Dropia, între migrație și dispariție Dimineți cu căpriori ... - AGVPS

More documents

Recommendations

Info

|Însemnări de sezon LUCIREA STINSĂ De câte ori mă îndrept spre Valea Cernei îmi pare că cel dintâi căprior pe care l-am vânat pe aceste meleaguri mă aşteaptă negreşit în locul în care l-am răpus, răbdător şi nemişcat ca o taină. Trecând prin acel loc, amintirea lui mă îndeamnă să păşesc cu oarecare smerenie, întrebându-mă dacă nu cumva am aflat ceea ce căutam. Dar patima vânătorească nu se lasă nicidecum amăgită... Ea îşi cântă vrăjile ei... Mă îndepărtez cu un sentiment ciudat, ca şi cum aş fi trecut prin cealaltă lume, lăsând în urmă luminişul cel decupat în poala dealului şi martor mut al secretului meu. De aici urcuşul devine tot mai anevoios... Resimt efortul depus. Îmi spun că de ar fi să văd chiar acum căpriorul căutărilor mele nu l-aş putea păstra în cătare, căci zvâcnirile propriei inimi mă vor împiedica să ţintesc fără a sprijini cumva arma. Mă opresc la îndemnul paznicului, care mă ajunsese din urmă. Ceva mai departe de noi, un salcâm uscat încă mai domină împrejurimile. Pământul sărac şi lutos nu îi mai putuse hrăni orgoliul... Iar el murise puţin câte puţin, aşa cum ştiu să moară copacii cei nedoborâţi: în picioare... Ne aşezăm la adăpostul rugilor de mur amestecaţi cu tot soiul de tufe înmiresmate, păstrându-ne câteva coridoare pentru observarea împrejurimilor. Acestea aduc cu un imens amfiteatru antic, năpădit de plante, în a cărui arenă ne-am improvizat ascunzişul spre a iscodi gradenele din faţa noastră. Undeva în stânga, departe, se distinge o pată roşiatică, probabil un ţap. Privind prin binoclu distingem o căprioară. Chiar şi la această distanţă vânatul pare că ne-a observat, căci îşi întoarce privirea către noi, apoi, cu precauţie se îndreaptă către pădure. Aşteptarea devine apăsătoare. Soarele răzbise peste culmile dealului din faţă. Este semnul că în curând va trebui să încheiem pânda pentru a reveni în dimineaţa următoare. Ori nici aceasta nu era prima ieşire... Poate că trecerea timpului o percepeam ca fiind apăsătoare şi de teama zădărniciei aşteptărilor... Din pricina caniculei căpriorii sunt tot mai greu de văzut pe timpul zilei, preferând locurile adăpostite şi umbroase. Paznicul mă prevenise că singura şansă de a-i întâlni este doar în preajma răsăritului însă nu mai mult de o jumătate de ceas, precum şi seara, la crepuscul, numai că atunci este foarte greu să îi ţinteşti, darămite să le mai cercetezi coarnele. Începuse a mă încerca o undă de regret fiindcă refuzasem să întind puşca spre un căprior observat în ziua precedentă, al cărui trofeu îl privisem îndelung cu binoclul şi nu avusese darul de a mă impresiona într-atâta încât să mi-l doresc. În aceste împrejurări, în urmă cu vreo cincisprezece ani, nici nu aş mai fi stat pe gânduri... Asta mă face să mă întreb dacă nu cumva chiar am devenit cusurgiu, aşa cum mai în glumă, mai în serios, mă etichetează soţia... Firul cugetărilor mele se întrerupe brusc... Paznicul îmi face semn să privesc într-un loc pe care îl scăpasem din atenţie, adâncit fiind în lumea gândurilor. Un căprior se oprise între două pâlcuri de copaci, care erau despărţite de tufe atât de înalte încât îi acopereau trunchiul. După poziţia capului părea a fi cu partea stângă a corpului înspre noi. Însă la fel de bine ar fi putut fi expus cu faţa, iar capul să îl fi ţinut întors înspre dreapta. Coarnele i se distingeau ca o cunună, |18 Vânătorul și Pescarul Român Foto: M.Popescu Foto: D.L.Hodoneanțu părând nefiresc de groase. Pentru o clipă m-am întrebat dacă nu cumva, printr-o curiozitate a naturii au rămas veşnic îmblănite. Dar este posibil să fi fost şi încărcate cu frunze ori cu fân. Totuşi sunt convins că mai degrabă lumina care ne pica din faţă i-a accentuat geometria, cam tot aşa cum iarna, potârnichea văzută pe zăpadă pare a fi mai degrabă făzăniţă. Cu siguranţă este un exemplar de trofeu ! Simt încuviinţarea însoţitorului meu atunci când epolez. Instinctul îmi spune să nu abat ochirea de baza gâtului, pe care încă îl mai disting în marea de tufe, deşi aşa cum este poziţionat m-ar fi ispitit teribil să ţintesc locul în care presupuneam a se afla toracele. Şi, după cum aveam să aflu mai târziu, asta s-a dovedit a fi o hotârâre crucială... Focul sparse tăcerea. Ştiam că îl nimerisem... ...Drumul până într-acel loc mi s-a părut ca o eternitate. În plus, desimea tufelor care îmi înghiţiseră prada nu părea de departe atât de abundentă şi încâlcită. Tocmai începuse să mă cuprindă un sentiment de nesiguranţă amestecat cu teama eşecului, când tovarăşul meu mi-a strigat că l-a găsit, curmându-mi cea din urmă grijă... ţapul căzuse nu departe de salcâmul uscat. Abia de aici, de sus, am putut să observ că acesta era aplecat pe o parte, iar căpriorul meu se sfârşise încercând să imite poziţia salcâmului. Părea că frumuseţea lui fusese deja răsplătită de către cineva neştiut cu un medalion, pe care i l-a dăruit pentru a-l purta la piept. În realitate nu era decât lucirea stinsă a sângelui rănii, lăsate de glonţul care-i sfâşiase inima... MARIUS POPESCU
Scălda lumina obcina Ilustrația autorului Nu puteam să fiu decât într-o odaie de oaspeţi, sau casa mare, aşa cum e numită în Bucovina camera în care sunt păstrate lucrurile cele mai de preţ ale casei bătrâneşti. Covoarele de pe pereţi, candelabrul de bronz, agăţat de grinda aparentă din mijlocul tavanului, perdelele frumos ţesute, care cuminţeau razele soarelui, mobila veche, din lemn masiv, ceasul cu cuc agăţat lângă uşă, toate îmi spuneau că mă aflam într-o casă veche, tradiţională. Dar mai ales coarnele de cerb şi căprior agăţate aproape unele de altele, ca întro adevărată expoziţie, îmi dădeau ştire că eram în casă de bucovinean. Perna plină pe care îmi odihneam capul mă cuprinsese pe după umeri, cu grijă părintească. Îmi era bine, găsisem un loc liniştit şi paşnic în care mă simţeam la adăpost de încrâncenările şi tensiunile cu care aproape că mă obişnuisem să-mi fac slujba la oraş. Fără să mă sfiiesc, îmi doream chiar ca acea stare plăcută să se prelungească la nesfârşit, să nu mă mai rupă nimic din echilibrul care mă cucerise în acea dimineaţă. sau poate că nu mai era dimineaţă? Începeam să cobor din levitaţia în care mi se părea că mă aflam. O primă reacţie, abia potolită, mă îndemnă să sar din patul curat în mijlocul odăii, să mă îmbrac rapid, cu grabă de militar alarmat şi să mă reped afară, unde sigur mă aştepta… Şi ce dacă mă aştepta? Acum aveam timp, era timpul meu, din concediul binemeritat şi îl puteam folosi după pofta inimii. De asta evadasem din haosul în care mă obişnuisem să trăiesc, în mijlocul căruia se aflau toate cele care îmi aparţineau şi care îmi storcea uneori vlaga şi speranţa până la refuz, la acel refuz de a înţelege de ce trebuia să le suport aşa cum erau orânduite, de ce trebuia să aparţin acelei lumi, de ce nu aveam niciodată curajul să mă despart definitiv de nebunia societăţii pentru care „a fi” însemna doar acumulare materială şi nimic mai mult. Poate că dimineaţa aceea avea ceva diferit de celelalte dimineţi pe care le trăisem până atunci. Poate că văzduhul era mai curat, lumina mai clară, soarele mai strălucitor, iar toate acestea însumate îmi dezvăluiau altă faţă a lumii. Mi se părea acolo, în odaia simplă şi curată a unei case bătrâneşti din Bucovina, că adevărata faţă a lumii era cu totul altceva decât mi se năzărise mie că văzusem în cei aproape patruzeci de ani de existenţă. Privind liniştit la coarnele frumos aliniate pe pereţii odăii descopeream un adevăr pe care, în subconştientul meu, îl înţelesesem şi care merita să-l aduc la suprafaţa trăirilor, pentru că îmi vorbea despre însăşi existenţa mea ca fiinţă raţională. Mă ajutau să descopăr în sine un alt individ, un altfel de membru al speciei înclinate către acaparare, către o iluzorie dorinţă de confort şi siguranţă materială, gata în orice clipă să profite la maximum de orice oportunitate, doar pentru a se simţi la adăpost de lipsa unui confort oarecare. Atmosfera simplă şi împăciuitoare din camera de oaspeţi în care mă trezisem îmi spăla sufletul de mocirla îngrijorărilor şi incertitudinilor pe care le încearcă la un moment dat fiecare om prins în hora tot mai rapidă a societăţii. Dorisem nespus câteva zile de primenire a sufletului, de descărcare a tensiunilor de tot felul acumulate peste an. De abia acum, la sfârşit de primăvară Vânătorul și Pescarul Român putusem să mă rup din încătuşarea problemelor şi obligaţiilor pe care le aveam. Hotărât să nu-mi amintesc nici măcar pentru o fracţiune de secundă lumea din care evadam, mi-am luat arma de vânătoare şi autorizaţia necesară şi îmi făcusem pierdută urma printre obcini, lăsând ostentativ pe birou telefonul de serviciu. Aici în patul de lemn, înfăţat cu aşternuturi proaspete din pânză de casă mi se părea că descoperisem o altă lume, în care timpul curgea mult mai domolit, iar liniştea care umplea cu aripile ei încăperea mi se părea o nevăzută pasăre măiastră, ale cărei ouă nu puteau fi decât din aurul tăcerii. Nu mă grăbeam deşi poate că s-ar fi cuvenit să sar numai decât din pat şi să mă pregătesc de incursiunea în natura neîntinată care îmi aştepta binevoitoare paşii. Îmi plimbam ochii de la o panoplie la alta măsurând coarnele de pe pereţii camerei. Nu erau foarte impozante, nici măcar nu erau trofee, ci cu siguranţă erau lepădate şi montate cu pricepere de un meşter local pe tăbliţe frumos sculptate. Nu aveau valoare cinegetică, dar parcă încercau să-mi spună ceva mai important decât numărul de puncte CIC. Un om le adunase din pădure aşa cum erau, simple şi destul de mici. Le pusese însă la loc de cinste, în odaia de oaspeţi, cu mândria de a avea asemenea lucruri în casă, cu dragoste pentru animalele care le pierduseră la soroc. Pentru acel om nu era important dacă valorau mai mult sau mai puţin după punctaj. Valoarea era pentru el alta. Acelea erau coarne de cerb, o sălbăticiune care încă mai popula obcinile şi înnobila munţii cu trupul, cu glasul şi cu viaţa sa. De la omul acela trebuia ca eu să înţeleg că valoarea vânatului nu stă în trofeul său ci în fiinţa sa, după cum nici omul nu poate fi apreciat după titluri şi conturi, ci după conduită. M-am ridicat din pat zâmbind. Gândurile de dimineaţă îmi deschideau perspectiva unei zile darnice în frumuseţe şi valoare sentimentală. Era o zi din viaţa mea, doar una, doar poate cea mai frumoasă, pentru că începuse cu o nouă lumină pentru mine. Gata de aventură am ieşit afară cu zâmbetul pe buze. În curtea mică a casei bătrâneşti mă aştepta pădurarul, un om uscăţiv, nici bătrân, nici tânăr, în ochii căruia am citit repede o undă de neîncredere. - Bună dimineaţa, m-a întâmpinat cu politeţe. Cred că ar trebui să pornim deja! - Bună dimineaţa, am răspuns cu bună dispoziţie. Eu sunt gata de drum! - Foarte bine, dar nu vă luaţi şi puşca? întrebă cu vicleană mirare pădurarul. - Nu, nu o iau, pentru că azi mergem doar să salutăm sălbăticiunile! Omul se uită lung la mine şi poate mi s-a părut, poate că nu, din ochii lui dispăruse brusc orice umbră de neîncredere. CAsIAN BALABAsCIUC 19|
Page 1 and 2: Revista NaŢională de Vânătoare
Page 3 and 4: Dr.Yves Lecocq Despre alicele făr
Page 5 and 6: Piromanie "tradițională" în Delt
Page 7 and 8: de lucru, câte unul pentru fiecare
Page 9 and 10: pândă, având deja în minte tabl
Page 11 and 12: păsări de pradă”, care au culm
Page 13 and 14: pământul cu picioarele, sacadat,
Page 15 and 16: silviculturii este unul din foloase
Page 17: Fig. 3. Trofeu ţap negru, cu teaca
Page 21 and 22: sensibile la zgomotul armei de vân
Page 23 and 24: Din galeria câinilor pomeniţi în
Page 25 and 26: |File de istorie Date asupra altor
Page 27 and 28: Albumul cu fotografii pescãreæti
Page 29 and 30: DEZlEGAREA lA PĂSTRĂV L ungă a f
Page 31 and 32: încercând să grăbească înaint
Page 33 and 34: lângă Câmpeni, în Rai Foto: MAC

Dropia, între migrație și dispariție Dimineți cu căpriori ... - AGVPS

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?