Structura ocupaţională a populaţiei rurale din România ...

anul 2004 aceasta a ajuns la doar 1,65 (Ministerul Sănătăţii, 2005), pentru ca în anii următori să
se menţină în jurul a 1,5 copii/femeie.
Modelul fertilităţii tardive a prins contur din ce în ce mai pronunţat şi în mediul rural,
generalizându-se în acelaşi timp şi modelul familiei cu un singur copil, în special în rândul
cuplurilor tinere (Hărăguş, 2007). Datele privind fertilitatea în rural arată scăderea pronunţată a
naşterilor în categoria de vârsta 20-24 de ani, fără a se consemna creşteri semnificative la
celelalte categorii de vârstă. Excepţie face categoria 30-34 de ani, unde valorile ratei de fertilitate
au crescut cu 10%o de la începutul anilor '90 şi până în 2008.
Mediul rural românesc nu prezintă o imagine unitară din punct de vedere al profilului
demografic. Astfel, întâlnim două tipuri de diferenţiere a profilului populaţiei (la nivel regional şi
la nivel local). Diferenţierea demografică regională subliniază deosebirile înregistrate la nivel de
judeţ, iar diferenţierea demografică la nivel de comunitate evidenţiază existenţa unor profiluri
demografice diferite, având ca unitate de referinţă localităţile.
Un prim nivel al diferenţierii demografice la nivel regional ţine cont de ponderea diferită
pe care populaţia rurală o înregistrează în cele 41 de judeţe ale României (tabelul 2). În judeţele
Bistriţa-Năsăud, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Neamţ, Teleorman şi Vrancea populaţia rurală se
situează în jurul a 2/3 din total, în timp ce în judeţele Braşov, Constanţa, Hunedoara, Sibiu şi
Timiş această categorie de populaţie nu depăşeşte 1/3 din efectiv. Urbanizarea în România s-a
produs destul de târziu, vârful acestui proces fiind în anii '60-'70 ai secolului XX. Astfel,
intensitatea la nivel de judeţ a procesului de industrializare din perioada regimului comunist a
determinat în direct ponderea înregistrată după 1990 de către populaţia rurală.
Tranziţia economică prin care a trecut România a fost resimţită intens de către populaţia
rurală (Sandu, 1999; Heller, 2000; Schrieder, 2000; Horvath, 2008), care în mai mare măsură
decât rezidenţii din mediul urban a fost afectată de sărăcie, de şomaj sau de lipsa accesului la
servicii publice de calitate, factori ce au determinat precaritatea condiţiilor de viaţă pentru o parte
însemnată a locuitorilor de la sate. Restructurarea economiei a dus la apariţia de forme sociale
noi, precum agricultura de subzistenţă şi sărăcia extremă, forme necunoscute în perioada de până
în 1989. Practicarea pe scară largă a aşa numitei agriculture de subzistenţă a repezentat, în fapt,
modalitatea de autoaaptare a segmentului cel mai sărac din populaţia rurală la noile condiţii
econoimce, consituind una din principalele strategii de supravieţuire în condiţiile date.
Pe acest fundal s-a înregistrat reducerea semnificativă a nivelului de trai al populaţiei
rurale, în special în prima decadă de după 1990, când închiderea sau redimensionarea marilor
agenţi economici a condus la disponibilizări masive, urmată de o relativă îmbunătăţire a acestuia
în intervalul 2000-2008, pe fondul perioadei de relativă prosperitate înregistrată de societatea
românească în cei nouă ani de creştere economică.
Ruralul românesc continuă să fie dominat de ocuparea agricolă a populaţie, chiar dacă
ponderea acestei categorii a scăzut uşor în ultimul deceniu (figura 2). Peste 60% din populaţia
ocupată active, la nivelul anului 2008, în agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare,
însumând peste 2,5 milioane personae (INS, Anuarul statistic 2009). În cifre absolute, reducerea
numărului de personae ce activau în agricultură înregistrată în ultimii 10 ani este destul de