Texte – civilizatia greaca – II

Materialele prezentate au scop didactic. Folosirea lor în alte
scopuri decât cele necesare procesului de învăţământ, este
sancţionată potrivit legislaţiei în vigoare.
TEXTE EXPLICATIVE / 2010-2011
ISTORIA UNIVERSALĂ A ARHITECTURII ŞI ARTELOR
ANTICHITATEA ŞI EVUL MEDIU
Lector drd.arh. Corina LUCESCU
CIVILIZAŢIA GREACĂ - II
PERIOADA CLASICĂ: 480-323 î.Chr.
Epoca de aur a civilizaţiei greceşti – deplina maturitate a
spiritului elen pe toate planurile existenţei umane.
Formă de organizare a societăţii cu caracter revoluţionar
pentru epoca respectivă – DEMOCRAŢIA SCLAVAGISTĂ.
Modelul oferit de Athena epocii lui Pericle (450-430 î. Chr.).
Caracteristici:
- participarea tuturor cetăţenilor la conducerea comunităţii
- for decizional suprem = Adunarea Poporului – DEMOS,
cu prerogative nelimitate asupra treburilor politice ale
polisului; din Demos făceau parte cetăţenii liberi născuţi
în oraşul respectiv.
Mari personalităţi
ale filozofiei şi ştiinţelor:
- SOCRTAE
- DEMOCRIT
- HERODOT
- HIPOCRAT
ale literaturii:
- SOFOCLE
- ARISTOFAN
ale artelor plastice şi arhitecturii:
1

- POLICLET
- FIDIAS
- ICTINOS
- CALICRATES
- MNESICLES
Element definitoriu al epocii:
- stabilirea unui echilibru între idealurile artistice ale lumii
greceşti şi modul d etranspunere a acestora în formele
artistice.
Formele culturii clasice au persistat şi în deceniile următoare
când în situaţia social-politică a lumii greceşti au intervenit
mutaţii majore.
Perioada lui Pericle – perioada hegemoniei ateniene care a
asigurat o anumită coeziune a polisurilor.
Ulterior - nesiguranţă şi instabilitate a relaţiilor în interiorul
lumii greceşti cu punctul culminant al războaielor
peloponeziace.
Deteriorarea treptată a democraţiei a permis instaurarrea
dominaţiei macedonene iniţiată de Filip al II-lea şi împlinită
de Alexandru Machedoon (356-323 î. Chr.)
338 î.Ch.
În urma bătăliei de la Cheroneea, Macedonia îşi impune
dominaţia asupra Greciei.
Prin cucerirea Imperiului Persan de către regele Macedoniei,
Alexandru cel Mare (336-323 î.Ch.), sunt puse bazele
economice, politice şi culturale ale lumii elenistice.
Athena păstrează statutul de centru cultural prestigios
Athene pierde poziţia politică dominantă
2

Perioda lui Alexandru Machedon rupe violent echilibrul lumii
greceşti. Imperiul format cuprinde teritorii ce aparţineau unor
spiritualităţi diferite de cea elenă. Impactul cu culrile orientale
a generat noi sinteze prin care civilizaţia greacă a a similat dar
a şi pierdut, s-a restructurat în forme noi.
PERIOADA ELENISTICĂ: 323 -31 î.Chr.
Rezultă din evenimentele violente ale creării imperiului lui
Alexandru Machedon. Moartea sa este urmată de
dezmembrarea imperiului care se împarte între foştii generali
– DIADOHII.
În noile provincii constituite s-au instaurat MONARHII
DINASTICE – care reeditau forma de conducere a despoţiilor
orientale.
Cultura greacă a cunoscut momentul de maximă expansiune.
Centrul de greutate s-a deplasat din grecia continentală în
marile oraşe ale lumii orientale:
- EFES
- PERGAM
- ALEXANDRIA
S-au stabilit contacte strânse cu civilizaţia străveche a Asiei
Mici şi Egiptului.
Cultura ELENĂ devine ELENISTICĂ.
Motivaţia schimbărilor vine din noua structură social-politică
care a generat modificare comenzii sociale.
Filozofi:
- PLATON
- ARISTOTEL
Ştiinţa – mai practică, din cauza:
- schimburilor comerciale active
- dezvoltarea meşteşugurilor
3

Domină matematica şi astronomia:
ARHIMEDE - din Siracuza; construirea maşinilor de război
pe baza calculelor matematice; omorât de romani în 212 î.Chr.
EUCLID - trăia la Alexandria; dezvoltă geometria euclidiană
PTOLEMEU - pământul este plat, stă nemişcat iar soarele şi
luna se învârt în jurul său.
ETATOSTENE - din Alexandria; pământul are formă
sferică. Pune bazele geografiei ştiinţifice.
ARISTARH - din Samos; pământul se învârte în jurul
soarelui şi în jurul axei sale.
Noua societate imprimă tendinţe diferite asupra vieţii artistice
– creatorii nu mai servesc idealurile commune ale polisurilor.
Grupaţi în academii, legaţi nemijlocit de monarhii locali, arta
pe care o produc are un pronunţat caracter de curte. Artele
plastice şi arhitectura transpun în imagini monumentale,
uneori exaltate, forţa totalitară a monarhiilor elenistice.
146 î. Chr. – Victoria de la Corint – Grecia devine provincia
romană ACHAIA – moment care marchează simbolic
încheierea ciclului evolutiv al culturii elene.
Filonul elen a persistat, asimilat în cultura agresorilor ca o
componentă definitorie şi astfel a fost transmis epocilor
ulterioare.
Întraga cultură europeană este tributară spiritualităţii greceşti,
mai ales la nivelul concepţiilor fundamentale.
CONSTRUCŢIA ORAŞELOR
EPOCA CLASICĂ
Caracteristici esenţiale:
- AGORA – spaţiul de întâlnire al cetăţenilor polisului şi
sediul diferitelor organisme politice
- SANCTUARELE colectivităţii – pe ACROPOLĂ
4

Principalele funcţii:
- funcţia politico-administrativă aferentă oraşului şi
întrgului teritoriu subordonat a generat programe şi spaţii
destinate adunării unor organisme politice sau
administrative, grupate în jurul agorei, piaţa publică de
adunări.
- Funcţia religioasă – parţial concentrată în sanctuarul
principal şi parţial difuză în altare, temple, statui votive,
fântâni rituale, în agora sau în alte zone ale oraşului.
- Funcţia de apărare – asigurarea independenţei oraşului,
simbol al întregii comunităţi. Amplasare în zone cu
configuraţie geografică care să asigure o protecţie
naturală la care se adăugau un sistem de ziduri, turnuri şi
porţi întărite.
- Funcţia economică nu defineşte calitatea de oraş al unei
aşezări greceşti dar, este totdeauna prezentă prin
cartierele meşteşugăreşti şi activitatea comercială din
zona agorei, în pieţe special amenajate şi în zona portului
care cuprindea şi antrepozite.
- Funcţia rezidenţială – definitorie pentru orice aşezare
umană
- Funcţia de circulaţie alcătuită din reţeaua de străzi şi
pieţe
- Funcţia culturală – teatre, gimasioane, biblioteci, etc.
Constituire:
- spontan
- proiectate
Imaginea oraşului este definită de 2 poli coordonatori:
- AGORA - centrul vieţii publice
- ACROPOLA – centrul vieţii religioase
Aşezări constituite spontan: ATHENA, CORINT
Carcteristici:
- trama stradală neregulată, apparent haotică
5

- adaptarea pantelor, întreruptă de scări şi rampe care
racordează niveluri diferite
- reţea de străzi ierarhizată: străzi principale care leagă
porţile oraşului, separă cartierele între ele şi converg
către agora iar calea procesiunilor conduce către
sanctuarul de pe acropolă; cartierele rezidenţiale sunt
deservite de străzi secundare.
- Există o anumită legitate urbană – prescripţii limitative şi
elemente de drept de vecinătate, cu aplicare de către
funcţionari speciali.
Aşezări constituite pe plan prestabilit: apar din epoca
arhaică, în cadrul procesului de colonizare: SELINUNTE,
NAPOLI, MARSILIA.
Carcteristici:
- aplicarea unor principii ordonatoare
- străzi dispuse în şah, paralele şi perpendiculare între ele.
- Nu este o concepţie ştiinţifică – este aplicarea celui mai
rapid sistem de împărţire a terenului nou ocupat în loturi
rectangulare
Aşezări constituite pe plan prestabilit cu forme de urbanism
raţional şi preocupări funcţionale - apar în perioada clasică
în IONIA. Teoriticianul noii orientări – HIPPDAMUS din
MILET – sistematizarea Miletului şi a portului Pireu / sec.
V î. Chr.
- OLINTH – în Grecia continentală
- PRIENE – în Asia Mică
Caracteristici oraşe hippodamice ( Olinth, Priene, Milet):
- trama stradală în şah
- loturi egale ocupate de locuinţe
- configuraţie carteziană a reţelei de străzi
- formă rectangulară a agorei şi a altor spaţii publice
- relativă independenţă a tramei stradale în raport cu
configuraţia terenului
6

- relativă independenţă între suprafaţa construită şi incinta
creată de zidurile de apărare
- nediferenţierea străzilor prin dimensiuni, absenţa unei
axe majore
- zoonificare funcţională a aşezării
EPOCA ELENISTICĂ
Principiile hippodamice se răspîndesc şi se dezvoltă în epoca
elenistică – tendinţă generată de fondarea numeroaselor
aşezări noi – ALEXANDRIA – în Egipt.
Tendinţe diferite în evoluţia ştiinţei construcţiei oraşului:
PERGAM – structura urbană urmăreşte obţinerea unor efecte
de monumentalitate prin dispunerea construcţiilor în terase
succesive, cu imagini arhitecturale spectaculoase,
copleşitoare.
ORAŞUL IDEAL - PLATON, ARISTOTELL
AGORA
Funcţia dominantă, civică, se desfăşura în spaţiul liber al
pieţei. În jurul spaţiului central erau dispuse principalele
clădiri destinate vieţii colective a polisului, spaţiile de
întrunire a diferitelor organisme politice.
O componentă caracteristică a agorei este clădirea cu
portic – STOA – spaţiu acoperit, limitat către agora prin
coloane, destinat promenadei, contactelor şi discuţiilor
între cetăţeni, comerţului, artei – construcţie
asemănătoare basilicilor din forurile romane de mai
târziu.
AGORA
Locul de întâlnire al cetăţenilor pentru pentru dezbateri şi
deliberări în probleme de interes comun.
7

Treptat, agora a acumulat şi alte funcţii, subordonate însă
funcţiei civice:
- religioasă
- comercială
Funcţia dominantă, civică, se desfăşura în spaţiul liber al
pieţei. În jurul spaţiului central erau dispuse principalele
clădiri destinate vieţii colective a polisului, spaţiile de
întrunire a diferitelor organisme politice.
O componentă caracteristică a agorei este porticul – STOA –
spaţiu acoperit, limitat către agora prin coloane, destinat
promenadei, contactelor şi discuţiilor între cetăţeni –
construcţie asemănătoare basilicilor din forurile romane de
mai târziu.
Funcţia comercială:
- iniţial în aer liber
- ulterior în barăci improvizate
- mai târziu a a evoluat în spaţii special amenajate – unele
stoa erau dublate de şiruri de prăvălii
- în perioada elenistică apare separarea funcţiei comerciale
de cea civică – în zona porturilor apar agore comerciale
Funcţia religioasă rezultă din conţinutul sacru conferit agorei
– locul unde se luau hotărârile majore privind viaţa polisului
trebuia să se afle sub protecţia zeilor.
În agora se aflau:
- morminte ale unor personalităţi ale istoriei cetăţii
- altare
- temple
- calea procesiunilor
Amplasamentul agorei corespunde, în general, cu centrul de
greutate al aşezării.
Configuraţia agorei depinde de tipul de aşezare căreia îi
aparţine.
8

CONSTRUCŢII PENTRU ADUNĂRI PUBLICE
Cuprind programe relativ diferite dar care au beneficiat de
rezolvări funcţionale asemănătoare.
Apariţia lor s-a datorat existenţei unor organisme de
conducere a polisului, cu atribuţii şi prerogative diferite, care
se întruneau periodic.
BULEUTHERION / TERSILION – întrunirile senatului
polisului – BOULE; de ex. pt Athena, în sec. VI î. Chr.,
senatul era format din 500 reprezentanţi ai celor 10 triburi.
ECCLESIASTHERION – locul destinat adunării poporului –
ECCLESIA / DEMOS, forul decizional suprem care aproba
sau infirma acţiunile propuse de senat; cuprindea toţi cetăţenii
polisului.
Iniţial – în aer liber sau pe o colină amenajată
Ulterior – în teatre
PRITANEION – construcţie unde pritannii, se întruneau,
primeau ambasadori întreţineau focul sacru al zeiţei Hestia.
Pritanii eau un corp de magistraţi, aleşi pentru o perioadă
limitată, 35-39 zile, care nu aveau putere executivă sau
decizională, dar deţineau simbolurile aurorităţii supreme:
sigiliul statului şi cheile tezaurului. Aveau atribuţia păstrăriii
focului sacru al zeiţei Hestia. Construcţia era de mici
dimensiuni, apropiată de imaginea unei locuinţe.
TELESTERION – locul de desfăşurare a unor adunări
religioase în sanctuare cu caracter particular – ELEUSIS
Problemele construcţiilor pentru adunări publice:
- adăpostirea unui număr mare de participanţi
- amplasarea participanţilor astfel încât să poată percepe
tribuna vorbitorilor
- acoperirea spaţiului amplu
9

Evoluţia construcţiilor pentru adunări publice:
- în perioada arhaică / OLIMPIA– construcţie alcătuită
dintr-un spaţiu rectangular cu o terminaţie absidială;
existenţa unui şir de stâlpi pentru susţinerea acoperirii,
împărţeau spaţiul în două nave şi obturau perceperea.
- dispunerea gradenelor în formă de U – Athena
- sală hipostilă - şiruri de coloane echidistante – ELEUSIS,
de tip apadana
- dispoziţia coloanelor după o schemă radială cu centrul în
zona tribunei
- apropiere de schema teatrelor şi a odeoanelor, dar cu 4
coloane amplasate astfel încât să nu obtureze perceperea
tribunei.
Aportul grec – găsirea unor scheme funcţionale care să să
poată fi adaptate nivelului tehnic al epocii.
PROGRAME DE ARHITECTURĂ
Civilizaţia greacă este prima civilizaţie antică care impune
arhitecturii o comandă socială complexă:
- construcţii pentru organismele de conducere colectivă
- spaţii urbanistice pentru contacte sociale, discuţii,
tranzacţii comerciale – agora
- edificii pentru activităţi colective indispensabile societăţii
greceşti – teatre şi odeoane, palestre, gimnazioane şi
stadioane
Arhitecţii greci au fost obligaţi să creeze clădiri
corespunzătoare unor funcţiuni noi.
Programul prioritar – TEMPLUL – expresie a rolului
religiei în societatea antică greacă dar şi un simbol civic,
materializare a puterii şi prestigiului polisului.
Religia greacă a avut un caracter antropomorf.
10

Forme de cult: rugăciuni, purificări, ofrande, sacrificii
Cultul colectiv implica participarea tuturor cetăţenilor
polisului la marile serbări care alături de conţinutul religios
conţineau şi o componentă socială, de exprimare a spiritului
civic al unei comunităţi umane.
În cadrul serbărilor care puteau dura câteva zile aveau loc:
- procesiuni şi sacrificii
- întreceri sportive sau concursuri culturale
Templele se înscriu în ansamblurile complexe ale
sanctuarelor care alcătuiesc zona sacră a fiecărui polis, fiind
aşezate de obicei pe o înălţime - acropola.
SANCTUARUL cuprinde:
• incinta sacră – TEMENOSUL, limitat de ziduri
• porţi monumentale – PROPILEE
• templele
• altare de sacrificiu – simple platforme dalate
• statui cu carcater votiv
CONSTRUCŢII RELIGIOASE
Formele de practicare a cultului precum şi modul de înţelegere
a religiei au reprezntat factorii care au condiţionat constituirea
unei anumite tipologii a arhitecturii religioase.
Religia greacă a avut un caracter antropomorf – zeităţile erau
imaginate ca beneficiind de înfăţişare umană, de reacţii,
sentimente şi atitudini omeneşti, participând activ la viaţa
individului şi a societăţii.
Forme de cult:
- rugăciuni
- purificări
- ofrande
- sacrificii
11

Cultul colectiv implica participarea tuturor cetăţenilor
polisului la marile serbări care alături de conţinutul religios
conţineau şi o componentă socială, de exprimare a spiritului
civic al unei comunităţi umane.
În cadrul serbărilor care puteau dura câteva zile aveau loc
procesiuni şi sacrificii, dar şi întreceri sportive sau concursuri
culturale, cu întreaga participare a cetăţenilor polisului.
Relaţia religie-viaţa civică este reflectată şi de faptul că în
Grecia antică nu exista un corp distinct de preoţi, această
funcţie fiind îndeplinită de magistraţii oraşului.
Templul grec a fost conceput ca o locuinţă simbolică a zeului,
materializat printr-o reprezentare antropomorfică, statuia.
Modelul ales a fost locuinţa princiară prehelenică de tip
megaron.
Templele se înscriu în ansamblurile complexe ale sanctuarelor
care alcătuiesc zona sacră a fiecărui polis, fiins aşezate de
obicei pe o înălţime - acropola.
SANCTUARUL cuprinde:
- incinta sacră – TEMENOSUL, limitat de ziduri
- porţi monumentale – PROPILEE
- templele
- altare de sacrificiu – simple platforme dalate
- statui cu carcater votiv
SANCTUARELE PANELENICE
Erau utilizate de întregul popor grec pentru anumite forme de
cult:
- DELPHI (APOLLO) – divinaţii
- EPIDAUR – tămăduire – izvoare ape termale
12

- ELEUSIS – mistere legate de cultul DEMETREI,
accesibile numai iniţiaţilor
- CORINT şi OLIMPIA – întâlniri periodice - jocurile
istmice şi olimpice
Activităţile variate necesitau construcţii cu diferite funcţiuni:
- temple ale zeului care patrona sanctuarul
- temple ale unor alte zeităţi
- altare
- statui
- tezaure – mici edificii donate de diferite polisuri
- locuinţe ale preoţilor
- teatre
- stadioane
- palestre
- gimnasioane
- hanuri pentru adăpostirea pelerinilor – KATAGOGION
TEATRUL
Se sitează la limita dintre clădirile religioase şi cele cu
destinaţie laică.
Spectacolul ritual a devenit treptat şi spectacol-diverisment,
cu larg caracter popular.
Teatrul a fost creat de greci în secolul V î.Hr. S-a născut din
serbările organizate în cinstea zeului Dyonisos, divinitate
ocrotitoare a viilor, livezilor şi ogoarelor roditoare
(fecunditatea naturii).
Un grup de bărbaţi îl reprezentau pe zeu şi pe însoţitorii săi,
satirii, costumaţi cu blănuri şi coarne de ţap („tragos”),
cântând şi dansând în jurul unui altar. Treptat, din grupul
respectiv, numit cor, s-a desprins o persoană, apoi două, apoi
mai multe – actorii - care schimbau replici cu corul.
13

În timp s-au amenajat locuri speciale pentru reprezentaţiile
teatrale (amfiteatre) şi s-au scris texte speciale interpretate de
actori şi cor. Autorii greci au scris tragedii şi comedii.
Cei mai de seamă autori de tragedii au fost Eschil, Sofocle şi
Euripide, iar cei mai importanţi autori de comedii au fost
Aristofan şi Menandru.
În Grecia Antica, numai băieţii şi bărbaţii erau actori. Ei
purtau măşti pentru ca publicul să ştie ce rol joacă - de bărbat
sau de femeie, de înţelept sau de nebun, etc.
Geneza programului de arhitectură s-a efectuat până în
perioada clasică:
- pornind de la un sistem simplu de gradene din lemn
rezemate direct pe panta terenului, s-a trecut la
construcţia din piatră, cu gradene dispuse în formă de U,
de trapez sau pe contur oval.
- Cananoanele acestui program au fost fixate de teatrul lui
Dyonisos din Athena şi Teatrul din Epidaur.
Trăsături caracteristice:
- amplasament dictat de conţinutul religios al funcţiunii pe
care o îndeplineşte:
- în ansamblul sanctuarelor panelenice – DELPHI,
EPIDAUR
- în apropierea incintei sacre a polisului - ATHENA
- între spaţiul construit al teatrului şi mediul înconjurător
se realizează o relaţie de continuitate: gradenele sunt
rezemate direct pe panta terenului, organismul scenei nu
obturează total privirea spectatorilor astfel încât peisajul
natural intervine ca fundal – concepţie grecească de a
înscrie obiectul construit în natură
14

- rezolvările funcţionale ale teatrelor greceşti servesc tipul
de spectacol specific lumii antice şi evoluează în paralel
cu evoluţia dramaturgiei
Teatrul cuprinde 2 elemente funcţionale esenţiale:
- spaţiul destinat spectatorilor – TEATRONUL
- spaţiul destinat desfăşurării spectacolului – SPAŢIUL
DE JOC
TEATRONUL este alcătuit din:
- sistem de gradene de piatră rezemate pe panta uşor
amenajată a unui deal; ele se înscriu într-un contur care
depăşeşte cu puţin un semicerc iar extremităţile sunt
întărite cu ziduri de sprijin. Accesul şi evacuarea
spectatorilor (până la 44.000) se efectua printr-un sistem
de circulaţii orizontale – DIASOMA, amplasate la partea
superioară a teatronului. La teatrele mari existau şi
diasome intermediare. Circulaţiile orizontale erau legate
prin scări care împărţeau teatronul în sectoare. Primul
rând de gradene, de la nivelul inferior, era destinat
preoţilor, magistraţilor sau cetăţenilor cu privilegii
speciale, fiind alcătuit dintr-un şir de fotolii din piatră.
Rezolvarea impecabilă a problemelor acustice era asigurată
prin procedee diferite:
- forma teatronului care permitea o reflectare convenabilă
a sunetelor
- introducerea unor vase ceramice de rezonanţă sub
gradene şi la partea superioară a teatrului
- prezenţa unei perdele de vegetaţie cu rolul de a absorbi
sunetele
SPAŢIUL DE JOC este alcătuit din:
- platforma circulară centrală – ORCHESTRA, pentru
evoluţia corului
- ansamblul scenei – unde evoluau actorii
15

Orchestra avea în centru un altar – TIMELE, şi era parţial
înconjurată de gradene, amplasare care sugerează ponderea
rezervată corului în cadrul spectacolului.
Accesul corului la orchestră se efectua prin două porţi
monumentale dispuse lateral – PARADOI
Scena era alcătuită dintr-o platformă de joc – LOGEION, şi
un fundal construit cu rol şi de culise – SKENE.
Se folosea un decor sugestiv, beneficiind de anumite tehnice
cum ar fi:
- practicabilele
- decorul-fundal pictat pe bucăţi de piele şi montat, pentru
modificarea înălţimilor, pe un sistem de şevi telescopice
- decoruri laterale alcătuite din prisme triunghiulare
rotative care permiteau schimbări rapide –
- scripeţi pentru apariţia personajelor divine
- platfoeme rotative
- dispozitive pentru creat zgomote
Evoluţia dramaturgiei impune diminuarea rolului corului şi
mărirea importanţei scenei care sporeşte în dimensiuni şi este
mult mai bogat tratată arhitectural.
ODEONUL – teatru acoperit
16

LOCUINŢELE
Domină prin număr dar nu prin tratare estetică şi tehnică.
Formele de locuire reflectă modul de viaţă specific,
mentalităţi, relaţii sociale.
Rezolvări:
- juxtapunerea locuinţelor – fronturi continui către stradă
- spaţii orientate către interior, spre o curte, cu obturarea
aproape totală către exterior
- zonificare interioară – zonă aferentă bărbaţilor şi o alta
destinată femeilor, unde erau incluse şi spaţiile
gospodăreşti
- utilizare multifuncţională a curţii şi existenţa unor spaţii
intermediare deschise dar acoperite – logii sau portice –
din cauza climei care permite desfăşurarea de activităţi în
aer liber
17

EPOCA CLASICĂ
- locuinţele nu reflectă rangul sau starea materială a
proprietarului
EPOCA ELENISTICĂ
- locuinţele reflectă rangul sau starea materială a
proprietarului prin diferenţieri sensibile ca dimensiuni,
confort şi tratare arhitecturală / curte cu peristil, decoraţie
în mozaic şi bazine de apă– Apare programul de PALAT
(PERGAM)
SCHEMA FUNCŢIONALĂ A LOCUINŢEI GRECEŞTI:
• V: PROTHYRON
• A: AULE
• AN: ANDROS
• P: PASTAS
• AT: atelierul
• B: bucătărie, baie
• L: camere
18

Spaţii esenţiale pentru o locuinţă greacă:
• a: vestibulul de acces – PROTHYRON
• b: curtea interioară – AULE – cu rol de distribuţie a
circulaţiilor şi spaţiu pentru unele activităţi domestice
• c: antecamera androsului
• d: încăperea de primire a capului familiei ANDROS –
accesibil din vestibul prin intermediul unui spaţiu
intermediar - antecamenra; în andros se desfăşurau
mesele festive, erau primiţi oaspeţii
• e: camera sclavilor
• f: loggia deschisă către curte printr-un şir de stâlpi de
lemn – PASTAS – locul unde se desfăşurta o mare
parte din activităţile familiei; spaţiul care distribuie
circulaţiile; zonă destinată contactelor sociale şi
relaţiilor economice
• g: sala de mese – OIKOS
• h: baie
• i: bucătărie
nucleul baie-bucătărie – grupate pentru folosirea
eficientă a încălzirii şi canalizării comune
• j: încăperile de locuit – dormitoarele; uneori la etaj
• k: atelierul – avea acces direct din stradă şi din
prothyron, astfel încât să fie scos din circuitul vieţii
familiei
19

Preocupări de a asigura condiţii minime de igienă:
- canalizare
- orientarea încăperilor principale către sud
Forme şi decoraţie modeste.
Există şi un tip particular de locuire
– locuinţe colective SYNOIKIAI – Athena
– imobile multietajate - Alexandria
CONSTRUCŢIILE PENTRU EDUCAŢIE FIZICĂ
În lumea greacă, practicarea sportului deţinea un rol
important, sub 2 forme:
- preocupare constantă – educaţia fizică reprezenta una din
componentele de bază ale sistemului de învăţământ
- întreceri frecvente desfăşurate în legătură cu serbările
religioase
GIMNASIOANE şi PALESTRE – destinate practicării
curente a sportului.
Alcătuite, în general, dintr-o curte amplă înconjurată de
diferite încăperi anexe (băi, spaţii pentru odihnă) precedate de
portice.
Gimnasioanele alcătuiau ansambluri de mari dimensiuni,
amplasate în cadrul sanctuarelor sau în apropierea oraşelor, în
zone cu vegetaţie bogată, fiind necesară prezenţa unui râu sau
a unui izvor.
STADIONUL – destinat întrecerilor sportive. Amplasat în
complexul sanctuarelor fiind rezultatul motivaţiilor religioase
ale spectacolului sportiv – DELPHI, EPIDAUR, OLIMPIA.
Rezolvarea funcţională a fost preluată de către romani şi se
regăseşte, fără modificări esenţiale şi în epoca modernă.
Elementul esenţial – PISTA DE ALERGĂRI – a cărei
lungime era dictată de lungimea tradiţională a cursei: 1
stadiu = cca. 180 m.
20

Pentru curse mai lungi, posta era dublă.
Locurile de start erau marcate prin CIPI – piese cilindrice
aplatizate din piatră
Punctele de inflexiune era marcat prin TERMĂ – piesă
asemănătoare cipilor.
Pe laturile pistei erau dispuse TRIBUNELE, alcătuind un
contur:
- dreptunghiular – EPIDAUR, OLIMPIA
- de U alungit – ATHENA, DELPHI
Pentru tribune s--a utilizat, în general, panta naturală a
terenului.
ARHITECTURA FUNERARĂ
Ritualurile de înmormântare şi cultul morţilor aveau forme
relativ simple.
Marcarea mormântului prin:
- în perioadele vechi - un vas funerar de mari dimensiuni
sau o stelă sculptată
- în lumea coloniilor Asiei Mici, sub influenţa concepţiilor
orientale – morminte de mari dimensiuni, construite la
suprafaţa solului, cuprinzând uneori multiple spaţii. Ex.:
Mausoleul lui Halicarnas
CONSTRUCŢII DESTINATE VIEŢII SOCIALE
BIBLIOTECI
BĂI PUBLICE
HANURI
DEPOZITE DE MĂRFURI
ARSENALE
MONUMENTE CU CARACTER COMEMORATIV
FÂNTÂNI DECORATIVE
FÂNTÂNI UTILITARE
PARCURI AMENAJATE
21

ADRESE FILMULEŢE - TEATRU ANTIC GREC
History of Theatre 1 - From Ritual to Theatre
http://www.youtube.com/watch?v=lQOPFxuiaWQ
History of Theatre 2 - Development of Classical Greek Tragedy
http://www.youtube.com/watch?v=dmBDfl9YJY4&feature=related
History of Theatre 3 - From Satyr Play to Comedy
http://www.youtube.com/watch?v=FxqqHr0-6Lo&feature=related
History of Theatre 4 - From Greek to Roman Theatre (buildings)
http://www.youtube.com/watch?v=a0xWwhW_SuU&feature=related
History of Theatre 5 - The Illusion Illustrated
http://www.youtube.com/watch?v=5GIkxkO14eo&feature=related
History of Theatre 6 - The Framing of the Illusion
http://www.youtube.com/watch?v=JeZTYoiROkM&feature=related
History of Theatre 7 - The Arched Spectacle
http://www.youtube.com/watch?v=l8vaTMiyJLg&feature=related
History of Theatre 8 - From Palace to Public House
http://www.youtube.com/watch?v=iZ3H57kYKWQ&feature=related
DICŢIONAR
ACRÓPOLĂ, acropole, s. f.
Citadelă în orașele din vechea Grecie, aşezată pe o înălţime şi adăpostind principalele edificii
publice; Cetăţuie înăuntrul oraşelor antice greceşti, pe o înălţime şi adăpostind palate, temple.
– Din fr. fr. acropole, gr. akropolis
AGORÁ s. f.
1. Piaţă publică în orașele Greciei antice, unde se aflau principalele instituţii şi unde se
ţineau adunările publice; Piaţă publică a oraşelor greceşti antice în care se concentrau
viaţa civică şi negoţul.
2. Adunare a poporului care se ţinea în această piaţă;
Din fr. agora, gr. agora
CRESTOMAȚÍE, crestomații, s. f. Culegere de texte din diferiţi autori, reprezentative
pentru valoarea lor filologică, istorică, documentară etc.; Culegere de texte selecţionate
conform programelor şcolare; analecte. – Din fr. chrestomathie.
DEMOCRAȚÍE, democrații, s. f.
1) Formă de organizare şi de conducere politică a societăţii, care proclamă suveranitatea
poporului; Formă de organizare şi de conducere a unei societăţi, în care poporul îşi exercită
(direct sau indirect) puterea; Formă de organizare politică a societăţii care proclamă
principiul deţinerii puterii de către popor. ◊ ~ sclavagistă = tip de democraţie în care puterea
era exercitată de stăpânii de sclavi; ~ burgheză = formă specifică orânduirii capitaliste, prin
care se încearcă să se asigure libertatea şi egalitatea generală a cetăţenilor în faţa legilor;
22

~ populară = formă de democraţie apărută într-o serie de ţări din Europa şi Asia, după cel
de-al doilea război mondial, în care puterea aparţine clasei muncitoare în alianţă cu ţărănimea
şi alte categorii de oameni ai muncii; ~ internă de partid = principiu organizatoric al
partidului marxist-leninist potrivit căruia toţi membrii săi ar avea dreptul de a participa
efectiv la rezolvarea problemelor legate de politica partidului şi de viaţa internă de partid;
~ economică = democraţie care presupune participarea sistematică directă sau prin
reprezentanţi (inclusiv manageri), liber şi expres aleşi ai poporului, la conducerea şi
realizarea procesului de producţie, repartiţie şi schimb la toate nivelurile economiei.
2) Formă de guvernare a statului, bazată pe separaţia puterilor şi pe votul universal.
3) Stat căruia îi este proprie o astfel de organizare.
4) Metodă de conducere a unui colectiv, care asigură participarea tuturor membrilor la luarea
deciziilor importante.
– Din fr. démocratie.
DIVINÁȚIE, divinații, s. f.
(Livr.) Dar, putere a unor persoane de a desluşi şi lucruri ascunse, neştiute şi mai ales viitorul.
1) Putere magică de a ghici viitorul.
2) Prezicere a viitorului prin practici superstiţioase.
Din fr. divination, lat. divinatio, -onis.
ELENÍSM s. n.
1. Perioadă din istoria popoarelor din bazinul Mării Mediterane, cuprinsă între moartea lui
Alexandru Macedon şi sfârşitul sec. I a. Cr.; Perioadă în istoria şi civilizaţia societăţii
sclavagiste a popoarelor din bazinul Mării Mediterane, între epoca cuceririlor lui Alexandru
Macedon şi căderea imperiului acestuia sub stăpânirea romană, prin amestecul formelor
greceşti de organizare politică, culturale, religioase cu cele orientale.
2. Termen care denumeşte cultura Greciei antice şi influenţele exercitate de ea.
3. Împrumut din limba elenă; Expresie specifică limbii elene.
Din fr. hellénisme,. germ. Hellenismus.
FÁUN, fauni, s. m.
1. Zeu al fecundităţii din mitologia romană; (sens curent) divinitate romană campestră,
protectoare a câmpiilor, pădurilor şi turmelor, înfăţişată ca un bărbat cu coarne şi cu
picioare de ţap.
2. Ființă imaginară în chip de bărbat cu coarne, urechi lungi şi picioare de ţap, protector al
câmpiilor, al pădurilor şi al turmelor.
– Din lat. faunus.
GRADÉN, gradenuri (gradene), s. n.
1. Treaptă înaltă, aşezată la baza unui edificiu.
2. Fiecare dintre treptele unui amfiteatru, stadion etc., pe care sunt aşezate băncile sau
scaunele.
3. Denivelare de teren provenind din retragerea gheţarilor între o vale confluentă şi una
principală.
– Din fr. gradin.
HEGEMONÍE s. f.
1. Faptul de a avea rolul de conducere; supremaţie, dominaţie, de obicei a unui stat faţă de
alte state; Supremaţie politică sau economică a unui oraş într-o ţară
2. Poziție dominantă; Supremaţie, dominaţie; Rol conducător.
3. Drept al unui oraş antic de a conduce treburile confederaţiei din care făcea parte.
– Din fr. hégémonie.
ÍSTMIC, -Ă adj.
23

1. care aparține unui istm.
2. jocuri istmice = serbări la vechii greci care se organizau din doi în doi ani, în Istmul
Corintic, cu întreceri de lupte, alergări, aruncarea discului şi a suliței etc.
Cf. fr. isthmique, lat. isthmicus].
MISTÉR 1 , mistere, s. n.
1. Ceea ce este (încă) necunoscut, neînţeles sau descoperit; taină; secret; Lucru necunoscut
sau nepătruns de raţiune; taină; enigmă.
2. Dogmă creştină pe care biserica o consideră inaccesibilă raţiunii omeneşti, Doctrină
religioasă care nu era împărtăşită decât unui număr restrâns de iniţiaţi; Dogmă religioasă
creştină care trebuie primită aşa cum este şi care se crede a fi inaccesibilă raţiunii.
3. (La pl.) Ritualuri religioase secrete în Grecia şi Roma antică la care participau doar cei
iniţiaţi; (în antichitatea greco-romană) Ansamblu de teze şi de practici religioase, cunoscute
numai persoanelor iniţiate.
4. (în evul mediu)Lucrare dramatică specifică evului mediu, cu caracter religios sau laic,
reprezentată cu prilejul unor sărbători (religioase).
5. (Mai ales în Anglia) Termen de adresare către un bărbat care nu are titlu nobiliar; domn. –
Cuv. engl.
– Din fr. mystère, lat. mysterium.
MONARHÍE, monarhii, s. f.
1. Formă de guvernământ în care puterea supremă aparţine unei singure persoane (rege,
împărat, ţar, şah etc.) şi se transmite de obicei ereditar. ◊ Monarhie absolută = formă de
conducere a statului bazată pe puterea nelimitată a monarhului. Monarhie constituţională =
formă de conducere a statului monarhic în care prerogativele monarhului sunt limitate prin
constituţie; Formă de guvernământ în care puterea politică supremă aparţine unui monarh;
regalitate; regalism.
2. Stat care are ca formă de guvernământ monarhia; Stat guvernat de un monarh; regat.
– Din ngr. monarhía, lat. monarchia, germ. Monarchie, fr. monarchie.
NÍMFĂ, nimfe, s. f.
1. (În mitologia greacă) Fiecare dintre zeiţele apelor, ale pomilor, ale crângurilor şi ale
munţilor, personificând forţele naturii; Zeiţă ocrotitoare a apelor, munţilor şi a pădurilor.
2. Fig. Fată tânără şi frumoasă, plină de graţie; Naiadă.
3. Formă de metamorfoză prin care trec unele insecte după stadiul de larvă şi înainte de a se
transforma în insecte adulte; pupă.
Din fr. nymphe, lat. nympha.
ODEÓN, odeoane, s. n.
1. Tip de edificiu specific antichității greco-romane, destinat manifestărilor culturale; (în
antichitatea greco-romană) Clădire specială pentru manifestaţii artistice (audiţii muzicale,
recitaluri de poezie etc.); Teatru acoperit pentru audiţii muzicale, la greci şi la romani.
Primele O. au apărut la Atena, cel mai celebru fiind acela construit în timpul lui Pericle pe
Acropole (cu lemnăria provenind de la corăbiile persane capturate la Salamina). O. se
prezenta ca un teatru acoperit, de mici dimensiuni. Amfiteatrul, destinat publicului, avea o
pantă mai abruptă decât în teatrele obişnuite – această tendinţă a desfăşurării pe verticală mai
curând decât în lărgime fiind menită să favorizeze acustica*. Inițial, în O. se ţineau
concursurile de cânt, dar cu timpul, tot aici au început să aibă loc şedinţe de judecată, adunări
ale poporului etc. Pe lângă cele patru O. de la Atena, grecii – şi mai târziu romanii – au
ridicat astfel de construcţii la Corint, Efes, Epidaur, Pompei, Taormina, Smirna etc.
2. Astăzi, nume aplicat frecvent cinematografelor şi teatrelor. Cel mai cunoscut e teatrul
„Odéon” din Paris (1791).
Din fr. odéon, gr. Ὼδεῖον, din ᾠδή [odé] „cântec”
OLÍMPIC, -Ă, olimpici, -ce, adj., s. m.
24

1. Adj. (În sintagma) Jocuri olimpice = competiţii sportive organizate în Olimpia (Peloponez)
în cinstea lui Zeus, cu caracter periodic, practicate în Grecia antică o dată la patru ani, şi
reluate în timpurile moderne sub formă de concursuri internaţionale complexe; olimpiadă
2. Adj. Care aparţine jocurilor desfăşurate în cadrul unei olimpiade.
3. Care ţine de Olimp; propriu Olimpului.
3. Adj. Fig. (Rar) Olimpian, maiestuos.
4. S. m. Participant la o olimpiadă.
fr. olympique, lat. olympicus, gr. olympikos
PALÉSTRĂ, palestre, s. f.
1. (În Grecia și în Roma antică) Loc special destinat pentru practicarea gimnasticii, luptelor.
2. Școală de educaţie fizică în Atena antică, urmată de băieţii în vârstă de 13-15 ani, după
absolvirea şcolii de gramatică şi a celei de chitară.
Cf. lat. palaestra, gr. palaistra < pale – luptă
PANELÉNIC, -Ă, panelenici, -ce,
1. adj. Referitor la panelenism, de panelenism; panelenistic, panelenist.
2. serbări panelenice = serbări organizate în cinstea zeilor, la care participau tineri veniţi din
toate părţile Greciei antice şi la care aveau loc întreceri atletice, muzicale şi poetice.
– Din fr. panhellénique.
PÓLIS, polisuri, s. n.
Formă de organizare statală în Grecia antică; oraş-stat în Grecia antică; (în Grecia antică)
Formă de organizare social-politică şi economică a societăţii sclavagiste; oraş-stat în Grecia
antică, cetate întărită a conducătorului militar, care s-a transformat apoi într-un centru
economic şi politic
– Din gr. polis.
SANCTUÁR, sanctuare, s. n.
1) Parte a unei biserici, declarată sfântă, unde accesul profanilor este interzis; altar, loc sfânt;
Loc într-un templu sau într-o biserică socotit sfânt şi interzis profanilor, consacrat
ceremoniilor religioase.
2) Edificiu destinat oficierii ceremoniilor religioase; lăcaş de cult;
3) fig. Loc consacrat pentru un anumit lucru; Loc inviolabil; parte foarte intimă.
Din lat. sanctuarium, fr. sanctuaire.
SATÍR, satiri, s. m.
1. Fiecare dintre divinităţile rustice din mitologia greacă, reprezentată printr-o fiinţă cu corp
omenesc acoperită cu păr, cu coarne şi picioare de ţap (sau de cal), care personifica instinctele
brutale; (în mitologia greacă) Divinitate secundară, prezentat ca un monstru păros, cu coarne
mici, urechi mari și ascuţite şi cu picioare de cal sau de ţap, personificând brutalitatea.
2. fig. Persoană cinică și desfrânată; Epitet dat unui om cinic și desfrânat; Om desfrânat,
libidinos.
Din fr. satyre, lat. Satyrus.
SILÉN, sileni, s. m.
1. Nume dat, în mitologia greacă, satirilor bătrâni; p. ext. persoană în vârstă care, sub o
înfăţişare grotescă, ascunde o înţelepciune ironică. –
2. (mit.) Personaj din mitologia greacă, mentorul lui Dionysos, simbol al beţivilor.
3. satir bătrân.
4. specie de macac din sudul Indiei. (< fr. silène)
Din lat. Silenus, fr. Silène.
TEXTE DIN DIVERSE SURSE
25

(CRESTOMAŢIE)
CELE 7 MINUNI ALE LUMII ANTICE
1. Piramida lui Kheops
2. Grădinile suspendate ale Semiramidei
3. Statuia lui Zeus din Olympia
4. Templul zeiţei Artemis din Efes
5. Mausoleul din Halicarnas
6. Colosul din Rodos
7. Farul din Alexandria
Statuia lui Zeus din Olimpia
Una dintre cele sapte minuni ale lumii era situata la 150 de kilometri de Atena si
a fost construita de Fidias, in anul 450 i.d.H. Cheltuielile pentru constructia
acestuia au fost asigurate printr-o colecta de amploare, desfasurata in toata
Grecia, in anul 470 i.d.Hr, iar constructia acesteia a durat 14 ani.
Fata, bratele, mainile si picioarele statuii erau din fildes. Parul, podoabele si
sandalele lui Zeus erau din aur, iar ochii din pietre pretioase. Asa cum el il
detronase pe tatal sau Chronos, Zeus a trebuit, dupa aproape 1100 de ani de
jocuri olimpice, sa cedeze locul Dumnezeului crestin. In anul 393 d.H.,
imparatul bizantin Theodosius I a interzis cultul pagan din Olimpia. Templul lui
Zeus fusese deja serios afectat, in secolul al II-lea d.H., de un cutremur. Nu se
stie exact ce s-a intamplat cu aceasta statuie. Exista voci care sustin ca niste
talhari o daramasera deja pe la anul 350 d.H. Alte surse afirma ca a fost
transportata la Constantinopol, unde a fost distrusa intr-un incendiu.
Statuia lui Zeus, avea probabil o structură internă din lemn. Statuia, cu o
înălţime estimată la aproximativ 12 m. Pentru a o adăposti a fost construit un
templu. Templul lui Zeus, a carui constructie a fost terminata in anul 457 i.e.n.,
avea, dupa toate probabilitatile, 64 de metri lungime si aproape 28 de metri
latime. Constructia a fost incredintata lui Libon din Eleea, decorarea frontului
anterior (reprezentand lupta lui Pelops cu Oenomaos) lui Paconios din Mendes,
iar a frontului posterior (lupta centaurilor cu lapitii) lui Alcamenes.
Aici, in acest impresionant edificiu, a fost asezata statuia lui Zeus, pe care
sculptorul Fidias l-a reprezentat cu sprancenele incruntate - caci Zeus manuia si
fulgerele (mai tarziu, romanii il vor numi Jupiter Tonans).
Fidias a fost, fara indoiala, cel mai pretuit dintre sculptorii vremii - mai celebru
decat contemporanii sai Miron ("Discobolul") si Policlet ("Doryphor"); s-a
nascut intre 490-495 i.e.n. si probabil ca era atenian de vreme ce Pericle
obisnuia sa-i ceara sfatul in legatura cu treburile Cetatii; cunoastem numele
tatalui sau, caci (dupa cum ne relateaza Pausanias) pe soclul statuii lui Zeus se
afla gravata inscriptia "Fidias Atenianul, fiul lui Charmidas, m-a creat"; de
asemenea cunoastem trei dintre operele sale cele mai insemnate, doua statui ale
Atenei, una criselefantina (din aur si fildes) si una din bronz, precum si statuia
lui Zeus Olimpicul; in sfarsit, stim ca a murit in jurul anului 431 i.e.n.,
26

informatie care ne ajuta sa stabilim cu oarecare aproximatie anul inaugurarii
statuii din Olympia, trecuta printre Cele sapte minuni ale lumii vechi.
Daca pornim, asadar, de la faptul ca Fidias si-a petrecut ultimii ani ai vietii la
Olympia si ca lucrarea sa anterioara, statuia Atenei Parthenos, a fost inaugurata
in 438 i.e.n., ne ramane, pentru statuia lui Zeus Olimpicul, intervalul 437-431
i.e.n. Este, desigur, o ipoteza bazata pe conjuncturi (foarte probabila de altfel) in
lipsa unor informatii exacte;
Strabon si Pausanias ne-au lasat descrieri amanuntite ale impunatoarei statui,
despre care vorbesc cu admiratie si respect, dar nu mentioneaza nicaieri anul
inaugurarii - lucru firesc daca tinem cont ca Strabon si-a redactat Geografia cu
peste patru veacuri mai tarziu, iar "Descrierea Eladei" a lui Pausanias dateaza
din secolul II e.n.
Infatisarea statuii ne este cunoscuta astazi - mai bine cunoscuta decat a
celorlalte "minuni" (bineinteles cu exceptia Marii Piramide, care a rezistat pana
in zilele noastre) - din descrierile autorilor pomeniti mai sus si din imagini
pastrate pe alte monumente si pe cateva monezi. Statuia, inalta de 15 metri il
infatisa pe Zeus sezand pe un tron si (ne spune Strabon) "aproape ca atingea
plafonul cu capul si vazandu-l nu te puteai impiedica sa gandesti ca, daca s-ar
ridica in toata inaltimea sa, ar ridica acoperisul edificiului". Tronul, din abanos
si bronz, cu bratele sustinute dse sfincsi, era bogat impodobit cu fildes, aur si
pietre pretioase. Trupul zeului era din lemn de abanos, acoperit cu fildes, pe
portiunile reprezentand pielea, iar imbracamintea si incaltarile turnate cu aur; pe
cap, o coroana din frunze de maslin, in mana dreapta o statuie reprezentand-o pe
Nik‚, zeita Victoriei, iar in cea stanga un sceptru pe care se afla un vultur.
Faptul ca Fidias a ales materialele tehnicii criselefantine - lemn imbracat in
fildes si aur - ridica unele nedumeriri, stiut find ca aceste materiale sunt mai
fragile ca marmura si mult mai fragile ca bronzul; ba mai mult: marmura si
bronzul sunt infinit mai potrivite conceptiei artistice grecesti dominata de
simplitate si sinceritate. O explicatie ne propun G. si T. Chitulescu (in Sapte
monumente celebre ale antichitatii, Editura tehnica, Bucuresti, 1969): "Folosirea
tehnicii criselefantine era foarte rara si (aplicata) numai atunci cand oamenii
doreau sa ofere zeilor o marturie exceptionala a pietatii, recunostintei sau, poate
mai omenesc, a vanitatii lor. Caci si aceasta minune a lumii antice, ca si
celelalte, s-a nascut mai putin din intentia unui omagiu pios decat din dorinta de
a uimi, de a minuna!".
Nu se cunosc imprejurarile in care a disparut statuia, dar nici in aceasta privinta
nu lipsesc ipotezele. Mai intai, decaderea Olimpiei ca urmare a edictului imprial
din 393, care interzicea ceremoniile (si jocurile olimpice); doi ani mai tarziu,
expeditiile de prada ale gotilor, mari amatori de aur (nu stim ce cantitate de
metal pretios a folosit Fidias la statuia lui Zeus, dar avem o cifra exacta pentru
cea a Atenei Parthenos, 1152 kilograme de aur, iar Zeus Olimpicul avea
27

dimensiuni mai mari si podoabe mai bogate); in sfarsit, nu trebuie sa uitam
decretul din 426 e.n. al imparatului Teodosie II prin care se poruncea
distrugerea lacaselor de cult pagane - decret care venea sa se adauge edictului
imperial din 393. Alte ipoteze nu exclud pieirea statuii in incendiul care a
mistuit templul in 408 sau in incendiul care a distrus, in 475, o buna parte din
Constantinopol, unde ar fi fost transportata din ordinul imparatului.
Dar toate acestea sunt numai ipoteze, deocamdata neverificate prin texte sau pe
alta cale. Cercetari intreprinse la Olimpia (de englezul Spencer Stanhope,
francezul Quatremere de Quincy, germanul Ernest Curtius si multi altii) au scos
inca in cursul veacului trecut la lumina mii de obiecte - intre care peste o suta de
statui si basoreliefuri, din bronz, marmura si piatra - dar nici urma a statuii lui
Zeus Olimpicul. Ceea ce este iarasi in masura sa ne starneasca unele (amare)
reflectii in legatura cu distrugatoarea sete de aur, careia vreme de veacuri
omenirea i-a platit greu tribut si care a marit considerabil fragilitatea
materialelor tehnicii criselefantine atat de agreata de sculptorul Fidias.
Se crede că în anul 394 d.C. statuia a fost transportată la Constantinopol, unde
avea să fie distrusă de un incendiu în anul 475.
În 1958 a fost descoperit la Olympia şi atelierul lui Phidias unde s-a lucrat la
realizarea statuii, şi au putut fi identificate câteva din tehnicile de lucru (ulterior
atelierul a fost transformat într-o basilică creştină, în prezent ruinată
Statuia lui Zeus este una dintre cele şapte minuni ale lumii antice, sculptată în
fildeş, ornată cu aur şi avînd probabil o structură internă din lemn. Statuia, cu o
înălţime estimată la aproximativ 12 m, a fost realizată de către sculptorul
Phidias în preajma anului 435 î.C. în oraşul Olympia din Grecia. Pentru a o
adăposti a fost construit un templu.
Se crede că în anul 394 d.C. statuia a fost transportată la Constantinopol, unde
avea să fie distrusă de un incendiu în anul 475.
În 1958 a fost descoperit la Olympia şi atelierul lui Phidias unde s-a lucrat la
realizarea statuii, şi au putut fi identificate câteva din tehnicile de lucru (ulterior
atelierul a fost transformat într-o basilică creştină, în prezent ruinată).
Colosul din Rhodos
Acesta strajuia intrarea in portul din insula Rhodos, aflata in Asia Mica, unde
Marea Egee intalneste Marea Mediterana. Constructia sa a durat 12 ani, statuia
de 33 metri fiind terminata in anul 282 i.d.H. Colosul din Rhodos a fost
construit in cinstea zeului Soarelui, Helios, ca multumire pentru protectia
locuitorilor in timpul asediului macedonenilor. Chares din Lindos, un sculptor
rodian, a fost angajat pntru constructia statuii. Baza acestei statui era din
marmura alba, iar restul era realizat din bronz. In 225 i.d.H., Colosul si-a pierdut
un picior, in urma unui cutremur. Dupa prabusirea statuii, locuitorii din Rhodos
au vrut sa o reconstruiasca, insa un oracol le-a interzis aceasta. Timp de un
mileniu, Colosul a ramas prabusit, pana in anul 654, cand arabii au invadat
28

Rhodosul si au decis sa-l valorifice. Ei l-au dezasamblat si au carat, cu 900 de
camile, cele 300 de tone de bronz pentru a face din acestea tunuri.
Colosul din Rhodos a fost o statuie imensă construită în antichitate pe insula
Rhodos din Grecia, una din cele şapte minuni ale lumii. Statuia îl înfăţişa pe
zeul grec al Soarelui, Helios şi măsura cca 34 m. Construcţia s-ar fi realizat în
12 ani şi ar fi fost finalizată în anul 282 î.C. După unii, străjuia intrarea în portul
din insulă. Conform cercetărilor mai noi, s-ar fi aflat aproximativ pe locul unde
în prezent este intrarea în Castelul Templierilor .
Locul presupus de amplasament al Colosului din Rhodos (în faţa intrării în
Castelul Templierilor)Rhodos devine în anul 408 î.C. capitala mai multor
teritorii unite şi un important port comercial. Se bazează pe un aliat (Ptolemeu I
al Egiptului). Macedonenii încearcă să rupă acestă alianţă, însă locuitorii din
Rhodos sunt uniţi şi rezistă asediului. Colosul din Rhodos a fost construit în
cinstea zeului soarelui, Helios, ca mulţumire pentru protecţia locuitorilor în
timpul asediului. Chares din Lindos, un sculptor de pe această insulă, a fost
angajat pentru construcţia statuii. Statuia ar fi străjuit intrarea în port timp de 56
de ani. Când soarele răsărea dimineaţa, se reflecta în suprafaţa de bronz şi făcea
ca figura zeului să strălucească. În 225 î.C., în urma unui cutremur, i s-a rupt un
picior. După prăbuşirea statuii, locuitorii din Rhodos au vrut să o reconstruiască,
primind chiar o ofertă de la Ptolemeu al III-lea,însă un oracol le-a interzis. După
ce arabii au cucerit insula în anul 653, statuia a fost vândută de către aceştia
unui evreu din Siria, care a cărat-o pe 900 de cămile, după cum spune legenda.
Rhodos este o insulă din Asia Mică, unde Marea Egee întâlneşte Marea
Mediterană.
Colosul din Rhodos a fost o statuie imensă construită în antichitate pe insula
Rhodos din Grecia, una din cele şapte minuni ale lumii. Statuia îl înfăţişa pe
zeul grec al Soarelui, Helios şi măsura între 32 şi 36 de m. Construcţia s-ar fi
realizat în 12 ani şi ar fi fost finalizată în anul 282 î.C. După unii, străjuia
intrarea în portul din insulă. Conform cercetărilor mai noi, s-ar fi aflat
aproximativ pe locul unde în prezent este intrarea în Castelul Templierilor (vezi
poza alăturată).
Insula Rodos este cea mai mare din Insulele
Dodecaneze, Arhipelagul insulelor Sporade în
Marea Egee. Are 78 de km lungime pe 38
lăţime, precum şi 57.148 locuitori.
În privinţa portului său, este de menţionat
faptul că aici se afla în Antichitate Colosul din
Rodos, o mare statuie din bronz, care era una
dintre Cele Şapte Minuni ale Lumii.
29

Oraşul medieval Rodos (capitala insulei) a fost înscris în anul 1988 pe lista
patrimoniului cultural mondial UNESCO.
Rhodos devine în anul 408 î.C. capitala mai multor teritorii unite şi un important
port comercial. Se bazează pe un aliat (Ptolemeu I al Egiptului). Macedonenii
încearcă să rupă acestă alianţă, însă locuitorii din Rhodos sunt uniţi şi rezistă
asediului. Colosul din Rhodos a fost construit în cinstea zeului soarelui, Helios,
ca mulţumire pentru protecţia locuitorilor în timpul asediului. Chares din
Lindos, un sculptor de pe această insulă, a fost angajat pentru construcţia statuii.
Statuia ar fi străjuit intrarea în port timp de 56 de ani. Când soarele răsărea
dimineaţa, se reflecta în suprafaţa de bronz şi făcea ca figura zeului să
strălucească. În 225 î.C., în urma unui cutremur, i s-a rupt un picior. După
prăbuşirea statuii, locuitorii din Rhodos au vrut să o reconstruiască, primind
chiar o ofertă de la Ptolemeu al III-lea,însă un oracol le-a interzis. După ce
arabii au cucerit insula în anul 653, statuia a fost vândută de către aceştia unui
evreu din Siria, care a cărat-o pe 900 de cămile, după cum spune legenda.
Statuia era construită din bronz şi întărită ulterior cu fier şi piatră. Se spune că
au fost folosite 15 tone de bronz şi 9 tone de fier, însă calculele arată că aceste
cantităţi au fost chiar mai mari. Avea o înălţime de 33 m şi stătea pe un soclu
înalt de 15 m. Teoria că acest colos stătea cu câte un picior pe fiecare mal al
portului este doar o legendă, pentru că în nici o scriere nu se specifică acest
lucru. Se crede că ea a inspirat sculptorul francez Auguste Bartholdi care a
construit Statuia Libertăţii din SUA.
Statuia era construita din bronz si intarita ulterior cu fier si piatra. Se spune ca
au fost folosite 15 tone de bronz si 9 tone de fier, insa calculele arata ca aceste
cantitati au fost chiar mai mari. Avea o inaltime de 33 de metri si statea pe un
soclu inalt de 15 metri. Teoria ca acest colos statea cu cate un picior pe fiecare
mal al portului este doar o legenda pentru ca in nici o scriere nu se specifica
acest lucru. Se crede ca ea a inspirat sculptorul francez Auguste Bartholdi
care a construit Statuia Libertatii din USA.
Colosul a fost o statuie uriasa care odinioara se inalta in portul insulei Rodos
(Rhodos), in marea Egee, in apropierea tarmurilor Turciei de astazi. La sfirsitul
sec. al IV-lea i.Hr., populatia din Rodos dorea sa sarbatoreasca o victorie.
Ei isi aparasera cu succes insula in fata asediului soldatilor greci, asediu care a
durat un an.
Cind soldatii greci si-au dat seama ca nu mai au nici o sansa pentru a iesi
invingatori, si-au lasat in urma pina si o parte din echipamentul militar.
Locuitorii Rodosului au hotarit sa vinda acest echipament, iar din banii obtinuti,
sa inalte o statuie in cinstea zeului Helios, zeul Soarelui, multumindu-i astfel
pentru protectia acordata.
Nu se stie exact cum a aratat aceasta statuie, ba mai mult, nu se stie nici unde
anume a fost exact amplasata.
Se stie doar ca a fost din bronz si ca avea aproximativ o inaltime de 33 m.
A fost conceputa de un arhitect care se numea Chares, iar finalizarea ei a durat
12 ani.
30

In jurul anului 226 i.Hr., cu 50 de ani mai tirziu fata de finalizarea statuii,
Colosul s-a prabusit.
A fost rasturnat de un cutremur si s-a frint la nivelul genunchilor.
Locuitorii Rodosului au fost preveniti de un oracol, de o profetie, ca sa nu
refaca statuia, astfel ca aceasta a ramas in pozitia in care cazuse.
Timp de 900 de ani a stat in aceeasi pozitie, si foarte multi turisti au vizitat
insula doar pentru a-l putea vedea pe zeul Soarelui prabusit.
In anul 654 d.Hr., un domnitor sirian a ocupat insula Rodos si a ordonat sa fie
scoase placile de bronz care inveleau statuia. Se spune ca imensa cantitate de
bronz a fost transportata in Siria de catre 900 de camile.
Bronzul a fost vindut si, probabil, ca a fost folosit pentru confectionarea
monedelor.
Templul lui Artemis
A fost construit in jurul anului 550 i.d.H. in orasul Efes din Grecia antica, aflat
astazi pe teritoriul Turciei. Templul zeitei Artemis este considerat a fi cea mai
frumoasa structura construita vreodata, fiind faimos pentru marimea lui si
pentru operele de arta pe care le gazduia. Era construit din marmura, cu o fatada
decorata superb. Se estimeaza ca masura 106 metri in lungime si 54 de metri
latime, avea 127 coloane de piatra inalte de 18 metri fiecare, fiind de patru ori
mai mare decat Parthenon-ul din Atena. La intrare, scari de marmura inconjurau
templul, iar in interior erau sculpturi valoroase realizate de marii artisti ai
vremii. In anul 262 d.H., templul a fost distrus de goti. Locuitorii au planuit sa-l
reconstruiasca dar intre timp au fost crestinati si ideea reconstructiei a fost
abandonata.
Arhitectura templului este deosebita, datorita ei se afla acest templul astazi
printre Cele Sapte Minuni ale Lumii. Templul grec era considerat ca o casa a
sufletului, diferit de templul egiptean, care era casa zeului, si de catedrala, care
este casa oamenilor.
Accesul catre terasa superioara a templului se facea printr-o scara de marmura
construita in jurul intregii cladiri, o scara imensa impodobita cu multe
ornamente si sustinuta de niste coloane inalte de 20 m si ele ornamentate foarte
frumos, in total erau 127 de coloane.
Usa din centru era incadrata de doua statui de amazoane. Acoperisul era foarte
frumos decorat. Faima Templului zeitei se datora, de asemenea, acelor
extraordinare masti purtate de actori, care jucau roluri importante in viata
religioasa si politica a cetatii.
Zeita insasi isi juca rolul atunci cand era nevoie: legenda spune ca l-a ajutat pe
arhitectul templului sa aseze o piatra foarte mare care parea imposibil de ridicat
si de asezat la locul ei.
Prin secolul al XVII-lea, Efesul era un stat pustiu, lovit de saracie si aproape
parasit, dar templul zeitei Artemis nu a fost complet pierdut pentru omenire.
31

Pana astazi au mai ramas cateva statui din templu care au fost o sursa de
inspiratie pentru picturi aflate in catedrale mari din lume, cum ar Catedrala din
Vatican. Efesul a fost unul din cele mai bogate centre bancare ale lumii antice,
cu un templu magnific ce a fost intr-adevar una din Cele Sapte Minuni ale
Lumii.
Efes este un oraş antic (azi în ruină) pe coasta de vest a Asiei Mici, la sud de
Izmir. A fost întemeiat în secolul XI î.C. de colonişti ionieni (greci), devenind în
cursul timpului unul din cele mai dezvoltate centre religioase şi comerciale. S-a
aflat, rând pe rând, sub diferite ocupaţii străine. Templul zeiţei Artemis din
Efes, construit în secolul VI î.C., una din cele 7 minuni ale lumii antice, a fost
incendiat în anul 356 î.C. de un cetăţean din Efes cu numele de Herostrat, din
dorinţa de a deveni celebru. Oraşul a fost ocupat de romani în anul 133 d.C.
devenind capitala provinciei romane Asia. A suferit pierderi însemnate la
cutremurele de pământ din anii 358 şi 365 d.C. În secolul VII d.C. Efesul a
decăzut.
În Efes a activat o anumită perioadă apostolul Pavel, probabil şi Ioan
Evanghelistul. Conform unor legende, în imediata apropiere a oraşului ar fi fost
îngropată Maria, mama lui Isus Cristos (în capela Panaghia Kapoulou), iar în
interiorul oraşului Luca Evanghelistul.
La Efes au avut loc 3 concilii (sinoade) bisericeşti: în 190 d.C. (conciliu
convocat de Policrat pentru a fixa data sărbătoririi Paştelui), în 431 d.C. (sub
împăratul Teodosiu al II-lea, la care s-a condamnat nestorianismul si s-a stabilit
dogma întrupării lui Isus Cristos) şi în 449 d.C. (la care s-a susţinut
monofizitismul).
Aria arheologică actuală cuprinde vestigii importante din perioada elenistică şi
romană (agora, forum, odeon, biblioteca lui Celsus, stadion etc), precum şi din
epoca bizantină (ruine de biserici).
Templul zeiţei Artemis din Efes (în greacă: Artemision, lat. Artemisium),
cunoscut şi ca „Templul Dianei”, a fost un edificiu antic grec construit pentru
zeiţa Artemis. Templul a fost ridicat în anul 550 î.Hr. în Efes, oraş aflat atunci
pe teritoriul imperiului babilonian. Templul zeiţei Artemis din Efes se află la 50
km sud de la oraşul Izmir, Turcia. Din templul original (considerat una din cele
şapte minuni ale lumii) nu au rămas decât puţine urme.
Templul a fost construit timp de 120 de ani. Clădirea a fost lată de 51 m şi de
105 m lungime. 127 de coloane de 18 m înălţime susţineau acoperişul. În
interiorul templului se afla statuia de 2 m a zeiţei Artemis, acoperită cu aur şi
argint.
Philon a spus despre templu: "Am văzut zidurile din Babilon, am văzut grădinile
din Semiramis, am văzut statuia lui Zeus din Olimp, Colosul din Rodos,
32

piramidele. Dar când am văzut templul din Efes, celelalte minuni au dispărut ca
în ceaţă."
La 22 iulie 356 î.Hr., templul a ars într-un incediu, se spune că un om numit
Herostratus a aprins focul, şi că şi el a murit în foc. Legenda spune că în noaptea
în care templul a ars, s-a născut Alexandru cel Mare, iar Artemis a fost prea
ocupată cu naşterea lui şi nu a avut grijă de templu.
În 356 templul a fost reconstruit de către cetăţenii oraşului Efes, dar iar a fost
dărâmat odată cu apariţia creştinismului.
Artemis era în mitologia greacă zeiţa vânătorii, asimilată timpuriu de către
romani cu Diana, o veche divinitate de origine italică.
Artemis, soră geamănă cu Apollo, era fiica lui Zeus şi a lui Leto. La început a
avut aceleaşi atribute cu fratele ei: era o divinitate răzbunătoare, care semăna
molimi şi moarte printre muritori. Artemis îşi secondează fratele în numeroase
acţiuni: îl însoţeşte în exil atunci când Apollo ispăşeşte omorârea Pythonului, e
alături de el în războiul troian, participă împreună la uciderea copiilor Niobei
etc. Când Apollo ajunge să fie identificat cu Helios (Soarele), Artemis e
identificată cu Selene (Luna). Mai târziu, Artemis capătă atribute de zeitate
binefăcătoare: ea era, de pildă, considerată protectoare a câmpurilor, a
animalelor şi a vindecărilor miraculoase.
În calitatea sa de zeiţă a vânătorii era înfăţişată ca o fecioară sălbatică,
singuratică şi care cutreiera pădurile însoţită de o haită de câini, dăruiţi de Pan,
ucigând animalele cu arcul şi cu săgeţile ei făurite de Hefaistos. Insensibilă la
dragoste, îi pedepsea pe toţi cei care încercau să se apropie de ea (vezi Actaeon
şi Orion) sau, dacă la rându-i încerca să se apropie de vreun muritor, dragostea
ei era rece şi stranie (vezi Endymion).
Mausoleul din Halicarnas
Mausoleul din Halicarnas a fost creat de arhitectii arhitectii Pytheos si Satyos,
alaturi de sculptorul Scopas. Constructia acestuia a fost incheiata, in anul 335
i.H., de Artemisa, sotia regelui Cariei, Mausol. Din porunca acestuia,
monumentul a fost inaltat pentru a-i sluji ca mormant-templu. De data aceasta,
nu oamenii au fost cei care au distrus mausoleul care a ramas cel mai celebru
monument funerar al Antichitatii si care a dat de altfel numele viitoarelor mari
morminte construite ulterior in istorie. Din pacate, in secolul al XII-lea d.H., un
puternic seism a distrus mausoleul, care a avut un sfarsit trist: a devenit cariera
de piatra pentru construirea cetatilor fortificate ale cruciatilor, inclusiv a
castelului care se poate vedea si astazi la Bodrum, Turcia.
Mausoleul din Halicarnas este considerata cea de-a cincea minune a lumii antice
situindu-se la sud de Efes, pe coasta sud-vestica a Asiei Mici. In anul 556 i.Hr.,
regele Persiei Cyrus II a cucerit aceasta zona, care ii oferea acces la mare. Regii
33

persi puneau in tinuturile cucerite guvernatori numiti satrapi. Incepand din anul
377 i.Hr., satrapul Mausol guverna Caria, regiunea de coasta din sud-vestul
Asiei Mici. Tatal sau, Hekatominos, contribuise la inflorirea economica a
portului Halicarnas. Mausol a continuat extinderea acestei capitale de provincie.
De asemenea, s-a ingrijit sa lase mostenire orasului un monument nepieritor in
amintirea tatalui sau si a sa, pe locurile unde au fost guvernatori. Prieten al
culturii elene, el i-a chemat pe arhitectii greci greci Satyros si Phytheos. Ei s-au
deosebit de ceilalti concurenti prin planul lor pe cat de neobisnuit pe atat de
impunator: nu au conceput un monument scund, traditional in Grecia, ci o
constructie foarte inalta. Mausol nu a putut sa beneficieze de "Mausoleul" sau.
El a murit in anul 353 i.Hr. Vaduva sa, Artemiza, care ii era si sora, a continuat
lucrarile incepute, Insa nu a trait destul de mult pentru a-si vedea opera
terminata. A murit la doi ani dupa sotul si fratele ei. Platiti bine de la inceput,
arhitectii au continuat constructia pana la sfarsit, realizand mai ales un
monument pentru propria lor glorie, care a fost mai tarziu celebrat ca una din
minunile lumii antice. Pe un soclu inalt, de cinci trepte, cu dimensiunile de 39
de metri lungime si 33 latime, se gasea un suport lung de 33 de metri, lat de 27
si inalt de 22 de metri. Pe acesta se inalta templul funerar propriu-zis, sustinut
de 39 de coloane, avand 39 de metri fiecare, singura parte ce amintea arhitectura
greaca traditionala. Imediat deasupra acoperisului se mai inalta o piramida cu 24
de trepte, pe al carei varf trunchiat era asezata cvadriga. Cu o inaltime totala de
49 de metri, mausoleul ar fi putut rivaliza in zilele noastre cu o cladire cu 16
etaje. Mana omului nu a distrus cel mai celebru monument funerar al
Antichitatii, al carui nume a devenit generic pentru toate marile morminte
construite mai tarziu. Marii cuceritori, cum ar fi Alexandru cel Mare, care a
cucerit orasul Halicarnas in 334 i.Hr., au crutat monumentul si l-au tratat cu
respect. De-abia in secolul al XII-lea d.Hr., un puternic cutremur a distrus
monumentul, rezervandu-I o soarta trista, cea de cariera pentru construirea
cetatilor fortificate ale cruciatilor. Resturile Mausoleului din Halicarnas, aflate
în partea de nord a oraşului Bodrum.
Mausoleul din Halicarnas (azi Bodrum, Turcia) a fost opera arhitecţilor
Pytheos şi Satyos şi a sculptorului Scopas. Mausoleul poartă numele
guvernatorului local (satrap) (377-353 î.C.) pentru care fusese destinat, ca
mormânt-templu.
Regiunea, importantă din punct de vedere strategic pentru navigatia din
Mediterana orientală, era adeseori teatrul unor conflicte militare. In anul 556
î.C., regele Persiei Cyrus II a cucerit această zonă, care îi oferea acces direct la
mare. Imperiul său se intindea la est până la fluviul Indus, la nord până la
ţărmurile Mării Negre si la sud pana la Oceanul Indian. Imperiul nu putea sa
aiba un guvern centralizat, din cauza situatiei mijloacelor de transport si de
comunicare din acea vreme. Regii perşi puneau în locul lor guvernatori
regionali, numiţi satrapi. Incepând din anul 377 i.C., satrapul Mausol guverna
Caria, regiunea de coastă, din sud-vestul Asiei Mici. Tatăl sau, satrapul
Hekatominos, contribuise la inflorirea economica a portului Halicarnas. Mausol
a continuat extinderea acestei capitale de provincie. De asemenea, s-a ingrijit să
34

lase moştenire orasului un monument nepieritor, in amintirea tatălui său şi a sa,
pe locurile unde ei au fost funcţionat ca guvernatori. Prieten al culturii elene, el
i-a chemat pe arhitectii Satyros si Phytheos şi pe sculptorul Scopas, toţi trei din
Grecia. Ei s-au deosebit de ceilalţi concurenţi prin proiectul lor, pe cât de
neobisnuit, pe atât de impunator: nu au conceput un monument scund,
tradiţional in Grecia, ci o construcţie foarte inalta. Mausol nu a putut însă să
vadă încheiat mausoleul său. El a murit în anul 353 î.C. Văduva sa, Artemisa,
care ii era si soră, a continuat lucrarile incepute, nu fără intenţia de a ridica un
monument şi pentru ea însăşi. De aceea, cvadriga ce urma să incoroneze
monumentul nu era condusa de un singur conducător (Mausol), ci de un cuplu
princiar (Mausol şi Artemisa). Artemisa nu a trăit destul de mult pentru a-şi
vedea opera terminata. A murit la doi ani după soţul si fratele ei. Arhitectii au
continuat constructia până la sfarsit (335 î.C.), realizând un monument şi pentru
propria lor glorie, care a fost mai tarziu declarat ca una din minunile lumii
antice. Pe un soclu inalt, cu cinci trepte, cu dimensiunile de 39 m lungime şi 33
m lăţime, se gasea un suport lung de 33 m, lat de 27 m şi înalt de 22 m. Pe
acesta se înălta templul funerar propriu-zis, susţinut de 39 de coloane, având 39
m fiecare (singura parte ce amintea arhitectura greaca tradiţională). Imediat
deasupra acoperisului se mai inalta o piramida cu 24 de trepte, pe al cărei vârf
trunchiat era asezata cvadrigă. Cu o inaltime totala de 49 m, mausoleul ar fi
putut echivala în zilele noastre cu o clădire cu 16 etaje. Mâna omului nu a
distrus cel mai celebru monument funerar al antichităţii, al carui nume a devenit
generic pentru toate marile morminte construite mai tarziu. Marii cuceritori,
cum ar fi Alexandru cel Mare, care a cucerit orasul Halicarnas in 334 i.C., au
cruţat monumentul si l-au tratat cu respect. De-abia in secolul al XII-lea d.C., un
puternic cutremur a distrus monumentul, rezervându-i o soartă tristă, cea de
carieră pentru construirea castelului fortificat Sf. Petru al Cruciatilor Ioaniţi (în
sec. XVI).
35