Fenomenologia transcendentală a geniului - Revista Castalia

60
viziunea lui Platon, să fii eliberat din lanţuri de către “Cineva”
(Logosul dumnezeiesc) şi să urci cu efort spiritual (sau ascetic) pe
calea de ieşire din peştera întunecată a universului. Ca să înţelegi în
ce înşelăciune trăiseşi până atunci trebuia să priveşti lumina soarelui
metafizic – Ideea Binelui Suveran – şi să te împărtăşeşti până la
saturaţie cu razele sale – Ideile sau raţiunile dumnezeieşti care
transcend în mod absolut universul.
Nu poţi atinge discernământul spiritual în chip absolut decât sub
razele harului necreat al raţiunilor dumnezeieşti. Şi nu poţi accede la
ele decât prin asceză – doar prin efortul spiritual al despătimirii. Sunt
patru trepte ale despătimirii pe care le cunoaşte Ascetica: 1. abţinerea
de la fapta păcătoasă (prima nepătimire); 2. eliberarea de gândurile
pătimaşe aduse de poftă în conştiinţă (a doua nepătimire); 3. a face
pofta noastră naturală să nu se mai mişte spre patimi (a treia
nepătimire constă în transfigurarea poftei, în orientarea ei spre cele
cereşti); 4. înlăturarea din minte a oricăror închipuiri sensibile (a
patra nepătimire constă în anihilarea fanteziei sau imaginaţiei ce
mişcă pofta spre patimă). 45
După cea de-a patra nepătimire, sufletul (ascetul) ajunge să
privească raţiunile dumnezeieşti ale tuturor fiinţelor însufleţite şi ale
lucrurilor. El va percepe desăvârşit raţiunea transcendentală a Artei.
Un astfel de om ar fi criticul absolut, mai ales având în vedere
că majoritatea covârşitoare a geniilor ratează treapta celei de-a patra
nepătimiri din excesul fanteziei, şi în loc să ajungă la vedenia
mistică, la Revelaţia dumnezeiască, cad pradă propriilor fantasme, –
halucinaţiilor debordante ale propriei lor fantezii. Nu de puţine ori
epuizarea nervoasă pe care-o provoacă fantasmele a adus geniul în
pragul întunecării desăvârşite.
Critica este aproape un gest mistic: ca să studiezi opera unui
geniu trebuie să uiţi cine eşti, să ieşi cu totul din tine, – şi prin acest
“extaz” să părăseşti cu totul structura propriei tale gândiri, precum şi
prejudecăţile ei inerente, şi să te identifici cu geniul. Să nu mai fii tu
însuţi: să fii el!... Să ai vedeniile lui, emoţiile lui, să te identifici cu
concepţia ce-a stat la baza viziunilor lui. Şi, în mod paradoxal, să nu
te laşi copleşit de impresii!
45 Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica ortodoxă, Editura Deisis, Alba
Iulia, 1993, p. 150.