Rezumat - Institutul de Studii Doctorale

preoţiei sacramentale este ca poporul să se bucure şi să se împărtăşească de Hristos şi
lucrarea Lui mântuitoare. În Biserică şi prin episcop, Mântuitorul Hristos îşi împlineşte
promisiunea făcută înainte de înălţarea Sa cu trupul la cer: „Iată Eu sunt cu voi până la
sfârşitul veacurilor” (Mt 28, 20). Laicii sunt primitorii harului împărtăşit de Hristos în
Biserică prin preoţi, iconomii Tainelor Unicului Arhiereu, Iisus Hristos. În această cheie
trebuie să înţelegem imaginea episcopului de „chip al Tatălui”, descrisă de Sfântul
Ignatie. Prin urmare, laicii sunt cei asupra cărora se săvârşesc sfintele Taine, cei care
colaborează cu preoţii în lucrarea sacramentală, dar nu coslujesc. Pentru cercetarea
noastră, sublinierea rolului şi responsabilităţilor generale ale credincioşilor, este un lucru
esenţial. Pe de o parte, delimitează zona în care lacii fac misiune, iar pe de altă parte,
arată că instituţia laicatului, aşa cum o înţelegem astăzi, similar slujirii episcopale, este
fiinţială Bisericii.
Al doilea subcapitol dedicat reperelor patristice se intitulează Omul şi misiunea sa
în teologia Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Grigorie de Nyssa. Potrivit acestora,
omul nu este autonom şi măsură a tuturor lucrurilor. Rupt de originea divină, fiinţă pur
biologică, ultimul inel din lanţul evoluţiei, omul acţionează haotic, dezorientat şi fără
perspectivă. Acest lucru este evident în societatea în care trăim, societate fundamentată pe
o doctrină antropocentrică autonomă. Când se face apel la legea divină doar cu un scop
utilitar, cel mult unul social, este evident că toată stăpânirea acestei lumi este sortită
eşecului. Este bine cunoscută atitudinea „superioară” a celor care acceptă fenomenul
religios şi chiar îl recomandă ca pe un instrument în stabilirea unei ordini sociale într-o
lume, de altfel, secularizată. Aceştia se plasează deasupra tuturor şi, privind cu
condescendenţă „masele superstiţioase”, îl transformă în „instrument” pe Însuşi
Dumnezeu. O antropologie misionară teocentrică activă, aşa cum rezultă ea din discursul
antropologic al Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie de Nyssa, poate oferi răspunsuri la
criza de identitate a omului contemporan, la criza societăţii umane, în general.
Secţiunea Vocaţia misionară a omului în teologia Sfântului Ioan Gură de Aur arată
că omul este trimis în lume ca stăpân al acesteia. Stăpânirea lui, primtă în dar de la
Dumnezeu, nu este una autarhică. Lucrarea sa de stăpânire presupune un act de
preamărire şi contemplare a lui Dumnezeu în creaţie. Relaţia stăpânului cu făptura este
dialogică, el devine mai înţelept, stăpânind creaţia, care primeşte nume supunându-se lui.
„Stăpânul” slujeşte lumii şi semenilor săi. Din dragoste pentru aceştia creştinul devine un
învăţător, martor al Evangheliei prin viaţa sa, milostiv şi vrednic, slujind întru toate lui
Dumnezeu.
13