Fenomenologia transcendentală a geniului - Revista Castalia

185
“moartea mistică a minţii”, să simţi cum Dumnezeu te gândeşte pe
tine: cum te gândeşte şi cum în însăşi gândirea aceasta îţi dă fiinţă.
Să simţi cum gândirea lui Dumnezeu îţi zămisleşte făptura, cum
gândul Lui pur îţi dă existenţă – înseamnă să arzi ca o flacără în
incandescenţa iubirii Sale! Şi vezi cum suflul inspiraţiei
dumnezeieşti – aerul mistic al operei – îţi poartă gândirea către
propria ei naştere, spre setea originară: Dumnezeirea iubeşte să fie
iubită şi îi e dragă să fie dragă – a scris Sfântul Maxim mărturisitorul
în “Ambigua” 235 , dezvăluind setea iubirii Dumnezeieşti care te
soarbe şi te pătrunde:
“Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.”
“Nu e nimic” din ceea ce ar putea identifica mintea
cunoscătoare, spune Luceafărul când se înalţă deasupra propriei
naturi. Mintea sa, devenită prin harul lui Dumnezeu nemărginită şi
infinit de adâncă în înţelegere, contemplă Gândirea mai presus decât
orice cuvânt.
Doar “neavând nimic pământesc în noi” 236 putem să ne
apropiem cu înţelegerea de starea îndumnezeirii geniului.
Vocaţia originară a poetului, chemarea sa, fusese ea însăşi
sorbire înlăuntrul Dumnezeirii şi reflectă acel moment al graţiei
înfiorate după care a putut spune că Dumnezeul geniilor l-a sorbit din
popor aşa cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar a
lacrimilor. Soarbe-mă! Pierde-mă întru Tine! Redă-mă nimicului!
Voiesc să mă mai nasc o dată de la-nceput, din flăcările operei pe
care-o creez: din flăcări, durere şi sânge să simt făptura cum mi se
încheagă clipă de clipă!... Redă-mi naşterea, Părinte!... Dă-mi
întunericul nepătruns al tăcerii celei ascunse!...
235 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P.S.B., Bucureşti, 1983, p. 229.
236 Sf. Maxim Mărturisitorul, P.G. 90, 1189, în Dumitru Stăniloae, Ascetica
şi Mistica ortodoxă, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993, p. 194.