Fenomenologia transcendentală a geniului - Revista Castalia

181
Ajunsă în adâncul visului celui mai frumos cu putinţă – acolo
unde viaţa însăşi îţi este doar visul morţii celei eterne – fata de
împărat îl invocă pe Luceafăr într-un gest cu rezonanţă de epicleză:
“– O, dulce-al nopţii mele Domn,
De ce nu vii tu? Vină!”
La această chemare Luceafărul răspunde întrupându-se din cer
şi din mare, din noapte şi soare, luând pe rând chipul incandescent al
cuvintelor din ipostaza de înger şi daimon.
Geniul e minte sau inimă pură, nepătrunsă de altă gândire, de
altă minte sau inimă: la chemarea arzătoare a unei alte inimi, aşa cum
e cazul fecioarei de neam împărătesc, geniul încearcă să se
întruchipeze cu tot ceea ce are de neexprimat şi de negândit: gândirea
lui încearcă însă în zadar să se întrupeze în cuvinte, în formă sau în
culoare... Parcă îl auzi pe Goethe, care spunea că toate culorile sunt
fapte şi suferinţe ale luminii...
De aceea, coborârea Luceafărului reprezintă întruparea făpturii
de aer a minţii poetului în propriile sale cuvinte: o adâncime de
înţelesuri inaccesibilă fetei:
“Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.”
Prin ochii Luceafărului priveşte toată Dumnezeirea: ochii lui
sunt izvorul “întunericului dumnezeiesc mai mult decât luminos al
tăcerii”, care i se deschide fecioarei în noaptea de taină a harului. “–
Privirea ta mă arde! N-o vreau!” – îi răspunde fata geniului care o
luminează pentru o singură clipă: privirea şi clipa însăşi a graţiei se
stinge şi se pierde, iar geniul se lasă pătruns de melancolie.
“– Fii muritor ca mine!” dacă vrei să te-ndrăgesc cu crezământ,
de vrei să fiu a ta – îi spune fata “ “Fă-mi dar de nuntă chiar
nemurirea ta!” Acelaşi lucru îl spusese mai înainte fata din grădina
cea aurită: “Darul de nuntă pe care mi-l vei face să-ţi fie chiar
moartea !”