duiliu zamfirescu, poezii 2, 202p..pdf

31
El sta ca si Nizamul pe verful neguros,
Muscand ades din piatra c'un racnet fioros,
Privindu's1 cand stapinul, cand stanca, cand vezduhul,
Stand gata sa dea moarte sau el sa 'si dee duhul,
Sa 'si deo duhul vesel, el, caine de Nizam,
De cat sa se inhame la al robiel ham.
De-o data se iveste prin negura de munte
Un Rus, un om cu seapca, un ofiter de frunte.
Urcand greaua carare el se parea ca 'Si duce
Si armele si trupu ca Hrist greoaial truce.
Parea satul de zile, de griji si de novo' ;
Cu cat mergea 'nainte, cu-atat &Ala 'napoi.
Lul nu ii era corpu cat gandul ostenit,
Privindu'l vedeai bine ca e nenorocit.
In el cata Nizamul cu telul armei sale ...
Iar cainele sta gata sa se repeada 'n vale,
Ca eel putin sa musce din hoitul unul Rus
De nu putea sa '1 latre prizonier supus.
Atund pe Turc sa vede, Alah l'a luminat
Cad el isl strinse pusca, graind intr'a sa minte
Aici nu'I lupta dreapta e tener si
'I pacat ..."
Si astfel Rusul subred se duse inainte.
II
III
Era o iarna surds c'un ger omorator.
Mureau si cal si oameni imormantatl de venturi,
Si'l insoteau la groapa, cu tristele for canturi,
Un stol de corbi selbatecT, tovarasi de omor.
Pe stanca uriase sta trista sentinela,