />

in mare, sempre prufumatu d’essenza di a terra, pulisce<br />

queste quì in quelle cullà, è annudà nant’à a mo pelle a<br />

strinta per a quale suspiranu labbre à labbre dipoi tantu<br />

tempu terra è mare. Entratu in l’acqua, hè u spaventu,<br />

a crescita d’un incolla fredda è zeppa, pò u ciottulu in<br />

u ciccunilime di l’arechje, u nasu muccicosu è a bocca<br />

amara – u notu, e bracce invernicciate d’acqua esciute da<br />

u mare per indurà si in u sole è rabattute in a sturcitura<br />

di tutti i musculi ; a corsa di l’acqua nant’à a mo persona,<br />

stu pussessu viulente di l’onda in e mo gambe – è di<br />

l’orizonte l’assenza. Nant’à u litu, hè a cascatoghja nant’à<br />

a rena, abbandunatu à u mondu, accumpulatu in u mo<br />

pesu d’osse è di carne, abbambanatu da u sole, cù ogni<br />

tantu, un sguardu per e mo bracce duve i pozzi di pelle<br />

secca scoprenu cù u sguillime di l’acqua, a lanughjina<br />

bionda è a pulvericcia di sale.<br />

Capiscu quì ciò ch’omu chjama gloria : u dirittu<br />

di tene caru senza misura. Ci hè un amore solu in stu<br />

mondu. Abbraccià una donna, ghjè dinù ritene contru<br />

à sè sta gioia strana chì si ne fala da u celu finu à mare.<br />

Dopu, quandu chì mi lamperaghju in i vapori, per ficcà<br />

u so muscu in a mo persona, l’averaghju a cuscenza,<br />

14


<strong>Nozze</strong> in Tipasa<br />

contru à tutti sti preghjudizii, di compie una verità chì<br />

ghjè quella di u sole è chì serà dinù quella di a mo morte.<br />

In un sensu, hè a vita chì si ghjoca quì, una vita à tastu di<br />

petra calda, ripiena di i suspiri di u mare è di e cicale chì<br />

attaccanu avà u so cantu. Hè frescu u marinu è turchinu<br />

u celu. Mi piace sta vita cun abbandonu è ne vogliu parlà<br />

cù libertà : mi dà l’orgogliu di a mo cundizione d’omu.<br />

Eppuru, m’hè stata detta aspessu : ùn ci hè laziu d’esse<br />

ne fieru. Ma l’asgiu ci hè : stu sole, stu mare, u mo core<br />

salterinu di ghjuventù, a mo persona à tastu salinu, è u<br />

decoru immensu duve a tennerezza è a gloria si scontranu<br />

in u giallu è u turchinu. Mi strappu, per cunquistà tuttu<br />

què. Quì, tuttu mi lascia sanu, ùn abbanduneghju<br />

nunda di mè stessu, ùn portu nisuna mascara : mi basta<br />

à amparà pianu pianu a scenza difficiule di u campà chì<br />

vale bè tuttu u so sapè campà.<br />

Mancu toccu meziornu, vultemu per e ruvine versu un<br />

picculu caffè nant’à u portu. U capu intrunatu da i cimbali<br />

di u sole è da i culori, poca accolta fresca chè quella d’una<br />

sala à umbria, di u bichjerone di menta verde ghjacciata !<br />

Fora, hè u mare è a strada ardente di pulvariccia. Pusatu<br />

di punta à u tavulinu, a mi provu à chjappà cù e mo ciglie<br />

sbattulente, l’abbaccinu variupintu di u celu di calore<br />

biancu. U visu intintu di sudore cù a pelle fresca vestuta<br />

di tela legera, palisemu tutta a stanchezza felice d’un<br />

ghjornu di nozze incù u mondu.<br />

Si manghja male in stu caffè, ma ci hè assai frutta<br />

– sopratuttu persiche ch’omu si manghja à murzichera,<br />

di modu à fà corre u suchju nant’à u bavellu. I denti<br />

chjosi nant’à a persica, ascoltu e mo sanguinicce cullà<br />

finu à e mo arechje, guardu da tutti i mo ochji. Nant’à u<br />

15


<strong>Nozze</strong><br />

mare, hè u silenziu spripusitatu di u meziornu. À ogni<br />

bellu umanu li vene l’urgogliu naturale di a so bellezza<br />

è u mondu d’oghje lascia u soiu l’urgogliu limicà da<br />

tutte e parte. Davanti à ellu, perchè nigherebbe a gioia<br />

di campà, s’è ùn sò micca capace à rinchjode tuttu in<br />

a gioia di campà ? Ùn ci hè vergogna à esse felice. Ma<br />

oghje, l’imbutu hè turnatu rè, è chjamu imbutu, quellu<br />

chì di gode n’hà u timore. Ci anu tantu parlatu di<br />

l’urgogliu : a sapite, hè u peccatu di Satanu. Sfiduccia, si<br />

mughjava, v’avete da perde, inseme à e vostre forze vive.<br />

Dipoi, aghju amparatu ch’un certu urgogliu Ma d’altre<br />

volte, ùn mi possu impedisce di rivindicà l’urgogliu…<br />

di campà chì u mondu sanu cunghjureghja à rigalà mi.<br />

In Tipasa, vede vale crede, è ùn m’inchjoccu à nigà ciò<br />

ch’elle ponu tuccà e mo mani è carezzà e mo labbre.<br />

Ùn aghju nisunu bisognu di fà ne un opera d’arte,<br />

ma di cuntà ciò chì hè sfarente. Tipasa hè cum’è un<br />

persunaghju ch’omu vole discrive per significà senza dilla<br />

un parè nant’à u mondu. Cum’è elli, testimunieghja, a<br />

face cum’è l’omi. Oghje, hè u mo persunaghju è mi si<br />

pare chì à carezzà lu è à discrive lu ùn averà più cunfine<br />

a mo briachina. Ci hè un tempu per campà è un tempu<br />

per testimunià u campà. Mi basta à campà di tutta a<br />

mo persona è à testimunià cù tuttu u mo core. Campà<br />

à Tipasa, testimunià è venerà più tardi l’opera d’arte. Ci<br />

hè quì una libertà.<br />

Ùn stava mai più d’una ghjurnata sola in Tipasa.<br />

Vene sempre l’ora ch’avemu vistu troppu paisaghji, puru<br />

s’ellu ci vole tantu tempu per avè ne vistu abbastanza.<br />

E muntagne, u celu, u mare, sò cum’è visi ch’omu ne<br />

16


<strong>Nozze</strong> in Tipasa<br />

scopre l’arsura o u splendore, à rombu di guardà invece<br />

di vede. Ma tuttu u visu, per esse fecondu, deve esse<br />

rinnuvatu. È ci lagnemu d’esse troppu prestu ingaladiti<br />

quandu ci vuleria à cuntemplà lu ch’ellu ci parissi novu<br />

u mondu per esse solu statu dimenticatu.<br />

Di sera, mi n’andava versu una parte di u parcu,<br />

più assestata, accunciata in giardinu, vicinu à a strada<br />

naziunale. À l’usciu di u parapiglia è teni di i prufumi è<br />

di u sole, in l’aria oramai rinfriscata di a sera, s’achitava u<br />

spiritu, a persona stesa tastava u silenziu internu chì nasce<br />

da l’amore cumpiaciutu. M’era calatu nant’à un bancu.<br />

Guardava a campagna attundulisce si cù u ghjornu. Era<br />

saziu. Sopra à mè, un melangranu lasciava pende bocciuli<br />

da i so fiori, chjosi è custilati cum’è pugnucci strinti<br />

capaci à tene ci tutta a speranza di u veranu. Daretu à<br />

mè, c’era un rosumarinu, è ùn ne sentia chè u prufume di<br />

i vapori. S’inquadravanu pughjali trà l’arburi è ancu più<br />

luntanu, un frisgettu di mare sopra u quale u celu, cum’è<br />

una vela in panna, ripusava di tutta a so tennerezza. Avia<br />

in core una gioia strana, propiu quella chì nasce d’una<br />

cuscenza cheta. Ci hè un sintimu ch’elli cunoscenu bè<br />

l’attori quandu elli sò beati d’avè ghjucatu bè u so rollu,<br />

vole si dì à u sensu u più precisu, d’avè apparinatu i so<br />

gesti cun quelli di u persunaghju ideale ch’elli cercanu<br />

à incarnà, d’esse cum’è un disegnu fattu capunanzu è<br />

ch’elli facenu campà d’un colpu solu è batte cù u soiu<br />

u core. Hè propiu què ch’o risentia. L'aghju ghjucatu<br />

bè u mo rollu. L'aghju fattu u mo mistieru d’omu è<br />

d’avè cunisciutu a gioia una bella ghjurnata sana ùn mi<br />

paria micca ch’ella fussi una riescita singulare ma u finì<br />

cummossu d’una cundizione chì, in certe circunstanze,<br />

17


<strong>Nozze</strong><br />

ci face un duvere d’esse felice. Tandu, ritruvemu una<br />

sulitudine, ma sta volta, serà gradita.<br />

Avà, si sò pupulati d’acelli l’arburi. Prima d’entre<br />

in l’ombra, a terra suspirava pianu pianu. Trà pocu, cù<br />

a prima stella, si n’hà da falà a notte nant’à a scena di<br />

u mondu. I dii spampilullenti di u ghjornu si n’anu da<br />

vultà à a so morte ghjurnalaghja. Ma veneranu d’altri<br />

dii. È per esse più foschi, e so faccie sbundate seranu<br />

puru nate in core à a terra.<br />

Oramai pò, u spuntà rinnuvelatu di i marosuli<br />

nant’à a rena mi ghjunghjia trà un spaziu duve ballava<br />

un polline duratu. Mare, campagna, silenziu, prufumi<br />

di sta terra, m’empia d’una vita muscosa è murzicava<br />

in u fruttu digià induratu di u mondu, scunvoltu di<br />

sente u so suchju inzuccheratu è forte corre longu à e<br />

mo labbre. Innò, ùn sò statu eiu à cuntà, nè u mondu,<br />

ma solu l’accordu è u silenziu chì trà eo è ellu, facia<br />

nasce l’amore. Amore ch’ùn avia micca a debbulezza di<br />

rivendicà solu per mè, cuscente è urgugliosu di sparte lu<br />

cun una razza sana, nata di sole è di mare, viva è sapurita,<br />

chì scava a so grandezza in a so simplicità è arritta nant’à<br />

u mare, manda u so surrisu cumbottu à quellu surrisu<br />

spampillulente di i so celi.


<strong>Nozze</strong><br />

U ventu in Gemila<br />

Ci sò di i lochi duve ella si ne more a mente per<br />

ch’ella nascissi una verità chì serebbe a so negazione<br />

stessa. Quandu sò andatu in Gemila, c’era u ventu,<br />

c’era u sole, ma hè un altra storia. Ciò chì ci vole à dì<br />

capunanzu, hè ch’ellu ci stava un silenziu maiò, pisivu<br />

è senza scannatura – qualcosa cum’è l’equilibriu d’una<br />

bilancia. Ughjuli acellini, u sonu silentinu di a cialamella,<br />

u scarpighjime d’una capra, scarafaghji venuti da u<br />

celu, tanti rimori chì facianu silenziu è u sgumentu di<br />

sti lochi. Di quandu in quandu, un schjoccu seccu, un<br />

mughju acutu, marcavanu u volu d’un acellu aguattatu<br />

in e petre. Ogni caminu chjappu, chjassi trà i pezzi di<br />

e case, traverse lastricate sottu à culonne lucichente,<br />

forum tremendu trà l’arcu di trionfu è u tempiu nant’à<br />

un cuticciolu, tuttu arreca à e ripe chì accinghjenu à<br />

Gemila, ghjocu di carte aperte in un celu senza cunfine.<br />

È ci truvemu quì, cuncentratu, posti di pettu à e petre è<br />

à u silenziu, à rombu ch’ellu si face u ghjornu è ch’elle<br />

ingrandanu e muntagne diventendu viulette. Ma soffia<br />

u ventu nant’à u pianu di Gemila. In stu parapiglia è<br />

teni di u ventu è di u sole chì intreccia a luce à a ruvina,<br />

si stazzona qualcosa chì dà à l’omu a misura di a so<br />

identità cù a sulitudine è u silenziu di a cità morta.<br />

Ci vole assai tempu per andà si ne in Gemila. Ùn hè<br />

micca una di quelle cità ch’omu ci si pianta è ch’omu<br />

trapassa. Ùn porta indocu è ùn apre nant’à nisunu paese.<br />

Hè un locu duve ellu si volta. A cità morta hè à e cunfine<br />

d’una strada giritondula, longa longa, chì pare prumette<br />

20


la à ogni girata è chì via via, pare ancu più longa. Quandu<br />

spunta puru, nant’à un pianu à i culori spenti, infrugnatu<br />

à mezu à muntagne alte alte, u so scheleru giallicciu<br />

cum’è una furesta d’osse, Gemila figureghja tandu u<br />

simbulu di sta lezziò d’amore è di pazienza chì sola sola,<br />

ci pò purtà à u core sbattulente di u mondu. Quì, cun<br />

dui arburi, cun duie erbette secche, si difende di tutte e<br />

so muntagne è di tutte e so petre, contru à l’ammirazione<br />

roza, u pitturescu o i ghjochi di a sperenza.<br />

In stu splendore seccu, aviamu girandulatu a ghjurnata<br />

sana. Pocu à pocu, u ventu induvinatu in principiu di<br />

dopu meziornu, paria cresce cù l’ore è empie u paisaghju.<br />

Suffiava dipoi una valle trà e muntagne, luntanu à<br />

levante, curria da u fondu di l’orizonte è venia à saltichjà<br />

in spisce trà e petre è u sole. Senza piantà, fischjava<br />

quant’è culombi trà e ruvine, girava in un cascettone<br />

di terra è di petre, bagnava l’accatasti di scoglii cutrati,<br />

cinghjia ogni culonna da u so soffiu è venia à sparghje si<br />

in mughji cuntinui nant’à u forum chì s’apria in u celu.<br />

Mi sentia chjuccà cum’è un arburatura. Inciuttulatu per<br />

u mezu, l’ochji brusgiati, e labbre scrucculate, si sicchia<br />

a mo pelle à ùn esse più meia. Cun ella, prima, a lighjia à<br />

pasponi a scrittura di u mondu. Ci tracciava segni di a so<br />

tennerezza o di a so zerga, riscaldendu u so soffiu d’estate<br />

o murzichendu cù i so denti cutrati. Ma da tantu frustatu<br />

à u ventu, scuzzulatu dipoi più d’un ora, abbambanatu<br />

di resistenza, perdia ancu a cuscenza di u disegnu ch’ella<br />

insignava a mo persona. Cum’è a cotula invernicciata<br />

da u mare altu, era allisciulatu da u ventu frustu finu à<br />

l’anima. Era un pocu di sta forza chì mi tenia à gallu,<br />

eppò assai, eppò ella infine, cunfundendu i sbattuttimi<br />

21


<strong>Nozze</strong><br />

di u mo sangue è i culponi sunori di stu core presente in<br />

ogni scornu di a natura. M’ammania u ventu simule à a<br />

nudità ardente chì m’accinghjia. È a so strinta lesta mi<br />

dava, petra trà e petre, a sulitudine d’una culonna o d’un<br />

alivu in u celu d’estatina.<br />

Stu bagnu viulente di sole è di ventu diccinulava tutte<br />

e mo forze di vita. Appena spuntatu in mè stu sbattuttime<br />

d’ale, sta vita lagnosa, sta poca rivolta di a mente. Prestu<br />

spergugliatu in i cunfini di u mondu, scurdarinu, scurdatu<br />

di mè stessu, sò stu ventu è in u ventu, ste culonne è st’arcu,<br />

ste lastre di muscu caldu è ste muntagne bianchiccie in<br />

giru à a cità abbandunata. È mai ùn aghju intesu, nanzu, a<br />

staccatura di mè stessu è a mo presenza à u mondu.<br />

Iè chì sò quì. È ciò chì mi cummove, ghjè ch’ùn<br />

possu andà più luntanu. Cum’è un omu imprigiunatu à<br />

l’infinitu – è tuttu li vene presente. Ma dinù cum’è un<br />

omu chì sà chì dumane serà à paru è listessu à tutti l’altri<br />

ghjorni. Per un omu, piglià cuscenza di u so presente<br />

rivene à ùn aspettà più nunda. Sò i paisaghji i più rozi<br />

chì parenu estrosi. È seguitava longu à stu paese qualcosa<br />

ch’ùn era micca meiu, ma soiu, cum’è u tastu di a morte<br />

ch’aviamu in cumunu. Trà e culonne à l’ombre oramai<br />

cimbale, si sdrughjianu i penseri ind’è l’aria cum’è l’acelli<br />

feriti. È à a so piazza, sta chjarezza di mente, aspra. Nasce<br />

u penseru da u core di i vivi. Ma serà ancu capace à copre<br />

a chetudine u core di i vivi : eccu tutta a mo visione. À<br />

rombu ch’ella caminava a ghjurnata, chì lumi è rimori<br />

affucavanu sottu à e cennere chì falavanu da u celu,<br />

22

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!