Dropia, între migrație și dispariție Dimineți cu căpriori ... - AGVPS

Revista NaŢională de Vânătoare şi Pescuit Sportiv 

www.agvps.ro 

Vânătorul şi Pescarul Român 

Nr. 5/MAI 2012 

Despre alicele 

fără plumb 

Vânătoarea 

cu păsări de 

pradă 

Dropia, 

între migrație și 

dispariție 

Dimineți cu 

căpriori

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi 

Pescarilor Sportivi din România 

Revista NaŢională de Vânătoare şi Pescuit Sportiv 

www.agvps.ro 

Vânătorul şi Pescarul Român 

Nr. 5/MAI 2012 

Despre alicele 

fără plumb 

Vânătoarea 

cu păsări de 

pradă 

Dropia, 

între migrație și 

dispariție 


căpriori 

Fondată în anul 1919 

Serie nouă 

Anul MMXII nr. 5 / 2012 

Redacţia şi administraţia: 

Bucureşti – Calea Moşilor 128 

Sector 2, Cod 020882, 

Tel : 021 313 33 63 

E mail: revistavpr@yahoo.com 

Consiliul ştiinţific 

Acad. dr. Dan Munteanu 

Acad. dr. Atilla Kelemen 

Dr. ing. Nicolae Goicea 

Dr. ing. Vladimir Talpeş 

Colectivul de redacţie 

Dr. ing. Neculai Şelaru - director general 

Prof. Bianca Botezat – redactor revistă 

Arh. Mugurel Ionescu – redactor 

Pictor Dragoş Botezat – machetare şi 

prelucrare foto 

Ing. Mariana Cristache– difuzare 

Manuscrisele destinate tipăririi vor fi, de 

preferinţă, în format digital. Publicate sau nu, 

ele nu se înapoiază colaboratorilor. Articolele 

publicate nu angajează decât responsabilitatea 

autorilor lor şi nu reflectă în mod necesar opinia 

redacţiei. Reproducerea oricărui material, fără 

acordul redacţiei este interzisă. 

ISSN 1582 – 9650 

Sumar 

Interviu cu Dr. Yves Lecocq - Despre alicele fără plumb (II)……………… 3 

CULTURĂ VÂNĂTOREASCĂ 

N.ŞELARU, V. BOLGIU 

Delegația României la Adunarea Semestrială a FACE de la Atena …. …… 6 

N. ȘELARU 

Vânătoarea cu păsări de pradă …………………10 

Mitică GEORGESCU 

Dropia între migrație și dispariție ………. 12 

MANAGEMENT CINEGETIC 

Maria SĂVULESCU 

Prezența și rolul răpitoarelor ………. 14 

N.ŞELARU 

Selecţia la capră neagră ………. 16 

CHINOLOGIE VÂNĂTOREASCĂ 

Alexandru CODRIN 

Câinele de vânătoare – Primul an, primii paşi (II) …….. 20 

Nic. STRĂVOIU 

Din galeria câinilor pomeniți în istorie ……….. 23 

ÎNSEMNĂRI 

N.ȘELARU 

Piromanie "tradițională" în Delta Dunării ……….. 5 

MAC 

Dimineți cu căpriori ………. 8 

Marius POPESCU 

Lucirea stinsă ………….. 18 

Casian BALABASCIUC 

Scălda lumina Obcina …………. 19 

Sorin GEACU 

Date asupra altor specii de mamifere din județele Buzău, Râmnicu Sărat și Ialomița …25 

C-tin Traian RĂDAN 

Miros de primăvară ………….. 24 

TIR ŞI BALISTICĂ 

Matei TĂLPEANU 

Steyr Mannlicher Duett ………….. 22 

PESCUIT SPORTIV 

Mugurel IONESCU 

Superluna și plăticile ……………….. 26 

Lucian GRUIA 

Carașii de la Sucutard ………………… 27 

Dumitru GIUGIUCĂ 

Grindelul ………………….. 28 

MAC 

Dezlegare la păstrăvi ……………….. 29 

Fănică-Voinea ENE 

Întâlnire neașteptată …………. 30 

Titus PINTEA 

Să cunoaștem muștele SEDGE …………….. 32 

Marin GRUIA 

Lângă Câmpeni, în Rai ………………… 33 

Reţeta ● Ce putem vâna ● Rebus ● Solunar …… 9, 25, 33, 34. 

Foto coperta I : Sebastian MASTAHAC 

Membrii Consiliului AGVPS din România şi judeţele pe care le reprezintă 

Preşedinte : Mugur Constantin Isărescu , Director general: Neculai Şelaru, Vicepreşedinte: Vicepreşedinte Florin Iordache (Olt, Dolj), Atilla Kelemen (Bistrița, 

Harghita, Mureş), Vicepreşedinte: Teodor Bentu (Giurgiu, Asociații de pescari sportivi), Membri : Dorin Calciu (Alba, Arad, Hunedoara), Filip Georgescu (Argeş, 

Teleorman), Gabriel Surdu (Bacău, Iaşi, Vaslui), Teodor Giurgiu (Bihor, Satu-Mare), Horia Scubli (Cluj, Maramureș, Sălaj), Nicolae Goicea (Botoşani, Neamţ, 

Suceava), Ion Antonescu (Vâlcea, Sibiu), Eusebiu Martiniuc (Galaţi, Vrancea), Ion Vasilescu (Bucureşti), Florică Stan (Buzău, Dâmboviţa, Prahova), Ilie Sârbu 

(Caraş Severin, Timiş), Valentin Jerca (Călăraşi, Constanța), Ștefan Stoica (Tulcea), Adrian Duţă (Gorj, Mehedinţi), Laurențiu Radu (Brăila, Ialomița), 

Gheorghe Iaciu (Ilfov)

Dr.Yves Lecocq 

Despre alicele fără plumb (II) 

În numărul din aprilie al VPR v-am prezentat 

prima parte a interviului acordat de Dr. Yves 

Lecocq - Secretarul General al FACE (foto) - 

cu privire la utilizarea alicelor fără plumb la 

vânătoarea în zonele umede. Redăm, în continuare, 

cea de-a doua parte a interviului. 

Actualmente în Germania, după câte 

am auzit, se realizează investigaţii 

privind noile materiale pentru 

muniţia cu glonţ, de carabină. Puteţi 

să ne explicaţi în ce constau aceste 

materiale şi care sunt rezultatele 

obţinute deja ? 

Y.L.: Problematica plumbului în muniţia pentru 

ţevile ghintuite, deci a gloanţelor, este destul 

de diferită față de cea a alicelor de plumb. Pentru 

aceste gloanţe „verzi”, argumentul preţului nu joacă 

cu adevărat un rol, dat fiind faptul că aceste muniţii 

sunt vândute practic la acelaşi preţ ca şi gloanţele 

care conţin plumb. Întrebările au fost puse pentru a 

cunoaşte eficiența acestor noi gloanţe cu privire la 

uciderea sigură a vânatului şi pentru a şti dacă ele 

nu ridică riscuri de securitate pentru om, de exemplu 

printr-un pericol ridicat de ricoşeuri sau de fragmentare. 

Aceste două aspecte au făcut obiectul unui 

important studiu experimental în Germania ale cărui 

rezultate au fost făcute publice în 2011. Concluzia a 

fost că riscurile de ricoşeuri, precum şi balistica, nu 

depind de fapt de materialul – plumb, cupru sau alt 

aliaj – din care este făcut glonţul, ci mai înainte de 

toate de structura şi forma sa. Gloanţele fără plumb 

au tendinţa de a nu se fragmenta şi deci de a-şi 

conserva mai bine greutatea iniţială. În ce priveşte 

eficienţa de a ucide vânatul – de preferat instantaneu 

şi cu o distanţă de fugă minimală - încă se fac 

cercetări. 

Puteţi să ne spuneţi, când credeţi că 

se vor termina aceste investigaţii ? 

Y.L.: Rezultate provizorii indică deja că şi pentru 

acest aspect nu vor fi deosebiri semnificative între 

gloanţele cu sau fără plumb, dar va trebui probabil 

să aşteptăm până la sfârşitul lui 2013 pentru a avea 

rapoarte finale. Personal, eu vânez deja de trei sezoane 

cu gloanţe de tip „Barnes”, fără plumb, de 

calibru .243 (mai ales căprior) şi 9.3 x 62 (mistreţ) 

şi nu am constatat o eficienţă redusă sau distanţe de 

fugă mai lungi. Nu pot să mă bazez decât pe circa 

20 de piese vânate pe an, iar experienţa mea nu are 

aşadar mare valoare statistică, însă sunt mulţumit şi 

acest lucru contează, cu atât mai mult cu cât aceste 

cartuşe mă costă acelaşi preţ ca cele cu plumb. 

S-a propus într-un „forum” al Uniunii 

Europene ideea de a propaga 

interzicerea plumbului în muniţiile 

de vânătoare pe fiecare teritoriu european 

? 

Y.L.: După câte cunoaştem, Comisia Europeană nu 

a prevăzut pentru moment alte măsuri decât acelea 

de a încuraja toate Statele membre să interzică folosirea 

alicelor de plumb pentru vânătoarea în zonele 

umede, conform celor prevăzute de Acordul AEWA 

în care UE este Parte. Pentru moment, majoritatea 

celor 27 State membre au prevăzut deja această 

interdicţie în legislația lor naţională. Nu este exclus 

ca în cadrul Directivei „Păsări”, Comisia Europeană să 

facă într-o zi o propunere legislativă care să vizeze 

impunerea juridică a acestei interdicţii în zonele 

Foto: F. Andronache 

Vânătorul și Pescarul Român 

|Interviul lunii 

umede, la scară UE. Cu privire la situaţia plumbului 

din muniţii în alte tipuri de habitat sau metode de 

vânătoare, unii preconizează să facă apel la Reglementarea 

REACH privind substanţele chimice pentru 

a-l interzice, dar nu credem că acest lucru este o cale 

realistă. 

Care va fi poziţia FACE dacă intenţia 

de a duce la bun sfârşit o astfel de 

măsură devine oficială ? 

Y.L.: Poziţia FACE nu s-a schimbat fundamental 

din 2004, când a adoptat o „Poziţie comună” asupra 

problemei alicelor de plumb pentru vânătoarea în 

zonele umede. Pentru FACE, orice înlocuire a plumbului 

în muniţiile de vânătoare trebuie să se facă 

după un calendar realist şi nearbitrar, cu o susţinere 

activă din partea autorităţilor pentru cercetarea şi 

dezvoltarea alternativelor fără plumb, precum şi a 

programelor de informare pentru vânători, cu integrarea 

totală a vânătorilor în ansamblul acestui proces. 

Cu privire la muniţiile alternative, ele trebuie să 

fie eficiente, bineînţeles total acceptabile din punct 

de vedere al mediului (pentru a evita constatarea 

că alternativa ar fi la fel de toxică ca şi plumbul) şi 

disponibile la un cost rezonabil pentru a satisface 

nevoile vânătorilor, precum şi însoţite de informaţii 

tehnice fiabile şi obiective în ce privește performanţa 

acestor alternative. Atâta timp cât ansamblul acestor 

condiţii nu este respectat, FACE se va opune unei 

interdicţii a plumbului în muniţiile de vânătoare ! 

În Danemarca, Olanda şi anumite regiuni 

din Belgia, este deja interzisă 

3|

folosirea plumbului la vânătoare. 

Să fie oare din cauză că sunt regiuni 

pline de zone umede sau există alte 

motive ? 

Y.L.: Este adevărat că în aceste ţări sau regiuni 

există multe zone umede, fiind foarte dificil pentru 

vânători să facă distincţia între tipurile de habitate 

în timpul practicării vânătorii. Dar principalul motiv 

este că opinia publică de aici este foarte „conştientă” 

din punct de vedere al mediului. Mai ales în Olanda 

şi în Regiunea Flamandă din Belgia, vânătorii constituie 

o mică minoritate a societăţii, iar mediul 

„natural” nu este foarte natural, dacă înţelegeţi ce 

vreau să spun, având în vedere că aici vânătoarea 

este foarte supravegheată şi controlată. Să spunem 

că ceea ce s-a întâmplat şi continuă să se întâmple 

în aceste ţări reprezintă într-un anumit fel un 

„laborator” pentru restul Europei –să folosim deci 

această experienţă pentru a învăţa cum trebuie să 

reacţionăm, dar şi ce nu trebuie să facem. 

După opinia FACE, care sunt 

consecinţele pentru vânători ? 

Y.L.: O primă „lecţie” a fost că această evoluţie 

generală spre muniţia fără plumb (pentru arme de 

vânătoare – deci încă nu pentru carabine) nu a avut 

un mare efect negativ asupra practicării vânătorii, 

nici asupra numărului de vânători sau asupra 

plăcerii pe care aceştia o resimt. Au existat desigur 

nemulţumiri din partea vânătorilor că aceste cartuşe 

noi nu ar ucide la fel de bine ca şi cartuşele cu plumb 

(mai ales pentru iepure) şi, de asemenea, că preţul 

este ridicat (mai ales pentru vânătorii care trag la 

porumbei), dar aceasta nu mai este ca la început. 

Un efect pozitiv a fost o imagine mai „verde” pentru 

vânători şi o mai bună acceptare a vânătorii de către 

marele public şi mişcarea ecologică – bineînţeles 

în Danemarca unde vânătorii s-au angajat activ în 

eliminarea progresivă a plumbului din cartuşe. 

După această experienţă, care sunt 

concluziile pe care le-aţi obţinut ? 

Y.L.: Nu este uşor să compari situaţia în ţările care 

sunt foarte diferite din punct de vedere biogeografic 

şi socio-economic, dar experienţa dobândită este cu 

siguranţă utilă pentru a ne orienta poziţia în viitor. 

Credeţi că la această oră vânătorii 

europeni sunt gata pentru o schimbare 

de acest gen ? 

Y.L.: Onest nu, nu încă, dar ei au interesul să se 

pregătească – mai ales mintal – pentru o asemenea 

schimbare, dar şi pentru alte evoluţii în practicarea 

vânătorii, toate acestea pentru grija de a 

menţine controlul cu privire la aceste schimbări, de 

a avea o relaţie bună cu societatea şi de a –i obliga 

şi pe ceilalţi să poarte un dialog deschis cu lumea 

vânătorii. Iar această necesitate de a se pregăti în 

acest sens este valabilă şi pentru responsabilii lumii 

vânătorii şi ai tuturor sectoarelor care au legătură cu 

vânătoarea – incluzând aici presa cinegetică. 

Ce credeţi că se va petrece în lumea 

cinegetică dacă dintr-o dată, mâine, 

s-ar interzice radical folosirea plumbului 

în muniţia de vânătoare ? Suntem 

pregătiţi ? 

Y.L.: O interdicţie brutală, fără consultare şi fără o 

perioadă realistă de tranziţie, nu ar fi înţeleasă de 

comunitatea vânătorilor şi nu ar avea nicio şansă 

de reuşită. Dacă politicienii vor să facă să se mişte 

lucrurile, atunci au tot interesul să antameze un 

dialog adevărat cu lumea vânătorii, considerândui 

parteneri de necontestat pentru conservarea 

biodiversităţii şi a ruralităţii. Vânătoarea nu face parte 

din problemă, ci din soluţie. 

Pentru a termina, ce model de lucru 

urmăreşte FACE, în viitor, în legătură 

cu acest subiect ? 

Y.L.: FACE vrea să-şi continue misiunea de „monitorizare” 

a instanţelor europene şi internaţionale 

pentru a se asigura că nu se va lua nicio iniţiativă 

contrară intereselor pe termen lung ale vânătorii 

durabile în Europa – iar problema plumbului nu este 

decât o latură a acestei sarcini. Vrem bineînţeles să 

ne continuăm acţiunile de comunicare, de informare 

şi de sensibilizare, cu ajutorul membrilor noştri, presei 

cinegetice şi milioanelor de bărbaţi şi femei din 

Europa pentru care vânătoarea constituie o pasiune 

şi un mod de viaţă. Doar dând dovadă de multă solidaritate 

– la toate nivelurile – vom putea menţine 

vânătoarea pentru generaţiile viitoare (cu sau fără 

plumb) … 

|4 Vânătorul și Pescarul Român

Piromanie 

"tradițională" în 

Delta Dunării 

În fiece an, după trecerea iernii, 

au loc incendieri în Delta 

Dunării. Incendieri intenţionate, 

pe suprafeţe enorme, în scopul 

regenerării stufului. Pentru ca 

acesta să renască des şi drept din 

cenuşa groasă şi neagră tăciune, 

rămasă deasupra rădăcinilor. 

Rădăcini protejate de umezeala 

solului şi plaurilor, după caz. 

Numai că aceste incendieri 

„tradiţionale” au loc într-o rezervaţie 

a biosferei de interes mondial, cu 

multiple funcţii de protecţie a faunei, 

florei şi mediului. Şi nu doar 

în zonele de dezvoltare economică 

durabilă, ci şi în zonele tampon şi 

chiar în zonele strict protejate. Şi 

nu oricând, ci mai ales primăvara, 

când stuful este uscat şi arde precum 

benzina. Când arde deschis, 

cu flăcări uriaşe şi fum gros, propagându-se 

cu o viteză surprinzătoare. 

Mai ales când bate vântul. Iar când 

nu bate, focul se autostimulează, 

prin curenţii ascendenţi de aer 

încălzit creaţi, care ridică materialul 

aprins până la 20-30 metri înălţime. 

Pârjolul nu are limite, decât ghiolurile 

şi canalele late cu apă, dar când 

vântul este absent. Când adie, focul 

deschis sare uşor peste canale, fiind 

absolut necesară intervenţia omului 

pentru stoparea propagării lui. 

După zile de „luptă cu focul” şi 

cheltuieli pe măsură se reuşeşte 

stingerea lui. Mai contribuie uneori, 

alături de om, şi natura salvatoare, 

care intervine, când intervine, cu 

câte o ploaie la momentul potrivit. 

Pe pârlitura întinsă cât poţi vedea 

cu ochii, nu rămâne decât cenuşă 

murdară, umedă şi neagră, precum 

şi schelete de sălcii şi zălogi, 

cu coaja crăpată de foc sau arse în 

profunzime. Nici urmă de mamifere, 

păsări şi alte vertebrate, de cuiburi şi 

ouă, de melci şi nevertebrate care 

alcătuiau, împreună, raiul animalier 

al stufărişurilor neatinse, ani 

buni, de mâna omului. Sub cenuşă 

rămâne doar un covor întins de 

cochilii şi, din loc în loc, oase de 

fazani şi păsări de baltă, de purcei 

născuţi devreme, de nurci, dihori, 

vulpi, enoţi şi alte animale 

surprinse, ameţite şi ucise de foc. 

Mini-catastrofa ecologică din Delta 

Dunării nu este greu de imaginat, 

nici din punct de vedere cinegetic, 

dacă ne gândim că, la 

început de martie, gâsca mare, 

raţa mare şi alte câteva specii de 

păsări din baltă au deja cuiburile 

pregătite (bătute) pentru ouat. 

Şi totuşi tragedia „tradiţională” a incendierii 

stufului în Delta Dunării îi 

lasă pur şi simplu indiferenţi pe toţi 

responsabilii de protecţia şi conservarea 

ecosistemului deltaic. În frunte 

cu ministrul mediului şi terminând 

cu ultimul ranger, care trăieşte bine 

pe seama „protecţiei” declarative a 

zonei defavorizate. Şi pe „salvatorii” 

Dunării şi Deltei. Precum în cazul 

„nimicirii în masă a porumbeilor 

sălbatici”, în aceeaşi degradantă, 

pe zi ce trece, Deltă a Dunării. 

Toate acestea se întâmplă în 

condiţiile în care aceiaşi responsabili, 

de stat şi non-guvernamentali, de 

protecţia şi conservarea florei, faunei 

şi mediului acestora de viaţă, susţin 

că vânătoarea „de milenii” în Delta 

Dunării, ca de altfel şi în alte arii naturale 

protejate din România, nu ar 

fi activitate tradiţională. Incendierea 


stufărişurilor da, dar vânătoarea 

nu. Susţinerea dă bine „la prostime”, 

care în totală necunoştinţă 

de cauză este „dusă cu preşul” şi 

acceptă susţinerile demagogice ale 

acestor „responsabili”, crezând, de 

exemplu, că oprirea vânării raţelor 

mari şi gâştelor de vară în 20 ianuarie 

este justificată de pretinsa 

stânjenire a începutului de cuibărit. 

Într-o asemenea conjunctură, 

precum cea expusă, îţi vine să-i 

întrebi pe guvernamentabilii şi 

non-guvernamentabilii la care am 

făcut referire, fără nici un fel de 

menajament, unde le este capul, 

raţiunea şi responsabilitatea atunci 

când autorizează sau acceptă, după 

caz, incendierea unor suprafeţe 

atât de întinse de stuf din Delta 

Dunării. Mai ales a celor din care se 

recoltează, tot autorizat, stuf. Şi cum 

tratează, anchetează şi sancţionează 

incendierile aparent spontane, pornite 

din interese foarte bine cunoscute, de 

la localnici îndeobşte cunoscuţi şi ei la 

fel de bine, dar niciodată sancţionaţi. 

Nu mai aducem în discuţie şi tonele 

de bioxid de carbon, dar nu numai, 

eliberate de focul deschis în atmosfera 

afectată, din ce în ce mai evident, 

de fenomenul „încălzirii globale”. 

Realizăm doar că otrăvirea în masă 

a porumbeilor în această toamnă 

şi incendierea mai recentă a unor 

porţiuni întinse de stufărişuri din 

Delta Dunării continuă seria de 

mini-catastrofe ecologice devenite 

„tradiţionale”, de neîngăduit din 

partea responsabililor guvernamentali 

şi non – guvernamentali, de 

protecţia şi conservarea ecosistemului 

deltaic. Din partea celor retribuiţi 

din bugetul public sau beneficiari 

de fonduri europene în acest scop, 

care nu au deloc „ciocul” la fel de mic 

când vine vorba despre vânătoare, 

interzisă în unii ani şi limitată 

draconic în alţii, practicată pe numai 

1/3 din suprafaţa Rezervaţiei 

Biosferei Delta Dunării şi doar în 

scopul conservării echilibrului între 

speciile de interes vânătoresc şi 

între acestea şi mediul lor natural 

de viaţă. Practicată, ca excepţie, la 

specii invazive, precum şacalul şi 

fazanul, la specii excedentare, precum 

mistreţul, şi limitată draconic, 

numeric şi în timp, la celelalte. 

În loc de concluzii lăsăm imaginile 

din Obretinul Mare, din această 

primăvară, să vorbească. Şi locuitorii 

satului, scăpaţi ca prin urechile acului 

de pârjol, cu avutul lor de generaţii 

de băştinaşi pescari, urgisiţi altă 

dată şi oropsiţi acum în Rezervaţia 

Biosferei de interes UNESCO. 

N.ŞELARU 

5|

Delegaåia României la Adunarea 

Semestrialã a F.A.C.E. de la Atena 

La invitaţia Federaţiei Asociaţiilor de Vânătoare 

şi Conservare a Faunei Sălbatice din Uniunea 

Europeană (F.A.C.E.), o delegaţie a AGVPS din 

România, formată din dr. ing. Şelaru Neculai – director 

general şi ing. Bolgiu Valeriu – director al AJVPS 

Prahova, a luat parte la Atena, în perioada 29-31 

martie 2012, la întâlnirea bianuală a reprezentanţilor 

celor 36 de asociaţii naţionale de vânătoare din ţările 

membre, care numără peste 7.000.000 de vânători 

europeni. 

Tema principală a discuţiilor s-a referit la practicarea 

vânătorii în conformitate cu directivele europene 

„Păsări” şi „Habitate”. Această temă a fost dezbătută 

şi cu prilejul precedentei Adunări Generale FACE – 

de la Bruxelles, din data de 6.09.2011 – motivat de 

intenţiile Comisiei Europene de a reanaliza şi modifica 

parţial unele anexe ale acestor directive. Subiectul 

este şi rămâne de mare interes atât pentru membrii 

actuali, cât şi pentru ţările care sunt în procedură de 

aderare la U.E. 

Gazda întâlnirii, Confederaţia Elenă de Vânătoare, 

a asigurat un cadru exemplar de desfăşurare a 

discuţiilor, de intercomunicare între participanţi şi 

de cunoaştere a istoriei milenare a ţării, iar lucrările 

reuniunii prezidate de Gilbert de Turckheim – 

preşedintele FACE, au cuprins două zile de prezentări 

şi dezbateri antrenante, interesante şi utile în perspectiva 

durabilităţii vânătorii în Europa. 

În prima zi, lucrările, deschise în prezenţa Ministrului 

Secretar de Stat al Agriculturii, s-au axat pe o serie 

de prezentări ale comisiilor ştiinţifice din cadrul 

Confederaţiei Elene de Vânătoare, referitor la modul 

de desfăşurare a activităţilor cinegetice în cele şapte 

federaţii – membre ale confederaţiei, precum şi a 

modului de gestionare și organizare a vânătorii în 

Grecia. 

În continuare, reprezentanţii Confederaţiei Elene de 

Vânătoare ne-au prezentat două proiecte ştiinţifice 

cu larg impact asupra nivelului recoltelor de vânat 

şi perioadelor de vânătoare, pe care conducerea 

Confederaţiei le-a negociat şi le negociază cu 

Ministerul Mediului şi Agriculturii din Grecia. 

Proiectele „ARTEMIS I” si „ARTEMIS II” urmăresc 

să surprindă, cu extrem de multe observaţii (circa 

500.000 observaţii anuale), perioadele de trecere şi 

intensitatea migraţiei păsărilor deasupra teritoriului 

Greciei. Formularele de observaţie simple, dar bogate 

în informaţii, de la toţi cei peste două sute de 

mii de vânători din Grecia, sunt depuse la asociaţiile 

din care fac parte. Reţeaua de 260 de paznici de 

vânătoare, angajaţi direcţi ai Confederaţiei Elene de 

Vânătoare, este folosită şi ea activ la realizarea acestor 

studii. Ulterior, datele sunt centralizate de către 

o comisie ştiinţifică a Confederaţiei, iar rezultatele 

finale, coroborate cu alte date ştiinţifice puse la 

dispoziţie de către Institutul pentru Păsările Migratoare 

din Palearcticul Occidental (OMPO), se constituie 

în instrumente convingătoare ale conducerii 

Confederaţiei Elene de Vânătoare în susţinerea demersurilor 

şi negocierilor sale pentru definitivarea 

unor cote de recoltă şi a unor perioade acceptabile, 

din toate punctele de vedere, de vânare. Exemplificativ, 

ne-au fost prezentate studii privind sitarul, 

raţele şi gâştele sălbatice, potârnichea de stâncă etc. 

Tendinţele anti-vânătoare ale unor organisme 

guvernamentale greceşti (agenţii de protecţia 

mediului) sunt în mare parte atenuate sau 

eliminate de bogăţia informaţiilor ştiinţifice ale 

Confederaţiei Elene de Vânătoare, care nu pot fi 

contestate, iar organizaţiile non-guvernamentale 

(ornitologice), folosite de statul elen în lupta 

anti-vânătoare, sunt puse la respect în condiţiile 

în care nu dispun, nici pe departe, de asemenea 

date. Totuşi influenţa acestor organisme de stat şi 

organizaţii non-guvernamentale, anti-vânătoare, la 

nivel politic, este foarte mare. De aceea, de multe 

|6 Vânătorul și Pescarul Român 

ori, doar rigoarea şi profesionalismul vânătorilor, 

demonstrat prin studiile la care am făcut referire, 

menţin vânătoarea pe linia de plutire. Concluzia 

preşedintelui Confederaţiei Elene de Vânătoarea a 

fost cât se poate de clară în a defini starea actuală 

de spirit a Greciei faţă de raportul vânătoare-mediu 

politic: „Vânătoarea = afacere politică în Grecia”. 

În după-amiaza primei zile de lucru, a mai fost 

prezentat un interesant raport al OMPO referitor la 

studiul păsărilor sălbatice şi al mediului lor de viaţă 

la nivelul Palearcticului Occidental. 

A doua zi, cu ocazia analizei directivelor „Păsări” şi 

„Habitate”, precum şi influenţelor acestora asupra 

vânătorii, au fost reliefate direcţiile şi modalităţile 

prin care FACE şi membrii săi se pot implica în 

dialogul prezent şi viitor cu Comisia Europeană. 

S-a impus această analiză a celor două directive şi 

anexelor acestora, deoarece ele stabilesc cadrul de 

referinţă despre ceea ce putem vâna, în ce perioadă, 

care sunt metodele admise şi în ce condiţii o putem 

face. Pentru ambele directive au fost prezentate, în 

mod concret, programe de abordare a modului de 

lucru, de constituire a grupurilor de analiză şi ale 

modalităţilor prin care rezultatele să ajungă la factorii 

politici de decizie naţionali şi europeni, aşa încât 

hotărârile care se vor lua în privinţa vânătorii să nu 

mai aibă doar caracter politic, ci să ţină seamă de 

principiile conservării biodiversităţii vieţii sălbatice 

din fiecare ţară şi din Europa în ansamblul ei. 

Culegerea a cât mai multe date din teren, analizarea 

lor din punct de vedere ştiinţific şi prezentarea 

acestora, împreună cu institute de cercetări renumite 

şi necontestate din Europa, este o cale bună pe care 

FACE şi membrii săi trebuie să o urmeze, fără ezitare 

şi consecvent, în vederea realizării obiectivelor 

de îmbunătăţire a anexelor celor două directive 

precizate. În acest scop s-a propus înfiinţarea, la 

nivel naţional şi al FACE, a două grupuri ştiinţifice

de lucru, câte unul pentru fiecare directivă, astfel 

încât munca ştiinţifică naţională să fie fructificată 

la nivel european, în interesul celor peste 7.000.000 

de vânători europeni, care reprezintă o forţă nu doar 

pentru punerea raţională în circuitul economic a unei 

resurse naturale regenerabile, ci şi pentru protejarea 

şi conservarea echilibrului intra şi interspecific al 

populaţiilor speciilor de interes vânătoresc de pe 

teritoriul bătrânului continent. 

Cu prilejul discuţiilor referitoare la Directiva Habitate, 

Delegaţiei AGVPS i-a fost acordat privilegiul de 

a prezenta un raport real şi concis privind evoluţia 

populaţiei de lup din România ultimilor 60 de ani, 

în corelare directă cu evoluţia principalelor specii 

pradă – mistreţ, cerb, căprior şi capră neagră – mai 

înainte de adoptarea Directivei Habitate şi aderării 

la Convenţia de la Berna şi după aceea, până în anul 

2008. Perioada lungă de timp la care se referă studiul 

şi datele oficiale certe, referitoare la efectivele şi recoltele 

de lup şi de specii pradă din această perioadă, 

pe ani şi total ţară, au fost relevante şi convingătoare 

pentru participanţi, iar lucrarea apreciată în mod 

elogios, pentru că a putut demonstra, cu argumente 

ştiinţifice, cât de dăunătoare sunt deciziile luate doar 

din raţiuni politice, fără consultarea organizaţiilor 

non-profit pro-vânătoare, sub influenţa lobbyului 

demagogic al organizaţiilor non-guvernamentale 

anti-vânătoare, susţinut sub masca 

protecţionismului excesiv, fără nici o legătură cu 

conservarea biodiversităţii vieţii sălbatice. Din prea 

multă grijă declarativă faţă de speciile ameninţate 

şi datorită interzicerii totale a vânării acestora se 

poate ajunge, precum în cazul lupului în România, 

în extrema afectării grave a acestor specii, atât din 

punct de vedere numeric cât şi calitativ, ca urmare 

a dezechilibrelor produse între efectivele lor şi ale 

speciilor pradă, efectul final fiind scoaterea efectivelor 

ambelor categorii de specii, cu mult sub nivelul 

actual. Din prea multă grijă declarativă faţă de 

anumite specii de vânat se poate ajunge la o sărăcire 

generalizată a terenurilor de vânătoare şi a mediului 

natural. Toate costurile acestor evoluţii decise politic 

sunt, până la urmă, defavorabile tuturor (vânătorilor 

şi societății etc.), prin reducerile excesive ale cotelor 

de recoltă, situate deja la un nivel cu cca. 10% mai 

redus decât în ţările fără lupi ale Europei. Având în 

vedere experienţa noastră şi situaţia demonstrată 

prin acest studiu, conducerea FACE şi cei mai mulţi 

dintre participanţi au regretat decizia Ministerului 

Reprezentanţii celor 36 de asociaţii naţionale de 

vânătoare din ţările membre, prezenți la Atena 

Mediului şi Agriculturii din Franţa, care finanţează 

un seminar despre lup în acest an, de a muta locul de 

desfăşurare al acestuia de la Bucureşti la Barcelona. 

În final s-a stabilit ca până în toamnă, când va 

avea loc următoarea Adunare Generală a FACE, 

grupurile de lucru să fie constituite, să aibă 

o structură de lucru finalizată şi să demareze 

munca. 

Ilustrația FACE 

N. Şelaru 

V. Bolgiu 


Reprezentare externă| 

Dr.ing. Neculai Șelaru - Directorul general 

al AGVPS și ing. Valeriu Bolgiu - Directorul 

AJVPS Prahova, alături de delegația 

Uniunii Vânătorilor și Pescarilor din Bulgaria, 

reprezentată prin președintele Ivan Petkov 

(primul din dreapta) 

De la dreapta la stânga : 

Dr. Yves Lecocq - Secretarul General al FACE, 

Angus Middleton - Directorul executiv al 

FACE, Gilbert de Turckheim - Președintele 

FACE, Nikos Papadodimas - Președintele 

Confederației Elene de Vânătoare, gazda 

reuniunii 

7|

| Însemnări de sezon 

După lunga aşteptare ce a urmat închiderii 

sezonului de vânătoare, atenţia se îndreaptă 

acum spre deschiderea la căprior din luna 

lui Florar sau Frunzar, aşa cum o regăsim 

denumită în tradiţia populară. Practic, din februarie 

şi până în mai a trecut suficient timp în care am reuşit 

să punem cap la cap amintirile sezonului trecut, pe 

de o parte, şi să facem suficiente planuri pentru cel ce 

se deschide acum, cu vânătoarea la căprior. 

Chiar dacă răbdarea ne-a fost pusă la grea încer- 


CĂPRIORI 

care, iar arma de vânătoare a stat cam mult în seif, 

pregătirea primelor ieşiri pe teren trebuie făcută cu 

atenţie. Fiecare detaliu trebuie bine definit şi studiat 

pentru a ne asigura că partida la căprior va fi o 

reuşită şi ne va aduce satisfacţia deplină a deschiderii 

sezonului de vânătoare. 

Când spun aceasta mă refer la pregătirile pe care 

trebuie să le facem, pornind de la revizuirea echipamentului 

şi până la ieşirile în teren pentru 

recunoaştere şi observaţii. 


ECHIPAMENTUL DE VâNăTOARE. În privinţa 

echipamentului, lucrurile sunt practic destul de 

simple pentru că de acum cu toţii avem deja o 

rutină pe care o practicăm la fiecare început de 

sezon. De la trecerea în revistă a îmbrăcămintei, 

încălţămintei şi a raniţei şi până la verificarea 

armei de vânătoare, toate au importanţă şi, de 

ce să nu recunoaştem, redeşteaptă plăcerea şi 

sentimentul că vom ieşi din nou în natură, acolo 

unde dorim atât de mult să fim. Cât despre arma 

de vânătoare, dacă la finalul sezonului trecut am 

avut grijă să o curăţăm şi să o punem la păstrare, 

aşa cum scrie la carte, nu avem nici un motiv de 

îngrijorare şi practic nu trebuie să avem nici o 

surpriză. Totuşi, o vizită la armurier nu poate fi 

decât binevenită, poate doar pentru un simplu 

control şi mici ajustări, dacă e cazul, şi, poate la 

fel de important, să salutăm bunul prieten pentru 

a reînnoda relaţia de amiciţie. Va fi cu siguranţă o 

bună ocazie de a mai afla şi câte ceva despre noul 

sezon, despre locurile fierbinţi unde s-au arătat 

deja căpriorii. Pe la armurier trec mulţi vânători 

şi, nu o dată, veţi avea plăcuta surpriză de a afla 

lucruri interesante şi foarte „la zi” la care nici nu 

v-aţi fi gândit! 

RECUNOAŞTEREA ŞI OBSERVAţIILE DIN 

TEREN. Chiar dacă nerăbdarea este greu de 

stăpânit atunci când vine vremea ieşirii în teren, 

trebuie să ne facem cu grijă “temele de casă” 

pentru a ne bucura cu adevărat de partida de 

vânătoare propriu-zisă. Ieşirile în teren, pentru 

recunoaştere, ne vor familiariza cu configuraţia 

locurilor, dispunerea vegetaţiei şi ne vor permite 

formarea unei imagini de ansamblu asupra fondului 

de vânătoare în general. Vom putea observa 

locurile de trecere, potecile pe care umblă vânatul 

şi vom putea stabili mult mai bine locurile de

pândă, având deja în minte tabloul general 

al terenului. De mare ajutor va fi un binoclu 

şi un telemetru pentru măsurarea distanţelor. 

Oricât de bine am cunoaşte locurile, stabilirea 

orientativă a potenţialelor distanţe de tragere 

este de un real folos, iar aici telemetrul este 

“pionul” numărul unu. Ne putem lua astfel repere 

în teren, o cioată, un arbore sau un tufiş izolat, 

care ne pot ghida şi ne vor ajuta atunci când 

va fi nevoie. Chiar dacă de regulă informaţiile 

paznicului de vânătoare ce ne însoţeşte sunt 

precise, nu strică să avem şi propriile cunoştinţe 

despre teren. Experienţa personală, locurile 

deja cunoscute şi imaginea de ansamblu sunt 

un ajutor de preţ şi constituie un avantaj demn 

de luat în seamă. Tot cu ocazia ieşirilor pentru 

observaţii, putem avea şansa de a vedea şi 

vânatul în teren. Este un bonus şi o promisiune. 

După timpul petrecut în teren va veni şi ziua 

vânătorii. Dacă, aşa cum spuneam mai înainte, 

ne-am făcut cu conştiinciozitate “temele", suntem 

practic doar la câţiva paşi de satisfacţia şi 

împlinirea unei partide reuşite. Căpriorul ivit la 

liziera pădurii va încununa eforturile depuse şi 

va deveni o nouă amintire din albumul dedicat 

deschiderii noului sezon de vânătoare. 

Ilustrația autorului 

|MAC 


REÅETA Lunii 

MUŞCHIULEţ DE CăPRIOR CU 

CIUPERCI ŞI RIDICHI NEGRE 

Muşchiuleţul de căprior la cuptor a fost din totdeauna 

apreciat de meseni. Pregătit cu ciuperci 

portabella şi felii de ridichi negre, totul rumenit în 

sos de vin şi oţet balsamic, muşchiuleţul de căprior 

poate face oricând deliciul unei mese cu invitaţi aleşi. 

Ingrediente necesare pentru patru porţii: 2 

muşchiuleţi de căprior de circa 500 grame fiecare, 2 

cepe roşii, 2 ridichi negre, 4-5 căţei de usturoi, 4 linguri 

de unt, 2 ciuperci portabella, cartofi noi baby cca. 

500 gr, 3 linguri de ulei de măsline, 2-3 felii de bacon, 

sare şi piper, 2 linguri de oţet balsamic, un pahar de 

vin alb demisec, ardei iute roşu, uscat, sare, piper. 

Preparare: Preîncălziţi cuptorul la 350 de grade 

Celsius. Spălaţi muşchiuleţii şi uscaţi-i cu prosop de 

hârtie. Presăraţi-i cu sare şi piper – puteţi adăuga 

şi alte mirodenii după preferinţa personală. Puneţi 

ceapa curăţată şi tăiată rondele alături de carofi şi 

de usturoi într-o cratiţă, unsă cu unt, şi stropiţi totul 

cu ulei de măsline. Adăugaţi sare, piper şi ardei iute, 

roşu, după gust. Puneţi cratiţa în cuptorul preîncălzit 

pentru cca. 30 de minute şi verificaţi cam la 10 minute 

conţinutul pentru a nu se lipi. În două crăticioare 

separate, puneţi câte o lingură de unt şi lăsaţi-l 

să se topească. Într-o crăticioară puneţi ciupercile 

tăiate felii şi adăugaţi o felie, două, de bacon peste 

ele. Lăsaţi la foc mic circa 5 minute şi, înainte de 

a lua de pe foc, adăugaţi peste ciuperci două linguri 

de oţet balsamic. Puneţi ciupercile pe farfurii. În 

a doua crăticioară puneţi muşchiuleții şi daţi-i la foc 

mai puternic, câte un minut pe fiecare parte, timp de 

circa 6-7 minute, pentru moderat-mediu preparat, 

sau mai mult dacă îi doriţi mai bine făcuţi. Stropiţi carnea 

cu vinul alb din timp în timp. În crăticioara în care 

aţi preparat ciupercile, puneţi acum ridichile negre 

tăiate felii şi rumeniţi-le 3-5 minute la foc mic. Serviţi 

muşchiuleţii cu ciuperci şi garnisiţi cu felii de ridichi 

negre, rondele de ceapă roşie şi cartofi noi. Puteţi stropi 

cu sos de vin după gust şi orna cu fire de salată verde 

sau lăptişor. Un pahar de vin alb sau roşu, sec-demisec, 

după preferinţă, va da un plus de savoare bucatelor. 

Poftă bună! 

NANA NINA 

9|

| Cultură Vânătorească 

METODE TRADIȚIONALE DE VÂNĂTOARE (I) 

VÂNĂTOREA CU PĂSĂRI DE 

PRADĂ 

Studiind trecutul nostru 

vânătoresc, constatăm 

că, din penultimul secol 

încoace, vânătoarea 

a sărăcit din punct de vedere al 

metodelor tradiţionale de dobândire 

a vânatului. Războaiele şi 

problemele politico-economice 

stresante din acea perioadă, pragmatismul 

instaurat şi lipsa acută 

de timp comparativ cu perioada 

anterioară par să fi fost principalele 

cauze ale degradării, până 

la urmă culturale, în domeniul 

cinegetic. Iar România nu face 

deloc excepţie, într-o Europă din 

ce în ce mai intens preocupată 

de problemele sale economice 

şi grăbită să ajungă într-o 

“civilizaţie” tot mai departe de 

natură. 

În dezacord cu mersul general expus 

al societăţii, se mai desprind, 

din când în când, anumiţi nostalgici, 

care jinduiesc şi susţin un 

surogat de reînfrăţire a omului cu 

natura. Precum reîntoarcerea la 

tradiţiile noastre culturale, printre 

care cele vânătoreşti, nu demult 

căzute în desuetudine. Fără 

însă a avea pretenţia opririi pe 

loc a mersului vremii. 

În contextul prezentat se impune 

a remarca că reînvierea “fauconneriei”, 

în limbajul nostru 

autohton a “şoimăritului”, ca 

metodă de vânătoare practicată 

cu păsări de pradă, nu face decât 

să aducă un plus de nobleţe 

activităţii şi o îmbogăţire a 

diversităţii vânătorii, atât în Europa 

cât şi pe alte continente. 

Mai ales fiindcă “şoimăritul” a 

fost cândva şi poate redeveni 

o artă, comparativ cu metodele 

de vânătoare practicate cu arma 

de foc. La fel ca şi vânătoarea 

practicată cu arcul, cu “capcane 

fără cruzime” şi cu ogari, asupra 

cărora vom reveni. 

Fiind considerată tradiţie 

ancestrală, deoarece se practică 

de peste 4000 de ani, vânătoarea 

cu păsări de pradă a fost deja 

atestată oficial ca fenomen cultural 

mondial, iar Asociaţia 

Internaţională pentru Fauconnerie 

şi Conservarea Păsărilor 

de Pradă – I.A.F. – recunoscută 

în anul 2010, cu ocazia celei 


|N. Șelaru 

de-a V-a reuniuni a Comitetului 

Interguvernamental UNESCO. 

I.A.F. se consacră, concis spus, 

susţinerii artei străvechi a acestei 

metode de vânătoare, nu doar ca 

tradiţie culturală, ci şi ca preocupare 

constantă şi eficientă de 

conservarea păsărilor de pradă 

şi, în egală măsură, a păsărilor 

pradă şi a mediului acestora de 

viaţă. 

Indirect, I.A.F. militează pentru 

o reînfrăţire a omului cu natura, 

prin apropierea, cunoaşterea, 

îndrăgirea şi interacţionarea 

perfectă cu păsările de pradă, 

în complicitatea ambelor părţi 

pentru dobândirea unor exemplare 

de păsări şi mamifere de 

interes vânătoresc, în condiţiile 

respectării întocmai a principiilor 

vânătorii durabile. 

I.A.F. are în componenţă 70 

de asociaţii din 50 de ţări, care 

totalizează împreună 30.500 de 

membri. Cu o astfel de susţinere 

şi împreună cu Federaţia 

Asociaţiilor de Vânătoare şi 

Conservare a Faunei Sălbatice 

din UE – FACE – a reuşit să organizeze, 

în ultimii ani, o serie 

de iniţiative europene celebre, 

în scopul susţinerii „vânătorii cu

păsări de pradă”, care au culminat 

cu evenimentul „Fauconneria 

– cultură a vânătorii”, susţinut în 

cadrul Intergrupului Vânătoarea 

Durabilă din Parlamentul European, 

în anul 2011. 

În loc de concluzii, priviţi vă rog 

imaginile unor „fauconnieri” contemporani, 

în perfectă armonie cu 

splendidele lor păsări de pradă. Şi 

lăsaţi puţin imaginaţia să zburde, 

la desfătarea unor partide de 

vânătoare aparte, în care OMUL, 

reînfrăţit cu natura, se bucură, nevinovat 

şi cu mâinile curate, de 

performanţele camaradului său 

necuvântător. A maiestuosului, 

înţeleptului şi tăcutului său camarad. 


FRANŢA 

Palmaresurile Festivalului de film cinegetic 

La Maison de la Chasse et de la Nature (Casa 

Vânătorii şi a Naturii) de la Paris a găzduit 

în zilele de 9 şi 10 martie ale acestui an cea 

de-a doua ediţie a Festivalului Filmului Cinegetic, 

organizat de Membrii tineri ai Delegaţiei 

franceze în CIC. 

După 2 zile de proiecţii, juriul a recompensat 

două filme, iar publicul un al treilea. 

Astfel, Trofeul Vânătoare Durabilă a fost acordat 

filmului La vague bleu (Valul albastru) 

al lui Michel Tonelli – care urmăreşte studiile 

întreprinse de cercetători asupra migraţiei 

porumbeilor sălbatici, studii care dovedesc 

modificări constatate în comportamentul 

păsărilor şi aduc astfel noi elemente privitoare 

la obiceiurile acestei migraţii. 

Trofeul Metode de vânătoare a fost decernat 

filmului Buffalo Hunters (Vânătorii de 

bivoli) de Rainer Josh. Filmul confirmă faptul 

că a vâna bivoli în Tanzania nu este o plimbare 

în parc, ci o adevărată provocare pentru 

fizicul şi psihicul unui vânător. Autentic, filmul 

însoţeşte trei vânători, urmărindu-le comportamentul, 

reacţiile şi aşteptările. 

Premiul publicului a fost acordat filmului 

Phoques (Focile) al lui Raoul Jomphe. Acest 

film abordează un subiect foarte sensibil: 

vânătoarea focilor. 


Mapamond cinegetic| 

OLANDA 

Gazarea gâştelor 

Ministerul olandez al infrastructurii şi mediului 

a anunţat că gâştele sălbatice care 

trăiesc în apropierea pistelor aeroportului 

din Amsterdam – Schiphol - vor fi gazate 

cu un anume tip de CO 2 , începând din luna 

mai a acestui an. Este o măsură prin care se 

încearcă să se lupte contra proliferării gâştelor, 

foarte periculoase pentru traficul aerian. La 

ora actuală, în proximitatea aeroportului, 

trăiesc circa 50.000 de gâşte, de 14 ori mai 

multe decât în 2005. 

Pactul semnat între Guvern, agricultori şi 

asociaţiile de apărare a mediului pentru a 

limita proliferarea gâştelor într-un perimetru 

de 10 km în jurul aeroportului din Schiphol 

prevede, în afara gazării, autorizarea vânătorii 

şi distrugerea ouălor. 

GERMANIA 

Onoruri … vânătoriţelor germane 

O anchetă recentă privind vânătoriţele germane 

arată că doamnele din Germania sunt 

din ce în ce mai interesate de arta vânătorii. 

Conform Asociaţiei de vânătoare germane, 

proporţia vânătoriţelor a fost multiplicată 

cu 10 în ultimii 15 ani. Astfel, dianele sunt 

astăzi în număr de circa 35 000 în întreaga 

ţară şi reprezintă 10% din populaţia totală a 

vânătorilor germani. Genul feminin constituie 

în prezent aproape 25% din candidaţii la examenul 

permisului de vânător. 

AFRICA DE SUD 

Înăspreşte reglementările vânătorii la 

rinocer 

Confruntat cu o gravă problemă de braconaj 

al rinocerului, guvernul sud-african a decis 

înăsprirea reglementării vânătorii. 

Printre măsurile anunţate de către ministerul 

mediului figurează prezenţa obligatorie a unui 

agent de protecţie a naturii, de preferinţă un 

inspector al provinciei respective, însărcinat 

să verifice ca identitatea vânătorului să 

corespundă cu cea a permisului eliberat şi să 

asiste la vânătoare de la începutul până la 

sfârşitul ei. Inspectorul mai are obligaţia de a 

preleva un eşantion ADN şi de a implanta un 

cip electronic fiecărui corn recoltat. 

11|

DROPIA 

între migraţie şi dispariţie 

Era în luna mai. 

De fapt, cam la începutul acestei luni, la începutul anilor '60 

când, instalat de curând ca inspector la Serviciul de Vânătoare şi 

Salmonicultură al DREF Argeş, mă familiarizam cu documentele şi 

evidenţele Serviciului, am avut o revelaţie... Într-un registru cu datele privind 

evaluarea efectivelor de vânat pe cele 197 de fonduri de vânătoare 

delimitate pe teritoriul Regiunii (de atunci) Argeş, am descoperit cu uimire 

şi mai ales cu încântare că dropia era prezentă pe un număr de fonduri de 

vânătoare, situate în sudul regiunii, pe teritoriul viitoarelor judeţe Argeş 

şi Olt (care aveau să fie numite ca atare, abia în anul 1971). Până atunci o 

cunoscusem doar din cele citite, mai ales din articolele publicate interbelic 

în revista „Carpaţii”, dar şi din panopliile cu câteva exemplare naturalizate, 

aflate într-o elegantă sală a actualului sediu al AGVPS de pe Calea Moşilor, 

unde lucram alături de colegul N. Străvoiu, la Serviciul Vânătoare. 

Şi iată că, mutându-mă la DREF Argeş, mă puteam bucura de privilegiul 

profesional, care îmi oferea excelenta posibilitate de a vedea cea mai mare 

pasăre zburătoare europeană şi încă în teritoriul ei campestru, pe care îl 

stăpânea în efective importante. În câteva fonduri de vânătoare dropia era 

chiar menţionată ca „vânat principal” ! Astăzi, aşa ceva este de neimaginat ! 

Fără să stau pe gânduri, în ziua următoare mă şi aflam la casa de vânătoare 

a Ocolului Silvic Drăgăneşti, unde mă aştepta tehnicianul de vânătoare Con- 


|Mitică Georgescu 

stantin Năstăsescu. Cu şareta printre lanurile de grâu. 

Pe marea Câmpie a Boianului, cât se putea cuprinde cu privirea, monotonia 

verde a lanurilor de grâu, părea neîntreruptă. Şi totuşi, curând aveam să 

descopăr mai întâi de departe, prin binoclu, apoi din ce în ce mai aproape, 

cârdurile de dropii. Era sezonul lor de rotit, iar dropioii când „se umflau în 

pene”, păreau uriaşe flori albe ale câmpiei, alături de pâlcurile de maci. 

Dansurile nupţiale ale dropioilor alcătuiau un spectacol cum nu mai 

văzusem. Iată că la doar o săptămână, după ce descoperisem un nou loc de 

rotit al cocoşului de munte, pe Oticul dintre Argeş şi Topolog, aveam nesperata 

şansă de a vedea un alt rotit, cel al cocoşilor de dropie. Nu am îndrăznit 

să ne apropiem mai mult şi ne-am oprit cam la două sute de paşi de cârdul 

în care vreo patru-cinci cocoşi îşi disputau întâietatea. Rotitul cocoşului de 

munte fusese spectaculos, aşa cum îl mai văzusem de câteva ori, dar... de 

data aceasta, cel al dropioilor mi se părea de neasemuit... Înfoiaţi în haina 

lor de nuntă, cu capul dat pe spate, cu pieptul împins înainte şi cu aripile 

contorsionate, îşi desfăşurau un dans când lent, când punctat cu scurte şi 

violente înfruntări cu pieptul şi cu ciocul. În mişcarea ţanţoşă şi necontenită 

a cocoşilor, strălucirea albă a hainei lor de nuntă apărea şi de pe partea 

de dedesubt a aripilor şi dedesubtul celor din coada culcată pe spinarea 

păsării, încât întregul lor penaj îi îmbrăca parcă într-un glob alb-strălucitor 

în soarele primăvăratic. Se roteau înfoiaţi, în jurul câte unei găini, izbind

pământul cu picioarele, sacadat, de parcă ar fi „jucat o sârbă” ! ...Aveam un 

excelent binoclu, cu care le puteam distinge şi „mustăţile”, lungi, stufoase 

şi albe. Descoperisem deci primul cârd de dropii din ziua aceea, alcătuit din 

vreo 25 de exemplare. Undeva, la o margine a „arenei” de confruntare, se 

ţineau câţiva cocoşi tineri, vizibil mai mici decât competitorii, care pe semne 

că nu împliniseră sorocul pentru a se putea alătura luptătorilor. Iar găinile, 

cam cincisprezece la număr, îşi vedeau de treabă netulburate de ceea ce se 

petrecea pe câmpul de luptă. Ca orice găină aflată în situaţii asemănătoare, 

fie că îşi curăţau penajul, fie scormoneau pământul în căutarea hranei. 

Împreună cu însoţitorul meu, eram culcaţi pe burtă în lanul de grâu înalt 

de două palme şi, cu binoclurile sprijinite pe rucsacurile dinaintea noastră, 

sorbeam spectacolul. La un moment dat, câteva găini îşi înălţaseră gâturile 

a primejdie, dar cum noi doi nu mişcaserăm am aflat pe loc pricina. Calul 

care trăgea şareta cu care porniserăm să explorăm câmpia, şi-a părăsit locul 

în care îl lăsasem să pască – neîmpiedicat !! - şi venea agale pe drumeagul 

de tarla, înspre cârdul de dropii. Păsările uriaşe n-au mai suportat apropierea 

şi, dintr-odată, şi-au luat zborul, de pe loc. Uimit, vedeam cu câtă uşurinţă 

se desprindeau de pământ şi se înălţau. Iar ce a urmat după aceea a fost de 

asemeni o încântare... Nu era o bătaie precipitată din aripi, ci era ca o vâslire 

lină, în urma căreia păsările pluteau cu gâturile şi picioarele întinse, parcă 

filmate cu încetinitorul. În mişcarea amplă şi elegantă a aripilor, îşi atingeau 

vârfurile atât deasupra cât şi dedesubtul păsărilor. 

Desprinşi din vraja trăită în preajma dropiilor, ne-am continuat căutarea 

pe drumurile de tarla şi până seara am mai găsit încă vreo trei cârduri, mai 

mari, pe care ne-am mulţumit să le privim de la distanţă, cam de la 400- 

500 m. Socotind, toată ziua văzuserăm cam 200 de dropii. Iar a doua zi, în 

jumătatea rămasă din fondul de vânătoare, am numărat încă cinci cârduri, 

care însumau cam tot atâtea dropii, cât în prima zi. 

Eram nespus de mulţumit... Odată pentru inefabilul spectacol, dar şi pentru 

că ceea ce văzusem era o cât se poate de adevărată verificare a cifrelor din 

registrul de evaluare, cifre pentru care mă pusesem la drum. De la tehnicianul 

de vânătoare aveam să aflu câteva lucruri interesante despre comportamentul 

dropiei, pe care aveam să le verific în anii următori. Primul era că 

dropia se obişnuise mai mult cu tractoarele, prezente de altfel mult mai mult 

în câmpul cultivat, decât cu căruţele cu cai. Dar, exista o limită de câteva sute 

de metri, de la care nu mai era tolerată nici un fel de apropiere. Aveam să mai 

constat că după recoltarea grâului rămâneau în bloc multe mii de hectare din 

clasica monocultură folosită atunci, transformate în arături lipsite total de 

vegetaţie. Astfel, cârduri de dropie se deplasau vremelnic în zone învecinate, 

în care se mai găsea o alternanţă de culturi şi deci de hrană. Se manifesta 

astfel o mişcare eratică, provocată de nevoia de a găsi hrană, oricum altceva 

decât obişnuitele zboruri zilnice de hrănire, întâlnite la majoritatea speciilor 

de păsări. De altfel, pentru câtva timp şi iepurele părăsea miile de hectare 

arate după recoltarea grâului, pustiite de vegetaţie, căutându-şi hrana în 

alte suprafeţe din vecinătate, unde mai existau şi altfel de culturi. 

Cât despre dropii, din cele plecate eratic, unele rămâneau în fondurile mai 

mult sau mai puţin vecine, unde deveneau sedentare. Niciodată însă, în zona 

despre care relatăm, dropia nu a manifestat comportament migrator, care – 

fără a intra în amănunte – presupune deplasări lungi şi reglate calendaristic. 

Cifrele...astăzi de necrezut... 

Redau pe scurt situaţia fondurilor de vânătoare din „regiunea” Argeş în 

care existau dropii, împreună cu efectivele recenzate, înscrise şi raportate. 

Evidenţele începeau cu anul 1960. 

Anul 1960, la 15 martie 

Fondul de vânătoare 

nr. denumirea totală 

Suprafaţa, ha. 

din care 

agricol 

pădure 

Efectiv 

dropii 

Menţiune 

127 Strâmbeni 9.000 8.700 300 20 O.S. Costești 

128 Burdea 10.000 9.820 180 10 O.S. Costești 

189 

Șerbănești- 

Bărbătești 

8.590 8.244 256 35 O.S. Slatina 

191 

Brebeni- 

Schitu 

4.100 3.949 151 20 O.S. Slatina 

194 Comani 9.900 9.705 195 300 O.S. Drăgănești 

195 Peia 4.550 4.470 80 40 O.S. Drăgănești 

196 Văleni 9.250 9.207 43 10 O.S. Drăgănești 


Etologia Vânatului| 

197 Crâmpoia 4.950 4.626 324 400 O.S. Drăgănești 

202 Poiana 5.150 5.066 84 30 O.S. Drăgănești 




65.490 total 865 


din care 

agricol 

pădure 

Efectiv 

dropii 

Menţiune 

89 Malul 10.250 9.750 500 15 O.S. Costești 

90 Ungheni 12.400 11.900 500 25 O.S. Costești 

139 Catanele 8.550 8.049 501 40 O.S. Slatina 

140 Schitu-Greci 12.650 11.920 730 10 O.S. Slatina 



145 Seaca 9.400 9.400 - 40 O.S. Drăgănești 

146 Peret 9.150 8.353 797 20 O.S. Drăgănești 

147 Băsești 13.200 12.901 299 30 O.S. Drăgănești 

103.150 total 920 

Notă : în anul 1960 a fost efectuată o nouă arondare şi o nouă denumire a 

fondurilor de vânătoare. 





din care 

agricol 

pădure 

Efectiv 

dropii 

Menţiune 

89 Malul 10.250 9.750 500 20 O.S. Costești 

90 Ungheni 12.400 11.900 500 25 O.S. Costești 

139 Catanele 8.550 8.049 501 10 O.S. Slatina 

140 Schitu-Greci 12.650 11.920 730 5 O.S. Slatina 



145 Seaca 9.400 9.400 - 20 O.S. Drăgănești 

80.800 total 880 

Anul 1963 total 920 





Din anul 1968, când s-a trecut la reorganizarea administrativă a teritoriului 

României, nu mai avem date despre efectivele de dropii din fondurile de 

vânătoare care se aflau după această dată în noul judeţ Olt. 

Privind cifrele de mai sus, mi-am format câteva concluzii : 

Cam 82% din totalul populaţiei de dropii a regiunii Argeş se aflau cantonate 

în cele două fonduri de vânătoare Comani şi Crâmpoia, situate 

în marea Câmpie a Boianului, în care marile zburătoare au găsit şesul 

propice, întins şi liniştit. Acesta era nucleul care a constituit baza unor 

deplasări în fondurile de vânătoare din jur, veritabile nişe ecologice disponibile, 

Strâmbeni, Burdea (din Câmpia Burzii), ca şi în fondurile cu 

noile denumiri şi suprafeţe, Ungheni, Malul, Şerbăneşti-Bărbăteşti şi 

Brebeni-Schitu, Peia, Văleni, Poiana şi Peret. Cum afirmam mai înainte, 

în unele din aceste fonduri, dropia a rămas ca efectiv stabil, în altele se 

manifesta eratic, cu deplasări reversibile, în funcţie de durata de timp în 

care putea să rămână în condiţii prielnice. 

13|

Însemnări | 

PrezenȚa Și rolul 

rĂPitoarelor 

DROPIA 

între migraţie şi dispariţie 

(continuare din pag 13) 

Curând după aceea, efectivele de dropii începuseră 

să aibă fluctuaţii anuale – pe care atunci nu le socoteam 

semnificative – şi le puneam pe seama 

eratismului sezonier inconstant şi variabil ca durată în 

timp. 

După anul 1967 nu am mai avut posibilitatea să 

urmăresc situaţia anuală a dropiilor, mai ales pe 

marile câmpii din Drăgăneşti Olt. Dar am aflat 

conjunctural că efectivele intraseră într-o scădere 

accelerată şi dramatică, a cărei cauză a format 

obiectul unor îndelungate supoziţii şi controverse. 

În final, am ajuns la concluzia că principala cauză 

a acelui declin, rapid şi ireversibil, a putut să fie 

efectul distructiv al pesticidelor folosite iraţional. 

Acţionând asupra dăunătorilor vegetali şi animali 

– nevertebrate şi mici mamifere, ca şoarecii, din 

lista de hrană a dropiei – efectul final a fost devastator 

pentru această pasăre, pretutindeni unde s-a 

aflat pe câmpiile din sudul ţării. 

Braconajul cu câini şi ciomege în lunile de iarnă, 

cu ploaie schimbată în polei, se poate să se fi 

practicat, însă cu totul nesemnificativ, în zona şi 

în perioada la care ne-am referit. De asemeni, nu 

atribuim nici combinelor pentru recoltarea grâului, 

cauza distrugerii cuiburilor cu ouă şi a mortalităţii 

puilor – cum s-a speculat uneori – deoarece la 

data aceea puii erau deja zburători. 

În noul (de atunci) judeţ Argeş, modestul efectiv 

de dropii din cele două fonduri de vânătoare din 

raza Ocolului Silvic Costeşti, s-au stins din acelaşi 

motiv ca şi cârdurile din Câmpia Boianului, ultima 

dropie din fondul Ungheni a dispărut în anul 1970. 

În vremea aceea, se vorbea despre apariţii eratice 

şi sporadice de dropii venite de peste Dunăre, din 

Bulgaria. Dar, pentru puţin timp, deoarece dropia 

a suferit aceleaşi nefaste consecinţe ale greşelilor 

făcute în utilizarea pesticidelor. 

Vom mai avea dropii vreodată ?... 

Este posibil...Aşa cum este în ţara vecină, Ungaria, 

ţară care a reuşit să-şi dezvolte agricultura 

dar şi să protejeze dropia, astfel că încă 

există o populaţie de dropii evaluată la 1000-1200 

exemplare. Rarele dropii, care apar în vestul ţării 

noastre, vin temporar şi sezonier din această 

ţară. Dar, pentru ca posibilitatea să devină o 

certitudine este necesară aplicarea „modernului 

termen” de strategie adecvată. Dacă a reuşit 

Anglia – după 180 de ani de la dispariţia acestei 

specii, prin aducerea câtorva exemplare din 

Ucraina şi aplicarea unui complex de măsuri, 

inclusiv creşterea şi reproducerea în captivitate, 

urmată de lansarea în liber – deci dacă în Anglia 


Foto: D.Todosiuc 

Biodiversitatea asigură fiecărei specii resursele necesare 

susţinerii existenţei. Toate sistemele vii sunt 

prinse în lanţul vieţii, fiecare îndeplinindu-şi rolul 

fără ezitare. Singura specie care a ales să rupă acest 

lanţ este specia umană. Intervenţia brutală şi neglijenţa 

omului manifestate prin: defrişările masive, aruncarea la 

întâmplare a resturilor de tot felul, poluarea aerului, solului 

şi apei, folosirea necontrolată în agricultură a pesticidelor 

şi insecticidelor, exploatarea nechibzuită a fondurilor 

de vânătoare, braconajul, proliferarea câinilor şi pisicilor 

hoinare au dus la alterarea echilibrului. Legile acţiunii 

şi reacţiunii, ale cauzei şi efectului minunat modelate în 

străvechile ziceri precum “Cine seamănă vânt culege furtună” 

sau “Rău faci, rău găseşti” îşi dezvăluie veridicitatea în cel 

mai dur mod, oferindu-ne lecţii aspre în speranţa înţelegerii 

acestora. Biodiversitatea şi echilibrul din viaţa sistemelor 

vii s-a menţinut de-a lungul secolelor prin respectarea de 

către toate animalele, insectele şi plantele a legilor nescrise 

ce guvernează Planeta noastră. Gerurile năprasnice şi 

zăpezile iernii elimină exemplarele slabe, puii nedezvoltaţi 

suficient sunt cu uşurinţă prinşi de animalele răpitoare. 

În aceste câteva rânduri îmi voi îndrepta atenţia asupra 

răpitoarelor, asupra importanţei cunoaşterii obiceiurilor şi 

rolului acestora în lanţul existenţei. Lipsa sau prezenţa în 

exces a acestora, dispariţia unora dintre speciile de răpitoare 

sunt în mare parte cauzate de intervenţia omului asupra mediului. 

Din punct de vedere biologic, răpitoarele sunt agenţi 

sanitari ai vânatului nerăpitor şi stimulatori ai creşterii 

calitative a acestuia. Din punct de vedere economic, aduc 

foloase, dar şi pagube, funcţie în primul rând de numărul lor şi 

de arealul ocupat. Spre exemplu, vânătorii ştiu că în zona de 

munte pagubele făcute de vulpe sunt mici faţă de pagubele 

pe care le poate face aceasta în zona de câmpie, unde este 

prezent vânatul mic. Dacă şansa surâde vânătorului, spectacolul 

oferit de vulpea ieşită la şoricărit este unul ce merită 

urmărit. Distrugerea rozătoarelor dăunătoare agriculturii şi 

acţiunea este o reuşită, de ce nu ar putea fi şi 

la noi ? De altfel şi Franţa, care a avut pierderi 

aproape totale în efectivele de dropii, a adoptat 

măsuri ferme de promovare, protecţie şi reproducere 

a dropiei. În treacăt fie spus, în Franţa, în 

unele zone, dropia se comportă ca o specie clar 

migratoare. La fel şi în Ucraina. 

Cum or fi reuşit ţări ca Spania (23.000 dropii), 

Portugalia (1500 dropii), Rusia (10.000 dropii), 

ţări cu agricultură dezvoltată, să menţină dropia? 

Şi Germania, ţară cu habitatul fragmentat de 

reţeaua de căi de transport atât de dezvoltată, 

cum a reuşit, nu numai să nu elimine dropia ci, 

mai mult, să-i dubleze efectivul – modest – 

de la 50 exemplare (deci aproape în pericol de 

extincţie), în cca. zece ani ? 

De fapt, nu ne-am propus să abordăm aici un 

plan pentru reintroducerea dropiei, ci doar am 

amintit în treacăt câteva exemple ale unor ţări 

europene, în care a fost posibilă nu numai salvarea 

dropiei, dar şi creşterea efectivelor. 

Am vrut doar să trecem în neuitare odiseea 

unei păsări care a stăpânit cândva marile câmpii 

ale ţării, pe care am avut şansa de a o vedea 

şi urmări câţiva ani, înainte de a dispărea din 

faună. 

... Nu însă şi din aducerile noastre aminte... 

Ilustrația: Jiri Bodhal

silviculturii este unul din foloasele 

aduse de vulpe. Din punct de vedere 

al pitorescului peisajului şi 

al menţinerii biodiversităţii este 

bine ca tabloul faunistic să fie cât 

mai bogat urmărindu-se combaterea 

şi reducerea la un efectiv 

corespunzător a unor răpitoare, 

menţinerea numărului în cazul 

altora şi conservarea speciilor 

rare. Referitor la acestea din 

urmă, cele mai numeroase sunt 

dintre răpitoarele cu pene: corbul, 

striga, huhurezul, cucuveaua, 

bufniţa, acvila de stâncă, acvila 

de câmp, acvila ţipătoare mare, 

acvila ţipătoare mică, acvila pitică, 

zăganul, vulturul pleşuv sur, vulturul 

pleşuv brun. Răpitoarele cu 

pene care trebuie combătute tot 

timpul anului înregistrând o mărire 

considerabilă a numărului lor sunt: 

coţofana (Pica pica) şi cioara grivă 

(Corvus cornix). Rezistenţa atât la 

condiţiile climaterice cât şi la cele 

de hrană, îndrăzneala şi viclenia 

acestora, au dus la mărirea 

considerabilă a numărului de 

coţofene şi ciori, cărora le cad 

victime puii diferitelor specii de 

păsări şi iepurilor. Îmi amintesc de 

o întâmplare petrecută nu demult 

la ţară unde, în brazii din curte, îşi 

făcuse cuib o veveriţă. De multe 

ori, în special dimineaţa, o vedeam 

cărând nuci şi sărind printre 

crăcile pomilor. Prezenţa micuţei 

nu a fost observată doar de noi, ci 

şi de o coţofană răutăcioasă care 

o urmărea în fiecare dimineaţă 

încercând să o prindă. Izgoneam 

coţofana ori de câte ori o vedeam. 

După un timp veveriţa a dispărut. 

Am sperat că dispariţia ei s-a datorat 

găsirii unui loc mai liniştit şi 

ferit de pericole şi că nesuferita 

coţofană nu a reuşit să o prindă. 

Printre răpitoarele cu păr se 

numără şi unele al căror efectiv 

redus impune recoltarea raţională 

în raport cu pagubele făcute: ursul 

(Ursus arctos), jderul de copac 

(Martes martes), jderul de piatră 

(Martes foina). Printre răpitoarele 

cu păr păgubitoare pentru zootehnie, 

silvicultură, economia 

vânatului şi piscicultură şi a căror 

combatere trebuie să se desfăşoare 

susţinut se numără: lupul (canis 

lupus), nevăstuica (mustela nivalis), 

dihorul (putorius putorius), 

vulpea (canis vulpes), viezurele 

(meles meles), vidra (lutra lutra). 

Dat fiind că am adus în atenţia 

cititorului neglijenţa şi nepăsarea 

omului, mă voi opri asupra 

însemnătăţii pagubelor făcute de 

câinii şi pisicile hoinare. De cele 

mai multe ori, oamenii îşi lasă 

câinii să umble liberi, iar puii 

nedoriţi ai câinilor şi pisicilor din 

bătătură sunt aruncaţi la mar- 

gine de câmp. Aceştia hoinăresc 

liberi pe teren scotocind toate 

tufele, toate răzoarele, unde le 

cad victime sigure puii de iepure 

şi de fazan. Dacă sunt organizaţi 

în haită, chiar şi căprioarele le pot 

cădea victime. Într-una din zilele 

acestei primăveri am ieşit în teren 

ca să vedem mişcarea vânatului, 

să ne bucurăm de verdele crud 

al covorului de grâne tinere abia 

desfăşurat peste întinderile câmpului, 

de mirosul florilor de porumbar. 

În preumblările noastre 

am întâlnit un cioban ce-şi mâna 

turma de oi peste miriştile şi parcelele 

necultivate. Ne-am oprit 

spre a-l atenţiona că jujeul câinelui 

era un beţişor ce nu-i stânjenea 

câtuşi de puţin mişcările. Din 

vorbă în vorbă, ciobanul ne povesti 

cum noaptea trecută veniseră 

peste el trei sau patru câini hoinari 

omorându-i cinci miei. Nici 

nu vreau să-mi imaginez dacă în 

prezenţa ciobanului şi a câinelui 

acestuia au căzut victime cinci 

miei, atunci ce se întâmplă cu 

puii firavi şi neexperimentaţi de 

iepure, fazan sau cu iezii caprelor. 

Într-o revistă de specialitate abordându-se 

acest subiect se faceau 

următoarele precizări: “O pisică de 

casă este tot atât de dăunătoare 

ca cinci câini, un câine ca cinci 

vulpi… Pisica vânează în primul 


an în casă, în al doilea an în jurul 

casei şi în al treilea an pe câmp.” 

Aceşti dăunători, rodul neglijenţei 

şi nepăsării noastre, trebuiesc 

eliminaţi fară ezitare pentru a nu 

afecta efectivul de vânat din teren. 

În neamul canidelor, alături de 

câini hoinari, lupi şi vulpi, găsim şi 

şacalul. Specia originară din India 

este mai puţin întâlnită la noi. Am 

avut ocazia însă să întâlnesc un 

exemplar în teren. Mai mic decât 

un lup, dar ceva mai mare decât o 

vulpe, şacalul are picioarele înalte 

şi puternice şi coada groasă asemeni 

lupului. Capul se aseamănă 

cu cel al vulpii. Se afla la o distanţă 

apreciabilă şi i-am putut observa 

mişcarea în teren prin binoclu. 

Eradicarea problemei câinilor 

hoinari, menţinerea unui efectiv 

echilibrat de răpitoare, protejarea 

speciilor rare vor ajuta la refacerea 

efectivelor de vânat. Dacă pe lângă 

acestea, grija pentru mediu, pentru 

micşorarea numărului de cazuri 

de braconaj vor călăuzi acţiunile 

lucrătorilor silvici, ale administratorilor 

fondurilor de vânătoare, ale 

vânătorilor şi nu în ultimul rând 

ale locuitorilor zonelor adiacente 

terenurilor de vânătoare, atunci 

ne vom putea bucura cu toţii – 

vânători sau nu - de bogăţia şi 

frumuseţea arealului în care trăim. 

MARIA SăVULESCU 

15|

SELECŢIA FAUNEI 

DE INTERES CINEgETIC 

Fig.1. Trofeu de ţap capital de capră 

neagră. 

Făcând parte din categoria 

vânatului copitat, poligam şi 

purtător de coarne ambele 

sexe, capra neagră ar trebui 

să se preteze foarte bine la „selecţie 

artificială”, după trofeu şi după aspectul 

său exterior. Ne impune acest 

lucru şi autoritatea publică în domeniul 

cinegetic, care aprobă cota 

de recoltă diferenţiat pe masculi 

şi femele, dar şi pe două categorii 

de exemplare: „de trofeu” şi „de 

selecţie”. Teoretic lucrurile sunt foarte 

clare din acest punct de vedere. 

Practic, o spun cu părere de rău, lucrurile 

stau cu totul altfel. Nu se face 

„selecţie” în interesul speciei, ci în 

detrimentul ei, din două motive principale: 

1. Vânătorii care se încumetă să ia 

muntele în piept, printre care foarte mulţi 

străini, sunt vânători cu pretenţii, 

veniţi cu gândul dobândirii unui 

trofeu de vârf, în ţara ce deţine 

recordul mondial. Ei caută, de 

regulă, ţapii stăpâni de ciopoare, în 

perioada împerecherii, scăpaţi în anii 

precedenţi de focul armei, datorită 

vieţii retrase la adăpostul pădurii 

de limită şi jnepenişurilor ce tind 

să-şi recucerească vechiul areal. 

Beneficiază de arme performante şi 

spective sau binocluri puternice, cu 

care pot observa şi aprecia trofeele 

până pe la 300 m distanţă. În astfel 

de condiţii reuşesc, de foarte multe 

ori, să extragă ţapii cei mai puternici 

dintre exemplarele observate în cele 

2-3 zile de vânătoare, pe care şi le 

permit în acest scop. 

Rezultatul practicării unei astfel de 

selecţii, de peste 20 de ani, este însă, 

precum în cazul urşilor, dezastruos 

pentru populaţiile izolate de capră 

neagră. Rămân să procreeze doar 

ţapii cu trofee scunde şi ţapii tineri 

cu trofee de viitor, ultimii căzând, 

în lipsa altora, jertfă trofeomanilor, 

mulţumiţi cu „mai puţin” în lipsă de 

„mai mult”. Aceeaşi tendinţă, de a 

dobândi trofee puternice, a condus 

şi la destructurarea, mai mult decât 

evidentă, pe sexe, în defavoarea 

ţapilor. 

Mai direct spus, rezultatul „selecţiei 

negative”, practicate de peste 20 

de ani, a condus la o destructurare 

evidentă pe sexe şi categorii de 

vârstă, conducând spre populaţii în 

care predomină femelele şi ţapii tineri, 

mai puţini la număr, printre care 

mulţi de viitor. Fiindcă ţapii cu trofee 

scunde şi relativ subţiri nu prea 

interesează vânătorii de capre negre. 

Ei (țapii) sunt favorizaţi indirect să 

procreeze şi să-şi transmită caracterele, 

mai puţin dorite din punct de 

vedere trofeistic, urmaşilor. 

Prin practicarea unei astfel de selecţii 

timp îndelungat s-a ajuns, în Austria, 

Elveţia şi alte ţări cu capre negre, la 

„plafonarea trofeelor”, situaţie spre 

care ne îndreptăm şi noi, încet dar 

sigur. 

2. Vânătorilor serioşi şi corecţi de 

capre negre, care doresc să respecte 

înscrisurile din autorizaţii în privinţa 

sexului şi categoriei de calitate, le 

lipsesc „criteriile de selecţie” necesare, 

fiindcă literatura de specialitate 

este foarte săracă în această privinţă. 

Marea majoritate a vânătorilor 

se bucură şi sunt satisfăcuţi dacă 

Fig. 2. Ţap de capră neagră cu un 

corn rupt, cu certitudine de glonţ 

greşit tras, vânat în munţii Făgăraş 


|N.ŞElARu 

SELECÅiA LA 

CAPRÃ nEAGRÃ 

reuşesc să extragă exemplare cu unul 

din coarne sau ambele rupte ori exemplare 

rănite în prealabil şi vindecate 

total sau nu. Dar sunt oare aceste 

exemplare de selecţie? Anomaliile 

trofeelor şi malformaţiile observate 

sunt de obicei căpătate în decursul 

vieţii, ca urmare a unui accident sau 

unui foc greşit, motiv pentru care nu 

sunt transmisibile urmaşilor. Nu este 

deloc greşit că s-au extras purtătorii 

unor astfel de trofee şi exemplarele 

cu malformaţii din populaţia locală 

de capre negre, diminuând cota de 

recoltă şi salvând indirect exemplare 

de viitor, dar vânarea acestora nu 

constituie „selecţie” în adevăratul 

sens al cuvântului. 

Îmi stăruie în minte un trofeu de ţap 

dobândit în munţii Făgăraş, analizat 

acasă la un prieten (fig.2). Un corn 

rup de la 1/2 din lungime, probabil 

spulberat de vreun glonţ tras imprecis, 

iar celălalt de excepţie. Trofeul 

ar fi avut, cu ambele coarne întregi, 

cca. 117 puncte CIC, ceea ce nu-i 

deloc puțin. Un astfel de ţap, de cca. 

12 ani, ar fi trebuit lăsat să vieţuiască, 

pentru reproducţie, încă 3-4 ani. 

După aceste precizări, absolut 

necesare înţelegerii problematicii 

selecţiei artificiale la capra neagră, 

vom încerca să sistematizăm câteva 

criterii de luat în considerare în practica 

vânării selective a exemplarelor 

din cadrul populaţiilor locale ale 

speciei. 

Ne este de mare folos, comparaţia 

între aspectele exterioare şi trofeele 

exemplarelor aflate în ciopor. 

Mult mai dificilă este, de exemplu, 

luarea deciziei în cazul exemplarelor 

izolate, îndeosebi în condiţii 

de lumină insuficient de puternică 

(dimineaţa devreme, pe înserat şi 

seara). De mare folos ne sunt, de 

asemenea, instrumentele optice prin 

care analizăm aspectul exterior şi 

trofeul: spectiv puternic pe trepied 

sau binoclu foarte bun calitativ, de 

cel puţin 10 x 50. În sfârşit, foarte 

important este timpul pe care-l avem 

la dispoziţie pentru observaţii, de la 

distanţă şi de pe poziţii din care nu 

putem speria caprele observate. În 

aceasta constă dificultatea cea mai 

mare a selecţiei la capre negre. Să te 

apropii suficient de mult de ele, până

Fig. 3. Trofeu ţap negru, cu teaca 

din dreapta ruptă în tinereţe, cel mai 

probabil în urma unui foc de armă 

greşit. Valoarea sub medie a tecii din 

stânga indică o extragere inspirată. 

Fig. 5. Trofeu bizar de capră 

neagră, cu teaca din stânga ruptă 

imediat deasupra cepului osos, în cel 

de-al doilea an de viaţă, dezvoltată 

pe un cep osos afectat şi el printr-o 

lovitură din spate, fisurare la bază şi 

osificare într-o poziţie anormală. 

la 200-300 m distanţă, pentru a putea 

vedea detaliile trofeelor, să găseşti o 

poziţie bună de observaţie, cu vântul 

în faţă şi soarele în spate, să ai timp 

şi cu ce să faci observaţii, să cunoşti 

cât de cât criteriile selecţiei şi să ştii 

să alegi ceea ce este sau pare de calitate 

mai slabă într-o populaţie locală 

de capre negre. Dar numai dacă este 

cazul. Dacă nu, să poţi să-ţi înfrânezi 

pornirea focului şi să cauţi alt ciopor, 

cu gândul că te vei întoarce la primul, 

doar dacă nu vei găsi un exemplar 

mai slab decât cel lăsat în urmă. 

Care sunt totuşi criteriile selecţiei la 

capra neagră? 

Fără pretenţia de a oferi un răspuns 

complet şi convingător, încercăm o 

Fig.4. Trofeu unicorn de capră 

neagră. Lipsa cepului osos din stânga 

şi osificarea aproape completă 

a cicatricei rămase în urma ruperii 

acestuia indică cauza ca fiind un accident 

în primul an al vieţii. 

Fig. 6. Coarne de capră neagră cu 

ambele teci rupte, posibil în urma 

unei prăbuşiri şi agăţări ale acestora 

în timpul căderii, ceea ce a condus 

la smulgerea tecilor de la nivelul 

cepilor osoşi, la rândul lor afectaţi, 

în timp, din cauza dezgolirii. 

sistematizare a ordinii extragerii selective, 

după cum urmează: 

• eventuale exemplare de ambele 

sexe afectate vizibil de boală (râie, 

oftalmie purulentă, albeaţă la un 

ochi etc.), mai ales în condiţiile 

în care le dispare teama de om şi, 

probabil, de prădători; în această 

categorie trebuie incluse şi exemplarele 

cu părul zbârlit, aparent 

murdar, decolorat etc. 

• exemplarele accidentate sau 

rănite grav anterior, care în 

condiţiile aspre din Carpaţi nu 

pot supravieţui. 

• exemplarele cu ambele prăjini 

dezvoltate anormal sau doar cu 

una singură anormală, dezvoltate 


Management cinegetic | 

pe cepi sau cep osos întreg, care 

lasă impresia unei suferinţe sau 

unui accident în tinereţe; fiind o 

situaţia incertă, nu se greşeşte deloc 

extrăgându-se, la orice vârstă, 

purtătorul unui astfel de trofeu 

bizar (fig. 3,4,5 şi 6). 

• exemplarele bătrâne sau mature, 

de ambele sexe, cu coarne 

vizibil scurte şi/sau foarte subţiri, 

dificil de ales, dar nu imposibil, 

prin comparaţie cu celelalte exemplare 

din ciopor, îndeosebi în 

cazul femelelor; ţapii din această 

categorie sunt de regulă observaţi 

izolaţi, fiind în mod frecvent 

lăturalnici, dar uneori găsiţi, în 

perioada împerecherii, şi lângă 

ciopoare. 

• exemplarele mature de ambele 

sexe, cu dimensiunile corporale 

vizibil mai mici decât standardele 

populaţiei locale şi cu trofee sub 

medie. 

După prezentarea ordinii extragerii 

de mai sus, subliniem din nou dificultatea 

selecţiei corecte la capre negre. 

Dacă cineva crede de acasă sau 

din birou că trofeele de capră neagră 

sunt uşor de analizat, de la distanţă, 

se înşeală. Nu trebuie dată crezare 

farsorilor, chiar dacă sunt „doctori” 

în capre negre, care susţin că pot 

număra până şi inelele anuale de 

creştere ale tecilor prin binoclu sau 

spectiv. Sunt doar mincinoşi şi nimic 

mai mult, cărora nu este cazul să le 

acordăm vreo atenţie. Vă veţi putea 

da seama, cei care se mai îndoiesc de 

acest lucru, atunci când vor analiza 

un trofeu de capră neagră, pregătit, 

pe masa de lucru. 

Conştienţi de dificultatea selecţiei 

la capre negre şi de rezultatul îndoielnic 

al acesteia, este bine să 

cumpăniţi de zece ori mai înainte de 

a apăsa pe trăgaci. Pentru ca părerile 

de rău să nu vă sâcâie, dacă aveţi 

pretenţia de vânător corect, mult 

timp după aceea. 

Oricum, vrând-nevrând, vânătorul 

cu armă mai puţin performantă face 

selecţie, extrăgând preponderent 

exemplarele mai puţin vigilente din 

diferite cauze. 

De aceea, închei prin a îndrăzni să 

susţin că restructurarea - pe clase de 

vârste, sexe şi calitate - a populaţiei 

de capre negre ar fi posibilă, în 

condiţiile în care vânarea acestora ar 

fi permisă, în munţii noştri, doar cu 

arme puţin performante. De exemplu, 

cu un singur calibru mare şi 

proiectil mai puţin expansiv, să spunem 

de 9,3 x 62. Susţin doar, fiindcă 

nu pot impune o astfel de reglementare 

restrictivă, precum s-a impus 

într-unul din cantoanele Elveţiei. 

Ilustraţia autorului 

17|

|Însemnări de sezon 

LUCIREA STINSĂ 

De câte ori mă îndrept spre 

Valea Cernei îmi pare că cel 

dintâi căprior pe care l-am 

vânat pe aceste meleaguri 

mă aşteaptă negreşit în locul în care 

l-am răpus, răbdător şi nemişcat ca o 

taină. 

Trecând prin acel loc, amintirea lui mă 

îndeamnă să păşesc cu oarecare smerenie, 

întrebându-mă dacă nu cumva 

am aflat ceea ce căutam. Dar patima 

vânătorească nu se lasă nicidecum 

amăgită... Ea îşi cântă vrăjile ei... 

Mă îndepărtez cu un sentiment ciudat, 

ca şi cum aş fi trecut prin cealaltă 

lume, lăsând în urmă luminişul cel 

decupat în poala dealului şi martor 

mut al secretului meu. De aici urcuşul 

devine tot mai anevoios... Resimt 

efortul depus. Îmi spun că de ar fi să 

văd chiar acum căpriorul căutărilor 

mele nu l-aş putea păstra în cătare, 

căci zvâcnirile propriei inimi mă vor 

împiedica să ţintesc fără a sprijini 

cumva arma. 

Mă opresc la îndemnul paznicului, 

care mă ajunsese din urmă. Ceva 

mai departe de noi, un salcâm uscat 

încă mai domină împrejurimile. 

Pământul sărac şi lutos nu îi mai 

putuse hrăni orgoliul... Iar el murise 

puţin câte puţin, aşa cum ştiu 

să moară copacii cei nedoborâţi: în 

picioare... Ne aşezăm la adăpostul 

rugilor de mur amestecaţi cu tot soiul 

de tufe înmiresmate, păstrându-ne 

câteva coridoare pentru observarea 

împrejurimilor. Acestea aduc cu un 

imens amfiteatru antic, năpădit de 

plante, în a cărui arenă ne-am improvizat 

ascunzişul spre a iscodi gradenele 

din faţa noastră. 

Undeva în stânga, departe, se distinge 

o pată roşiatică, probabil un 

ţap. Privind prin binoclu distingem o 

căprioară. Chiar şi la această distanţă 

vânatul pare că ne-a observat, căci îşi 

întoarce privirea către noi, apoi, cu 

precauţie se îndreaptă către pădure. 

Aşteptarea devine apăsătoare. 

Soarele răzbise peste culmile dealului 

din faţă. Este semnul că în curând 

va trebui să încheiem pânda pentru 

a reveni în dimineaţa următoare. Ori 

nici aceasta nu era prima ieşire... 

Poate că trecerea timpului o percepeam 

ca fiind apăsătoare şi de teama 

zădărniciei aşteptărilor... 

Din pricina caniculei căpriorii sunt 

tot mai greu de văzut pe timpul 

zilei, preferând locurile adăpostite 

şi umbroase. Paznicul mă prevenise 

că singura şansă de a-i întâlni este 

doar în preajma răsăritului însă nu 

mai mult de o jumătate de ceas, precum 

şi seara, la crepuscul, numai că 

atunci este foarte greu să îi ţinteşti, 

darămite să le mai cercetezi coarnele. 

Începuse a mă încerca o undă de 

regret fiindcă refuzasem să întind 

puşca spre un căprior observat în 

ziua precedentă, al cărui trofeu îl 

privisem îndelung cu binoclul şi nu 

avusese darul de a mă impresiona 

într-atâta încât să mi-l doresc. În 

aceste împrejurări, în urmă cu vreo 

cincisprezece ani, nici nu aş mai fi 

stat pe gânduri... Asta mă face să mă 

întreb dacă nu cumva chiar am devenit 

cusurgiu, aşa cum mai în glumă, 

mai în serios, mă etichetează soţia... 

Firul cugetărilor mele se întrerupe 

brusc... Paznicul îmi face semn să privesc 

într-un loc pe care îl scăpasem 

din atenţie, adâncit fiind în lumea 

gândurilor. Un căprior se oprise între 

două pâlcuri de copaci, care erau 

despărţite de tufe atât de înalte încât 

îi acopereau trunchiul. După poziţia 

capului părea a fi cu partea stângă a 

corpului înspre noi. Însă la fel de bine 

ar fi putut fi expus cu faţa, iar capul 

să îl fi ţinut întors înspre dreapta. 

Coarnele i se distingeau ca o cunună, 


Foto: M.Popescu 

Foto: D.L.Hodoneanțu 

părând nefiresc de groase. Pentru o 

clipă m-am întrebat dacă nu cumva, 

printr-o curiozitate a naturii au rămas 

veşnic îmblănite. Dar este posibil să fi 

fost şi încărcate cu frunze ori cu fân. 

Totuşi sunt convins că mai degrabă 

lumina care ne pica din faţă i-a accentuat 

geometria, cam tot aşa cum 

iarna, potârnichea văzută pe zăpadă 

pare a fi mai degrabă făzăniţă. Cu 

siguranţă este un exemplar de trofeu ! 

Simt încuviinţarea însoţitorului meu 

atunci când epolez. Instinctul îmi 

spune să nu abat ochirea de baza 

gâtului, pe care încă îl mai disting 

în marea de tufe, deşi aşa cum este 

poziţionat m-ar fi ispitit teribil să 

ţintesc locul în care presupuneam a 

se afla toracele. Şi, după cum aveam 

să aflu mai târziu, asta s-a dovedit a fi 

o hotârâre crucială... 

Focul sparse tăcerea. Ştiam că îl 

nimerisem... 

...Drumul până într-acel loc mi 

s-a părut ca o eternitate. În plus, 

desimea tufelor care îmi înghiţiseră 

prada nu părea de departe atât de 

abundentă şi încâlcită. Tocmai începuse 

să mă cuprindă un sentiment 

de nesiguranţă amestecat cu teama 

eşecului, când tovarăşul meu mi-a 

strigat că l-a găsit, curmându-mi cea 

din urmă grijă... 

ţapul căzuse nu departe de salcâmul 

uscat. Abia de aici, de sus, am putut 

să observ că acesta era aplecat pe o 

parte, iar căpriorul meu se sfârşise 

încercând să imite poziţia salcâmului. 

Părea că frumuseţea lui fusese 

deja răsplătită de către cineva neştiut 

cu un medalion, pe care i l-a dăruit 

pentru a-l purta la piept. În realitate 

nu era decât lucirea stinsă a sângelui 

rănii, lăsate de glonţul care-i sfâşiase 

inima... 

MARIUS POPESCU

Scălda lumina obcina 


Nu puteam să fiu decât într-o odaie 

de oaspeţi, sau casa mare, aşa cum 

e numită în Bucovina camera 

în care sunt păstrate lucrurile cele mai 

de preţ ale casei bătrâneşti. Covoarele 

de pe pereţi, candelabrul de bronz, 

agăţat de grinda aparentă din mijlocul 

tavanului, perdelele frumos ţesute, 

care cuminţeau razele soarelui, mobila 

veche, din lemn masiv, ceasul cu cuc 

agăţat lângă uşă, toate îmi spuneau că 

mă aflam într-o casă veche, tradiţională. 

Dar mai ales coarnele de cerb şi căprior 

agăţate aproape unele de altele, ca întro 

adevărată expoziţie, îmi dădeau ştire 

că eram în casă de bucovinean. Perna 

plină pe care îmi odihneam capul mă 

cuprinsese pe după umeri, cu grijă 

părintească. Îmi era bine, găsisem un 

loc liniştit şi paşnic în care mă simţeam 

la adăpost de încrâncenările şi tensiunile 

cu care aproape că mă obişnuisem să-mi 

fac slujba la oraş. Fără să mă sfiiesc, îmi 

doream chiar ca acea stare plăcută să se 

prelungească la nesfârşit, să nu mă mai 

rupă nimic din echilibrul care mă cucerise 

în acea dimineaţă. sau poate că nu 

mai era dimineaţă? Începeam să cobor 

din levitaţia în care mi se părea că mă 

aflam. O primă reacţie, abia potolită, 

mă îndemnă să sar din patul curat în 

mijlocul odăii, să mă îmbrac rapid, cu 

grabă de militar alarmat şi să mă reped 

afară, unde sigur mă aştepta… Şi ce 

dacă mă aştepta? Acum aveam timp, era 

timpul meu, din concediul binemeritat 

şi îl puteam folosi după pofta inimii. 

De asta evadasem din haosul în care mă 

obişnuisem să trăiesc, în mijlocul căruia 

se aflau toate cele care îmi aparţineau şi 

care îmi storcea uneori vlaga şi speranţa 

până la refuz, la acel refuz de a înţelege 

de ce trebuia să le suport aşa cum erau 

orânduite, de ce trebuia să aparţin acelei 

lumi, de ce nu aveam niciodată curajul 

să mă despart definitiv de nebunia 

societăţii pentru care „a fi” însemna 

doar acumulare materială şi nimic mai 

mult. Poate că dimineaţa aceea avea 

ceva diferit de celelalte dimineţi pe 

care le trăisem până atunci. Poate că 

văzduhul era mai curat, lumina mai 

clară, soarele mai strălucitor, iar toate 

acestea însumate îmi dezvăluiau altă 

faţă a lumii. Mi se părea acolo, în odaia 

simplă şi curată a unei case bătrâneşti 

din Bucovina, că adevărata faţă a lumii 

era cu totul altceva decât mi se năzărise 

mie că văzusem în cei aproape patruzeci 

de ani de existenţă. Privind 

liniştit la coarnele frumos aliniate 

pe pereţii odăii descopeream un 

adevăr pe care, în subconştientul meu, 

îl înţelesesem şi care merita să-l aduc 

la suprafaţa trăirilor, pentru că îmi vorbea 

despre însăşi existenţa mea ca fiinţă 

raţională. Mă ajutau să descopăr în sine 

un alt individ, un altfel de membru al 

speciei înclinate către acaparare, către o 

iluzorie dorinţă de confort şi siguranţă 

materială, gata în orice clipă să profite 

la maximum de orice oportunitate, doar 

pentru a se simţi la adăpost de lipsa unui 

confort oarecare. Atmosfera simplă şi 

împăciuitoare din camera de oaspeţi în 

care mă trezisem îmi spăla sufletul de 

mocirla îngrijorărilor şi incertitudinilor 

pe care le încearcă la un moment 

dat fiecare om prins în hora tot mai 

rapidă a societăţii. Dorisem nespus 

câteva zile de primenire a sufletului, 

de descărcare a tensiunilor 

de tot felul acumulate peste an. De 

abia acum, la sfârşit de primăvară 


putusem să mă rup din încătuşarea 

problemelor şi obligaţiilor pe care le 

aveam. Hotărât să nu-mi amintesc nici 

măcar pentru o fracţiune de secundă 

lumea din care evadam, mi-am luat 

arma de vânătoare şi autorizaţia necesară 

şi îmi făcusem pierdută urma printre 

obcini, lăsând ostentativ pe birou telefonul 

de serviciu. Aici în patul de lemn, 

înfăţat cu aşternuturi proaspete din 

pânză de casă mi se părea că descoperisem 

o altă lume, în care timpul curgea 

mult mai domolit, iar liniştea care umplea 

cu aripile ei încăperea mi se părea 

o nevăzută pasăre măiastră, ale cărei 

ouă nu puteau fi decât din aurul tăcerii. 

Nu mă grăbeam deşi poate că s-ar fi 

cuvenit să sar numai decât din pat şi să 

mă pregătesc de incursiunea în natura 

neîntinată care îmi aştepta binevoitoare 

paşii. Îmi plimbam ochii de la o panoplie 

la alta măsurând coarnele de pe pereţii 

camerei. Nu erau foarte impozante, nici 

măcar nu erau trofee, ci cu siguranţă erau 

lepădate şi montate cu pricepere de un 

meşter local pe tăbliţe frumos sculptate. 

Nu aveau valoare cinegetică, dar parcă 

încercau să-mi spună ceva mai important 

decât numărul de puncte CIC. Un 

om le adunase din pădure aşa cum erau, 

simple şi destul de mici. Le pusese însă 

la loc de cinste, în odaia de oaspeţi, cu 

mândria de a avea asemenea lucruri în 

casă, cu dragoste pentru animalele care 

le pierduseră la soroc. Pentru acel om 

nu era important dacă valorau mai mult 

sau mai puţin după punctaj. Valoarea 

era pentru el alta. Acelea erau coarne de 

cerb, o sălbăticiune care încă mai popula 

obcinile şi înnobila munţii cu trupul, cu 

glasul şi cu viaţa sa. De la omul acela trebuia 

ca eu să înţeleg că valoarea vânatului 

nu stă în trofeul său ci în fiinţa sa, 

după cum nici omul nu poate fi apreciat 

după titluri şi conturi, ci după conduită. 

M-am ridicat din pat zâmbind. Gândurile 

de dimineaţă îmi deschideau perspectiva 

unei zile darnice în frumuseţe 

şi valoare sentimentală. Era o zi din 

viaţa mea, doar una, doar poate cea mai 

frumoasă, pentru că începuse cu o nouă 

lumină pentru mine. Gata de aventură 

am ieşit afară cu zâmbetul pe buze. În 

curtea mică a casei bătrâneşti mă aştepta 

pădurarul, un om uscăţiv, nici bătrân, 

nici tânăr, în ochii căruia am citit repede 

o undă de neîncredere. 

- Bună dimineaţa, m-a întâmpinat cu 

politeţe. Cred că ar trebui să pornim 

deja! 

- Bună dimineaţa, am răspuns cu bună 

dispoziţie. Eu sunt gata de drum! 

- Foarte bine, dar nu vă luaţi şi puşca? 

întrebă cu vicleană mirare pădurarul. 

- Nu, nu o iau, pentru că azi mergem 

doar să salutăm sălbăticiunile! 

Omul se uită lung la mine şi poate mi 

s-a părut, poate că nu, din ochii lui 

dispăruse brusc orice umbră de neîncredere. 

CAsIAN BALABAsCIUC 

19|

CÂINELE de VÂNÃTOARE 

PRIMUL AN, PRIMII PAȘI (II) 

Am parcurs în numărul 

anterior câțiva pași 

alături de tânărul 

nostru partener, cățelul 

de vânătoare. Așa cum 

menționam, primul an din 

viața câinelui de vânătoare 

nu este deloc simplu, ca 

să nu spun ușor, având în 

vedere numărul imens de 

noutăți și cunoștințe pe care 

le capătă în situații, cel puțin 

la început, mereu și cu totul 

noi. Iar noi suntem cei care 

îi prezentăm toate aceste 

noutăți, bineînțeles majoritatea 

fiind în strânsă corelație 

cu vânătoarea. Este foarte important 

ca totul să fie prezentat 

cu atenție, pas cu pas, fără 

a forța sau impune, raportându-ne 

permanent la nivelul 

de cunoștințe deja atins pentru 

a fi siguri că noua lecție 

a fost înțeleasă, acceptată 

și va fi reținută pe viitor. 

Am trecut în revistă 

prezentarea cuștii și 

importanța “socializării” 

cu alți oameni și alți câini. 

Să vedem acum alți câțiva 

pași ce urmează să-i facă 

tânărul patruped pe drumul 

cunoșterii în primul an. 

TERENUL DE 

VâNăTOARE 

fie el câmp deschis cultivat 

sau înțelenit, pădurea 

cu desișuri, stufărișul sau 

crângurile luminoase, toate 

vor fi într-o bună zi locurile 

pe care vom vâna cu “juniorul” 

de azi. Peste tot sunt 

o sumedenie de lucruri noi, 

unele chiar derutante, altele 

care pot produce inițial 

teamă, toate aducând imagini 

și mirosuri nemaiîntâlnite 

de tânărul nostru partener. 

Este recomandat să-l lăsăm 

liber – eventual la început o 

cordelină suficient de lungă 

pentru a-i crea sentimentul 

de libertate totală, să inspecteze 

singur, să miroasă 

și să stârnească vietățile naturii 

cu care se va întâlni. Nu 

trebuie forțat, nu trebuie tras 

sau împins. Singur va face 

cunoștință cu ele, iar noi vom 

fi acolo pentru a-l încuraja în 

inițiativele sale și pentru a-i 

da încredere că nu e singur și 

are un “partener” mai mare 

și experimentat. Toate acestea 

îi vor spori încrederea în 

sine, îi vor stimula și dezvolta 

instinctele vânătorești și 

nu în ultimul rând îi vor spori 

condiția fizică pregătindu-l 

cu fiecare pas pentru partidele 

de vânătoare ce îl așteaptă. 

PE MALUL 

APEI 

totul este “altceva”. Terenul solid 

de sub picioare devine lichid, 

ceva cu totul neobișnuit dar 

care poate fi un loc de joacă 

fantastic. De fiecare dată 

când am ieșit pe malul apei 

– am preferat o mică baltă 

și nu o apă curgătoare, întro 

zi suficient de caldădupă 

ce apele s-au încălzit 

binișor. Am intrat primul în 

apă și mi-am “făcut de lucru” 

cu o lansetă, fără măcar 

să-l chem. A fost intrigat și 

după câteva ture în sus și în 

jos pe mal nu a mai rezistat 

și a încercat singur “materia 

mișcătoare”. A ieșit relativ 

repede după primul contact 

cu apa dar eu am rămas tot 

în apă și chiar un pic mai 


departe, așa cam până pe 

la genunchi. Nu a rezistat 

tentației și a intrat după 

mine, gata, gata să piardă 

contactul cu fundul apei. 

S-a retras, dar a revenit cu 

salturi și chiar m-a depășit. 

Așa a început “joaca” cu apa 

și cunoașterea noului univers 

mișcător... Cu siguranță mai 

târziu joaca aceasta inocentă 

ne va răsplăti cu un câine 

care nu se teme de apă și 

intră în ea chiar cu plăcere! 

ARMELE DE 

VâNăTOARE 

șI FOCUL DE 

ARMă 

sunt de cele mai multe ori 

considerate drept cel mai 

dificil pas de trecut pentru un 

tânăr cățel de vânătoare. Studiile 

au demonstrat că nici un 

câine nu se naște cu teama 

de armele de vânătoare și 

mai ales de focul acestora. 

Este drept că unele rase, hai 

să le numim mai “delicate” 

dacă ne este permis, sunt mai

sensibile la zgomotul armei 

de vânătoare, de fapt la orice 

zgomote de o asemenea amploare, 

și pot prinde frică de 

ele. Dar cu atenție, răbdare și 

din nou răbdare, putem învăța 

cățelul că focul de armă este 

de fapt semnalul că ceva 

bine se petrece și că va primi 

răsplata tocmai prin vânatul 

doborât pe care îl poate acum 

căuta, găsi și mai ales aporta 

cu atâta plăcere stăpânului. 

După ce am parcurs aceste 

câteva etape, este drept în 

teorie, cu siguranță veți 

înțelege importanța acestor 

primi pași în primul an de 

viață al tânărului patruped. 

Cu siguranță veți dedica 

timpul și mai ales răbdarea 

necesară – nu uitați, este de 

fapt un antrenament “în doi” 

și, în timp, vă veți putea bucura 

de efortul făcut și de 

răsplata binemeritată din 

partea noului dumneavoastră 

partener de vânătoare! 

ALExANDRU CODRIN 


Cum vĂd Câinii 

De câte ori nu v-aţi întrebat privându-vă 

câinele de vânătoare : „Oare cum mă vede?” 

O întrebare frecventă căreia oamenii 

de ştiinţă au reuşit să îi dea răspuns. 

Ştim că din punct de vedere anatomo-fiziologic 

ochiul câinelui este comparabil cu 

cel al omului, însă nu identic. Diferenţa se 

datorează evoluţiei unuia în comparaţie cu 

celălalt, ochiul uman evoluând spre o vedere 

diurnă, în timp ce ochiul canin prezintă o vedere 

nocturnă mai bună. Se pare că, în ceea ce 

priveşte văzul, omul vânător şi câinele prădător 

au evoluat într-o manieră complementară. 

Dar, pentru a simplifica, iată care sunt structurile 

care determină deosebirea vederii la 

om şi câine. În primul rând, câinele întâmpină 

o anumită dificultate în acomodarea imaginii 

de aproape văzând mai bine la distanţă, 

unde nu este necesară o acomodare a ochiului. 

În structura retinei intră celulele fotosensibile 

care recepţionează lumina transformând-o în 

impuls nervos, acestea fiind celule cu conuri şi 

celule cu bastonaşe. Bastonaşele sunt foarte sensibile 

la lumină şi deci foarte utile pentru vederea 

nocturnă în timp ce conurile intră în funcţiune 

atunci când intervine o abundenţă de lumină, 

având rol în diferenţierea detaliilor şi culorilor. 

Cunoscând funcţia bastonaşelor şi a conurilor, 

deducem că la câine numărul de bastonaşe 

este superior celui al ochiului uman, în timp 

ce, din contră, ochiul uman se caracterizează 

printr-un număr mai mare de conuri. 

O altă întrebare pe care ne-o punem este cea 

referitoare la percepţia culorilor şi la intensitatea 

cu care câinele le poate recunoaşte. 

Retina umană are trei tipuri de conuri care conţin 

un pigment diferit, astfel că văzul omului, ca cel 

al primatelor, este tricromatic. Lipsa unui tip de 

conuri cauzează dicromia, un defect de vedere a 

Foto: A. Ioriatti 


culorilor cunoscut şi sub denumirea de daltonism. 

Câinele are două tipuri de conuri şi, prin urmare, 

are o vedere redusă a culorilor în raport cu cea a 

omului. De fapt îi lipseşte percepţia verdelui. Pentru 

aceasta, câinele – ghid recunoaşte cu greutate 

verdele semaforului, aceeaşi dificultate o întâlneşte 

şi câinele care trebuie să găsească o minge 

galbenă într-o pajişte verde. Dacă la vânătoare 

vreţi să fiţi bine perceput de câine, evitaţi să vă 

îmbrăcaţi în verde într-un mediu ambiental verde. 

O altă consideraţie o reprezintă unghiul vizual, 

care reprezintă unghiul de vedere al fiecărui 

ochi. La om, unghiul vizual al unui ochi este dat 

de deschiderea angulară a vederii: cu un ochi 

omul vede dintr-un anume punct până în altul. 

Când unim câmpurile vizuale ale celor doi ochi 

vom avea suprapunerea câmpului vizual al celor 

doi ochi şi două zone: la dreapta şi la stânga, 

unde cele două câmpuri nu se suprapun. Unde 

cele două câmpuri se suprapun avem o imagine 

clară şi tridimensională, în zonele ocupate de 

un singur câmp avem o vedere bidimesională. 

Omul are ochii în poziţie frontală şi apropiaţi. 

La câini poziţia ochilor variază în funcţie de 

rasă, de la ochiul rotund şi frontal (la câinii 

cu botul scurt) până la ochiul „migdală” 

(la câinii cu botul lung, precum ogarii). 

Câinii noştri de vânătoare se găsesc într-o 

poziţie intermediară, având un unghi vizual mai 

mult sau mai puţin amplu. Conceptul de con vizual 

ne face să luam în consideraţie modul de 

dispunere a ochilor. La prădători aceştia sunt 

dispuşi în poziţie frontală sau sub-frontală, în 

timp ce la prăzi sunt în poziţie laterală. Aceasta 

înseamnă că prăzile, în general cele adaptate 

fugii, au un unghi vizual care în timpul cursei le 

permite să vadă prădătorul care le urmăreşte. 

A.I. 

21|

|Tir și Balistică 

STEYR MANNLICHER 

DUETT, PRIMA ARMĂ MIXTĂ 

PRODUsĂ DE CUNOsCUTA FIRMĂ 

AUsTRIACĂ 

A 

încerca să rezumăm istoricul celebrei firme austriece, 

care va împlini în curând 150 de ani, ar lua 

prea mult spaţiu şi ar abate atenţia cititorilor de 

la evenimentul – surpriză al expoziţiei IWA Nürnberg 

din martie 2012: steyer Mannlicher a prezentat prima 

sa armă mixtă, un bock cu două ţevi. se numeşte Duett, calibrul 

ţevii superioare lise este 12/76, cea ghintuită urmând să 

aibă o paletă largă de calibre. Două plăci mari, înşurubate pe 

laturile basculei, prezintă diverse specii de vânat, fie imprimate 

superficial cu ajutorul laserului (la modelul standard), 

fie gravate în mod clasic, la modelul Elegance, arătat în Fig. 

1. Ele pot fi oricând schimbate după dorinţă. 

În nr. 2/2012 al revistei Deutsche Jagd Zeitung, expertul 

Norbert Klups a comentat, după ce a testat în poligon 

şi fotografiat, arma deja apărută pe piaţa germană. Pentru 

fabricarea ţevii lise, a mecanismului ei şi a sistemului de 

reglaj al convergenţei tirului cu glonţ - respectiv cu proiectil 

unic – între cele două ţevi, firma austriacă a apelat la firma 

Fig 3 

Merkel din suhl, toate celelalte 

componente ale firmei fiind 

produse în oraşul steyr. 

Arma testată are ţeava lisă de 

calibrul 12/76, cu interiorul 

cromat, demi-choke, iar cea 

ghintuită are calibrul 8x57 

IRs, ambele fiind lungi de 60 

cm (Fig.2). Alte calibre cu 

glonţ disponibile în prezent sunt următoarele : .222 Rem., 

.243 Win., 7x65 R, .30-06 springf., .30 R Blaser şi 9,3 x 

74 R. Bascula este din Dural, având însă incluse piese din 

Fig 4 

Fig 2 

oţel în punctele unde rezistenţa 

trebuie să fie maximă (Fig.3). 

La baza lor, cele două ţevi fac 

parte dintr-un monobloc de 

oţel, cu două gheare dedesubt, 

care se vor prinde în partea de 

jos a basculei (Fig.4). În Fig. 5 

se vede lateral unul dintre cele 

două mecanisme de dare a focului, 

cu arcuri spiralate. Ele 

sunt armate prin împingerea 

butonului situat în spatele 

cheii de pe gâtul patului, care 

trebuie acţionată lateral pentru bascularea ţevilor. Când 

se deschide arma, mecanismele se dezarmează automat. 

Trăgaciul anterior, care declanşează focul ţevii lise, a cedat 

la o greutate de 1400 g, cel posterior la greutatea de 1700 g. 

Gheara extractoare, unică pentru ambele ţevi, iese din 

Fig 1 

partea de sus a monoblocului 

(Fig. 6). Ţeava de glonţ 

flotează liberă la capăt, într-un 

manşon (prins de şina dintre 

ţevi), care îi permite dilatarea 

în lungime, dacă se încălzeşte 

după tragerea succesivă a 


unor gloanţe, izolând-o în acelaşi timp de încălzirea ţevii lise 

(Fig. 7). În Fig. 8 vedem indicate prin săgeţi roşii cele două 

şuruburi care permit reglarea în înălţime şi pe orizontală a 

tirului cu glonţ faţă de tirul cu 

proiectil unic al ţevii lise. Pentru 

ochirea mecanică există, pe 

şina prismatică lată de 11 mm, 

un înălţător reglabil lateral, cu 

deschiderea în formă de V şi o 

cătare metalică. Optica are un 

sistem simplu şi bun de fixare 

în două şanţuri. 

Patul este din lemn de nuc 

finisat cu ulei, are obrăzar 

bavarez şi muchia superioară 

în formă de spinare de porc. O placă elastică acoperă talpa. 

Greutatea armei este de numai 2900 g, totuşi reculul nu a fost 

puternic resimţit, graţie patului de o 

formă reuşită. Câteva cartuşe de 12/76 

trase la 35 m au avut 68% din alicele 

de 3,5 mm în cercul de 75 cm, cu o 

bună acoperire a celor 16 câmpuri. Trei 

focuri cu proiectile Brenneke super 

MAG au dat la distanţa de 50 m un cerc 

de dispersie de 58 mm. Acesta a coincis 

cu cercul de dispersie de 18 mm al 

celor 5 focuri trase prin lunetă la 100 m 

cu gloanţele Brenneke TIG de cal. 8x57 

Fig 5 

Fig 6 

Fig 7 

IRs, grele de 12,8 g. Reglajul convergenţei tirului ţevilor a 

fost deci excelent ! 

Firma importatoare AKAH a oferit în Germania modelul 

standard cu 2490 euro, iar modelul Elegance cu 2790 euro. 

Un preţ bun pentru o armă de calitate medie, modernă, uşoară 

şi maniabilă. 

Matei TĂLPEANU 

Fig 8

Din galeria câinilor 

pomeniţi în istorie 

Simpaticul şi utilul patruped a 

apărut, alături de Homo sapiens, 

în ipostaza de ajutor 

al acestuia, printr-o reuşită formă 

de simbioză, la început omul preistoric 

– strămoşul nostru – apropiind 

câinele spre a-l sprijini în 

aspra luptă pentru existenţă. În 

timp, în cursul celor peste douăzeci 

de mii de ani, de când câinele 

iubeşte şi slujeşte statornic şi cu 

credinţă omul, s-a dezvoltat şi latura 

afectivă reciprocă, câinele dând 

dovadă de un inegalabil ataşament 

şi devotament. Încă din acel stadiu al 

dezvoltării lor, ambele fiinţe se supuneau 

unei ordini sociale; omul preistoric 

în clanul din care făcea parte, 

străbunul câinelui în haita de care 

aparţinea. Această structură socială, 

oarecum „asemănătoare”, i-a permis 

câinelui să se apropie de clanul omului 

recunoscându-l pe acesta ca un 

partener de rang superior. Astfel s-a 

închegat prietenia om-câine pentru 

vecie, unică în felul ei în lume, cu 

diversele ei forme în timp şi spaţiu. 

În străvechile documente scrise 

ale iranienilor, din primul mileniu 

înaintea erei noastre, în 

capitolul care se referă la facerea 

lumii, se spunea: „Vocea 

lui îndepărtează răufăcătorul”. 

În Persia, Asiria şi Babilon, utilitatea 

câinelui era la loc de cinste. Egiptenii 

vechi erau renumiţi în privinţa cultului 

pentru animale, câinele jucând 

un rol de seamă în cultul religios. 

Câinele era iubit și de greci. El a 

fost sculptat în mii de feluri, poeţii 

şi prozatorii îi preamăreau vitejia şi 

fidelitatea. Aesopus, cu aproximativ 

2 500 ani în urmă, şi-a conceput 

minunatele poveşti animaliere, 

în care sunt nenumărate exemple 

care evidenţiază calităţile câinelui. 

Aristotel s-a grăbit să facă şi o clasificare 

a câinilor din acele vremuri. 

„Părintele scrierilor istorice”, 

Herodot, în cartea despre sciţi 

scria : „… trăiesc din vânătoare, 

în modul următor: vânătorul 

pândeşte vânatul din arbore, are 

calul în apropiere, apoi sare pe el şi 

îl goneşte, iar câinele îl urmează.” 

În continuare câteva exemple, în 

general cunoscute de iubitorii de câini. 

Grand Old Irma a fost femela airedaleterrier 

care în cel de-al Doilea 

Război Mondial a salvat peste 

200 de oameni, dezgropându-i de 

sub ruinele Londrei bombardate. 

Un collie din Texas, pe nume 

Tareg, a fost declarat erou 

naţional în SUA salvând întrun 

singur an viaţa a patru copii, 

gata să fie călcaţi de automobile. 

Câinele Rocky din Veneţia a rămas 

neclintit, timp de peste 55 de zile, 

în faţa spitalului unde se afla internat 

stăpânul său. Oamenii din 

împrejurimi au remarcat repede 

câinele şi, înduioşaţi, i-au oferit 

hrană şi apă. Rocky a primit cu 

recunoştinţă ajutorul, dar nu s-a 

dezlipit de la locul său decât când 

şi-a văzut stăpânul ieşind din spital. 

Împăratul Napoleon Bonaparte a 

ridicat un monument la Austerlitz în 

memoria câinelui Moustache, care a 

salvat steagul regimentului de gardă. 

Câinele favorit al Mariei Stuart 

a însoţit-o pe nefericita regină a 

Scoţiei la eşafod, dându-şi şi el 

sfârşitul de amărăciune la câteva 

zile după moartea stăpânei sale. 

De neuitat rămâne pilda căţelei Paritas 

a lui Alexandru Macedon, care 

s-a angajat în luptă cu un elefant, 

salvându-şi stăpânul cu preţul vieţii. 

La Orgo-San Lorenzo o statuie 

evocă devotamentul de necrezut al 

câinelui Fido. Stăpânul său pierise 

la bombardarea oraşului în 1943. 

Fido a continuat să-l aştepte zi 

de zi la o staţie de autobuz. După 

multe luni, la o festivitate, primarul 

oraşului tocmai îi prindea pe zgardă 

„medalia de aur pentru devotament”, 

când Fido a rupt-o la fugă. 

Era ora când sosea autobuzul… 

Pe când era tânăr, lordul Byron 

căzuse într-o prăpastie de unde a 

fost salvat de curajul şi fidelitatea 

câinelui său Boatswain. În amintirea 

acestuia, marele poet englez a 

scris câteva rânduri rămase celebre 

în care îşi exprimă tristeţea care a 

încercat-o la moartea lui, precum 

şi lipsa de consideraţie de care au 

parte adesea câinii din partea oamenilor. 

Şi ca acest lucru să nu se 

întâmple şi cu Boatswain, Byron i-a 

compus un epitaf ce i-a fost pus pe 

mormânt, care sună astfel : „Aici 

odihnesc rămăşiţele unui suflet care 

a posedat frumuseţea fără vanitate, 

forţa fără insolenţă, curajul 

fără ferocitate, într-un cuvânt toate 

virtuţile omului fără a avea viciile 

sale”. Acest elogiu, care ar putea 

aduce o linguşire dacă ar fi înscris 

pe urna unei cenuşi umane, nu este 

decât un just omagiu adus memoriei 

lui Boatswain, câine născut în 

Terra Nova în mai 1803, mort la 


SC SURAKI SRL, producător autorizat conform legislației 

europene în prelucrarea cărnii de vânat, este interesată 

în achiziționarea vânatului mare în carcasă, destinat 

producției de mezeluri, comercializate sub marca “TOLBA 

VâNăTORULUI”. Oferim posibilitatea încheierii de contracte 

pe termen lung. 

Detalii la numerele de telefon 

0752 525 142 sau 021 411 62 30 

E-mail: florin.blidarescu@suraki.ro sau 

suraki@suraki.ro 

www.suraki.ro 

Newstead, la 18 noiembrie 1808. 

Binecunoscuta Molda, deşi poate 

numai sub formă de legendă, 

a rămas celebră în întemeierea 

Moldovei de către Dragoş Vodă. 

Aflat în pragul morţii, Mozart a 

dedicat o duioasă melodie câinelui 

Bimberle, piesă rămasă neterminată. 

Pudelul lui Richard Wagner avea 

locuri rezervate la teatrul de 

operă… Dragostea pentru câini 

s-a manifestat şi în scrierile lui. Exemplul 

ni-l oferă neuitatul Kuidan 

din drama lirică Tristan şi Isolda. 

Nic. STRăVOIU 

Monumentul pe care Byron l-a ridicat în memoria lui Boatswain și pe care a 

scris : „Aici odihnesc rămăşiţele unui suflet care a posedat frumuseţea fără 

vanitate, forţa fără insolenţă, curajul fără ferocitate, într-un cuvânt toate 

virtuţile omului fără a avea viciile sale” 

23|

Miros de 

primăvară Foto: 

Deseori, în ultimii ani, ne întrebam: “unde sunt zăpezile de altă dată?”. Începutul 

lui 2012 însă ne-a liniştit deocamdată pentru încă aproape un an de 

zile şi iată cum întrebarea nu mai este de actualitate, ba chiar ne-a transmis 

un pic de sperietură! Cu ce urmări pentru animalele sălbatice, păsări, păduri, 

arboret şi nu numai, rămâne de văzut! 

Dincolo de spaimele trecutului datorate zăpezilor, viscolelor, lipsei posibilităţilor de 

a transporta hrana animalelor în câmp, la pădure şi oriunde vânatul mare şi mic 

era izolat şi supus la flămânzire, memoria a reţinut acţiunile continue ale paznicilor 

de vânătoare, vânătorilor - localnici din zonele împădurite, ale stufurilor din zonele 

îngheţate şi ale ogoarelor - care în lupta cu nămeţii cât casa nu au precupeţit niciun 

efort. Atât cât au putut, au facut! 

Dincolo de cunoscutele „Zile ale Babelor”, apoi „Zăpada Mieilor” sau „Zăpada Berzelor”, 

cu toţii ne-am apropiat de mirosul de primăvară al pământului înverzit, 

plin de gingaşe şi multicolore minuni ale naturii, vizitate de neobositele albine, 

plin de ogoare în ale căror covoare de orz, bine-nfrăţit, aleargă jucăuşi, zburdalnici 

„urecheaţi” şi se odihnesc plăcut suave căprioare, iar mai spre pădurile înmugurite 

dispar ca potârnichile, vărgaţii purceluşi, părinteşte apăraţi de mama lor cea neagră 

şi colţoasă. 

Natura-i într-o forfotă a rânduielilor de milenii neschimbate. Se zice că „toamna se 

numără bobocii”. Vânătorii, însă, îi numără primăvara, pentru ca până toamna să-i 

păzească de relele lumeşti şi apoi, după datină, şi mai departe. 

Ca şi femeia, şi lumea florei şi faunei feminine păstrează aceeaşi ordine; aşa cum 

femeia este cea care dă viaţă, creşte şi iubeşte progenitura, tot la fel se întâmplă şi-n 

lumea vânatului de orice fel şi de oriunde. Câtă asemănare! Cât echilibru! 

În această lună de primăvară, gândul meu sincer se îndreaptă spre cititorii revistei 

„VPR”, spre cei ce apără cu convingere spaţiul cinegetic al României, într-o perpetuă dar 

ascendentă trăire. 

Tuturor le doresc sănătate, putere de muncă, vise împlinite, speranţă şi CREDINţă în acest 

„un nou început” plin de LUMINă! 

CONSTANTIN TRAIAN RăDAN 


Ghe.Strete 

Foto: C.T.Rădan

|File de istorie 

Date asupra altor specii de mamifere din județele Buzău, 

Râmnicul Sărat și Ialomița din perioada 1937-1949 

|Sorin GEACu 

(Continuare din numărul IV ) 

c).IEPURE 

Pe teritoriul judeţului Buzău numărul 

de exemplare vânate s-a redus drastic 

către anul 1947, astfel : 6835 în 

intervalul 1 aprilie 1941-31 martie 

1942, 8401 în intervalul 1 aprilie 

1942-31 martie 1943 (fig. 1), 5447 

în intervalul 1 aprilie 1943-31 martie 

1944, 4724 între 1 aprilie 1944 şi 31 

martie 1945, 2513 între 1 aprilie 1945 

şi 31 martie 1946 şi 1273 în perioada 

1 aprilie 1946-31 martie 1947. 

Pe văile Slănicului şi Câlnăului se 

vânaseră mulţi iepuri în anul 1942. 

În luna octombrie 1942 se intenţiona 

organizarea la Buzău a unui « subcentru 

de dirijare a vânării iepurilor ». 

Datorită unor boli, între 1 aprilie 

1943 şi 31 martie 1944 s-a constatat 

diminuarea populaţiilor de iepuri în 

zona de câmpie a judeţului. Reducerile 

au fost semnalate încă din luna 

noiembrie 1942. Ulterior, în raportul 

pe intervalul 1 aprilie 1945-31 martie 

1946 al Inspectoratului de Vânătoare 

Buzău era subliniat că iepurii « s-au 

împuţinat extrem de mult ». Apoi, în 

perioada aprilie 1946-mai 1948 iepurii 

erau « foarte rari » în judeţul Buzău. 

Pagube produse de aceştia în unele 

livezi s-au semnalat în intervalul 1 

aprilie 1946-31 martie 1947. La 29 

decembrie 1948 iepurii au produs 

mari pagube în pepiniera de la Aldeni. 

Limita nordică a arealului iepurilor 

era în 1948 dată de aliniamentul 

localităţilor Vintilă Vodă-Mânzăleşti- 

Meledic-Lopătari-Bozioru-Trestia. 

Pe alocuri iepurii formau populaţii 

numeroase în judeţul Râmnicu 

Sărat. Aşa a fost cazul cu cele observate 

în 1937 lângă Măxineni, 

în 1938 lângă Mihălceni, Băleşti, 

Gologanu, Măicăneşti, Pardoşi, 

Murgeşti, Petreanu şi Mărtineşti, 

în 1939 lângă Racoviţa, Stăvărăşti, 

Vârteşcoiu, Zoiţa, Pitulaţi, Dălhăuţi, 

Olăneasca, Ariciu, Amara, Corbu şi 

Slobozia Ciorăşti, în 1941 lângă Gologanu 

şi 1942 lângă Maluri şi Dălhăuţi. 

Lângă Grebănu numai la 

vânătoarea organizată în ziua 

de 6 decembrie 1942, recolta 

obţinută a fost de 50 de exemplare. 

În luna mai 1943, Inspectoratul de 

Vânătoare Judeţean raporta Ministerului 

Agriculturii şi Domeniilor, faptul 

că densitatea iepurilor în regiunea 

de câmpie era de 1 exemplar/10 ha. 

Tot această instituţie, semnala 

că « în vara anului 1945, iepurii 

au fost afectaţi de câinii vagabonzi 

şi de la stânele de oi, care ajutaţi de 

ciobani se îndeletnicesc în timpul zilei 

cu căutatul şi prinderea iepurilor ». 

În raportul înaintat Ministerului la 

13 martie 1946, Inspectoratul de 

Vânătoare Judeţean aprecia un spor al 

efectivului de iepuri de până la 50%. 

În judeţul Ialomiţa era cel 

mai răspândit mamifer. 

Astfel, în sezonul 1941/1942 membrii 

Societăţii de vânătoare „Potârnichea” 

din ţăndărei recoltaseră 

143 iepuri pe teritoriile comunelor 

ţăndărei, Mihail Kogălniceanu, 

Frăţileşti, Platoneşti şi Ograda. 

În acelaşi sezon, în jurul Călăraşilor, 60 

de membri ai Societăţii de vânătoare 

„Mircea cel Bătrân” din acest oraş au recoltat 

655 iepuri, iar membrii Societăţii 

„Unirea” din Urziceni au vânat 565 

iepuri pe teritoriile localităţilor Urziceni, 

Borăneşti, Bărcăneşti şi Roşiori. 

Un grup de 19 vânători ai Societăţii 

„Pelicanul” din comuna Cocargeaua (azi 

Borcea), la o acţiune organizată la 29 

octombrie 1942 au împuşcat 34 iepuri. 

La vânătoarea realizată în ziua de 

13 decembrie 1942 la care au participat 

18 vânători din Urziceni, s-au 

împuşcat 33 iepuri. Tot atunci şi tot 18 

membri, dar ai Societăţii de vânătoare 

„Vidra” din Buieşti, au împuşcat 40 

iepuri pe terenurile comunei Principesa 

Elena (azi Gheorghe Doja). 

Terenul comunei Cosâmbeşti era „foarte 

bogat” în iepuri în 1943. În acelaşi an, 

erau numeroşi şi în Balta Ialomiţei. 

Inspecţiile de teren realizate în 27 

ianuarie 1944 de reprezentanţii 

Ministerului Agriculturii şi Domeniilor 

au concluzionat că iepurii 

„au fost cu desăvârşire împuţinaţi”. 

Pentru teritoriul plasei Slobozia, 

raportul din 17 martie 1944 al Inspectoratului 

de Vânătoare Ialomiţa 

menţiona faptul că „împuţinarea 

iepurilor a luat forme îngrijorătoare”. 

Mulţi iepuri se constataseră în cursul 

lunii august 1944 pe teritoriile 

comunelor Platoneşti şi Ciocăneşti. 

Într-o adresă din 29 iunie 1945 a 

Subinspectoratului de Vânătoare 

al plasei Lehliu, se arăta că lângă 

Crăsani „rar dacă poţi întâlni vreun 

pui de iepure”, iar în alta datată 

23 aprilie 1945, era specificat că pe 

terenurile din apropierea satelor 

Ştefăneşti şi Horia, din aceeaşi plasă 

„majoritatea puilor de iepuri sunt 

mâncaţi de câini sau prinşi de oameni”. 

În şedinţa Inspectoratului de 

Vânătoare Ialomiţa din 13 martie 1946 

se hotărâse ca, pentru încurajarea 

celor care denunţă în scris delicte de 

vânătoare să se aprobe acordarea a 

100000 lei pentru fiecare caz în parte. 

În adresa cu nr. 200 din 8 octombrie 

1946 a Inspectoratului de vânătoare 

înaintată Ministerului, se arăta că 

datorită înmulţirii numărului câinilor 

vagabonzi „iepurii sunt distruşi”. 

Membrii Direcţiei Vânătoarei din 

Ministerul Agriculturii şi Domeniilor 

constatau la inspecţia făcută 

în perioada 25-29 iulie 1947, că în 

judeţul Ialomiţa iepurii erau „în mare 

scădere”, comparativ cu situaţia din 

1946. În baza inspecţiei făcute în judeţ 

în perioada 31 octombrie-4 noiembrie 

1947, recomandau să „se examineze în 

mod serios marea scădere a (numărului 

n.n) iepurilor şi să hotărască oprirea 

vânatului lor de la 1 decembrie”. 

În raportul Inspectoratului Judeţean 

de vânătoare pe anul 1946/1947 era 

specificat şi efectul secetei de atunci 

asupra populaţiilor de iepuri: „Din 

cauza secetei bântuite în această regiune 

şi din cauza lipsei de recoltă, 

iepurii nu au putut să se prăsească, 

ceva mai mult se resimte o lipsă a 

lor. O parte din iepuri din lipsă de 

apă şi hrană suficientă au emigrat 

în număr foarte mare în bălţile ce 

sunt cuprinse între Borcea şi Dunăre”. 

La 8 februarie 1948 se extinsese 

braconajul cu câini lângă Călăraşi, iepurii 

„fiind distruşi aproape complet”. 

Notarul comunei Lehliu semnala la 8 

aprilie 1948 că „locuitorii care merg la 

muncile agricole, au după căruţe 2-3 

câini, care în permanenţă cutreeră 

câmpul, distrugând iepurii, în special 

iepuroaicele în gestaţie şi puii”. 

Noua „Administraţie” de vânătoare 

a judeţului (creată în locul Inspectoratului), 

constata la 15 aprilie 1948 

faptul că în judeţ, datorită secetei, 

numărul de iepuri era foarte mic. 

Raportul pe 1948 al Societăţii de 

vânătoare din comuna Sfântu 

Gheorghe menţiona faptul că pe 

teritoriile acesteia, până la limita 

cu judeţul Buzău, iepurii constituiau 

vânatul predominant. 

d). MISTREţ 

Recolta din judeţul Buzău în intervalul 

1941-1947 s-a ridicat la 77 exemplare, 

din care : 15 în intervalul 1 aprilie 


1941-31 martie 1942, 23 în intervalul 

1 aprilie 1942-31 martie 1943 (fig. 

1), 37 în intervalul 1 aprilie 1943-31 

martie 1944, 1 în intervalul 1 aprilie 

1945-31 martie 1946 şi tot 1 în perioada 

1 aprilie 1946-31 martie 1947. 

În luna iunie 1943 mulţi mistreţi s-au 

semnalat pe teritoriul comunei Siriu. 

Rapoartele din intervalul 1 aprilie 

1944 şi 31 martie 1946 ale Inspectoratului 

de Vânătoare Buzău adresate 

Ministerului, menţionau faptul că 

populaţiile de mistreţ se micşoraseră 

din cauza lipsei de hrană (fructificaţie 

slabă la ghindă şi jir), dar şi a braconajului 

intens din zona deluroasă. 

Pe teritoriul plasei Pătârlagele conform 

raportului din 28 ianuarie 1947 

al Inspectoratului de Vânătoare, 

cârdurile de mistreţi numărau 10- 

20 exemplare, acestea « emigrând 

dintr-o regiune în alta după hrană ». 

Mistreţi se întâlneau în anul 1948 

în următoarele zone: Gura Teghii, 

Siriu, Nehoiaşu, Nehoiu, Goideşti, 

Lopătari, Podu Calului, Harţagu, 

Caşoca, Honduru, Bâsca Mică, 

Poiana din Cale, Miclăuş, Ivăneţu 

Mic, Păltineni, Chiojdu şi Varlaam. 

În 1942, mistreţii stricaseră recolta 

unor locuitori din satul Dealul 

Lung, judeţul Râmnicu Sărat. În 

vara anului 1946 se constataseră 

« puţini » mistreţi în acest judeţ. 

Ce putem 

vâna 

Mai 

Mamifere: vulpe; de la 15.05. – 

căprior (mascul), şacal. 

iuniE 

Mamifere: căprior (mascul), 

şacal, vulpe. 

Păsări: cioară grivă, cioară grivă 

sudică, cioară neagră, coţofană. 

25|

SUPERLUNA ŞI PLĂTICILE 

În perioada 4-6 mai, cu lună plină 

ajunsă la apogeu, s-a desfăşurat 

pe Valea Mostiştei finala Campionatului 

Naţional de Pescuit sportiv 

la FEEDER, organizat de AGVPs din 

România. 

Şase echipe şi-au disputat titlul pe durata 

a două manşe de cinci ore, în două zile, 

sub un soare dogoritor care a încins pista 

de concurs. 

Aflat la a treia ediţie, campionatul acestei 

disciplinei polarizează din ce în ce 

mai mult interesul pescarilor sportivi de 

competiţie, devenind din an în am mai 

puternic. 

Toate echipele au fost pregătite la nivelul 

impus de standardele internaţionale, 

miza supremă fiind selecţia pentru participarea 

la Campionatul Mondial de la 

Gent-Belgia. 

Capturile, foarte numeroase, au fost din 

specia plătică, datorită nadei specifice 

folosite, ţinând cont de marea densitate 

a acestor peşti, prinzându-se întâmplător 

doi caraşi şi doi şalăi. 

Clasamentul a fost următorul: 

1. AJVPS ArAd1 – Energofish Team; 

9 pct. – 173 160 g; 

2. APS TimişoArA – Feeder Team; 29 

pct.-130044 g; 

3. APS oSPrey – Feeder Team 

(formată din membri pescari din mai 

multe asociaţii bucureştene); 36 pct. 

– 106820 g; 

4. AJVPS ArAd 2 – Fântânele – 

Maroş Team; 40 pct. – 95150 g; 

5. AJVPS GiurGiu – Feeder Team; 43 

pct. – 82726 g; 

6. AJVPS ArAd 3 – Lazăr Feeder 

Team; 46 pct. – 89060 g. 


|Competiții 

La individual, singurul concurent care 

a câştigat sectorul în ambele manşe, devenind 

campion naţional, a fost Bodea 

Marius din echipa AJVPs Arad 1, urmat 

de Petrişor Adrian, din aceeaşi echipă 

şi de Martinov George, APs Timişoara, 

ambii cu câte trei puncte. 

Arbitrajul şi festivităţile de premiere au 

fost asigurate de AGVPs din România. 

Demn de remarcat este constanţa cu care 

participă echipele din Arad şi Giurgiu, 

dar şi apariţia celorlalte două echipe noi, 

care şi-au adjudecat câte un loc pe podium. 

M.I. 

Ilustrația autorului

Albumul cu fotografii pescãreæti 

CARAÆii DE LA 

SuCuTARD 

De câte ori sosesc în concediu la Dej, oraşul meu natal situat la confluenţa 

Someşelor, primul lucru pe care îl fac, după ce îmi sărut mama, îmi las 

bagajele în casa părintească, beau o gură de palincă şi mă odihnesc 

puţin (ca să-mi refac forţele după drumul lung de la Bucureşti), este 

să-mi salut râul în care pescuiam în adolescenţă, elev fiind, pe atunci, la liceul 

Andrei Mureşanu. Aşadar, în ziua de 13 aprilie 2009, de pe podul de lângă 

Tribunalul unde au lucrat părinţii mei, îmi strig prietenul: „Servus Samus! Ce 

mai faci?” 

Tot astfel procedează şi fratele meu, venind din Cluj-Napoca. 

Someşul nu a apucat să-mi răspundă când cineva m-a bătut pe umăr. Era 

fratele meu care tocmai sosise acasă, cu maşina proprie, un Tico micuţ dar extrem 

de util. 

Era sâmbătă şi luni începea perioada de prohibiţie. Ne-am hotărât că trebuie să 

mergem urgent la pescuit, a doua zi, dar la o baltă, întrucât apele râului erau 

mari şi murdare. Plouase la munte. 

Ne-am hotărât să mergem la ţaga, lac mare şi frumos de lângă Gherla, unde 

fratele meu, pictorul Marin, a prins cu câteva zile în urmă, 5 caraşi de peste un 

sfert de kil bucata. Am cumpărat râme roşii de la magazinul sportiv şi ne-am 

dus acasă. 

A doua zi, duminică dimineaţa, de cum s-a luminat de ziuă şi fotonii fără masă 

ai luminii ne-au traversat trupurile şi sufletele, trezindu-ne extaziaţi, am şi 

tulit-o la pescuit, îmbarcaţi în automobilul Tico. 

La ţaga era plin de pescari şi am găsit locuri frumoase într-o zonă greu 

accesibilă, coborând, fără să cădem, o pantă abruptă. Am început pescuitul 

cu mari speranţe, locul era frumos, eram adăpăstiţi de sălcii tinere, încă 

neplângătoare, între care aveam suficient loc să lansăm undiţele. Plutele însă 

stăteau nemişcate. Nici pescarii din jur nu prindeau nimic. Fusese o săptămână 

călduroasă şi ne-am gândit că peştii s-au retras în zonele cu stuf, ca să se 

pregătească pentru depunerea icrelor. 

După vreo trei ore de aşteptare zadarnică, fratele meu propune să mergem 

la Sucutard, unde prinsese anul trecut o mulţime de caraşi. Zis şi făcut, ne 

adunăm calabalâcul şi pornim spre noua destinaţie. Aici ne oprim să pescuim 

de pe digul de beton, nu era nimeni în jur, stăteam liniştiţi, dar fără rost (cam 

ANUNŢ 

A.J.V.P.s. Tulcea 

Consiliul A.J.V.P.S. Tulcea a hotărât – ţinând seamă de recomandarea Consiliului 

A.G.V.P.S. privind respectarea reciprocităţii, de condiţiile locale de eliberare a 

permiselor de pescuit recreativ-sportiv în toate zilele săptămânii, de condiţiile 

de acces în Delta Dunării impuse de A.R.B.D.D. şi de alte servicii oferite pescarilor 

sportivi – să comunice membrilor pescari sportivi ai asociaţiilor afiliate 

următoarele informaţii: 

• costul permisului de pescuit recreativ-sportiv valabil în Delta Dunării - 30 lei; 

• costul permisului de intrare în Delta Dunării – impus de A.R.B.D.D.: 

- valabil un an ……………………………………… - 30 lei; 

- valabil o săptămână ………………………………. - 15 lei; 

- valabil o zi …………………………………………... - 5 lei; 

• viza anuală a carnetului de membru al altor asociaţii afiliate … - 60 lei. 

Pescarii sportivi care nu au calitatea de membri ai asociaţiilor afiliate la 

A.G.V.P.S. din România vor trebui să devină membri ai A.J.V.P.S. Tulcea şi să-şi 

vizeze carnetul de membru pe anul 2012, la un tarif de 80 lei/an. 

A.J.V.P.S. Tulcea asigură, contra-cost, deplasarea pescarilor pe teritoriul R.B.D.D. 

De asemenea asigură, la cerere, rezervări pentru cazare. 

Prin magazinul propriu oferă, în plus şi toată gama de scule, echipamente de 

pescuit şi momeli. 


|Însemnări 

ca unii parlamentari !). La capătul celălalt al lacului se vedea un zid de trestii. 

„Acolo trebuie să mergem!” – am rostit amândoi în cor. 

Şi iarăşi o pornim la drum, ocolim lacul şi găsim un loc apropiat de pâlcul masiv 

de trestii. Spre el, apa era cam mică şi plină de vegetaţie, dar în cealaltă 

direcţie era mai adâncă şi o mână de trestii firave ni se părea că tremură (ca 

sufletul unui poet-pescar), fără să bată vântul. Şi hop, peştele de aur sare pintre 

trestii: „Aici sunt peştii! Să-i dăm bice!” 

Lansăm plutele de-o parte şi de alta a vegetaţie. Şi începe să tragă în disperare. 

Caraşi frumoşi, unii de un sfert de kil. Şi-o ţine aşa cam o jumătate de oră, timp 

în care am prins amândoi, vreo 30 de bucăţi (dacă nu mă credeţi puteţi să-i 

număraţi în poză). Apoi totul s-a liniştit. Am mai stat o vreme zadarnic. Eram 

fericiţi. Un pescuit atât de intens nu am avut niciodată. 

Pe drumul spre casă, am cumpărat de la crama situată vis-avis de biserica 

evanghelică, al cărei turn are, dacă nu cumva exagerez, ca un adevărat pescar 

ce sunt, 70 de metri, 2 litri de vin alb, de Recaş. Ajunşi acasă am aşezat peştii 

pe o masă pliantă şi i-am fotografiat. 

Mai greu a fost la curăţatul peştilor, pentru că soţiile noastre nu erau cu noi. 

Pisicile din vecini au apărut imediat, nechemate. S-au săturat cu maţe şi capete 

de peşti. 

Am umplut şi un borcan de 500 grame cu icre. Am şi prăjit câţiva peşti, pe care 

i-am ingurgitat singur, pentru că fratele meu nu se atinge de ei. 

Luni ne-am dus iarăşi pe podul de peste Someş, să ne luăm rămas bun de la 

râu, fratele meu pleca la Cluj, iar pe mine m-a dus cu Tico la gară, ca să iau 

trenul spre Bucureşti. 

Lucian Gruia 

Programul de lucru la sediul A.J.V.P.S. Tulcea este următorul: 

• zilnic, de la ora 8 00 la 15 00 , inclusiv sâmbăta şi duminica; 

• suplimentar, miercuri şi vineri, de la ora 17 00 la 19 30 . 

Foto: L.Gruia 

Pentru preluarea cererilor pescarilor sportivi şi pentru orice fel de informaţii, se 

pot contacta următorii angajaţi ai A.J.V.P.S. Tulcea: 

1. ing. Condrat Sever - 0732 122 055 telefon: 0240-51.14.04 

2. ing. Modiga Bepi - 0732 122 032 fax: 0240-51.49.55 

3. Botez Silvia-Rodica - 0732 122 068 ajvpstulcea@yahoo.com 

4. Jipa Silvia - 0732 122 072 str. Isaccei nr. 10 

Foto:M.Ionescu 

Director 

Dr. ing. Ştefan Stoica 

27|

Grindelul 

Noemacheilus barbatulus barbatulus – Linnaeus 

Nume populare : molan, grindel, brudă, popete, 

bârlugă. 

Încadrare sistematică 

- Ordinul Cypriniformes – Goodrich 1940 

- Subordinul Cyprinoidei – Berg 1940 

- Familia Cobitidae – Regan 1911 

Descriere 

Înălţimea corpului reprezintă 12-17 % din lungimea acestuia 

fără caudală, iar grosimea 79-98% din înălţime. Profilul 

dorsal este foarte uşor convex. Capul este mai lat decât 

înalt, iar lungimea lui reprezintă 21-25 % din cea a corpului. 

Diametrul longitudinal al ochiului reprezintă 12-17% din 

lungimea capului şi 50-63% din spaţiul interorbital. spaţiul 

interorbital este uşor convex, aproape plan. 

Gura este inferioară şi mică. Ambele buze sunt cărnoase, 

cea superioară este uşor lobată, cea inferioară întreruptă la 

mijloc, cu capetele interne îndreptate înapoi. A treia pereche 

de mustăţi este mai lungă. Nările sunt mai apropiate de ochi 

decât de vârful botului; nara anterioară este tubulară, iar cea 

posterioară este simplă. 

Pedunculul caudal este comprimat lateral şi lungimea lui 

reprezintă 17-22% din lungimea corpului; înălţimea minimă 

reprezintă 8-10% din lungimea corpului. 

Caudala este uşor scobită, mai rar puţin convexă. Pectoralele, 

ventralele şi anala sunt rotunjite. La femele radiile 

mijlocii ale pectoralelor sunt cele mai lungi, la masculi, 

din contră, radiile 2-4 sunt externe, înotătoarea fiind astfel 

asimetrică. 

Dorsala are marginea dreaptă şi vârful rotunjit. Linia laterală 

este completă, rectilinie, dispusă pe mijlocul corpului. solzii 

sunt foarte mărunţi. 

Coloritul este extrem de variabil. Fondul general este 

gălbui, uneori cu reflexe verzui. Pe spate are o serie de pete 

întunecate, late, în număr variabil, iar pe laturi o reţea de 

pete, uneori clare şi bine delimitate, alteori vagi şi anastomozate 

foarte neregulat. 

Aceste pete laterale se prezintă în unele cazuri sub forma 

unor dungi transversale oblice sau aproape verticale. 

La unele exemplare petele sunt contopite aproape total şi 

întreaga faţă dorsală a corpului apare cenuşie sau cafenie 

– închis. Faţa ventrală este gălbuie, înotătoarele sunt 

gălbui,ventralele şi anala fiind fără pete, celelalte înotătoare 

având pete brune, care pe pectorale sunt palide şi mici, pe 

dorsală şi caudală sunt intense, mai mari şi mai dese. 

Dimensiuni. Atinge până la 10-15 cm. 

Variabilitatea este pronunţată, îndeosebi în privinţa coloritului 

şi a taliei, dar şi a înălţimii corpului, lungimii pedunculului 

caudal şi al înotătoarelor. 

Variabilitatea este pronunţată chiar în cadrul aceleiaşi 

populaţii. 

Ecologie. Trăieşte în râuri şi pâraie de munte şi deal; exemplare 

izolate se întâlnesc şi la şes (în zona mrenei, uneori chiar în zona 

|Ihtiologie 


crapului). 

Lipseşte în râurile care izvorăsc la câmpie (Vedea, 

Beregsău), dar trăieşte în cursul superior al unor râuri ce 

izvorăsc din zona de coline. Este foarte puţin exigent, trăind 

atât în braţul principal al râului, cât şi în braţele laterale şi 

pâraiele mâloase de munte, cu apă lent curgătoare. Rezistă 

bine la un grad relativ avansat de poluare a apei cu substanţe 

organice. 

Masculii sunt în general mai numeroşi decât femelele. În 

epoca de reproducere apare la masculi câte o dorsală şi 

ventrală pe pedunculul caudal. 

La ambele sexe, în epoca de reproducere, corpul, capul şi 

înotătoarele sunt acoperite de mici tuberculi epiteliali. 

Reproducerea durează circa 2 luni, din aprilie până în iunie. 

Icrele sunt depuse în porţii. Numărul boabelor depuse de 

o femelă oscilează între 3000 şi 20 000 (după Libovsvarski 

1957). Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 1 an. 

Longevitatea nu depăşeşte 4-5 ani. Hrana constă în mici 

nevertebrate de fund, alge, detritus organic. În căutarea hranei 

se serveşte aproape exclusiv de mustăţi şi de ochi. 

Importanţa economică este redusă. E folosit ca nadă vie la 

pescuitul sportiv. 

Răspândire geografică. se găseşte în Europa, din Irlanda 

şi scoţia până în Urali; lipseşte în Norvegia, sudul suediei şi 

Finlandei, sudul spaniei, Italiei, Peninsula Balcanică. 

În România: Trăieşte în cursul superior şi, în parte, în cel 

mijlociu, al tuturor râurilor ce izvorăsc la munte. 

Îl întâlnim în următoarele râuri : 

• Şieu, de la izvoare; 

• Bistriţa transilvăneană, din amonte până la vărsare; 

• someşul Mic, din amonte de confluenţa someşului 

cald cu cel rece, precum şi toţi afluenţii; 

• Mureş, de la izvoare până la confluenţa cu Târnava 

şi toţi afluenţii, în Arieş, din amonte de Gârda de sus 

până la Turda, Târnava Mare, din amonte de Odorhei 

până la sighişoara (lipseşte între Copşa Mică şi 

Blaj); 

• Bega, din amonte de Tomeşti până la Margina; 

lipseşte în bazinul Beregsăului; 

• Caraş, din amonte de Caraşova (înglobat în Reşiţa) 

până la Cocoveni; 

• în bazinul Jiului este nesemnalat în Transilvania; 

• în Olt, de la izvoare până la Miercurea Ciucului, 

apoi de la Turnu Roşu până la Râmnicu-Vâlcea; 

lipseşte în bazinul Vedea; în Argeş, de la Curtea de 

Argeş până la Piteşti; 

• în siret, la intrarea în România, colonii izolate, 

până la Adjud; 

• în Moldova, din amonte de Moldova – suliţa până 

la Roman; 

• în Bistriţa moldovenească, frecvent de la Cârlibaba 

până la Buhuşi, rar de la Buhuşi până la vărsare; 

• în Trotuş şi Uz, la Dărmăneşti, în Oituz la Hîrja, în 

Doftana, afluent al Trotuşului şi în Doftăniţa; 

• în Putna, până la vărsarea în siret; în pârâul Văsui, 

afluent al Putnei, în Milcov de la izvoare până la 

vărsarea în Putna; 

• în Buzău, din amonte de Întorsura Buzăului până în 

aval de Nehoiu şi în pârâul Casoca; 

• în Prut, de la intrarea în ţară la vărsare. 

Dumitru GIUGIUCĂ

DEZlEGAREA lA 

PĂSTRĂV 

L ungă 

a fost aşteptarea 

şi nenumărate au 

fost parcă zilele în 

care urcam, doar cu gândul, 

pe apele de munte, 

imaginându-ne cele mai 

fascinante scenarii cu 

pistruiaţi ademeniţi din 

undele cristaline... 

Firesc, timpul a trecut şi 

iată-ne, din nou, la deschiderea 

sezonului la 

păstrăv, pregătiţi poate 

mai bine ca în nici un alt 

an pentru a demara prima 

aventură în căutarea indigenilor 

cu pistrui viu 

coloraţi. 

Şi chiar dacă am pregătit 

totul din timp, pe îndelete 

şi cu migală deosebită, o 

trecere pe scurt în revistă 

a câtorva lucruri, de care 

este recomandat să ţinem 

seamă, este oricând 

binevenită. 

• Ieşiţi din iarna deosebit de 

friguroasă, mai ales spre final, 

păstrăvii nu sunt la fel de energici 

ca în timpul sezonului cald. ţinând 

cont de acest fapt va trebui să ne 

adaptăm stilul de pescuit la muscă 

şi vom face lansări adecvate, cu 

prezentări lente şi prelungite. În 

această perioadă din an păstrăvii 

preferă porţiunile cu un curent mai 

domol, care le solicită un efort mai 

scăzut pentru culegerea hranei. 

• Pe fiecare loc promiţător, tactica 

trebuie adaptată şi modificată în 

funcţie de condiţiile momentului. 

Este bine să fim cât se poate 

de flexibili şi să nu insistăm la 

nesfârşit, spre exemplu, cu o 

muscă ce nu dă roade. Dacă 

tradiţionalele două-trei musculiţe 

de mai prezentate la suprafaţă 

nu dau rezultate, şi dacă nici 

“muştele locului” nu prezintă interes, 

schimbaţi tactica şi încercaţi 

o artificială între ape. 

• Într-un loc unde artificialele uscate 

sau scufundate nu dau satisfacţii, 

nimfele ar putea fi cheia succesului. 

De data aceasta puteţi insista 

şi parcurge toate zonele unei 

bulboane, de la intrare şi până pe 

coada întinsurii. La fel şi în preajma 

bolovanilor mai mari. Păstrăvii sunt 

mai leneşi, paradoxal dar la fel de 

adevărat, în acest anotimp. Este posibil, 

dacă nu chiar sigur, să-şi calculeze 

foarte bine eforturile pentru a economisi 

energie şi a câştiga cât mai mult 

din hrana ce vine pe apă. Şi în cazul 

lor, raportul enegie primită / energie 

consumată trebuie să fie pozitiv pentru 

a acumula cât mai rapid resursele 

necesare. 

• Prezentările trebuie să fie cât 

mai fine. Pentru forfacul artificialelor 

folosiţi monofilamente 

cât de subţiri posibil, pentru a nu 

trezi suspiciunea peştilor, dar suficient 

de rezistente pentru a evita 

ruperea lui în cazul unui „cavaler” 

mai înfoiat. Lansările scurte sunt 

cele mai sigure, deoarece puteţi 

controla foarte bine firul. Lansările 

lungi generează inevitabil curbarea 

firului, împiedicând înţeparea 

rapidă a peştelui. Evitaţi pe cât 

posibil lanseurile false. Cu cât 

„biciuiţi” mai puţin aerul, cu atât 

veţi fi o prezenţă mai discretă pe 

malul apei! 

• Camuflajul este cuvântul de ordine. 

Folosiţi un echipament în culori 

neutre şi profitaţi la maxim de 

configuraţia terenului şi vegetaţia 

de pe maluri. Mai ales dacă apa 

este foarte limpede. În zilele cu 

soare, atenţie sporită la umbra 

pe care o puteţi face pe apă. Dacă 

devin suspicioşi, păstrăvii, chiar 

dacă nu se ascund, pot înceta să se 

hrănească şi locul poate fi compromis 

pentru o perioadă de timp. 

Sunt doar câteva 


|Pescuit de sezon 

recomandări, fără 

pretenţia de a fi epuizat 

elementele necesare 

unei partide reuşite pe 

ape de munte la început 

de Florar. Nu ne rămâne 

decât să pornim din nou 

la drum, cu acelaşi entuziasm 

şi voie bună şi cu 

speranţa că, la dezlegarea 

la păstrăv, vom avea, fir 

întins! 


MAC 

29|

|Pescar pe mapamond 

ÎnTÂLniRE nEAÆTEPTATÃ 

Dimineaţa filtra luminile purpurii ale răsăritului 

printr-o pâclă albă, străvezie, ca un voal de 

mireasă. Tălăzuindu-şi leneş oglinda scânteietoare 

în bătaia astrului zilei, Oceanul Indian înălţa imnuri 

vibrante limpezimilor nespus de adânci ale cerului. La vreun 

kilometru de babord, ţărmul somalez urca în trepte multicolore 

spre geana zării. Barca în care mă aflam, stând comod 

pe un colac de salvare, brăzda monoton uriaşa câmpie azurie, 

sărind sprintenă peste spinările blânde ale valurilor. Era 

o ambarcaţie uşoară din fibră de sticlă, cu o lungime de vreo 

şase metri, amenajată pentru pescuitul de mică industrie. 

Manevrând relaxat cârma, Kongole, stăpânul ambarcaţiei, 

fredona uşor o melodie autohtonă, semn de bună dispoziţie 

şi bucurie. Înapoia sa Mohamed, translatorul meu, tolănit 

direct pe punte, îl îngâna în surdină. Coechipierii mei, pescari 

renumiţi, deşi au o trăsătură comună – pielea ciocolatie, 

ca mai toţi locuitorii ţării dromaderilor – se deosebesc temperamental 

ca oceanul de uscat; barcagiul e năvalnic, furtunos, 

neliniştit, pe când interpretul emană din toţi porii fiinţei 

seninătatea, liniştea, pacea. Se completează însă reciproc în 

îndeletnicirea lor comună, căci pescuitul cere deopotrivă 

fermitate, dinamism, energie, dar şi calm, stăpânire de sine, 

astâmpăr. Deşi firea mea se apropie mai mult de a primului, 

îi simpatizez pe amândoi în mod egal; în peregrinările noastre 

pe ocean s-a legat între noi o trainică prietenie. 

Înaintam de-a lungul litoralului spre o regiune cu lufari – 

destinaţia misiunii noastre halieutice din acea zi. Mă înarmasem 

cu o lansetă uşoară, fiindcă lufarul rar depăşeşte 

zece kilograme în greutate. În ambarcaţiune, plasate spre 

bordaj în apropierea ancorei, se aflau ca întotdeuna când 

ieşeam la pescuit în larg mai multe lansete, trei pripoane şi 

trei harpoane cu saula fiecăruia făcută colac într-o găleată 

de material plastic, trei mincioguri, trei gafe și un paner din 

frunze de palmier cu mănuşi din piele de cămilă și cutii cu 

fel de fel de linguri, blinchere, voblere şi alte năluci. Dintre 

toate obiectele, cel mai mult interes mi-au stârnit mănuşile. 

Îmi cumpărasem şi eu în ajun două perechi: ştiam cât de periculos 

e lufarul şi luasem măsuri de protecţie. Cu câţiva ani 

în urmă, la pescuitul acestui feroce răpitor în Marea Neagră, 

mă muşcase adânc de mână când am încercat să-i scot cârligul 

ancorei din gură. Nefericita întâmplare mă învăţase 

minte. I le-am arătat somalezului; le-a cercetat cu atenţie şi 

a dat nemulţumit din cap: 

– Dinţi lufar, lungi. Străpungeam. 

– O să fiu atent, l-am asigurat eu. 

– No! Luam de la Mohamed, mi-a întins el una dintre 

perechile din bagajul lor. 

Am pus-o în sacoşa mea, mulţumindu-i pentru grijă. Erau 

mult mai groase decât ale mele. 


|Fănică-Voinea ENE 

Soarele se înălţase cam la o lungime de lansetă deasupra 

orizontului, învăluindu-ne cu o ploaie de raze fierbinţi. Sub 

curgerea lor neîntreruptă, oglinda azurie a oceanului se 

spărgea şi se recompunea în irizări fascinante ce sticleau ca 

argintul viu. Dinspre larg adia o briză plăcută, răcorindu-ne 

binefăcător frunţile brobonite. Mirosea a alge de mare şi a 

zi frumoasă, numai bună de pescuit. Era pace şi linişte pe 

punte, pace şi linişte-n jur. Mă simţeam fericit că puteam lua 

parte la asemenea festin halieutic într-o astfel de ambianţă. 

Kongole tocmai orientase cursul ambarcaţiei spre un perete 

stâncoas al ţărmului. Apropierea de o asemenea zonă mi 

se părea periculoasă, aşa că l-am întrebat pe translator ce 

intenţii au. 

– Acolo, heringi-câini, mi-a spus el, arătându-mi undeva, la 

vreo jumătate de kilometru în faţă. Lufar mâncam heringicâini. 

De fapt era vorba de heringul-lup, un peşte de până la circa 

30 de centimetri lungime şi 400 de grame greutate care 

vieţuieşte în bancuri mici şi se hrăneşte cu alţi peşti, fiind la 

rândul lui vânat de numeroşi răpitori, între care şi lufarul, 

considerat cel mai vorace peşte gregar. 

Mai erau vreo două sute de metri până la arealul speranţelor 

noastre, când deodată Kongole a frânat scurt şi a virat în loc 

spre dreapta, după care a accelerat. Ca la o comandă şi eu 

şi Mohamed ne-am întors brusc capetele spre el, privindu-l 

întrebător. 

– Higi! ne-a strigat el bucuros, stâlcind cuvântul englezesc 

huge care înseamnă uriaş şi a întins mâna în faţă spre o învolburare 

învârtejită de pe spinarea oceanului. 

Privind într-acolo, am văzut într-adevăr desenându-se vag 

în apa translucidă imaginea cenuşie a unui peşte viguros de 

vreo trei metri lungime. Înota leneş în faţa noastră. De ce i-o 

fi zis somalezul uriaş? mă întrebam eu nedumerit, fiindcă 

în Oceanul Indian vieţuiesc peşti de două-trei ori mai mari 

decât cel de sub undele împletite? Probabil pentru că avea 

trupul butucănos, greoi. Oricum era un exemplar valoros, 

din moment ce a stârnit atenţia însoțitorilor mei. 

Cârmaciul a dat apoi curs bărcii, încât aceasta să poată 

înainta cu tribordul paralel cu umbra sură şi ne-a ordonat 

ferm: 

– Herpân! tot în engleza lui de junglă, turtind cuvântul harpoon 

care înseamnă harpon în graiul lui Shakespeare. 

Nemaistând o clipă pe gânduri, interpretul a luat unul din 

harpoane şi a trecut la tribord. Eu nu mânuisem niciodată 

asemenea instrument, aşa că am rămas pe loc şi am desfăcut 

braţele, luând figura nepriceputului. Barcagiul a zâmbit 

înţelegător şi mi-a dat de înţeles că mă va introduce în 

tainele acestui gen de pescuit, îndată ce ajungem la ţărm. 

Când ne-am apropiat, mi-am dat seama că „uriaşul” era 

epinefelul, un peşte greoi, supranumit goliatul oceanului, 

nu atât pentru dimensiunile sale, cât pentru robusteţea 

corpului său. E o specie rară, pe cale de dispariţie, datorită 

pescuitului iraţional. În unele state e protejat de lege, însă 

în Somalia domnea atunci fărădelegea; nu exista guvern, 

nu exista ordine de drept, nu exista poliţie, ci doar haos, 

foamete şi moarte, căci ţara dromaderilor se afla în acea 

sângeroasă perioadă în război civil. 

Văzându-ne, „goliatul” a dat precipitat din coada-i rotunjită,

încercând să grăbească înaintarea, însă trupul său masiv nu 

prea l-a ascultat; viteza sa a crescut doar foarte puţin. N-a 

fost dificil să ajungem în dreptul lui. Încordându-şi trupul, 

interpretul a depărtat picioarele şi a dus braţul cu harponul 

înapoi, lăsându-se pe spate, gata de lansare. Dar între timp, 

epinefelul a virat la circa nouăzeci de grade dreapta şi a început 

să se depărteze de ambarcaţie, oferind duşmanului 

spatele şi spinarea, părţi foarte puţin vulnerabile în faţa 

primitivei unelte. 

– Damn it all! (Pe toţi dracii!) l-am auzit exclamând cu 

obidă pe Mohamed şi a adus harponul în cumpănire. 

Kongole a făcut şi el aceeaşi manevră ca a peştelui şi după 

câteva minute iată-ne din nou în dreptul uriaşului. Mai iuten 

mişcări de data aceasta, interpretul a lansat cu putere. 

Vârful armei ucigaşe a pătruns adânc în spatele aripioarei 

laterale a „goliatului”, „la spată”, cum zic vânătorii. Acolo-i 

inima peştelui, ficatul şi alte organe vitale. Apa s-a colorat 

imediat în roşu purpuriu şi victima s-a scufundat în adâncuri, 

derulând cu iuţeală sfoara harponului. Mohamed a 

sărit spre ea şi a prins-o din zbor, după care a încercat 

să recupereze, dar n-a reuşit decât să-şi rănească degetele 

şi palmele datorită frecării intense a saulei. I-am 

dat imediat o perche de mănuşi, mi-am pus şi eu una şi 

am prins împreună sfoara. Simţeam prin saulă zvâcniturile 

desnădăjduite ale epinefelului pentru a scăpa şi m-a cuprins 

pe dată un acut sentiment de milă şi solidaritate cu el; nu 

purta nici o vină afară de aceea de a fi hrană gustoasă pentru 

prădătorul terestru cu două picioare. Punându-şi mănuşile, 

ni s-a alăturat şi Kongole. Îi opuneam acum bietei victime 

forţa a trei oameni, nu tocmai lipsiţi de vigoare. Cu toate 

astea n-am reuşit să recuperăm nici măcar un metru de saulă; 

animalul trăgea cu disperare să scape. Hotărâţi să nu cedăm 


nici un pas, ne-am înfăşurat sfoara după mâini şi am opus 

o dârză rezistenţă. Însă puterea cu care trăgea peştele, era 

atât de mare, încât a început să târască barca după el. Nu 

aveam ce face decât să ţinem strâns firul şi să menţinem cât 

mai echilibrată ambarcaţia care se înclinase periculos spre 

tribord. Să ne fi plimbat aşa pe spinarea oceanului vreo oră, 

când deodată zbaterile peştelui s-au tot rărit şi pe măsură 

ce-l trăgeam la suprafaţă opunea din ce în ce mai puţină 

rezistenţă. Iată-l aproape de oglinda apei. Măsura cam trei 

metri lungime, cum estimasem, şi era gros ca un trunchi de 

stejar. Să fi avut aproape trei sute de kilograme în greutate. 

Obosise. Abia mai da din aripioare. Oare cum o să-l urcăm în 

barcă fără să ne răsturnăm? mă frământam eu, în timp ce am 

lăsat sfoara pe seama coechipierilor mei şi m-am îndreptat 

spre prova să iau gafele. 

– O să trec eu la babord, pentu a contrabalansa greutatea 

peştelui, în timp ce voi îl săltaţi peste tribord, i-am propus 

interpretului. 

– No! mi-a retezat-o el scurt. Mare, greu. Dacă urcam, scufundam. 

Legam barcă. Aşa duceam acasă. 

Nici în ruptul capului nu-mi venise-n minte o asemenea 

rezolvare, deşi aflasem de ea din celebra nuvelă a lui 

Hemingway „Bătrânul şi marea”, în care eroul principal a 

procedat astfel după ce a prins un enorm marlin albastru. Ca 

şi noi acum, n-avea altă soluţie, însă din nefericire a rămas 

fără el, fiindcă i l-au devorat rechinii. Le-am povestit şi somalezilor 

ghinionista întâmplare a bătrânului pescar de pe 

coastele Cubei. 

– Noi, noroc, mi-a spus Mohamed încrezător. 

Şi într-adevăr, am avut noroc. L-am dus întreg în port. 

31|

|Pagina muscarului 

Să cunoaştem muştele triplete 

SEDGE 

|Titus pintea 

În termenii tehnici ai muscarilor 

avansaţi şi buni cunoscători ai 

încadrării muştelor artificiale în 

tipuri, determinate de modul de 

confecţionare, muştele sEDGE fac parte 

din grupa sPINNER, care reprezintă 

efemere mature, dezvoltate perfect, 

deci zburătoare cu aripi. Varietatea 

foarte mare de insecte de pe malurile 

apelor ne oferă modele, din care muscarii 

cu practică de decenii au creat, 

dar mai ales au selectat, acele modele 

care au fost, în termenii uzuali, muşte 

prinzătoare. Tripleta sEDGE, prin 

construcţie, poate fi realizată destul de 

uşor, evident cu materiale de calitate 

şi fineţe în execuţie, atât ca muşte uscate, 

cât şi umede. Personal le realizez 

în ambele variante, deoarece plecând 

la o partidă „de musca” trebuie să fiu 

pregătit tehnic: cum voi pescui, ce 

nivel de apă mă aşteaptă, turbiditate, 

înainte ori după ploaie, voi găsi roiri 

de efemere, vii ori moarte, deci factori 

neprevăzuţi. Trecând la descrierea 

generală a muştelor sEDGE, trebuie 

să pun în evidenţă o trăsătură comună 

a modelelor şi anume poziţia specială 

şi caracteristică a aripilor acestora, care 

trebuie „legate” cu lungimi egale cu 

cea a tijei cârligului, şi căderea paralelă 

a acestora cu tija. sunt elementele ce 

dau caracter clasei sEDGE. Prima din 

tripletă este GRAY sEDGE şi are corpul 

tronconic, legat din mătase fină de 

nuanţa cenuşie-plumburie, peste care 

realizăm o cercuire delicată din mătase 

galbenă de nuanţa lămâii, două aripi 

lungi din sectoare de pană de turturică 

în nuanţa cenuşie-alburie şi o perucă 

din hacklă de cocoş porumbac-pestriţ. 

Putem intercala în perucă câteva bar- 

bule din pană de potârniche deschisă, 

dar nu e obligatoriu. Al doilea model 

este musca BROWN sEDGE, ce are 

corpul legat tot tronconic, din mătase 

fină de nuanţă arămie, peste care, pornind 

de sub aţa de montaj cu care am 

făcut corpul, formam o cercuire fină 

de 2-3 spire din mătase cenuşie, până 

la inserţia aripilor ce vor fi din pene 

brune de potârniche ori fazan. Peruca 

din hacklă de cocoş ciocolatiu ne dă 

o muscă expresivă şi foarte eficientă 

înspre toamnă ori final de vară. A treia 

muscă este complet neagră, BLACK 

sEDGE, corp tronconic din mătase fină 

neagră, două aripi din sector de pană 

de cocoş negru de la coada acestuia şi 

perucă din hacklă de cocoş negru legată 

evazat. Aripile, cu scuze că repet, la 

toate muştele sEDGE sunt paralele cu 

tija cârligului, cu terminaţia lor retezată 

oblic. Pentru ape de munte, „legăm” cele 

trei modele pe ace nr. 14 cu tija lungă, 

pentru ape de şes şi colinare, la clean, le 

vom lega pe ace nr. 12, dar neapărat cu 

tija lungă, preferabile ace Mustad. Întro 

partidă „de muscă”, după-amiaza de 

septembrie m-a găsit pe Crişul Repede, 

zona salmonicolă şi am fost martorul 

căderii pe râu a sute de efemere moarte, 

ce pluteau pe oglinda apei cu aripile 

lângă corp. Iată musca sEDGE, mi-am 

zis şi am legat un GREY. Prindeam şi 

din vârf de varga, fără şnurul scos, dar 

după ce muştele s-au dus de vale parcă 

pescuiam în lighean. Dacă nu aveam 

modelele sEDGE în cutie, eram doar un 

aruncător de şnur. Fenomenul căderii 

acelor efemere moarte pe apă s-a petrecut 

după o ploaie zdravănă de vară, dar 

care n-a tulburat râul. Cred că efemerele 

au fost răvăşite de potopul de câteva 


Foto:B. Vasilescu 

minute, din amonte de locul unde eram. 

Revenind la sEDGE, anul trecut, în trei 

săptămâni de pescuit zi de zi pe Iza, 

amonte şi aval de Bârsana, pe Mara în 

aval (fiind adept al muscăritului de mare 

fineţe, folosind doar forfacuri conice cemi 

permit lansări atât de fine încât musca 

de capăt aterizează fin pe apă) încât 

clenii ce se soreau se ridicau repeziţi, 

elegant, să prindă primii înşelătoarea 

muscă. Desigur şi echipamentul,vargă, 

şnur, mulinetă sunt pentru acest tip de 

pescuit. Recomand să învăţăm a ne 

confecţiona pe malul râului forfacuri 

conice din bobinele de silon de cea 

mai bună mai bună calitate, pe care trebuie 

să le deţinem în buzunarele vestei, 

deoarece forfacurile conice din magazine 

sunt scumpe şi se consumă repede la 

legările de capăt. Un forfac fabricat 

ad-hoc, în funcţie de clasa şnurului şi 

a vergii, îl vom începe cu o bucată de 

silon de 0,25, care se continuă cu o altă 

bucată de silon de 0,18, apoi cu alta de 

0,13 mm care va fi capătul. Desigur, legarea 

tronsoanelor nu permite ochetul 

care va face mărgea de aer pe oglinda 

apei, deci să învăţăm legături cu noduri 

fine de intercalare, modele ce au mai 

fost publicate în VPR. Şi încă o recomandare, 

pescuitul de fineţe este util pe 

apele de munte cu puţine salmonide, pe 

care, gândindu-ne la viitor, le eliberam. 

În mod special, pescuitul de fineţe se 

realizează cu vergi de clasă mică, şnur, 

forfac şi mulinetă adecvate, partide în 

care, utilizând la momentul potrivit 

muşte din familia sEDGE, vom avea 

momente de neuitat.

lângă Câmpeni, 

în Rai 

Foto: MAC 

Mai demult, prin anii '85, '86, cumnatul meu, medic 

în Câmpeni, ne tot chema la el, pe mine în special 

ademenindu-mă cu o partidă de pescuit în nu ştiu ce lac 

din apropiere.Tocmai în acea perioadă, se zvonea printre pescarii 

din Cluj că pe Arieş, cam în zona Câmpeniului, se prind scobari 

deosebit de mari, chiar şi de un kilogram bucata. 

Ei bine, foarte curînd, lucrurile s-au potrivit de minune astfel 

încât, într-o dimineaţă senină de vară, am pornit la drum cu soţia, 

cu Oltcitul nostru vajnic, dând curs invitaţiei. La volan, pe drumul 

splendid urcând pe lângă Arieş, eram stăpânit de emoţia speranţei 

de a descoperi noi locuri în natură, dublată de speranţe pescăreşti. 

Încă în ziua în care am ajuns, am zărit în apă, chiar în dreptul 

localităţii, într-un repeziş, lucind câţiva scobari frumoşi, astfel 

încât speranţa unui succes de a doua zi crescu puternic. Şi iată că, 

în dimineaţa următoare, sunt scos din oraş şi foarte curând ajungem, 

pe o potecă abia zărită în iarbă, pe coama unui deal, de unde 

privind în jos, am rămas cu răsuflarea tăiată: între dealul pe care 

stăteam şi cel opus, ambele cu pante puternic înclinate, în valea 

zăgăzuită, se formase un lac alungit, sălbatic. Nu existau maluri 

propriu-zise, conturate, ci pur şi simplu apa crescuse urcându-se 

pe cei doi versanţi plini de vegetaţie bogată, diversă şi sălbăticită, 

iar deasupra nu se vedea decît cerul albastru şi câteva fâşii subţiri 

de nori albi. Nu era nici ţipenie de om şi nici măcar urme lăsate 

de acesta, iar peştii, în cei doi – trei ani de linişte, lăsaţi în voia lor, 

au apucat să se înmulţească şi să crească frumos. Era o sălbăticie 

pură cum nu mă aşteptam să mai găsesc. 

Cumnatul s-a îndepărtat spre nişte locuri unde mai prinsese cleni 

şi dispăru din raza mea vizuală. Am mai rămas un timp pe loc, 

fascinat de minunăţia acestui loc. Apoi am coborît grabit la apă. 

M-am hotărît să încerc un loc unde, chiar la marginea apei, ieşeau 

la suprafaţă cîteva smocuri de iarbă mai înaltă. 

Am nădit puţin cu nişte resturi de mămăligă rămase de la masă, 

apoi am pus în cîrlig o rîmă subţire, roşie, de gunoi. După un timp 

nu prea îndelungat, a tras frumos şi am înţepat un scobar splendid, 

sănătos şi curat, de aproximativ 400 gr. L-am ridicat cu minciogul 

meu simplu, confecţionat dintr-o coadă de alun şi un inel de sârma 

mai groasă, cu o plasă subţirică. Apoi timpul a trecut fără să-mi 

mai dau seama şi am mai prins şase bucăţi, aproape identice. Dar, 

spre nefericirea mea, a revenit cumnatul (care prinsese şi el cîţiva 

cleni cu aripioare roşii) deoarece trebuia să ne întoarcem acasă, nu 

ştiu de ce, la o anumită oră şi timpul pentru pescuit expirase. Şi 

am părăsit cu nespus regret zona cu gândul intens de a reveni cât 

mai curând posibil. Dar, cum orice lucru bun nu poate dura mult, 

la scurt timp am auzit că digul a fost demolat, iar lacul a dispărut 

pentru totdeauna. Astfel am realizat, de-a lungul timpului, că în 

jumătatea aceea de zi fericită, lîngă Câmpeni, am fost în Rai. 

Marin Gruia 

ZIUA 

1 

2 

3 

4 

5 

6 

7 

8 

9 

10 

11 

12 

13 

14 

15 

16 

17 

18 

19 

20 

21 

22 

23 

24 

25 

26 

27 

28 

29 

30 

31 

M 

M 

j 

V 

S 

D 

L 

M 

M 

j 

V 

S 

D 

L 

M 

M 

j 

V 

S 

D 

L 

M 

M 

j 

V 

S 

D 

L 

M 

M 

j 

ZIUA 

1 

2 

3 

4 

5 

6 

7 

8 

9 

10 

11 

12 

13 

14 

15 

16 

17 

18 

19 

20 

21 

22 

23 

24 

25 

26 

27 

28 

29 

30 

V 

S 

D 

L 

M 

M 

j 

V 

S 

D 

L 

M 

M 

j 

V 

S 

D 

L 

M 

M 

j 

V 

S 

D 

L 

M 

M 

j 

V 

S 


MAi 2012 

ÎNCEPUTUL PERIOADEI 

FAVORABILE PESCUITULUI 

0.21 

0.56 

1.53 

2.49 

3.51 

4.36 

5.44 

0.39 

1.25 

2.11 

2.59 

3.51 

4.49 

5.36 

0.09 

1.12 

2.13 

3.11 

4.01 

5.05 

6.11 

7.14 

0.27 

1.05 

1.59 

2.49 

3.51 

4.56 

5.59 

0.33 

1.34 

6.42 

7.36 

8.39 

9.35 

10.31 

11.29 

12.34 

6.21 

7.08 

7.56 

8.44 

9.36 

10.35 

11.37 

6.56 

7.58 

8.53 

9.49 

10.43 

11.36 

12.18 

12.49 

6.01 

6.42 

7.29 

7.57 

8.36 

9.24 

10.26 

6.22 

7.18 

12.26 

13.09 

14.23 

15.19 

16.18 

17.21 

18.34 

13.02 

13.49 

14.35 

15.26 

16.21 

17.16 

18.12 

12.36 

13.39 

14.36 

15.33 

16.18 

16.51 

17.47 

18.48 

12.47 

13.25 

14.12 

14.56 

15.29 

16.08 

17.11 

12.09 

13.12 

19.05 

20.04 

21.07 

21.48 

22.19 

23.14 

- 

18.44 

19.31 

20.28 

21.32 

22.39 

23.41 

- 

19.21 

20.16 

20.51 

21.44 

22.11 

22.57 

23.36 

- 

18.26 

1913 

20.11 

21.14 

22.17 

23.21 

- 

18.47 

19.45 

iunie 2012 

FAZA 

LUNII 

L.P. 

U.P. 

L.N. 

P.P. 

SOARE 

R A 

5.59 

5.51 

5.42 

5.37 

Atenție la ora de vară 

ÎNCEPUTUL PERIOADEI 

FAVORABILE PESCUITULUI 

2.18 

2.59 

3.44 

4.33 

5.21 

0.35 

1.36 

2.34 

3.29 

4.18 

5.21 

6.19 

0.15 

1.03 

1.51 

2.39 

3.36 

4.31 

5.35 

6.29 

0.05 

0.49 

1.39 

2.33 

3.29 

4.11 

5.12 

6.18 

0.11 

1.05 

7.56 

8.37 

9.24 

10.15 

11.12 

7.21 

8.19 

9.18 

10.12 

11.05 

12.02 

13.03 

5.59 

6.44 

7.36 

8.24 

9.18 

10.16 

11.09 

12.13 

6.31 

7.28 

8.21 

9.12 

10.01 

10.49 

11.36 

12.29 

5.27 

6.19 

14.29 

15.23 

16.09 

16.58 

17.49 

13.02 

14.09 

15.10 

16.11 

17.08 

17.57 

18.39 

12.43 

13.29 

14.19 

15.20 

16.23 

17.26 

18.29 

19.03 

12.11 

13.09 

14.03 

14.53 

15.39 

16.25 

17.21 

18.19 

12.36 

13.27 

20.28 

21.04 

22.12 

23.09 

- 

19.51 

20.24 

21.05 

21.53 

22.36 

23.24 

- 

18.21 

19.16 

20.01 

20.55 

21.48 

22.46 

23.39 

- 

18.56 

19.52 

20.45 

21.19 

21.56 

22.43 

23.41 

- 

18.26 

19.09 

FAZA 

LUNII 

L.P. 

U.P. 

L.N. 

P.P. 

20.26 

20.33 

20.43 

20.50 

SOARE 

R A 

5.33 

5.31 

5.31 

5.28 

20.56 

21.00 

21.03 

21.04 

33|

1 

2 

3 

4 

5 

6 

7 

8 

9 

10 

1 

2 

3 

4 

5 

Aparitii editoriale 

, 

6 

7 

8 

9 

10 

Avem plăcerea să vă anunțăm apariția unei cărți 

electronice Povestiri istorice de vânătoare - 

Din vremea lui Neagoe Basarab, semnată de 

binecunoscutul și îndrăgitul Dr. 

Mitică georgescu. 

Fascinat de personalitatea marelui 

și înțeleptului nostru domnitor 

Neagoe Basarab, autorul face un 

portret de neuitat al acestuia, surprinzându-l 

mai ales în postura sa 

de mare vânător. Este o carte care 

combină în cel mai fericit mod 

istoria cu vânătoarea și care, prin 

acest instrument minunat care este 

internetul, poate ajunge în cel mai 

scurt timp la dvs. Vă dorim lectură 

plăcută ! 

Doritorii pot procura cartea accesând 

linkul http://www.coresi.net/_ 

povestiri-vanatoresti-din-vremea-lui-neagoe-basarab/index. 

htlm. 

Povestirile din volumul Vânător 

prin lume sunt bogate şi singulare, 

evocând întâmplări pe care autorul a 

avut ocazia să le trăiască în cariera sa de 

jurnalist de „front”. Ofiţer, jurnalist militar, 

inventator, autorul menţine pretextul 

vânătorii şi în volumul de faţă, dar în 

realitate acesta este un motiv pentru a ne 

descrie locuri fascinante şi tulburătoare, de 

la Stepa Caspică până la Savana Somaleză 

şi, mai aproape, dealurile Germaniei. 

Volumul este disponibil la preţul de 

30 de lei şi poate fi comandat la tel. : 

0244 283 328 sau 0722 425 915. 

Mica publicitate 

AJVPS Hunedoara vinde căţei din rasa copoi ardelenesc de la Canisa 

Căpăţâna. Prenotări şi informaţii suplimentare la tel. 0254.215.422. 

VÂND armă de vânătoare cal.12/70, ţevi juxtapuse, Bohler antinit. 

Tel. 0723.300.609. 

Unu ...mai ! 


ORIZONTAL: 1) Arata ca poate ...mai mult. 2) Mai tare ca piatra (fem.) – Mai ...la necaz. 3) Vine 

din dreapta! – Brâu! – Mai au pâna se vindeca. 4) Mai dinspre miaza-zi (fem.). 5) Curte! – Mai 

mult decât mânie (pl.). 6) Pa la întoarcere! – Nu mai au niciun interes. 7) Coada de vânat! – 

Primele la litere – Ou rasturnat! 8) O învârtita mai pe loc – Doua din noua! 9) Mai de aici – Mai 

alb ca peretele. 10) Mai lirici în exprimare. 

VERTICAL: 1) Nici mai mult, nici mai putin. 2) Nu se mai roaga deloc – Mai întrerup activitatea. 

3) Cupe! – Doctor – Schimb de mai cu matura. 4) Mai argintie la par – Mai adaugi câte 

unul la vârsta (pl.). 5) Spectacol mai mult prentru spectacol – Mai putin curat. 6) Miez de 

pita! – Mai mult decât binevoitoare. 7) Unu mai.... al rusilor (inv.) – Cazut în cap! 8) Mai sus 

...la inima – Încep vorba! 9) Voce – Picteaza mai mult sfinti. 10) Mai mult decât un simbol pe 

medalie – Sau la victorie! 

Ion Mihaiu 

Dezlegare VPR Aprilie : CONCRETIZA-ORDIN-UNIC-LI-T-M-O-O-AGRICULTOR-BIR-AL-AED- 

ON-PITIT-A-RASINI-OUT-SEMNALE-R-OC-IERI-EXTAZ-LEIT. 

CAniSA CERniCA 

Pune la dispoziţia vânătorilor interesaţi următoarele 

categorii de căţei : 

• două femele din rasa jagdterrier, în vârstă de 4 luni; 

• un mascul şi o femelă din rasa copoi slovac, în vârstă 

de 8 luni; 

• două femele şi un mascul din rasa copoi ardelenesc, 

în vârstă de două luni; 

• doi masculi din rasa brac german cu păr sârmos în 

vârstă de două luni; 

• trei femele metişi de copoi x jagdterrier, în vârstă de 

6 săptămâni; 

Juvenilii sunt dehelmintizaţi şi vaccinaţi de două ori, 

iar căţeii dehelmintizaţi şi vaccinaţi doar împotriva 

parvovirozei. Preţul de valorificare este de 500 lei/ 

exemplar, cu T.V.A. inclus. Căţeii provin din părinţi 

selecţionaţi, folosiţi cu rezultate excelente la vânătoare. 

Dintre reproducători sunt scoşi la vânzare, la acelaşi 

preţ, următorii câini: 

• un mascul de copoi ardelenesc în vârstă de 2 ani; 

• o femelă de brac sârmos, folosită la vânătoare, în 

vârstă de 7 ani; 

• o femelă de limier hanoveran, folosită în teren, în 

vârstă de 7 ani. 

Doritorii se pot adresa pentru achiziţii sau eventuale 

prenotări, precum şi pentru alte informaţii, d-lui Dumitru 

Teodor, la tel. 021.270.80.60 sau 0767.817.908.

Dropia, între migrație și dispariție Dimineți cu căpriori ... - AGVPS

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?