Untitled - IPA Romania

Director
Prof. univ. dr. Costică Voicu
Consiliul Ştiinţific :
Maurice Petit
"Colegiul de Poliţie Bruxeles"
Prof. univ. dr. Luca Iamandi
Acad. prof. univ. dr. Ion Dogaru
Prof. univ. dr. Ioan Dascălu
Dr. ing. Iulian Medrea
Prof. Dr. Ligia Negier Dormont
Université Pantéon, Paris
Chestor de poliţie Petre Toba
Prof. univ. dr. Vlad Barbu
Prof. univ. dr. Alexandru Boroi
Prof. univ. dr. Damian Miclea
Comitetul de redacţie:
Redactori şefi:
Prof. univ. dr. Ştefan Prună
Dr. Ion Gherghiţă
Redactor Şef Adjunct:
Conf. univ. dr. Laurenţiu Giurea
Secretar General de Redacţie:
Lector univ. dr. Marius Pantea
Redactori:
Marcoci Mihai
Ştefan Cristian
Ghinea Nicolae
Marian Claudiu Ţupulan
Machetare şi tehnoredactare: Mihai Zofei
© RIC 2009
Revista apare cu sprijinul Catedrei de Investigare a Criminalităţii
din cadrul Academiei de Poliţie A.I.Cuza
Publicaţie semestrială care apare sub egida IPA România
Adresa: Bucureşti, Şos. Olteniţei, 158 – 160, Sector 4, 041323
Tel: 0213321754, 0213321756
ISSN 1844 – 7449
2

I. STUDII, ANALIZE, SINTEZE
ALE FENOMENULUI CRIMINALITĂŢII
1. CONSIDERAŢII ASUPRA CRIMINALITĂŢII AFACERILOR
ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ...................................................................................... 11
Prof.univ.dr. COSTICĂ VOICU
2. CONSIDERAŢII PRIVIND TERORISMUL ÎN
CONTEXTUL PROCESULUI DE GLOBALIZARE ................................................ 19
Dr. CRISTIAN BACI
3. ITINERAR CRIMINALISTIC INTERNAŢIONAL ................................................. 26
Coordonator Prof. Dr. LAZĂR CÂRJAN
4. UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND CADRUL JURIDIC ŞI INSTITUŢIONAL
AL POLIŢIEI JUDICIARE ÎN ROMÂNIA ............................................................... 50
Prof.univ.dr. PRUNĂ ŞTEFAN, Asist.Univ.Drd. ŞTEFAN CRISTIAN-EDUARD
5. SCURT ISTORIC AL APARIŢIEI ŞI REGLEMENTĂRII
DREPTURILOR DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ ....................................... 57
Cms. drd. MIHAI DINCĂ, Lect. Univ. Dr. MARIUS PANTEA
6. PROTECŢIA MARTORILOR INSTRUMENT DE COMBATERE
A MARII CRIMINALITĂŢI ....................................................................................... 68
Comisar şef dr. ADRIAN-AUGUSTIN BĂRĂSCU
7. CEA MAI DEZVOLTATĂ ŢARĂ DIN LUME - VICTIMA ACŢIUNII
CONJUGATE A ORGANIZAŢIILOR CRIMINALE DIN EUROPA
ŞI AMERICA LATINĂ – STATELE UNITE ALE AMERICII ............................... 77
Lect. univ. dr. PINTILIE LIGIA, Lect. univ. dr. TOMA RUS, Insp. POPESCU CIPRIAN
8. JOCURILE DE NOROC. DISTRACŢIE SAU DEPENDENŢĂ,
RELAXARE SAU STRES, EXTAZ SAU AGONIE .................................................. 86
BOER SEBASTIAN, SORIN CONSTANTINESCU
II. EVOLUŢIA ŞI TENDINŢELE CRIMINALITĂŢII
9. TENDINŢE ACTUALE IN JUSTIŢIA PENALA PRIVIND
PROTECŢIA DREPTURILOR COPILULUI ........................................................... 97
Conf univ dr BUJOR FLORESCU
10. CONSIDERAŢII PRIVIND LEGALITATEA OPERAŢIUNILOR OFF-SHORE .. 102
Conf.univ.dr. NICOLAE GHINEA
11. CRIZA GLOBALĂ ŞI DREPTURILE DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ .. 112
Drd. MARIOARA NAE, Lect. Univ. Dr. MARIUS PANTEA
12. CRIMA ORGANIZATĂ ŞI CRIMINALITATEA ECONOMICO-FINANCIARĂ . 120
ORZA CARLA NICOLETA, IONELA GINA GHIŢĂ
13. JOCURILE DE NOROC PE INTERNET .............................................................. 131
ALEXANDRU DANIEL CODESCU
14. TRAFICUL CU MIJLOACE DE PLATĂ CONTRAFĂCUTE ............................ 138
Lect. univ. dr. PINTILIE LIGIA, Lect. univ. dr.TOMA RUS, POPESCU CIPRIAN
3

15. CONFUZII ÎN PROCESUL DE CONSTATARE A INFRACŢIUNILOR
REGLEMENTATE ŞI SANCŢIONATE DE LEGEA NR. 8/1996 PRIVIND
DREPTUL DE AUTOR ŞI DREPTURILE CONEXE ......................................... 145
ADRIAN GHIMPU, VASILE ARMANAŞ
16. PROTEJAREA DREPTURILOR ARTIŞTILOR INTERPREŢI SAU
EXECUTANŢI. CONTROVERSE ASUPRA PRELUNGIRII TERMENULUI
DE PROTECŢIE A DREPTURILOR ACESTORA .............................................. 154
Insp. ADRIAN ILINCA
17. ACTIVITĂŢILE INVESTIGATORULUI ACOPERIT ÎN STATELE UNITE
ALE AMERICII ........................................................................................................ 159
Lect. univ. dr. PINTILIE LIGIA, Lect. univ. dr. TOMA RUS
III. CERCETAREA ŞI PREVENIREA CRIMINALITĂŢII
18. PROCEDURA PREDĂRII PERSOANELOR URMĂRITE
INTERNAŢIONAL PRIN MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE ........... 171
Dr. CLAUDIU ŢUPULAN, Drd. ADRIAN ANGHELUŞ
19. CONSIDERAŢII ÎN LEGĂTURĂ CU PROTECŢIA PROGRAMELOR
PENTRU CALCULATOR ŞI A BAZELOR DE DATE ........................................ 180
Av. LILIANA CONSTANTIN, Lect.univ.dr. MARIUS PANTEA
20. INFRACŢIUNILE INFORMATICE ŞI ATINGERILE
ADUSE PROPRIETĂŢII INTELECTUALE ............................................................. 191
Cms. drd. MIHAI DINCĂ
21. FIABILITATEA REŢELELOR DE CALCULATOARE ..................................... 200
IOAN-COSMIN MIHAI
22. FALSIFCAREA DOCUMENTELOR DE CĂLĂTORIE ÎN SCOPUL
MIGRAŢIEI ILEGALE, MANIFESTARE A CRIMINALITATII
INTERNATIONALE ORGANIZATE ................................................................... 208
Drd. ANGHEL STOICA
23. RECRUDESCENŢA VIOLENŢEI ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ ..... 220
Conf. univ.Dr. BARBU NICU-DAMIAN
24. COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ INTERNAŢIONALĂ DIN
PERSPECTIVA BAZELOR DE DATE CRIMINALISTICE............................... 228
Conf univ dr BUJOR FLORESCU
25. ULTRAJUL REGLEMENTAT ÎN LEGEA PENALĂ ÎN VIGOARE
ŞI ÎN NOUL COD PENAL ....................................................................................... 233
Dr. EUGEN NEAŢĂ
26. EVAZIUNEA FISCALĂ DIN PERSPECTIVA EUROPEANĂ ........................... 240
GEORGE CRISTEA
27. CONTABILITATEA ROMÂNEASCĂ, ARMONIZATĂ CU DIRECTIVELE
COMUNITĂŢILOR ECONOMICE EUROPENE ŞI CU STANDARDELE
INTERNAŢIONALE DE CONTABILITATE ............................................................. 248
Maior HERMINA FILIP, Maior SORIN MOSOR
28. IMPOZITELE ŞI TAXELE LOCALE DIMENSIUNE JURIDICĂ
ŞI ECONOMICĂ ....................................................................................................... 259
Expert contabil ALINA-ELENA DĂNĂILĂ, Expert contabil REMUS-LIVIU DĂNĂILĂ,
Lector univ. dr. MARINELA DANIELA MANEA
4

IV. MANAGEMENTUL INVESTIGĂRII CRIMINALITĂŢII
29. UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND MANAGEMENTUL INSTRUIRII
ÎN ORGANIZAŢIILE PERFORMANTE ............................................................... 267
Prof. univ. dr. ŞTEFAN PRUNĂ
30. MANAGEMENTUL CRIZELOR ÎN VIZIUNE EUROPEANĂ .......................... 277
Prof. univ. dr. ŢICAL GEORGE
31. MANAGEMENTUL PROTEJĂRII VIEŢII PRIVATE
ŞI ACCESUL LA ARHIVE ...................................................................................... 286
Drd. MONICA SACHELARIU
32. DIFERITE PERSPECTIVE ASUPRA CONCEPTULUI
DE RISC ÎN SOCIETATEA MODERNĂ ............................................................... 295
Conf. dr. NADIA CIOCOIU, Cms. şef CORNEL CIOCOIU, Ec. Drd. STELIAN TIPA
V. PROBLEMATICA SCHENGEN ÎN DOMENIUL CRIMINALITĂŢII
33. SISTEMUL EUROPEAN DE INFORMAŢII PRIVIND VIZELE ...................... 305
Conf.univ.dr. Adrian IACOB, Asist.univ.drd. Sergiu Adrian VASILE
34. EUROSUR - SISTEMULUI INTEGRAT DE SUPRAVEGHERE
A FRONTIERELOR EXTERNE ALE UNIUNII EUROPENE ........................... 313
Asist.univ.drd. SERGIU ADRIAN VASILE
VI. RECENZII, SEMNALE EDITORIALE ......................................................... 323
5

I. ANALYSIS, STUDIES, SYNTHESIS
1. CONSIDERATIONS ON CRIME IN THE EUROPEAN UNION AFFAIRS ......... 11
Professor Ph.D. COSTICA VOICU
2. CONSIDERATIONS ON TERRORISM IN THE CONTEXT
OF GLOBALIZATION ................................................................................................ 19
Police Quaestor Ph.D. CRISTIAN BACI
3. INTERNATIONAL FORENSIC ITINERARY .......................................................... 26
Professor Ph.D. LAZAR CÂRJAN
4. SOME CONSIDERATIONS ON LEGAL AND INSTITUTIONAL
FRAMEWORK OF JUDICIAL POLICE IN ROMANIA ........................................ 50
Professor Ph.D. PRUNA ŞTEFAN , Assistant Professor Ph.D. STEFAN CRISTIAN-
EDUARD
5. BRIEF HISTORY OF THE OCCURRENCE AND REGULATION
OF INTELLECTUAL PROPERTY RIGHTS ............................................................ 57
Chief Commissioner Ph.D. MIHAI DINCA, Ph.D. Lecturer MARIUS PANTEA
6. WITNESS PROTECTION - A MEAN FOR FIGHT AGAINST HIGH CRIMES ... 68
Chief Commissioner Ph.D. ADRIAN-AUGUSTIN BĂRĂSCU
7. THE MOST DEVELOPED COUNTRY IN THE WORLD - VICTIMS
OF CRIMINAL ORGANIZATIONS IN EUROPE AND LATIN AMERICA -
UNITED STATES OF AMERICA ............................................................................. 77
Ph.D. Lecturer PINTILIE LIGIA Ph.D. Lecturer RUS TOMA
Inspector POPESCU CIPRIAN
8. GAMBLING. FUN OR DEPENDENCE RELAXATION AND STRESS,
ECSTASY AND AGONY ........................................................................................... 86
BOER SEBASTIAN, SORIN CONSTANTINESCU
II. EVOLUTION AND TRENDS OF CRIME
9. CURRENT TRENDS IN THE CRIMINAL JUSTICE CONCERNING
CHILD PROTECTION ................................................................................................ 97
Police Quaestor Ph.D. Associate Professor BUJOR FLORESCU
10. CONSIDERATIONS ON OFF-SHORE LEGALITY ............................................ 102
Ph.D. Associate Professor NICOLAE GHINEA
11. GLOBAL CRISIS AND INDUSTRIAL PROPERTY RIGHTS ........................... 112
PhD. MARIOARA NAE, Ph.D. Lecturer MARIUS PANTEA
12. ORGANIZED CRIME AND ECONOMIC-FINANCIAL CRIME ...................... 120
ORZA CARLA NICOLETA, IONELA GINA GHITA
13. GAMBLING ON INTERNET .................................................................................. 131
ALEXANDRU DANIEL CODESCU
14. TRAFFIC WITH COUNTERFEIT PAYMENT MEANS..................................... 138
Ph.D. Lecturer PINTILIE LIGIA, POPESCU CIPRIAN
6

15. CONFUSIONS IN FINDING AND SANCTION OF OFFENSES COVERED
BY LAW NO. 8 / 1996 ON COPYRIGHT AND RELATED RIGHTS ................ 145
ADRIAN GHIMPU, VASILE ARMANAŞ
16. PROTECTION OF THE PERFORMERS’ RIGHTS. CONTROVERSY
OVER EXTENDING THE TERM OF PROTECTION OF THEIR RIGHTS .... 154
ADRIAN ILINCA
17. ACTIVITIES OF COVERT INVESTIGATOR IN UNITED STATES ............... 159
Ph.D. Lecturer PINTILIE LIGIA, Ph.D. Lecturer TOMA RUS
III. RESEARCH AND CRIME PREVENTION
18. THE PROCEDURE OF DELIVERANCE OF PERSONS WANTED
INTERNATIONALLY BY EUROPEAN ARREST WARRANT ......................... 171
Ph.D. Lecturer CLAUDIU ŢUPULAN, PhD. ADRIAN ANGHELUS
19. CONSIDERATIONS IN CONNECTION WITH PROTECTION
OF COMPUTER SOFTWARE AND DATABASES ............................................. 180
Lawyer CONSTANTIN LILIANA, Ph.D. Lecturer MARIUS PANTEA
20. COMPUTER CRIMES AND OFFENSES TO INTELLECTUAL PROPERTY .... 191
Chief Commissioner MIHAI DINCA
21. COMPUTER NETWORK RELIABILITY ............................................................ 200
Assistant Professor Ph.D. IOAN-COSMIN MIHAI
22. TRAVEL DOCUMENT FORGERY FOR THE PURPOSE OF ILLEGAL
MIGRATION, EXPRESSION OF INTERNATIONAL ORGANIZED CRIME .... 208
ANGHEL STOICA
23. RECRUDESCENCE OF VIOLENCE IN CONTEMPORARY SOCIETY ........ 220
Ph.D. Associate Professor BARBU NICU-DAMIAN
24. INTERNATIONAL POLICE COOPERATION FROM THE PERSPECTIVE
OF FORENSIC DATABASES ................................................................................ 228
Police Quaestor Ph.D. Associate Professor BUJOR FLORESCU
25. OUTRAGE COVERED IN CRIMINAL LAW IN FORCE
IN THE NEW PENAL CODE .................................................................................. 233
Chief Commissioner Ph.D. EUGEN NEAŢĂ
26. TAX EVASION FROM A EUROPEAN PERSPECTIVE .................................... 240
GEORGE CRISTEA
27. ROMANIAN ACCOUNTING HARMONIZED WITH THE EUROPEAN
ECONOMIC COMMUNITY DIRECTIVES AND INTERNATIONAL
ACCOUNTING STANDARDS ............................................................................... 248
Major HERMINE FILIP, Major SORIN MOSOR
28. LOCAL TAXES AND DUTIES. LEGAL AND ECONOMIC DIMENSION ...... 259
ELENA ALINA DĂNĂILĂ, REMUS-LIVIU DĂNĂILĂ, Ph.D. Lecturer MARINELA
DANIELA MANEA
7

IV. MANAGEMENT OF CRIME INVESTIGATION
29. SOME CONSIDERATIONS ON PERFORMANCE
MANAGEMENT ORGANIZATIONS ................................................................... 267
Professor Ph.D. STEFAN PRUNĂ
30. CRISIS MANAGEMENT IN EUROPEAN VISION ............................................. 277
Professor Ph.D. GEORGE ŢICAL
31. MANAGEMENT OF PRIVACY PROTECTION
AND ACCESS TO ARCHIVES ............................................................................... 286
PhD. MONICA SACHELARIU
32. DIFFERENT VIEWS ON THE CONCEPT OF RISK
IN MODERN SOCIETY .......................................................................................... 295
Ph.D. Associate Professor. NADIA CIOCOIU, Chief Commissioner CORNEL CIOCOIU,
PhD. STELIAN TIPA
V. SCHENGHEN ISSUES
33. VISA INFORMATION SYSTEM ............................................................................ 305
Ph.D. Associate Professor - Adrian Iacob,
Assistant Professor Ph.D. SERGIU ADRIAN VASILE
34. EUROSUR - INTEGRATED SURVEILLANCE SYSTEM
FOR EU EXTERNAL BORDER ............................................................................. 313
Assistant Professor Ph.D. SERGIU ADRIAN VASILE
VI. REVIEWS .............................................................................................................. 323
8

CONSIDERAŢII ASUPRA CRIMINALITĂŢII
AFACERILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Prof.univ.dr. COSTICĂ VOICU
c.voicu@iparomania.ro
Shock wave produced by the financial crisis started from the "heart of world finance”
- United States of America, suddenly hit the European Union economy and finance,
especially strong states. Recent studies conducted on the economies of EU highlighted
serious problems in functioning and underlying weaknesses in the policies pursued by
their governments.
Sfârşitul primului deceniu al secolului al unii Europene finanţări sporite pentru depăşirea
XXI-lea (2008-2009) a fost marcat, la scară
dificultăţilor.
planetară, de evenimente şi fenomene care Studiile recente efectuate asupra economiilor
au zguduit economia şi finanţele unui număr
statelor din U.E. evidenţiază grave
reprezentativ de state puternic industrializate
probleme în funcţionarea acestora şi slăbi-
şi dezvoltate.
ciuni profunde în politicile promovate de
Unda de şoc produsă de criza financiară, guvernele lor. Astfel, potrivit „The Wall
pornită din „inima finanţelor mondiale” – Street Journal”, în anul 2007 ponderea economiei
Statele Unite ale Americii, a lovit năprasnic
subterane în PIG unor ţări europene
economia şi finanţele Uniunii Europene, era de 25,1 la sută în Grecia, de 22,3 la sută
respectiv a statelor puternice: Marea Britanie,
în Italia, de 19,3 la sută în Spania, de 19,2
Germania, Franţa, Italia, Spania, dar şi la sută în Portugalia, de 14,6 la sută în
a celorlalte state devenite membre ale Uniunii
Germania, de 11,8 la sută în Franţa şi de
Europene în ultima jumătate a acestui 10,6 la sută în Marea Britanie. Acest lucru
deceniu.
se traduce prin sustragerea de la plata impozitelor
Pentru prima dată, Europa celor 27 de
şi taxelor a sute de miliarde de
state s-a aflat, şi se află încă în anul 2010, euro, situaţii care generează puternice dezechilibre
în situaţia de a identifica soluţiile pentru
în economia şi finanţele acestor
depăşirea actualei crize şi relansarea economicănanciare
state, cu efecte directe asupra fondurilor fi-
şi bugetului Uniunii Europene.
Numeroasele reuniuni organizate de cele Există multă dezordine în finanţele tuturor
mai puternice state (G-7, G-8, G-20), care
statelor U.E., după cum există serioase
aveau drept scop redresarea economiei, nu deficienţe în gestionarea fondurilor financiare
au avut menirea de a descifra cauzalitatea
şi a bugetului U.E. Într-o recentă
acestei profunde crize şi nici de a stabili (25.01.2010) intervenţie, preşedintele Băncii
politici coerente, pe termen mediu şi lung,
Centrale Europene, Jean-Claude Trichet,
apte să oprească cascada prăbuşirilor de declara „autorităţile din zona euro nu vor
bănci, fonduri de investiţii şi a unor întregi mai permite unei ţări să adere la uniunea
economii.
monetară dacă datele statistice ale acesteia
Mai mult, în primul trimestru al anului sunt incorecte, după cum au fost cele ale
2010, cinci ţări din U.E. care fac parte şi Greciei. Comisia Europeană trebuie să îmbunătăţească
din uniunea monetară (Grecia, Spania,
cadrul pentru auditarea datelor
Portugalia, Irlanda şi Italia) se confruntă cu bugetare ale fiecărei ţări”.
probleme majore, solicitând din partea Uni-
Într-un asemenea context, în care eco-
11

nomia şi finanţele statelor europene sunt
zguduite de scandaluri de mare fraudă şi
evaziune fiscală, de creşterea necontrolată a
economiei subterane (peste 25 la sută din
PIG la nivelul întregii U.E.), de amplificarea
cazurilor de utilizare frauduloasă a fondurilor
publice şi a bugetului U.E., se impune
definitivarea în regim de urgenţă a
strategiei consolidate de monitorizare a pieţelor
financiare, a fondurilor financiare ale
U.E. şi a bugetelor tuturor statelor europene.
În opinia noastră, economiile şi finanţele
fiecărui stat au în structura lor o componentă
constantă ale cărei dimensiuni sunt
dificil de măsurat, dar care influenţează,
uneori decisiv starea de echilibru şi de
funcţionare normală a acestora. Această
componentă poartă denumirea de criminalitate
economico-financiară organizată, a
cărei forţă distructivă este, cel mai adesea,
ignorată atât la nivelul U.E. cât, mai ales, la
nivelul guvernelor statelor membre.
În acest sens, sunt edificatoare cele consemnate
în Programul de la Stockholm, intitulat
„O Europă deschisă şi sigură în
serviciul cetăţenilor şi pentru protecţia
acestora” adoptat de Consiliul European în
luna decembrie 2009:
„Uniunea Europeană trebuie să reducă
numărul oportunităţilor pe care economia
globalizată le generează pentru criminalitatea
organizată, în special într-un context
de criză care exacerbează vulnerabilitatea
sistemului financiar, şi să aloce resursele
adecvate pentru a face faţă acestor dificultăţi
într-un mod eficient. Criminalitatea nu
are graniţe.
Consiliul European solicită statelor
membre şi, după caz Comisiei Europene:
- să consolideze capacitatea de desfăşurare
a anchetelor financiare şi să combine
toate instrumentele disponibile în dreptul
fiscal, civil şi penal. Trebuie dezvoltată
analiza financiară criminalistică şi eficientizat
procesul de confiscare a averilor infractorilor;
- să identifice în mod mai eficient activele
infractorilor şi să le confişte;
12
- să dezvolte mai mult schimbul de informaţii
între unităţile de informaţii financiare
în procesul de combatere a spălării
banilor. În cadrul Sistemului european de
gestionare a informaţiilor, analizele acestora
ar putea alimenta o bază de date privind
tranzacţiile suspecte, de exemplu în
cadrul Europol;
- să mobilizeze şi să coordoneze sursele
de informaţii în scopul identificării tranzacţiilor
de numerar suspecte şi al confiscării
produselor infracţiunilor, prin intermediul
legislaţiei privind identificarea naturii legitime
sau nelegitime a acestor produse;
- să îmbunătăţească urmărirea penală a
evaziunii fiscale şi a corupţiei în sectorul
privat şi detectarea timpurie a comportamentelor
frauduloase de abuz de piaţă (precum
delictele de iniţiat şi manipulările pieţei),
precum şi a deturnărilor de fonduri;
- să faciliteze schimbul celor mai bune
practici legate de prevenirea şi aplicarea legii,
mai ales în cadrul reţelei birourilor de
recuperare a activelor şi al Reţelei anticorupţie;
- să stabilească indicatori care să măsoare
eforturile depuse pentru combaterea
corupţiei, în special în domeniul achiziţiilor
publice, controlul financiar-fiscal etc.;
- în vederea prevenirii criminalităţii financiare,
să stabilească măsuri de facilitare
a identificării beneficiarilor efectivi ai activelor
şi de sporire a transparenţei persoanelor
juridice şi a procedurilor juridice;
- să analizeze permanent modalităţile de
îmbunătăţire a prevenirii criminalităţii financiare;
- întrucât contrafacerea mărfurilor constituie
un pericol grav pentru consumatori şi
pentru economiile statelor, Uniunea Europeană
va trebui să studieze acest fenomen şi
să elaboreze cât mai curând o legislaţie privind
măsurile penale pentru respectarea
drepturilor de proprietate intelectuală”.
În redactarea acestor dispoziţii, Consiliul
European de la Stockholm (2009) a
avut în vedere dimensiunea alarmantă a
criminalităţii economico-financiare în statele
membre, precum şi caracterul ofensiv

al grupurilor infracţionale care vizează fraudarea
bugetului U.E. şi a fondurilor financiare
destinate programelor şi politicilor
iniţiate de Comisia Europeană în beneficiul
statelor membre şi a statelor exterioare U.E.
Credem faptul că, pentru prima dată,
Uniunea Europeană abordează fenomenul
criminalităţii economico-financiare într-o
viziune integrată, ca parte componentă a
Strategiei sale de Securitate Internă, care
reclamă:
- îmbunătăţirea cadrului legislativ european
şi a legislaţiilor statelor membre în
privinţa apropierii acestora în materia prevenirii
şi combaterii criminalităţii economico-financiare;
- regândirea cadrului instituţional, la nivel
european şi naţional, care să asigure
performanţă în această materie, prin creşterea
gradului de independenţă al autorităţilor
de aplicare a legii;
- punerea în aplicare efectivă a dispoziţiilor
Tratatului Lisabona în materia cooperării
poliţieneşti şi judiciare pentru combaterea
criminalităţii organizate;
- promovarea formării şi perfecţionării
pregătirii profesionale a personalului, prin
schimb de personal, echipamente şi cercetare
criminalistică, precum şi prin utilizarea
tehnicilor comune de investigare în scopul
depistării şi anchetării formelor grave de
criminalitate organizată;
- coordonarea, organizarea şi realizarea
de acţiuni de cercetare şi operative, desfăşurate
împreună cu autorităţile competente
ale statelor membre sau în cadrul unor
echipe comune de cercetare, în colaborare
cu Eurojust;
- Europol trebuie să desfăşoare acţiuni
cu caracter operativ în cooperare cu autorităţile
statului sau al statelor membre al cărui
teritoriu este implicat;
- pentru combaterea infracţiunilor care
aduc atingere intereselor financiare ale
Uniunii Europene, va acţiona Parchetul European,
competent a cerceta, urmări şi trimite
în judecată, în colaborare cu Europol, autorii
şi coautorii infracţiunilor respective. Parchetul
European exercită, în faţa instanţelor
13
competente ale statelor membre, acţiunea
publică în legătură cu aceste infracţiuni.
Această abordare integrată a politicii de
luptă împotriva criminalităţii economico-financiare
a fost determinată de dimensiunea
acestui fenomen în spaţiul european, precum
şi a caracteristicilor transfrontaliere ale
acestuia, rezultate din anchetele întreprinse
în ultima perioadă de timp.
Astfel, sunt deja publice anchetele desfăşurate
de autorităţile germane în legătură
cu acte de mare evaziune fiscală săvârşite
de un impresionant număr de cetăţeni germani,
care şi-au transferat fonduri în valoare
de miliarde de euro în bănci din Elveţia
şi Lichenstein, pentru a evita impozitarea
acestora de către fiscul german.
Este, de asemenea, notoriu cazul
„Madoff” din S.U.A., care, printr-o schemă
piramidală, a provocat un prejudiciu de
peste 50 de miliarde de dolari, în afacere
fiind implicate nume sonore din lumea bancară
europeană.
În acelaşi context, al marilor afaceri frauduloase,
se înscrie ancheta, aflată în desfăşurare,
a autorităţilor americane (F.B.I.)
care investighează fraudele cifrate la peste
două miliarde de dolari săvârşite într-un
cuplu aproape perfect (U.B.S. – cea mai
mare bancă elveţiană şi peste 10.000 de
milionari şi miliardari americani) prin care
bugetul federal al S.U.A. a fost evazionat
aproape trei ani.
Am putea afirma faptul că băncile (mai
mari sau mai modeste) sunt integrate în
scheme sofisticate de fraudare, ele fiind beneficiare
ale unor fonduri uriaşe, dar, în cazul
demontării schemelor criminale, ale
sunt ţinte ale unor prăbuşiri spectaculoase şi
extrem de dureroase.
În opinia noastră problematica fraudelor
care afectează interesele financiare ale Uniunii
Europene trebuie integrată problematicii
globale a criminalităţii economico-financiare.
Gradul ridicat de interdependenţă,
articularea între sistemele ce acţionează în
economia mondială şi pe pieţele financiare,
determină abordarea fraudelor comunitare
europene în contextul global al fraudelor.

Focalizarea exclusivă a instituţiilor de
aplicare a legii pe modul de gestionare a
fondurilor europene destinate politicilor
promovate de U.E., fără a fi avută în vedere
starea de administrare şi gestionare a bugetului
U.E. şi a bugetelor statelor membre
este contraproductivă şi deficitară sub aspectul
performanţei în lupta contra fraudelor.
Simpla lectură a Raportului anual 2009,
al Oficiului European de Luptă Antifraudă
(OLAF), evidenţiază, în opinia noastră, rezultate
modeste, nesemnificative. Astfel, se
consemnează faptul că OLAF a recuperat,
în anul 2008, 147 milioane de euro, din
totalul investigaţiilor efectuate, aproximativ
55 la sută având legătură doar cu 6 state
membre (Belgia, Bulgaria, Italia, Germania,
România şi Marea Britanie).
Din totalul de 645 de cazuri semnalate,
doar în 204 (31%) s-au deschis investigaţiile,
de către cei 475 de funcţionari ai OLAF
(în medie 2 cazuri pentru fiecare funcţionar),
iar în anul 2008 (cel mai slab an în
privinţa numărului de cazuri) s-au declanşat
investigaţiile în 204 cazuri, faţă de 308 în
anul 2003.
Parcurgerea documentelor şi rapoartelor
anuale de analiză redactate de Oficiul European
de Luptă Antifraudă, de Curtea de
Conturi a Uniunii Europene şi de alte
structuri specializate în controlul bugetului
şi finanţelor Uniunii Europene, crează o
imagine deformată cu privire la dimensiunile
şi intensitatea reală a fraudelor ce se
săvârşesc în acest „univers financiar” cu
statut special.
Astfel, în anul 2007, pentru al treisprezecelea
an consecutiv, Curtea de Conturi a
refuzat să dea bugetului Uniunii „certificatul
de sănătate”, în raportul întocmit
consemnându-se faptul că „erorile de regularitate
şi legalitate încă persistă în cazul
majorităţii cheltuielilor Uniunii din cauza
slăbiciunilor din sistemele de control intern
atât la nivelul Comisiei, cât şi de la cel al
statelor membre”. (D.Craig şi M.Elliot –
Marele Jaf European – Editura Antet –
2009, pag. 208)
14
Studii independente efectuate asupra nivelului
fraudei din Uniunea Europeană au
evidenţiat „un procent estimativ între 10 şi
20 la sută din bugetul U.E. – ceea ce înseamnă
aproximativ 13-16 miliarde anual”.
(D.Craig şi M.Elliot, op.cit., pag. 214)
Legislaţia incoerentă şi vădit lacunară a
Uniunii Europene cu privire la plata subvenţiilor
pentru agricultură şi industria alimentară
crează oportunităţi de fraudare a
fondurilor generos alocate acestor sectoare.
În lucrarea citată mai sus este redat cazul
unui antreprenor care, aflând că subvenţia
de export pentru produsele din lapte solid
era de zece ori mai mare decât subvenţia
pentru produsele din lapte lichid, a congelat
tot iaurtul pe care îl exporta pentru a
intra în posesia subvenţiei mărite. Într-o
situaţie similară, când U.E. a stabilit regula
de a-i plăti numai pe fermierii europeni deţinători
de terenuri, indiferent dacă acestea
erau cultivate sau nu, numărul pretinşilor
fermieri din unele ţări a crescut enorm. Din
verificările efectuate ulterior s-a stabilit că
beneficiarii acestor fonduri erau organizaţii
dintre cele mai diferite companii de cale ferată
în Marea Britanie, cluburi de călărie în
Germania şi Suedia şi cluburi de golf din
Danemarca.
Mai târziu, când Uniunea Europeană a
introdus sistemul de plăţi pentru pământul
considerat de calitate agricolă slabă (less –
favoured areas – LFA), numărul terenurilor
din această categorie a crescut rapid cu
aproape 56 la sută. De exemplu, Luxembourg
a raportat că 98 la sută din terenurile
sale sunt de slabă calitate, Grecia declarând
80%, iar Germania 50% din uriaşa suprafaţă
fertilă pe care o are.
O altă practică frauduloasă utilizată în
toate statele Uniunii Europene se referă la
raportarea de date fictive privind numărul
de animale deţinute de fermieri pentru care
se plătesc importante subvenţii. În câteva
ţări, Italia, Slovenia şi Malta, s-au raportat
cu 20 până la 50 la sută mai multe animale
decât în realitate.
Unul din cazurile şocante de fraudă se
referă la un grup de întreprinzători greci

15
care solicitau subvenţii uriaşe pentru importul
de trestie de zahăr din Croaţia, deşi
este cunoscut că această ţară nu cultivă aşa
ceva.
Sume uriaşe se plătesc drept subvenţii,
pe baza documentelor frauduloase, producătorilor
de ulei de măsline (Grecia, Italia,
Spania), fermierilor producători de lapte şi
de tutun.
Importul de produse în Uniunea Europeană
şi exportul de produse în afară reprezintă
un domeniu în care dimensiunea fraudelor
este deosebit de mare. În cele mai
multe cazuri alimentele declarate ca fiind
exportate nici nu trec graniţele U.E. (este
vorba de cantităţi mari de carne de vită, un t
şi alte alimente).
Numărul extrem de mare al diferitelor
tarife de import stabilite de Uniunea Europeană
pentru a-şi proteja proprii producători,
oferă comercianţilor posibilitatea de a
înscrie în documentele de livrare produse ca
fiind de calitate inferioară decât cea reală,
modalitate prin care aceştia economisesc
sume impresionante.
Unul dintre rarele cazuri descoperite a
fost aşa numita „afacere românească”. Importatorii
au declarat că s-a importat din
România (anterior aderării la U.E.) „produse
secundare de abator, comestibile” în
cantitate de 10.870 de tone, care erau în realitate
„carne de calitate superioară” valoarea
astfel economisită fiind de peste 60 milioane
de euro.
O altă modalitate de fraudare a fondurilor
U.E. se referă la schimbarea ţării de origine
a mărfurilor în scopul plăţii unor tarife
mai mici, cele mai vizate produse fiind: bananele,
articole vestimentare, usturoi, produse
alimentare, încălţăminte etc. Un studiu
al OLAF evidenţiază faptul că anual intră în
U.E. peste 600.000 tone de îmbrăcăminte şi
încălţăminte din China însoţite de certificate
de origine false.
Cazuri frecvente de fraudă au fost constatate
şi în privinţa accesării fondurilor
structurale, cunoscute şi sub denumirea de
„fonduri de coeziune”, care constau în fonduri
plătite ţărilor înainte de aderare şi regiunilor
mai sărace. Aproximativ 308 miliarde
de euro vor fi cheltuiţi, în perioada
2007-2013, pentru reducerea discrepanţei
dintre regiunile mai sărace şi cela mai bogate
ale U.E.
Aceste fonduri structurale sunt recunoscute
drept o ţintă a fraudei şi corupţiei larg
răspândite, ele fiind accesate de grupuri de
întreprinzători, unele din acestea integrate
unor structuri criminale de tip mafiot. Semnificativă
în acest sens este constatarea făcută
de Curtea de Conturi a Uniunii Europene
care afirmă faptul că 69 la sută din
plăţile efectuate pentru un eşantion de proiecte
de fonduri structurale conţineau „erori
majore”. Termenul folosit este elegant,
pentru că, în realitate, în spatele „erorilor
majore” se ascund fraude.
În cazul gestionării acestor categorii de
fonduri fraudele îmbracă forme dintre cele
mai ingenioase, dar şi primitive (în unele
proiecte se foloseşte metoda supraîncărcării
devizelor de lucrări, a costurilor cu forţa de
muncă etc.).
Campioanele Uniunii Europene în materia
delapidării fondurilor structurale în ultimii
ani sunt Grecia şi Italia. Potrivit Raportului
Curţii de Conturi pe anul 2006,
nouă producători de îmbrăcăminte din Grecia
au primit suma de 2,9 milioane de euro
pentru a fi ajutaţi să creeze locuri de
muncă. Metoda a fost simplă: toţi angajaţii
existenţi în firmele respective au fost concediaţi,
după care au fost reangajaţi într-o
nouă firmă, cu alt nume.
Fonduri de valoare semnificativă (zeci de
milioane) de euro au fost plătite unor firme
fantomă din Italia şi Grecia pentru proiecte de
construcţii şosele, poduri, spitale, complexe
de reciclare a deşeurilor şi centre medicale,
astfel de obiective fiind nefinalizate, unele
dintre ele chiar neîncepute, după 10-15 ani de
la acordarea fondurilor.
Fonduri importante sunt alocate de către
Uniunea Europeană pentru realizarea unor
obiective integrate procesului complex de
protecţie a mediului înconjurător, în special
uzinelor de reciclare a deşeurilor industriale
şi menajere.

16
„Eco-mafia” este noul termen utilizat în
discursul structurilor de aplicare a legii din
Italia prin care este desemnată activitatea
grupurilor criminale implicate în reciclarea
clandestină a deşeurilor, care obţin, prin
utilizarea de documentaţii falsificate şi coruperea
unor oficiali, fonduri pentru construcţia
de incineratoare şi uzine de reciclare
a deşeurilor, fără ca acestea să fie vreodată
construite şi să funcţioneze.
O latură mai delicată a activităţii de
gestionare a bugetului Uniunii Europene o
reprezintă neregulile şi fraudele ce se comit
în legătură cu legalitatea plăţilor ce se fac în
beneficiul membrilor Parlamentului European
şi al colaboratorilor acestora.
În ultima perioadă de timp, Uniunea Europeană
pare a fi mai preocupată de instituirea
unui control riguros asupra finanţelor pe
care le administrează, fiind evident impactul
pe care îl au fraudele săvârşite cu privire
la fondurile utilizate, asupra economiei şi
finanţelor statelor membre.
Rezultatele modeste obţinute de OLAF
şi departamentele similare din statele membre
în prevenirea şi combaterea fraudelor
care afectează interesele financiare ale Uniunii
Europene, evidenţiază, în opinia noastră
existenţa unor serioase carenţe în privinţa
coerenţei şi clarităţii legislaţiei europene
şi legislaţiilor statelor membre în privinţa
combaterii acestui fenomen masiv de
fraudare.
În plan instituţional, apreciem insuficienţa
structurilor investigative şi de cercetare
destinate a desfăşura lupta împotriva
fraudelor privind interesele financiare ale
Uniunii Europene. În opinia noastră excesul
de independenţă operaţională al OLAF şi
departamentelor corespondente din statele
membre, blochează cooperarea acestora cu
Europol şi Eurojust, respectiv cu structurile
specializate ale poliţiei şi parchetului din ţările
membre.
În abordarea fraudei trebuie plecat de la
faptul că aceasta este comisă, în imensa
majoritate a cazurilor, de grupuri organizate
de criminalitate economico-financiară în arsenalul
cărora frauda care afectează interesele
Uniunii Europene reprezintă numai o
componentă, împletită cu alte mari afaceri
ilegale.
Strategia de luptă împotriva acestor fraude
trebuie să fie una integrată conceptului
care obligă la articularea componentelor:
informativă, investigativă, de urmărire, cercetare
şi trimitere în judecată a fraudatorilor.
Abordarea secvenţială, excesul de independenţă
operaţională şi secretizarea promovată
de actualele instituţii generează,
cum practica o demonstrează, o slabă performanţă
a acestora. Această practică explică
durata mare (în medie de 2-4 ani) de
soluţionare a cazurilor penale şi numărul
modest al condamnărilor, precum şi rata
foarte scăzută a recuperării prejudiciilor
produse.
Trebuie înţeles faptul că fondurile europene
accesate şi utilizate fraudulos de beneficiari
sunt amestecate de către aceştia în
bugetele lor criminale, utilizate apoi în afaceri
de mare anvergură. Pentru descoperirea
mecanismelor infracţionale şi pentru localizarea
certă a fraudelor comunitare este necesar
ca acţiunea informativ-investigativă şi
de cercetare să vizeze întreaga activitate a
grupului implicat, astfel ca finalmente
acesta să fie destructurat.
Ignorarea unei asemenea strategii şi
abordarea secvenţială (de către o singură şi
anemică structură guvernamentală)a luptei
anti-fraudă poate fi pusă pe seama faptului
că autorităţile guvernamentale ale statelor
membre nu sunt preocupate pentru investigarea
acestora. De cele mai multe ori fondurile
europene sunt „filtrate” de funcţionari
guvernamentali corupţi, atenţia structurilor
de aplicare a legii fiind dirijată spre
aspecte al criminalităţii mărunte.
În opinia noastră, conceptul de „interese
financiare ale Uniunii Europene” nu trebuie
limitat doar la gestionarea strictă a bugetelor
acesteia ci la întreaga componentă financiară
şi economică care înglobează statele
membre, fie că sunt sau nu în Spaţiul
Monetar European.
Strategia de Securitate Internă a Uniunii

Europene trebuie să cuprindă politici şi răspunderi
coerente privind securitatea financiară
a Uniunii Europene în ansamblu şi a
fiecărui stat membru în parte, astfel încât
finanţele publice ale U.E. şi statelor membre
să fie monitorizate cu mult mai multă
rigurozitate pentru a putea fi prevenite fraudele
de mari proporţii ce afectează întregul
edificiu financiar european.
În ultimul deceniu, toate statele membre
ale Uniunii Europene şi-au gestionat defectuos
finanţele publice, astfel că în prezent
sunt necesare corecţii de fond la bugetul
public care vizează creşteri de impozite
şi diminuarea veniturilor populaţiei
(pensii, salarii, ajutoare sociale etc.).
Întregul sistem financiar european trebuie
supravegheat şi reglementat ţinând
cont de actualele realităţi internaţionale, europene,
regionale şi naţionale, care reclamă
controale riguroase ale fluxurilor de capital.
Acest lucru presupune sporirea rolului instituţiilor
şi organismelor Uniunii Europene
– Banca Centrală Europeană, Curtea de
Conturi, OLAF, Europol, Eurojust -, precum
şi a celor corespondente acestora la nivelul
fiecărui stat membru, capabile să sesizeze
şi cerceteze operaţiuni cu grad ridicat
de risc în gestionarea finanţelor, precum şi
a fraudelor care afectează atât interesele financiare
ale Uniunii Europene cât şi cele
ale statelor membre.
Încă din anul 1997, Comisia Europeană
consemna în Raportul anual în legătură cu
protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor
şi lupta contra fraudei (pag. 17)
următoarele: „De fiecare dată când se declanşează
anchete complexe, cel mai adesea
de dimensiuni transnaţionale, apar reţele
criminale care utilizează metode sofisticate.
Fraudatorii sunt experţi în deturnarea şi
substituirea mărfurilor, în gestionarea fluxurilor
complexe de facturi false, în transferul
capitalului spre societăţile ecran, precum
şi în utilizarea de documente administrative
false”.
Veritabile inginerii financiare sunt puse
în aplicare în detrimentul finanţelor comunitare,
reţele criminale elaborând scheme
17
complexe pentru iniţierea, derularea şi finalizarea
acţiunilor de fraudare. Sunt utilizate
documente false, ştampile false, denumiri
false pentru mărfuri, falşi destinatari,
fiind stabilite trasee de transport a mărfurilor
care nu au nici o justificare comercială.
Aceste structuri criminale înfiinţează societăţi
fantomă pe care le înscriu în registrele
comunitare de accize şi TVA, pentru a le da
aparenţa de legalitate.
Într-o Europă ce afişează opulenţă, desfrâu
şi lăcomie frauda la TVA vizează domeniile
metalelor preţioase, automobilelor,
componentelor informatice, telefoanelor
mobile, electrotehnicelor şi calculatoarelor
care sunt cele mai profitabile pentru astfel
de afaceri.
Mediul economic, financiar şi bancar al
Uniunii Europene îşi asumă o mare parte de
responsabilitate în privinţa lacunelor şi disfuncţiilor
manifestate în controlul şi combaterea
fraudelor şi a criminalităţii afacerilor.
Cultura pieţelor navighează în zonă de
puternică derivă, în plină criză morală şi
etică. Este agresiv promovată, încurajată şi
acceptată dereglementarea pieţelor, violarea
grosolană a legilor şi extensia fraudelor şi
speculaţiilor.
Concluziile degajate din analiza cazurilor
de fraudă instrumentate de autorităţile
europene de aplicare a legii vizează următoarele
aspecte:
- practici ilegale în contabilitatea firmelor,
utilizarea contabilităţii duble;
- umflarea profiturilor şi celorlalte rezultate
financiare;
- supraevaluarea activelor;
- trucuri contabile şi de procedură financiară
pentru înşelarea investitorilor;
- delapidarea unor fonduri băneşti uriaşe,
de către persoane cu funcţii de conducere;
- salarizarea exorbitantă, acompaniată
de acordarea unor bonusuri uriaşe, pentru
elitele firmelor şi specialiştilor din funcţiile
cheie;
- coruperea firmelor de audit intern şi
audit extern, inclusiv a structurilor cu atribuţiuni
de luptă anti-fraudă;

- sponsorizarea masivă a companiilor
electorale de către entităţi economice şi de
afaceri controlate de grupurile de crimă organizată;
- blocarea, de către autorităţile politice
şi guvernamentale (parlamentari, membri ai
guvernelor, politici şi instituţii publice), a
investiţiilor şi anchetelor privitoare la fraude
şi alte infracţiuni de natură economicofinanciară;
- promovarea unor practici ofensive de
atragere în paradisurile fiscale a fondurilor
financiare dobândite prin evaziune fiscală şi
activităţi frauduloase de către persoane angajate
în ample operaţiuni ilicite prin care
sunt afectate grav finanţele Uniunii Europene
şi cele ale statelor membre;
- absenţa, aproape totală, a transparenţei
modului în care sunt utilizate fondurile
Uniunii Europene şi banii publici ai statelor
membre, acompaniată de amplificarea secretizării
operaţiunilor ce vizează finanţele
publice.
Actuala derivă în care se află finanţele
tuturor statelor membre ale Uniunii Europene
reclamă, de urgenţă, punerea în aplicare
a Strategiei de Securitate Interne prin
promovarea de acţiuni directe, apte să asigure
securitatea financiară a acestora.
18

CONSIDERAŢII PRIVIND TERORISMUL ÎN
CONTEXTUL PROCESULUI DE GLOBALIZARE
Chestor principal de poliţie
Dr. CRISTIAN BACI
Secretar general M.A.I.
Terrorism is a real scourge of the modern world, representing today one of the most
serious threats against states, large geographic areas, some degree of damage reaching
continental dimensions. In recent years, terrorism appear most often as a cruel,
grotesque show , often taking place in the overall assistance, given that our images are
transmitted through the media.
Dezbaterea problematicii terorismului
contemporan reprezintă, la ora actuală un
act de curaj, datorită faţetelor multiple ale
acestui fenomen, a mutaţiilor foarte rapide
care intervin şi-l metamorfozează şi, nu în
ultimul rând, a implicaţiilor de ordin social,
politic, economic şi militar, cu consecinţe
directe asupra politicii statelor.
Terorismul constituie un adevărat flagel
al lumii contemporane, reprezentând în zilele
noastre, una dintre ameninţările cele
mai grave la adresa statelor, ariilor geografice
extinse, uneori gradul de afectare atingând
dimensiuni continentale.
În ultimii ani, terorismul înfăţişează de
cele mai multe ori, un spectacol crud, grotesc,
ce se desfăşoară adesea în faţa unei
asistenţe globale, în condiţiile în care imaginile
ne sunt transmise prin mass-media.
Manifestările cu un grad ridicat de pericol
din zona terorismului sunt rodul unor scenarii
sofisticate, menite să realizeze surprinderea,
având rolul de a înspăimânta, dar şi de a
întipări în memoria sau conştiinţa asistenţei,
scene şocante, cu forţă de exemplu.
Gravitatea ameninţării teroriste constă în
abilitatea reţelelor şi organizaţiilor teroriste
de a surprinde adesea nepregătite instituţii
specializate în prevenirea şi combaterea terorismului.
Terorismul nu se justifică şi nu se poate
justifica în nici un fel, întrucât el nu se prezintă
nici ca o modalitate de deblocare a
19
unei situaţii strategice - aşa cum se prezintă
în general războiul – nici că o simplă reacţie
de răzbunare împotriva unui inamic pe
care nu îl poţi lovi altfel, ci ca o agresiune
intempestivă şi criminală, îndreptată împotriva
fiinţei umane, a civilizaţiei şi a sistemului
de valori.
Fenomenul terorist este considerat de
unii specialişti ca un rezultat al adâncirii
faliilor dintre civilizaţia democratică şi civilizaţiile
non-democratice. Cu cât aceste
falii devin mai profunde, cu atât factorii de
risc, vulnerabilităţile şi stările generatoare
de pericole la adresa societăţii umane se
înmulţesc, apar riscuri şi vulnerabilităţi noi.
Aproape zilnic, omenirea se confruntă
cu acţiuni teroriste care generează insecuritate
şi tulbură profund viaţa normală a societăţii,
sfidând ordinea de drept internă şi
internaţională.
Prin amploarea şi dimensiunile formelor
sale, terorismul a dobândit în ultimele decenii,
un caracter global, constituind un
factor de risc major pentru pacea şi securitatea
mondială.
Deşi este dezavuat şi atacat din toate
părţile, terorismul dispune încă de resurse
importante, comunică prin reţele electronice
şi recurge la acţiuni din ce în ce mai
violente. Mai mult, el se extinde în toate
mediile şi cuprinde aproape toate activităţile
umane, întrucât acest fenomen este unul
antivaloare ce vizează distrugerea caracte-

20
rului eficient al oricăror acţiuni progresiste.
Fără a avea structuri şi infrastructuri de
mare anvergură şi baze de susţinere complexe
şi ultramoderne, teroriştii au dovedit
totuşi că sunt capabili să acţioneze în întreaga
lume. Ei au pus în operă acte teroriste,
în Asia Centrală, în Asia de Sud-Est,
în Japonia, în Rusia, în Balcani şi în Europa
Occidentală. Din această perspectivă, state
ca Irak si Afganistan, reprezintă „teatre de
război permanent”.
Riscurile legate de fenomenul terorist
sunt multiple şi în mozaic, apărând din
toate părţile şi angajând toate părţile. Cel
mai mare risc este de a ignora terorismul,
de a diminua măsurile preventive împotriva
lui şi în consecinţă de a-l accepta sau tolera.
Unii analişti ai fenomenului consideră
că terorismul reprezintă chiar o ameninţare
strategică nu doar pentru Statele Unite ale
Americii şi pentru statele Uniunii Europene,
ci şi pentru Rusia, China, India şi
pentru multe alte ţări angajate pe drumul
modernizării economiei, vieţii sociale şi
culturale.
Am subliniat deja că terorismul contemporan
are un caracter mondial. El se axează
îndeosebi pe extremismul religios violent,
pe extremismul politic şi pe efectele dezrădăcinării.
Cauzele acestuia sunt complexe.
Ele se regăsesc în dinamica crizelor economice,
culturale şi sociale, în politica de
alienare a tinerilor (în special musulmani),
care trăiesc în străinătate în reacţiile virulente
la influenţele intrinseci pe care le
exercită civilizaţia occidentală asupra zonelor
încremenite în fantasme şi prejudecăţi,
în recrudescenţa anomiei sociale şi
criminalităţii.
De aici, o dialectică perversă a intereselor
lumii interlope şi ale unor structuri
predominant violente, generate de adâncimea
faliilor strategice între lumea modernă
şi lumea rămasă în mizerie, subdezvoltare
şi neputinţă. Această lume chinuită nu produce
terorism, însă ciocnirea dintre entităţile
ei cu interesele civilizaţiei moderne,
generează şi întreţine fenomenul terorist.
Terorismul este un fenomen extrem de
periculos, în special datorită acţiunilor imprevizibile
îndreptate asupra aglomerărilor
urbane, locurilor publice şi instituţiilor. Insă
rareori el reuşeşte să se transforme în război
de gherilă sau în acţiuni armate de lungă
durată şi de o amploare mai mare. Acest lucru
nu este posibil pe de o parte, pentru că
nu are forţa şi resursele necesare şi, pe de
altă parte, pentru că nu aceasta este fizionomia
lui.
Oricum, pe teritoriul statelor aflate în
vizorul teroriştilor, este extrem de dificil ca
exponenţii terorismului să poată declanşa
un război de gherilă. Acest tip de război
poate fi susţinut doar pe teritoriul unor state
sfâşiate, în care există entităţi puternice
aflate în stare de intoleranţă şi conflict.
Un război de gherilă este altceva decât
terorismul, chiar dacă apelează la acţiuni şi
mijloace de tip terorist. De aceea, reţelele şi
organizaţiile teroriste preferă atacurile
scurte, dar numeroase, cu obiective limitate,
însă cu efecte dezastruoase, de genul celor
de la Madrid, din 2004 sau de la Londra,
din 2005.
Trecerea la războiul de gherilă de sorginte
teroristă ar putea însemna altceva, fie
o etapă superioară a terorismului, fie un nou
scop al acţiunilor teroriste, fie o însumare a
celor două.
Fizionomia terorismului actual presupune
dezvoltarea acestuia pe diverse coordonate:
geografice, sociale, politice, psihosociologice.
Fenomenul terorist actual este rezultatul
unui vechi fenomen sociologic, care a fost
consolidat în ultimul deceniu, existând
premise că se va accentua în viitor şi
anume: migrarea musulmană spre vest.
Acţiunile teroriste manifestate în prezent
marchează o cotitură importantă în modul
de abordare a terorismului de către comunitatea
internaţională. Ele cunosc noi forme
de exprimare, diferenţiate de terorismul
clasic prin: planificarea la nivel strategic a
acţiunilor, abordarea conceptuală, mediatizarea,
manipularea informaţională, alegerea
unor obiective de anvergură, modul din ce
în ce mai sofisticat de acţiune.
Motivaţiile terorismului în mileniul III
sunt diversificate şi complicate nefiind excluse:
motivaţia raţională, motivaţia psiho-

21
logică şi motivaţia culturală.
Organizarea teroristă din zilele noastre
presupune o altă dinamică, raportată la
evoluţia tot mai rapidă a societăţii umane la
începutul mileniului. Se evidenţiază o profesionalizare
a terorismului, ce se reflectă
în modificarea responsabilităţilor şi funcţiilor
diferiţilor membri, în configurarea în
interiorul organizaţiilor a unor niveluri de
participare şi de mobilizare diferite şi a mai
multor roluri sociale.
Faptul că terorismul a devenit o profesie,
este evidenţiat şi de modul de construire
a „carierei”, pe baza unor etape de specializare
diferite: mai întâi ucenicia, apoi
dorinţa de a lupta împotriva a ceea ce teroristul
percepe ca fiind injustiţie şi în final,
însuşirea tehnicii confecţionării de bombe
şi dispozitive artizanale, prin asimilarea
noţiunilor specifice din cărţi de chimie şi
antrenarea în locuri izolate.
Pregătirea autodidactă este caracteristică
în special teroriştilor care acţionează individual
sau în grupuri mici. Regula o reprezintă
mai degrabă profesionalizarea teroriştilor,
care presupune însuşirea unor cunoştinţe
sigure, temeinice, reacţii adecvate la
pericole şi neprevăzut, aceste aspecte excluzând
amatorismul.
Tehnicile teroriste actuale sunt reprezentate
de terorismul suicidar, utilizarea
bombei, narcoterorismul, bioterorismul,
cyberterorismul şi chiar terorismul nuclear.
Unii analişti ai fenomenului terorist actual
enumeră printre tehnicile teroriste moderne
şi terorismul latent. Acest nou concept reprezintă
substituirea folosirii efective a
mijloacelor teroriste cu ameninţări de folosire
a lor, în scopul atingerii obiectivelor
propuse şi vizate.
Sursele logistice ale terorismului sunt
multiple şi metodele de finanţare utilizate
de terorişti nu se deosebesc în general de
cele folosite de alte tipuri de organizaţii
criminale. De obicei, finanţarea teroristă
este camuflată, utilizându-se practica spălării
banilor, obţinerea unor fonduri de caritate,
angrenarea în operaţiuni financiare a
unor firme - fantomă etc.
Referitor la terorismul de stat, specialiştii
în materie nu dau verdicte, ci analizează
minuţios toate posibilităţile în perspectivă.
S-a considerat că acest tip de terorism a
atins perioada de apogeu în anii ’80. Unii
analişti susţin că schimbările succesive din
sistemul internaţional, măresc şansele de
supravieţuire a terorismului de stat. Îndelungata
hegemonie americană ar putea determina
unele state să se constituie într-o
alianţă împotriva Statelor Unite.
Adversarii americanilor ar putea utiliza
arme de distrugere în masă în scopuri teroriste
împotriva Statelor Unite ale Americii,
ceea ce ar reprezenta un nou tip de ameninţare
letală.
Există state de pe mapamond a căror
politică trebuie luată în considerare, fiind
suficient să amintim doar câteva dintre ele:
Rusia, China, India, Iran, Coreea de Nord şi
nu numai acestea.
Formele de manifestare a terorismului
internaţional sunt diversificate şi complexe,
existând o tendinţă evidentă de restricţionare
a metodelor şi procedeelor folosite.
Persistă totuşi o serie de modalităţi clasice
de acţiune cum ar fi: atentatul împotriva
personalităţilor, sechestrarea sau răpirea
de persoane, deturnarea. Aşa după cum
am arătat anterior, cele mai utilizate forme
rămân totuşi: terorismul suicidar, limbajul
bombei, dispozitivele explozive, mijloacele
telecomandate şi atacurile bioteroriste.
Atentatele teroriste de la începutul mileniului
III, dacă ar fi să le amintim pe cele
mai importante, din septembrie 2001 de
World Trade Center din New York, de la
metrourile din Madrid, 2004 şi Londra,
2005, au fost de o gravitate fără precedent,
realizate după o pregătire de excepţie,
având un impact major asupra opiniei publice,
cu efecte complexe asupra strategiilor
de contracarare antiteroristă.
În contextul ameninţărilor teroriste actuale,
politica Statelor Unite, a Uniunii Europene
şi a unor mari puteri (Rusia, China,
India), a cunoscut o readaptare şi o reconfigurare
a măsurilor cu caracter terorist şi
contraterorist.
Semnificativ este faptul că după evenimentele
teroriste din 11 septembrie 2001,
Statele Unite, au iniţiat un program de

luptă pentru prevenirea şi combaterea terorismului,
program la care au aderat mai
multe state, existând în acest sens şi acordul
Rusiei.
Uniunea Europeană a avut o atitudine de
solidaritate fără precedent după distrugerea
complexului din New York. În timp ce
Statele Unite declarau război „axei răului”
şi se pregăteau să lanseze acţiunea militară
împotriva Afganistanului, ziarul „Le
Monde” a proclamat „Nous sommes tous
americains” (suntem cu toţii americani). În
Afganistan, talibanii islamici fundamentalişti
îi adăpostiseră pe teroriştii Al-Qaeda,
responsabili de atentat.
Un rol important atunci l-a avut ex-premierul
britanic Tony Blair, care a pornit un
turneu prin capitalele lumii recrutând sprijin
pentru o alianţă împotriva terorismului,
condusă de americani.
În acelaşi timp, Romano Prodi, a avut
contacte cu preşedinţii Statelor Unite şi Rusiei
făcând apel la solidaritate internaţională.
Acţiunea lui Prodi a fost ulterior umbrită
de „întâlnirea celor trei mari”: Blair
Chirac, Schroder, considerată de specialişti
drept un „mini summit”. Era reprezentanţii
cei mai de seamă ale celor trei naţiuni cărora
America le cerea să contribuie cu mijloace
militare, împotriva terorismului.
În urma demersurilor întreprinse de liderii
europeni sus menţionaţi, Consiliul Europei
s-a angajat unanim să acorde sprijin deplin
acţiunii din Afganistan, cerând eliminarea
reţelei teroriste Al-Qaeda.
Rusia a jucat un rol special în prevenirea
şi combaterea terorismului, Vladimir Putin
determinând mutaţii importante în lupta
aniteroristă. Una dintre primele inovaţii a
fost lansarea ordinului de a se întocmi o
singură bancă de date asupra teroriştilor.
Iniţiind lupta împotriva terorismului cecen,
Rusia a instaurat un monopol asupra
informaţiilor şi a restricţionat pe ziarişti la
câteva zone. Ruşii s-au preocupat intens
apoi, de a limita scurgerea de arme şi fonduri
către ceceni identificând canale importante.
Sursele externe islamice erau numeroase
şi variate, de la Osama bin Laden
până la circa 50 de aşa numite organizaţii
pro-islamice.
22
Forţele de securitate ruse au supravegheat
acţiunile unor bănci ruseşti care plăteau
cecenilor pentru protecţie, comerţul cu
petrol şi alte operaţii ilegale. Ele au instituit
de asemenea, un control asupra afacerilor
cu droguri, veniturile obţinute din luarea de
ostatici şi din valuta falsificată. Măsuri specifice
au fost derulate şi împotriva bandelor
de răpitori ceceni, însă eficienţa acestora a
lăsat de dorit.
China a susţinut doar din vârful buzelor
războiul împotriva terorismului, încercând
în mod evident să-şi întărească influenţa în
Asia Centrală. În acest sens, înainte de începerea
acţiunilor militare americane în
Afganistan, a trimis o delegaţie care să-i
întâlnească pe responsabilii talibani. Într-o
lume unipolară, liderii chinezi văd multipolaritatea,
drept o cale de a constrânge hiperputerea
unilaterală, America.
Există voci în rândul comentatorilor politici,
care susţin faptul că Beijing-ul revine
discret la politica sa de opoziţie , faţă de
Statele Unite, mai ales în condiţiile în care,
preşedintele rus Vladimir Putin a întreprins
demersuri pentru a îmbunătăţi relaţiile cu
chinezii.
Datorită măsurilor de securitate extreme,
pe teritoriul Chinei nu au avut loc
incidente sau atentate teroriste.
India la fel ca si China şi Pakistanul, are
atuul deţinerii armelor nucleare. Este o ţară
a contrastelor, opulenţa unui grup restrâns
de oameni foarte bogaţi alternând în simbioză,
cu sărăcia lucie.
În India există organizaţii teroriste puternice,
iar evenimentele teroriste sunt prezente
cu o frecvenţă destul de mare, perspectivele
diminuării acestora fiind relativ
îndepărtate.
Referitor la perspectivele fenomenului
terorist actual, trebuie să luăm în calcul recrudescenţa
terorismului islamic, creşterea
numărului de atentate sofisticate şi existenţa
terorismului latent.
Simbioza dintre crima organizată şi terorism
, reprezintă o formă gravă de ameninţare,
cele două fenomene conjugate conferind
o nouă dimensiune flagelului terorist.
Crima organizată, reprezintă o sursă
foarte importantă de obţinere de venituri

ilicite, care ar putea finanţa terorismul. Organizaţiile
criminale de tip mafiot s-au răspândit
pe o arie largă, aproape fiecare continent
fiind împânzit de structuri specifice
criminalităţii organizate.
În Europa, mafia italiană cu diversele ei
grupări ( Camorra, Ndragheta, Cosa Nostra,
Sacra Corona Unita), mafia rusă, mafia balcanică,
acţionează în maniere diferite, acoperind
un spectru larg al crimei organizate:
traficul de arme, de stupefiante, de carne
vie, spălarea de bani. Există legături subversive
sau la vedere între capii lumii organizate
şi reprezentanţii de vârf ai reţelelor
teroriste.
În Asia, Yakuza (mafia japoneză) şi triadele
chineze controlează diferitele forme
ilicite de trafic, obţinând fonduri financiare
fabuloase, în unele cazuri existând strânse
raporturi între exponenţii crimei organizate
şi cei ai terorismului.
Structurile mafiote ruse, chineze, japoneze,
dar în special cele italiene, au prins
rădăcini puternice pe teritoriul Statelor
Unite, unde afectează segmente importante
ale economiei americane derulând activităţi
din cele mai variate pe terenul crimei organizate.
Interferenţa crimei organizate cu terorismul,
reprezintă o ameninţare de vârf, cele
două fenomene periclitând serios sistemul
economico-social şi pe cale de consecinţă,
securitatea statelor.
Obiectivele celor două tipuri de organizaţii
sunt adesea comune, vizând impunerea
propriilor politici, controlul economiei statelor,
dezvoltarea paralelă a structurilor
economico-financiare subterane, proliferarea
corupţiei, înlăturarea liderilor politici
consideraţi incomozi, practicarea asasinatelor
împotriva adversarilor ş.a.
Majoritatea statelor şi-au constituit
structuri specializate în prevenirea şi combaterea
criminalităţii organizate, ele acţionând
atât în cadrul serviciilor secrete cât şi
în cadrul compartimentelor poliţieneşti.
Dimensiunile noului terorism sunt evidenţiate
în principal de terorismul suicidar,
radicalizarea terorismului islamic, posibilităţile
dezvoltării terorismului în masă, rolul
statelor-actori care susţin megaterorismul.
23
Terorismul suicidar modern are ca ţintă
producerea unor pagube materiale substanţiale,
inducând un sentiment puternic de
teamă si anxietate asupra segmentului de
populaţie-ţintă şi a victimelor colaterale.
Atacurile sinucigaşe conferă organizaţiei teroriste
care recurge la asemenea acte o serie
de avantaje: producerea unui număr mare
de victime şi a unor daune materiale substanţiale,
realizarea unui impact mediatic,
asigurarea protecţiei informaţiilor prin faptul
că autorul îşi pierde viaţa în timpul atacului,
nemaiputând fi interogat de forţele
antiteroriste.
Angrenarea femeilor în atacuri sinucigaşe
reprezintă o acţiune teroristă perfidă,
deoarece acestea pot deruta forţele de securitate
prin apropierea mai facilă de ţinte.
Referitor la aspectele psiho-sociologice
ale terorismului suicidar, o serie de experţi
apreciază că în spatele acestei forme de terorism
nu sunt implicate persoane cu
devianţă de natură psiho-patologică, susţinând
că acest gen de terorism este o formă
de violenţă deliberată, calculată şi organizată
şi nu o explozie spontană.
O opinie contrară exprimă specialiştii în
psihiatrie ,care consideră că teroristul kamikaze
poate prezenta totuşi, tulburări
psihotice pe fondul unor structuri de personalitate
dizarmonică.
Terorismul islamic a cunoscut o radicalizare,
în special după prăbuşirea regimurilor
comuniste între 1989-1991, statele islamice
reprezentând scena unor mişcări sociale
şi religioase de amploare, care au fost
etichetate adesea drept fundamentalist-islamice
şi mai rar, integrist-islamice. Aceste
etichetări sunt folosite în mass media din
occident şi în general în lumea occidentală.
Ţelurile extremiştilor islamici sunt reprezentate
de: opoziţia faţă de guvernele
servile care au încheiat alianţe cu occidentalii,
ura faţă de Israel cauzată faţa de cucerirea
moscheii Al-Aqsa şi ocuparea Palestinei
şi nemulţumirea faţă de puterile occidentale,
mai ales faţă de Statele Unite, pentru
că au sprijinit Israelul în cucerirea teritoriilor
Palestiniene şi au întinat cele mai
sacre altare ale islamului, Mecca şi Medina,
prin prezenţa trupelor lor în Arabia Saudită.

Există tendinţe clare din partea unor
fundamentalişti islamici de a instaura dominaţia
islamului pe întreg teritoriul lumii,
considerând că musulmanii au fost umiliţi
şi reprimaţi de conducerea colonială a britanicilor,
a olandezilor, a francezilor şi a ruşilor,
dar mai ales de către Statele Unite,
care susţin interesele unor state musulmane
restrictive, cum ar fi de exemplu, Arabia
Saudită.
Terorismul contemporan propune o serie
de perspective îngrijorătoare, tendinţele
acestuia implicând recurgerea la forme noi,
sofisticate, nefiind exclus megaterorismul
(folosirea armelor de nimicire în masă),
utilizarea avioanelor ca dispozitive explozive
imense, utilizare pe scară largă a armelor
chimice biologice şi bacteriologice.
Terorismul modern recurge la metode
sofisticate de genul cyber- terorismului şi
bioterorismului. Cyber-terorismul constă în
utilizarea unor tehnici informatice pentru a
produce perturbări grave sau întreruperi de
funcţionare în diferite sisteme informatice,
cu predilecţie în cadrul Internet, dar şi în
alte reţele informatice importante, cu scopul
atingerii unor obiective de natură diversă.
Utilizarea viruşilor informatici conferă un
efect distructiv major în condiţiile în care se
poate realiza o disfuncţionalitate a
programelor, interzicerea accesului la informaţii,
ştergerea de date, simularea de erori
sau chiar distrugerea totală a sistemului.
Formele acestui nou tip de terorism sunt
multiple şi prezintă numeroase avantaje,
obţinerea de bani prin mijloace moderne,
reprezentând potenţiale surse sofisticate de
finanţare a terorismului.
Bioterorismul presupune folosirea în
scopuri teroriste a bacteriilor, toxinelor modificate
sau agenţilor biologici. Dificultatea
principală a executării acestui tip de atac terorist,
constă în găsirea unei metode de
dispersare eficiente şi care să asigure infectarea
unui număr cât mai mare de persoane.
Mediatizarea terorismului are efecte ante
şi post-factum în general având conotaţii
negative. Din punct de vedere mediatic,
democraţiile sunt mai interesante pentru
terorişti ca zone de acţiune, decât regimurile
24
autoritare. Presa este într-adevăr liberă în
alegerea modului de a trata informaţia şi
uneori, mai mult decât terorişti înşişi, ea este
aceea care construieşte „imaginea terorismului”.
Mass-media produce alteori un
adevărat „spectacol terorist”. Astfel, acoperirea
mediatică a deturnării unui avion pe
aeroportul din Beirut a fost spectaculoasă şi
totodată, suprarealistă. Camerele de televiziune
filmau ostatici destinşi, teroriştii apărând
uneori cu faţa descoperită, venind să
pălăvrăgească cu ziariştii. De asemenea, orice
intervenţie antiteroristă a forţelor speciale, cu
ocazia unei luări de ostatici sau deturnări de
avion, poate fi, dacă este filmată, echivalentul
funcţional a unui film de acţiune...
Tratarea terorismului de către mass-media
le provoacă, fără îndoială consumatorilor
de informaţie momente de compasiune,
de fraternitate sau de solidaritate. În general
însă, consumatorii de informaţie nu pot fi
pasivi dimpotrivă, se protejează putând să
prefere indiferenţa sau chiar dezinteresul, în
virtutea inhibiţiei protectoare.
În mod cert mass-media nu este niciodată
la dispoziţia terorismului. Efectele informaţiilor
sunt de multe ori, variabile şi insesizabile,
dar tentaţia de a se folosi de
mass-media este imensă, atât din partea teroriştilor
cât şi din partea statului.
Atentatele teroriste de la începutul mileniului
III, de o gravitate nemaiîntâlnită, au
determinat mutaţii importante asupra strategiilor
de prevenire şi combatere a terorismului.
În contextul ameninţărilor teroriste
actuale, politica Statelor Unite, a Uniunii
Europene şi a marilor puteri a cunoscut
metamorfozări de esenţă.
Majoritatea statelor, urmând exemplul
american, au elaborat programe guvernamentale
pentru prevenirea şi combaterea terorismului.
Structurilor special antrenate şi
înzestrate pentru misiunile antiteroriste, leau
fost conferite atribuţii noi, rolul acestora
fiind serios amplificat în multe ţări.
În noua dimensiune de luptă împotriva
terorismului, s-a implicat şi NATO, prin
activităţi realizate în scopul evitării şi dezorganizării
eventualelor atacuri teroriste
conduse de ţările din afara alianţei contra
populaţiei, teritoriului şi infrastructurii.

Strategia combaterii terorismului presupune
utilizarea unor metode specifice
destinate cunoaşterii, prevenirii şi contracarării
acţiunilor teroriste, cum ar fi: realizarea
măsurilor de cunoaştere şi prevenire,
combaterea finanţării organizaţiilor teroriste,
îmbunătăţirea activităţii forţelor specializate
pentru înfăptuirea acţiunilor de
contracarare şi ripostă.
O primă măsură eficientă cu caracter
preventiv, s-a dovedit a fi adaptarea legislaţiei
ţărilor la necesitatea prevenirii şi
combaterii terorismului, statele angajate luând
măsuri legislative concrete care să le
confere posibilitatea de a acţiona în domeniul
prevenirii şi combaterii terorismului.
O altă măsură preventivă eficientă presupune
studierea tuturor cazurilor actuale
de terorism şi întocmirea unor analize de
caz. Evenimentele teroriste din ultima perioadă:
atacurile cecene la diferite obiective
de pe teritoriul Rusiei, atacurile teroriste de
pe teritoriile Spaniei şi Marii Britanii, actele
teroriste efectuate pe teritoriul Israelului
şi în special evenimentele teroriste de pe
teritoriul Statelor Unite au fost analizate
temeinic pentru desprinderea învăţămintelor
necesare şi, în funcţie de relevanţa elementelor
de interes operativ, de iniţiere a
unor activităţi de prevenire şi contracarare.
Lupta împotriva terorismului nu poate fi
concepută fără derularea unor măsuri operative
specifice şi cooperarea între serviciile
specializate în domeniul antiterorist.
Obţinerea de informaţii în legătură cu
actele teroriste preconizate de reţelele şi organizaţiile
teroriste este o activitate deosebit
de importantă, care favorizează desfăşurarea
ulterioară a activităţilor cu caracter
aniterorist.
Culegerea de informaţii referitoare la
vectorii ameninţărilor teroriste se poate realiza
şi prin supravegherea activităţilor ilicite
a actorilor implicaţi în acte sau fapte cu
caracter terorist. De asemenea, pentru documentarea
activităţii teroriste a grupărilor
şi organizaţiilor teroriste se utilizează şi
mijloace tehnice de monitorizare a celor
implicaţi.
Combaterea finanţării organizaţiilor teroriste
este o formă foarte importantă de
închidere a unor canale destinate aprovizionării
cu fonduri a reţelelor şi organizaţiilor
teroriste prin instituirea unui sistem de obstrucţionare
a traficului cu cantităţi mari de
bani, prin contracararea acţiunilor ilicite de
orice fel, prin combaterea infracţiunilor din
spaţiul cibernetic şi prin cunoaşterea sistemelor
alternative de plată şi împiedicarea
folosirii de către terorişti a acestor sisteme.
În faţa creşterii pericolului terorist mai
ales în ultimii ani, majoritatea statelor au
adoptat măsuri speciale de protejare a obiectivelor
vizate cu precădere de terorişti, de
apărare a demnitarilor care beneficiază de
protecţie conform legii, utilizând în acest
sens forţe speciale, destinate combaterii terorismului.
Luptătorii formaţiunilor speciale de ripostă
antiteroristă sunt selecţionaţi riguros
din rândul cadrelor cu calităţi şi aptitudini
psiho-fizice, deosebite, supuşi la teste şi
programe adecvate de pregătire, în lupta
împotriva terorismului fiind angrenaţi doar
aceia pentru care nu există bariere.
Atunci când mijloacele preventive sunt
epuizate şi nu există altă cale de luptă împotriva
teroriştilor se recurge la intervenţia
antiteroristă ca o măsură de contracarare şi
ripostă.
Intervenţia antiteroristă se realizează de
regulă prin: influenţarea pe cale convingerii,
influenţarea pe calea intimidării, folosirea
de mijloace speciale, scoaterea teroriştilor
din obiectiv, eliberarea ostaticilor,
capturarea şi anihilarea teroriştilor, alte tipuri
de acţiuni.
Strategia combaterii terorismului, presupune
şi utilizarea unor instrumente juridice
internaţionale de prevenire şi combatere
a terorismului, rezultate din coroborarea
unor legislaţii adecvate luptei specifice
împotriva acestui flagel.
25

ITINERAR CRIMINALISTIC INTERNAŢIONAL
Coordonator Prof. Dr. LAZĂR CÂRJAN
Prim-vicepreşedinte al Asociaţiei Criminaliştilor din România
Decan al Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică
Universitatea ,,Spiru Haret”
Vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Poliţiştilor- Secţia Română
„There are certain clues at a crime scene which by their very
nature do not lend themselves to being collected or examined.
How’s one collect love, rage, hatred, fear…? These are things
that we’re trained to look for.”
James Reese
La locul faptei cu siguranţă există indicii care apar într-un mod
atât de natural încât acestea sunt greu de adunat şi de analizat.
Cum poate cineva să adune dragostea, furia, ura, frica... ?
Acestea sunt lucruri pe care suntem antrenaţi să le căutăm.
Forensic is a science on how controversial on so complex because a specialist has to
have a lot of psychologist, tehnical and medical knowledge, trying to find the reasons of
the crimes and searching solutions to solve them. For exemple we have a crime. The
specialists will try to find not only the causes but also the reasons, M.O. or the number
and sex of those that are implicated.
The scene of crime is the most representative for the forensic, and it may be
considered like a map wich offers him a lot of evidences and indices of the crime like
M.O. and the signature, elements analyzed and transposed in fact in a very realist way by
the author Dawid Owen in his book Criminal Minds.
ANALIZA SEMNĂTURII CRIMELOR
Oricât de atent poate un criminal plănui
şi duce la îndeplinire o crimă, locul faptei
va oferi poliţiei şi analiştilor criminalişti o
abundenţă de informaţii asupra fiecărei
crime în parte cum ar fi - cum, de ce şi de
către cine a fost comisă crima. Multe dintre
aceste informaţii pot dezvălui ce fel de persoană
a comis crima, făcând posibil să se
restrângă căutările la un anume tip de suspect.
Unele vor fi dovezi juridice clasice
care pot ajuta să se confirme – odată ce un
anumit suspect a fost identificat şi arestat –
dacă acest individ a comis sau nu această
crimă.
Unele probe ca mostrele de sânge şi
amprentele vor face legătura cu identitatea
individului. Altele vor face legătura cu modul
în care crima a fost realizată în realitate,
cu semnătura sau cu MO (modus operandi)
al criminalului. Oricum, în unele cazuri, informaţiile
vor scoate la iveală mult mai
multe secrete şi o descriere mult mai apropiată
de persoana complicatului atacator.
Unele detalii ale scenei crimei vor dezvălui
elemente cum ar fi: ce l-a condus pe criminal
să comită crima în primul rând. Acestea
se referă adesea la semnătura criminalului.
Distincţia dintre probele modului de
operare şi probele semnăturii este adesea
confuză. De exemplu, un criminal poate
folosi o armă pentru a-şi ameninţa victimele
26

şi pentru a le forţa să facă ceea ce vrea.
Acest lucru este, de obicei, parte a modului
de operare. El foloseşte arma pentru a-şi
obţine cererile. Folosirea armei este o parte
esenţială a ceea ce face pentru el posibilă
comiterea crimei. În cei mai simpli termeni,
se referă la modul în care crima a fost comisă.
Claritatea semnăturii, pe de altă parte,
ne răspunde la întrebarea DE CE a fost comisă
crima? În cazurile în care subiecţii
criminalului, victimele sale au fost torturate
în timp ce se aflau în puterea sa, aceasta reprezintă
aproape sigur un aspect al semnăturii
crimei. Acolo nu este nicio necesitate
pentru el în a-şi tortura victimele, ci, pur şi
simplu, de a face posibilă comiterea crimei.
Tortura este aplicată numai pentru a satisface
nevoile sadice ale criminalului şi este
unul dintre motivele pentru care el alege să
comită crima încă de la bun început.
MO sau semnătură?
Distincţia dintre modus operandi şi o
semnătură devine foarte importantă atunci
când examinăm o serie de crime posibil
comise de acelaşi criminal. Frecvent, modul
de operare se poate schimba cu cât criminalul
devine mai sigur pe sine şi mai experimentat.
Cu cât un spărgător devine mai
eficient, intrând în case, el îşi poate
schimba metodele pentru a evita erorile şi
greşelile viitoare. Dacă sparge o oglindă,
riscul zgomotului fiind mare, înseamnă că
el are un timp limitat pentru a căuta prin
casă în cazul în care proprietarii vin să vadă
ce s-a întâmplat. Odată ce învaţă cum să
spargă încuietorile în linişte, nu numai că se
expune la un pericol mai mic de a fi prins,
dar are şi mai mult timp pentru a căuta după
obiecte de valoare şi a-şi face vizita profitabilă.
În toate aspectele pe care le implică,
ucigaşul, în mod normal, nu arată niciun fel
de repulsie în a face aceste improvizaţii. În
cazul unui criminal recidivist, faptul că
acesta este prins şi trimis la închisoare, îl va
face, aproape în mod sigur să-şi îmbunătăţească
modul de operare, continuând să
27
omoare după eliberare. Timpul petrecut în
închisoare îi oferă multe posibilităţi de a
revedea fiecare detaliu al crimelor sale şi de
a elimina greşelile făcute care au dus la
arestarea sa. În plus are posibilitatea de a le
discuta cu alţi arestaţi, mult mai experimentaţi,
ceea ce duce, aproape în mod obligatoriu,
la schimbări care fac obişnuitul său
mod de operare eficient.
În cazul fiecărei crime în parte, răspunsul
victimei faţă de criminal produce, de
asemenea, modificări în modul de operare
al acestuia. Când victima unui viol ripostează
împotriva atacului, până la punctul în
care atacatorul are probleme în a-şi controla
victima, de obicei, acesta răspunde prin
modificarea modului de operare. În loc să
aibă încredere în arme pe care le-ar putea
găsi la locul crimei, preferă, să aducă el
aceste lucruri necesare cum ar fi banda
izolatoare folosită pentru a-şi lega victima
şi pentru a-i subjuga rezistenţa.
El poate de asemenea, creşte violenţa
atacului său iniţial, astfel că victima devine
incapabilă încă de la început. În cazuri extreme,
criminalul poate, într-un final, să
omoare victima, dacă toate încercările sale
de a-i învinge rezistenţa se dovedesc ineficiente.
Dar toate aceste acte sunt făcute cu
intenţia de a face posibil pentru el realizarea
violului, în adevăratul sens al cuvântului.
Pe măsură ce se face legătura cu modul
în care crima a fost realizată decât cu DE
CE, rămân, mai degrabă, părticele ale dezvoltării
modului de operare decât o semnătură.
Claritatea semnăturii se supune unui set
complet diferit de reguli. Întrucât aceste aspecte
sunt personale la fiecare criminal în
parte, ele tind să fie mult mai puţin flexibile.
El nu mai poate schimba, aceste părţi
ale rutinei sale. Dacă lui îi place să tortureze
şi să provoace frică şi durere victimelor
sale, va continua să tortureze următoarele
victime, deoarece, altfel, nu ar avea
niciun motiv să comită aceste crime.
Singurele schimbări ce pot apărea în
semnătura sa sunt cele evolutive, din cauza
unei nevoi -în creştere- de eliberare emoţi-

onală. Un torturator poate intensifica durerea
şi suferinţa provocată victimelor ca şi o
cale de a obţine satisfacţia pe care o obţine
de la crimele sale pe măsura ce experienţa
sa creşte. Cu toate acestea, motivul de bază,
va rămâne acelaşi, în general, deoarece
acesta este legat de principalele sale motive
de a comite crimele.
La fel, un criminal care-şi mutilează
victimele, după ce le omoară, ca Jack
Spintecătorul, poate provoca mai multe
mutilări sălbatice odată cu succesiunea atacurilor.
Acestea două vor prezenta, mai degrabă,
o diferenţă a intensităţii decât o
schimbare a bazei semnăturii în sine. Datorită
acestei rezistenţe la schimbare, elementele
semnăturii prezintă o importanţă
deosebită în analiza crimelor individuale,
deoarece acestea pot sugera o legătură între
aceste cazuri şi alte cazuri în care a fost găsită
o semnătură asemănătoare. Totuşi,
există cazuri în care pot lipsi diferite elemente
ale semnăturii, în împrejurări particulare,
datorate unor întâmplări neaşteptate.
Acestea pot include întâlnirea unui răspuns
diferit de la o victimă sau faptul că este întrerupt
în timp ce realiza ritualul crimei.
28
DESCIFRAREA SEMNĂTURII
Identificarea elementelor semnăturii înseamnă
separarea acestora de cele ce au legătură
cu modul de operare. Profilerul FBI,
John Douglas, într-o lucrare despre modul
de operare, semnătură şi scena crimei, foloseşte
un exemplu fictiv pentru a explica diferenţele
de bază dintre MO şi semnătură.
Un violator intră într-o casă pentru a găsi
presupusa victimă şi pe partenerul său.
Pentru a comite crima el trebuie să-l prevină
pe partener despre atacul său sau să-i
alarmeze pe aceştia. Dacă reţine unul dintre
parteneri legându-l sau încuindu-l în altă
cameră, şi-a realizat obiectivul. Dacă, în
schimb, acesta îl leagă pe om şi apoi îl
obligă pe acesta să fie martor, în timp ce
partenerul său este violat, aceasta devine
parte din tiparul inducerii durerii, umilirii şi
dominării faţă de ambele sale victime şi
este, probabil, o parte importantă a semnăturii
sale. Astfel, poate fi repetat cu uşurinţă,
oricând atacă femei cu parteneri în locuinţe.
Un alt exemplu gândit de către John
Douglas a fost acela al unui spărgător de
bănci care avea o ingenioasă metodă de a
întârzia personalul băncii să anunţe poliţia
după fuga sa. El îi forţa pe aceştia să se
dezbrace, prevăzând astfel faptul că doar
atunci când aceştia îşi vor fi găsit hainele şi
se vor fi îmbrăcat vor suna după ajutor.
Acesta ar fi un bun exemplu de mod de
operare ingenios, destinat exclusiv pentru a
face infracţiunea eficientă şi arestarea mai
puţin probabilă. Doar dacă tâlharul şi-ar fi
folosit mai apoi puterea temporară pe care o
avea asupra personalului băncii pentru a-i
forţa pe aceştia să se dezbrace şi apoi să-i
constrângă pe aceştia să îi permită să-i fotografieze
în poziţii sugestive şi degradante,
face ca scopul său să treacă de la comiterea
infracţiunii de bază la satisfacerea propriilor
sale nevoi emoţionale, trecând graniţa
dintre modul de operare şi semnătură.
Chiar şi cei care pun bombe şi incendiatorii
pot etala semnături. Modul în care începe
un incendiu este parte din modul de
operare al unui incendiator, din moment ce
acest lucru face posibilă pentru el arderea
până în temelii a unei clădiri. În unele cazuri
flacăra poate să nu fie principalul obiectiv.
Poate fi utilizată pentru acoperirea
probelor unei alte crime – pentru a sugera –
de exemplu, o victimă decedată într-un incendiu
accidental. Acestea vor fi părţi ale
modului de operare din moment ce se referă
la un motiv raţional - respectiv comiterea
crimei.
Pe de altă parte, semnătura face legătura
cu cauza pentru care un incendiator dă foc
unei clădiri unde pare să nu existe niciun
motiv logic. Tipul de clădire ţintă poate fi
parte din semnătura criminalului. Alte probe
din oricare alt ritual lăsat de criminal în
clădire înainte ca focul să fie aprins vor fi, de
asemenea, parte a semnăturii. Unii lasă să se
vadă diverse acte de vandalism, alţii pot
urina sau defeca la locul infracţiunii. Nici
unul dintre aceste acte nu au niciun rol în

arderea clădirii, dar sunt esenţiale pentru
nevoile psihologice ale criminalului şi, prin
urmare, formează parte a semnăturii sale.
Cei care pun bombe acţionează din cauza
unor varii motive. Pot avea un obiectiv
politic,o ţintă de atins, sau vor să distrugă
proprietatea. În mod egal, ei pot obţine satisfacţie
propagând teroare, moartea sau rănirea
a cât mai multor victime posibil. Caracteristicile
tehnice ale armei cum ar fi tipul
de exploziv, teaca, trăgaciul şi detonatorul
formează, în mod normal, părţi ale modului
de operare, ca şi partea esenţială a
metodei de comitere a crimei. Factorii semnăturii
ies la iveală atunci când cel ce pune
bomba aduce schimbări acesteia pentru a
intensifica gradul de distrugere sau de rănire.
El poate adăuga cuie unei bombe cu
ţeavă pentru a crea un shrapnel – o bombă
cu exploziv şi cuie – sau să-i confere rezistenţă
structurii bombei pentru a le ţine împreună
pentru o perioadă de timp mai lungă
după detonare, intensificând astfel explozia.
Toate aceste lucruri sugerează intensitatea
furiei sau a sentimentului de ură resimţită
de criminal faţă de cei asupra cărora se
adresează atacul, fie că sunt oameni care au
trecut pe acolo, în mod întâmplător, fie că
sunt ţinte precise ale răzbunării sale.
29
DE CE CONTEAZĂ SEMNATURA?
Deoarece aspectele semnăturii crimelor
succesive comise de către acelaşi criminal
tind să fie consistent comparate cu modul
său de operare, oferind criminaliştilor un
important înţeles faţă de cel al unui criminal
obişnuit. Acolo unde este posibil ca,
pentru crime diferite, dintr-o anume zonă,
la o anumită perioadă de timp să arate moduri
de operare similare, faptul că acestea
pot fi comise de persoane diferite. În cazurile
în care semnătura rămâne totuşi neschimbată,
există o mare probabilitate ca
aceste crime să fi fost comise de către acelaşi
criminal.
Există două motive pentru care acest tip
de analize este vital. Criminalii individuali
fac crime îngrozitoare, dar, de obicei, au legătură
cu un set particular de motive – faptul
că are pică pe cineva, faptul că e în
duşmănie cu cineva, o despărţire sau nevoia
de a reduce la tăcere un martor sau un oponent
– care sunt relativ improbabil să reapară.
În cazul unui criminal în serie sau al
unui violator, ceea ce îl împinge să comită
crima este dată de natura sa psihologică şi
cauzează adesea atacuri violente la intervale
din ce în ce mai scurte de timp, în
afară de cazul în care este identificat şi
capturat. Asta înseamnă că, identificând o
serie de violuri şi crime ca şi opera unui
criminal în serie, individual impune o mare
prioritate nevoii de identificare şi prindere a
persoanei responsabile.
Celălalt motiv se referă la informaţiile
negative date de analiza semnăturii. Uneori
acestea pot arăta că, un individ, aproape sigur,
nu a comis o crimă dată. Cazul clasic
al lui David Vasquez, citat de John Douglas,
este un exemplu de cum, recunoscând
aspectele semnăturii a doi criminali diferiţi,
a ajutat la eliberarea unui om nevinovat
care fusese închis pentru primul omor.
Vasquez a recunoscut o serie de acuzaţii
în 1984, chiar şi omorârea unei femei de 34
de ani în Arlington, Virginia. Victima fusese
strangulată cu o funie şi lăsată întinsă
cu faţa în jos, cu mâinile legate la spate şi
fusese agresată sexual. Aspectele semnăturii
includeau legături elaborate cu nişte noduri
extrem de neobişnuite, şi un cablu legat
între încheieturile victimei până la gât
prin spatele umărului ei stâng. În plus, corpul
fusese lăsat la vedere pentru a transmite
un şoc oricui ar fi descoperit victima.
Analiza scenei crimei a arătat că ucigaşul,
a petrecut un timp relativ îndelungat
alături de victima sa. Legăturile elaborate
au avut nevoie de timp pentru a fi realizate,
dar acestea i-au permis un înalt grad de
control asupra victimei. A mutat-o dintr-o
cameră în alta prin toată casa, iar la un
moment dat a dus-o în baie şi a pus-o să se
spele pe dinţi. Acest comportament nu era
necesar pentru a face posibil atacul şi
crima, prin urmare se referă la propriile
nevoi şi semnătura criminalului decât la
propriul său mod de operare.

Dacă Vasquez nu era criminalul, de ce a
mărturisit? Avea un IQ mai mic decât normal,
iar avocaţii săi au crezut că le va fi
greu să demonstreze nevinovăţia sa. L-au
convins pe acesta de faptul că, în cazul în
care pledează nevinovat, iar apoi este găsit
vinovat, riscă să fie condamnat la moarte.
Dacă va pleda vinovat aproape sigur, va fi
condamnat la închisoare pe viaţă.
Vasquez executase trei ani din condamnarea
sa la închisoare pe viaţă când, în
1987, poliţia a găsit o altă victimă. Corpul
unei femei de 44 de ani a fost găsit întins cu
faţa în jos cu mâinile legate la spate. Încă o
dată, funia se strângea cu nişte noduri extrem
de elaborate şi de neobişnuite, cu o
parte ce ducea de la gâtul acesteia până la
încheieturi. Şi de aceasta dată, victima fusese
strangulată cu o funie şi agresată sexual.
Încă o dată, criminalul petrecuse un
timp relativ lung la locul crimei şi lăsase
corpul acesteia la vedere. Era la doar patru
blocuri distanţă de prima crimă din 1984.
Poliţia locală a cerut Centrului Naţional
de Analiză a Crimelor Violente (NCAVC)
o analiză a acestor două omoruri, împreună
cu o serie de atacuri sexuale şi câteva alte
omoruri care au avut loc în acea zonă în decursul
acestei perioade de trei ani. Eventual,
raportul NCAVC ar fi putut face legătura
dintre aceste cazuri prin intermediul semnăturilor
asemănătoare ale unui suspect local.
Această concluzie a fost mai târziu
susţinută de probe psihologice şi au eliminat
posibilitatea ca David Vasquez să fi făcut
primul omor. A fost eliberat din închisoare
şi a fost reabilitat în mod oficial.
TIPURI DE PROBE ALE SEMNĂ-
TURII
Probele semnăturii pot fi atât de variate,
pe cât sunt motivele şi fanteziile criminalilor.
În cazurile care implică viol şi crimă,
maniera în care victima este omorâtă poate
implica atât modul de operare, cât şi semnătura
criminalului. Detaliile lăsate la locul
crimei sau trofeele luate de la victimă , cum
ar fi şuviţele de păr sau articolele de îmbrăcăminte
pot, de asemenea, să facă parte din
30
semnătură, cum o poate face şi poziţia în
care corpul victimei a fost găsit. Acolo
unde victima supravieţuieşte, atitudinea,
comportamentul criminalului şi cuvintele
pe care acesta le-a folosit în timpul atacului
sunt de asemenea probe ale semnăturii. Şi
acolo unde corpul victimei este găsit la locul
crimei, rănile şi semnele vizibile în aspectul
postmortem al unei mutilări, în mod
normal, fac legătura mai mult cu semnătura
decât cu modul de operare.
În crimele în care atacatorul foloseşte
arme de foc, victima ar fi împuşcată, în
mod normal, cu excepţia cazului când pericolul
ca cineva să audă zgomotul împuşcăturii
ar fi un factor major. Dar, în cazuri
cum ar fi crimele lui Code, criminalul a fost
cu mult peste gradul de violenţă necesar
pentru a-i subjuga şi a-i omorî pe cei pe
care i-a atacat, tăindu-le gâturile, într-un
caz aproape decapitând victima, arătând
semne clare ale semnăturii sale. Profilerul
FBI Roz Hazelwood, care lucrează cu psihiatrul
dr. Park Dietz, studiază un grup de
30 de sadici criminali sexuali care au fost
relativ binevoitori în a vorbi despre detaliile
actelor violente pe care le-au comis, deşi
acestea au legătură mai mult cu modul de
operare al crimelor lor. Însă, aceştia au fost
mai puţin dispuşi să vorbească despre actele
sau fanteziile lor sexuale, deoarece acestea
erau probleme personale şi s-au referit mai
mult la aspectele semnăturii crimelor lor.
STUDIU DE CAZ 1.
GEORGE RUSELL - CRIMINALUL
YUPPIE.
Ca şi mulţi alţi criminali în serie conduşi
de furie, George Russell, îşi dorea ca victimele
sale să moară cât mai repede posibil,
pentru a-i permite exercitarea completă a
controlului asupra cadavrelor într-un ritual
pe care şi l-a dezvoltat cu fiecare crimă în
plus. Începutul crimelor sale a fost dat de
clasa de sus a comunităţii din Bellevue,
statul Washington în nord-vestul Pacificului
din S.U.A. Russell însuşi a fost negru şi
ceva între un pierde-vară şi un criminal mărunt,
el a fost crescut într-o familie de clasă

mijlocie şi dădea impresia că făcea parte
din viaţa sociala locală din această zonă
predominant albă şi frecventa, în special,
barurile şi restaurantele selecte.
Prima lui victimă a fost Mary Ann
Pohreich în vârstă de 27 de ani, al cărei cadavru
a fost găsit pe aleea care făcea
legatura între un McDonald’s şi un restaurant
numit The Black Angus, în zorii zilei
de 23 iunie 1990. Era clar că trupul ei dezbrăcat
fusese pus acolo în mod intenţionat
de criminal. Zăcea pe spate, la vedere într-o
zonă în care putea fi văzută cu ușurinţă.
Piciorul ei stâng fusese încrucişat peste
glezna dreaptă, braţele ei fuseseră îndoite
de-a lungul stomacului ei, iar palmele ei
formau un con. Capul ei a fost întors spre
stânga, cu un container de mâncare din
plastic, pus cu atenţie, peste ochiul ei drept.
Niciun articol din hainele ei nu a fost găsit
la locul crimei şi, cu toate acestea, ea încă
purta un lănţişor la gât şi un ceas la mână.
Declaraţiile martorilor şi autopsia au dezvăluit
faptul că fusese probabil omorâtă în
altă parte şi adusă pe alee după aceea. Fusese
strangulată şi supusă mai multor lovituri
puternice, semnele de pe corpul ei
arătând faptul că ea fusese adusă în locul
unde a fost găsit cadavrul, posibil, din locul
de origine, care era situat în apropierea
unui maldăr de moloz. Ea fusese violată,
iar zona sa anală fusese puternic afectată de
un obiect străin care nu a fost găsit la locul
faptei. Ultima dată, femeia fusese văzută în
jurul orei 10, în seara precedentă, plecând
dintr-un bar exclusivist numit Papagayo’s
Cantina, situat la aproximativ o milă depărtare
de locul unde cadavrul ei fusese găsit,
iar maşina ei era încă în parcare. Părea
că ea plecase la o întâlnire şi nu avea sa mai
fie văzută în viaţă din nou.
Următoarea victimă a fost găsită pe 9
august într-o locaţie total diferită. Carol
Beethe, o mamă singură a două tinere fiice, a
fost descoperită în patul casei sale din
Bellevue, cam la 2 mile depărtare de locaţia
unde a fost găsit cadavrul primei victime. Ea
lucra la barul unui alt restaurant exclusivist
numit Cucina Cucina şi ultima dată fusese
31
văzută la ora 2.30 în acea dimineaţă, intrând
singură în casa ei. Cadavrul ei a fost găsit în
pat, dezbrăcat, cu excepţia unei perechi de
pantofi cu toc de culoare roşie cu care era
încălţată ,cu picioarele depărtate şi cu propriul
pistol introdus în vagin. Corpul a fost aranjat
cu faţa spre uşă, astfel încât nicio persoană
care intra să nu poată evita oribila scenă, dar
capul a fost acoperit cu o pernă, plasată,
astfel încât să sugereze sufocarea. Autopsia a
scos la iveală faptul că victima fusese bătută
cu sălbăticie, cu mult mai multe lovituri decât
ar fi fost necesare pentru a o omorî, cu o armă
care în mod ciudat a lăsat urme în formă de y
pe pielea sa.
În final, pe data de 3 august 1990,
Randi Levine, în vârstă de 24 de ani, a fost
găsită în apartamentul ei din suburbia
Kirkland-ului, cam la 7 mile spre nord faţă
de locaţia cadavrului primei victime. Victima
fusese văzută părăsind un restaurant,
local numit Maple Gardens, singură, în jurul
miezului nopţii, cu 4 zile înainte, unde
luase masa cu prietenii, iar cadavrul ei a
fost descoperit de proprietarul apartamentului
din blocul său. Cadavrul ei gol zăcea
pe spate pe pat, iar ea suferise grave lovituri
la cap într-un atac care, aproape sigur, începuse
în timp ce ea încă dormea. Capul îi
era acoperit cu o pernă şi un cearşaf ce acoperea
parţial jumătatea superioară a corpului
ei. Picioarele erau depărtate şi un vibrator
era aşezat în gura victimei, în timp ce
o copie a unei cărţi cu titlul „Bucuria Sexului”
era pusă cu grijă în strânsoarea braţului.
Mai mult de 200 de tăieturi au fost
făcute pe tot corpul său după moarte, inclusiv
pe talpa piciorului.
În obişnuitul stil al crimelor bazate pe
modul de operare al ucigaşilor, existau
toate şansele ca aceste crime să fi fost clasificate
ca fiind munca a cel puţin doi criminali,
având în vedere discrepanţele în ceea
ce priveşte crimele comise. De exemplu,
prima victima a fost atacată în timp ce se
îndrepta spre casă şi a fost lăsată într-un loc
foarte populat, cu toate ca amândouă (a
doua şi a treia) victimele au fost ucise în
propriile lor case. Prima victimă a fost vi-

olată, dar celelalte nu, iar tipurile şi patternurile
atacurilor au fost diferite de la caz la
caz.
Oricum, privind din punct de vedere al
semnăturii ucigaşului, aceste crime au fost
urmărite de o consistenţă mult mai mare de
pattern. Şeful de investigaţii criminale, Bob
Keppel, a decis, de la bun început, că ucigaşul
construia în mod progresiv o mult
mai distrugătoare şi complexă fantezie, care
arăta un progres al pattern-ului de la crimă
la crimă. Mary Anne Pohlreich prezenta o
varietate de răni de apărare care indicau
faptul că ucigaşul prezenta o relativă dificultate
în a o supune şi în a o omorî. Cu
toate acestea a avut suficientă îndrăzneală
să o ia dintr-un loc atât de populat şi să
lase cadavrul ei, dezbrăcat şi aşezat cu
grijă, pentru a fi sigur că se încadrează în
propriul său mod de operare.
În cazul lui Carol Beethe, a fost capabil
să o omoare într-o locaţie care părea mult
mai sigură, chiar dacă tinerele ei fiice dormeau
în casă în acel timp. Acest lucru sugerează
faptul că a atacat-o în timp ce aceasta
dormea, astfel ea fiind incapabilă să dea
alarma. Autopsia a descoperit câteva urme
de apărare, arătând că a fost omorâtă mult
mai repede decât prima victimă, lăsându-i
criminalului mai mult timp pentru a-şi duce
la capăt fantezia, dar nivelul violenţei întâlnite
pe cadavru, crescuse în mod apreciabil
faţă de cel găsit pe cadavrul primei
victime.
În final, Randi Levine reprezintă punctul
culminant al progresiei de până acum. Încă
o dată ea a fost atacată în timp ce dormea,
iar criminalul şi-a petrecut chiar şi mai
mult timp cu corpul victimei, cauzând astfel,
în mod evident, numeroase răni pe corpul
neînsufleţit. Detaliile în ceea ce priveşte
poziţia corpului, după moarte, a urmat pattern-ul
stabilit la primele două crime, iar
criminalul a devenit, în mod clar, mai îndrăzneţ
şi mai pretenţios în ritualul pe care
îl urma la fiecare crimă.
Crimele vesele din Bellevue, după cum
au devenit cunoscute, au implicat munca
profilerilor, cu toate că, în acest caz, nu
32
pentru a identifica criminalul. Cererea, în
acest caz, a fost ca aceştia să se asigure că
suspectul a fost condamnat pentru toate cele
trei crime, deoarece dovezile, ce legau suspectul
de victimă, erau mai puternice întrun
caz decât în celelalte două. Pe de altă
parte, în cazul în care instanţa accepta faptul
că probele semnăturii prezintă o mare
probabilitate ca toate cele trei femei să fi
fost omorâte de către acelaşi bărbat, atunci
întregul caz ar fi fost, în mod serios, întărit
ca şi rezultat.
În ciuda apartenenţei sale la clasa mijlocie,
George Russell era deja un criminal înregistrat.
El avea cazier, ca şi infractor şi
deţinător de proprietăţi furate. Când era
doar un băieţel, părinţii lui s-au despărţit
când mama lui a plecat de acasă, lăsându-l
pe George în grija tatălui său. Mai târziu, ea
s-a întors după el, împreună cu un alt bărbat
şi, în cele din urmă, renunţând şi la această
relaţie, l-a lăsat pe George, un adolescent,
să se descurce de unul singur, acesta
hrănindu-şi în acest mod sentimentele şi resentimentele
faţă de o mamă care l-a făcut
să se simtă în mod repetat abandonat.
Între el şi crime s-a făcut pentru prima
dată legătură atunci când, un detectiv local,
l-a arestat după un scandal, pentru că s-a
dat drept poliţist şi pentru purtare ilegală de
armă de foc. Seria înscrisă pe armă a arătat
că aceasta fusese furată de pe o proprietate
din aceeaşi zonă în care se afla casa victimei
numărul trei. Spargerea a avut loc pe
12 septembrie, la nouă zile după ce cadavrul
lui Randi Level a fost descoperit. O
femeie sunase pentru a se plânge de un vagabond
care dă târcoale în Bellevue, iar poliţia
l-a văzut pe George Russell tocmai
când acesta pleca din zonă. Russell a fost
arestat şi i-au fost luate probe (A.D.N.) care
au fost comparate cu cele găsite la prima
victimă. Probele au arătat că el era ucigaşul
lui Mary Anne Pohlreich. Poliţia a dat de
urma camionetei prietenilor pe care a folosit-o
pentru a transporta cadavrul şi au găsit
urme din sângele victimei în maşină.
Dar a fost el autorul şi al celorlalte două
crime? Profilăr-ului FBI John Douglas i s-a

cerut să analizeze crimele, acesta găsind o
serie de legături între cele trei crime. Înainte
de toate, el a considerat tipul de atac
fulger care era parte din modul de operare
al criminalului ca fiind foarte consecvent,
ceea ce era asemănător cu cazul omorurilor
petrecute cu doar câteva săptămâni în urmă.
Dar el a fost convins de faptul că aspectul
semnăturii crimelor era mult mai important.
Deşi era neobişnuit să găseşti un criminal în
serie de culoare atacând femei albe, trebuie
ţinut cont de faptul că Russell a crescut
într-o comunitate predominant albă şi era
încrezător în acest mediu. Una dintre cele
mai importante legături din semnătură a
fost locul în care au fost găsite victimele, în
ciuda diferenţelor dintre locaţii acestea erau
găsite repede. Corpurile au fost lăsate expuse
şi au fost, în mod deliberat, aranjate
într-o poziţie cât se poate de degradantă,
întinse într-o poziţie ginecologică cu recuzita
suplimentară cum ar fi sfoara, arma şi
vibratorul, aranjate pentru a întări mesajul.
Ca un rezultat al clarităţii semnăturii, autorităţile
au fost de acord să judece cele trei
crime împreună, iar George Russell a fost
găsit vinovat de toate trei şi condamnat la
închisoare pe viaţă.
STUDIU DE CAZ 2.
JEFFREZ DAHMER- CRIMINAL ŞI
CANIBAL.
Poate cel mai cunoscut criminal în serie
al tuturor timpurilor, Jeffrey Dahmer a
avut, de asemenea, cea mai clară şi cea mai
bizară semnătură dintre toate, în comparaţie
cu varietatea diferitelor moduri de operare
folosit pentru a prinde, omorî şi a păstra
victimele. Cariera lui Dahmer, ca şi criminal,
a început în anul 1978, în Richfield,
Ohio, când el avea 18 ani şi absolvise recent
liceul. El a racolat un băiat autostopist
în vârstă de 19 ani, Steven Mark Hicks, şi l-
a dus la el acasă, acolo de unde el plecase
în timp ce părinţii lui erau plecaţi. Cei doi
au băut bere şi au întreţinut raporturi sexuale.
Când Hicks s-a ridicat să plece,
Dahmer a devenit nervos l-a gândul de a fi
lăsat singur şi a încercat să-l forţeze pe
33
Hicks să rămână. Când el a insistat să plece,
Dahmer a ridicat o bâtă şi l-a lovit pe Hicks
puternic în cap rezultând moartea acestuia.
Atunci Dahmer i-a îngropat cadavrul afară,
dar după câteva săptămâni l-a dezgropat, l-a
dezmembrat, a curăţat carnea de pe oase,
le-a dizolvat în acid şi a aruncat-o într-o canalizare.
Oasele le-a sfărâmat în fragmente
mici pe care le-a împrăştiat în pădurea din
jurul casei.
Acesta a fost începutul carierei de criminal
care a durat 13 ani. El căuta băieţi,
întreţinea relaţii sexuale cu ei şi îi omora în
diferite moduri înainte de a le folosi rămăşiţele
în tot felul de ritualuri din ce în ce
mai bizare. Deşi el reuşea să găsească şi să
omoare victime în timp ce locuia în casa
bunicii sau în camere de hotel, fanteziile lui
au devenit mult mai intense atunci când s-a
instalat în propriul său apartament din
Milwaukee, în anul 1988. Aceasta era
protejată cu lacăte şi zăvoare şi dotată cu
congelatoare pentru depozitarea cadavrelor
şi a bucăţilor de cadavre şi un butoi pentru
dizolvarea rămăşiţelor umane în acid.
Cu această locaţie sigură el a pornit întro
carieră lungă şi de succes, prada constând
în tineri homosexuali. El îşi racola victimele
de pe străzi, mall-uri şi din barurile de
homosexuali din Milwaukee sau îi întâlnea
la evenimente, cum ar fi parada homosexualilor
din Chicago. În toate cazurile, el
avea grijă sa fie văzut cât mai puţin posibil
cu fiecare nouă victimă şi să aleagă oameni
care, pe cât posibil, urmau un mod de viaţă
pasager, astfel încât să nu fie daţi dispăruţi
prea repede. El îi momea în apartamentul
său, oferindu-le acestora bani pentru a poza.
Rutina sa urma acelaşi set de pattern-uri.
El aducea băieţii pe care îi agăţa înapoi în
apartamentul său, îi droga, apoi îi omora, de
obicei, prin strangulare. Uneori îşi dorea să
facă sex cu ei înainte să-i omoare, dar plăcerea
lui obişnuită era să facă sex cu cadavrele
lor. Faţă de un partener care nu l-ar fi
putut refuza plecând, Dahmer avea o dorinţă
din ce în ce mai mare de a-şi extinde
controlul asupra cadavrelor, dezmembrându-le
şi adesea mâncând părţi din ele,

înainte de a purta pielea şi muşchii pe post
de ciudate obiecte vestimentare şi luând
capetele victimelor ca şi trofee pentru
decorarea apartamentului său. Pentru a-şi
oferi timpul maxim necesar acestor activităţi,
el încerca, pe cât posibil, să găsească şi
să omoare victimele vinerea lăsându-şi
weekend-ul liber pentru a încerca cele mai
noi şi mai bizare experimente.
Dahmer îşi acoperea urmele atât de
bine, încât nu a fost niciodată făcut subiectul
vreunui profil odată ce majoritatea victimelor
sale erau simple dosare ale dispăruţilor
fără urmă şi nimeni nu a suspectat că
Milwaukee era distrus de un periculos criminal
în serie. A lăsat câteva urme, care, în
mod uimitor, i-au scăpat de-a lungul carierei
sale. Când conducea către groapa de gunoi
din localitate pentru a scăpa de cadavrul
primei sale victime, Steven Hicks băuse berea
care îl făcuse să încalce regulile de circulaţie,
iar poliţia l-a oprit. A reuşit să ducă
discuţia departe de un posibil arest şi o percheziţie
a maşinii sale, dar a fost atât de
speriat, încât s-a întors cu cadavrul lui
Hicks acasă şi l-a îngropat acolo.
Norocul lui a continuat. Mai târziu, a
decis să experimenteze modalităţi de prelungire
a vieţilor victimelor, transformându-i
pe aceştia în maşinării docile care
ar fi rămas cu el şi care ar fi fost complet
controlat de el. Voia să-şi drogheze
victimele şi, în timp ce ele erau inconştiente,
acesta le găurea craniile pentru a putea
injecta acid înăuntrul lobului frontal. Unul a
murit în timpul experimentului, iar doi s-au
plâns de dureri de cap când s-au trezit, şi,
deoarece, el oricum avea de gând să îi
omoare, plângerile lor nu l-au făcut decât să
fie sigur că se aflau sub controlul lui.
Konerak Sinthasonphone, în vârstă de 14
ani a reușit să fugă din apartament şi să
atragă atenţia vecinilor. Ei au chemat poliţia,
care nu a putut înţelege ceea ce băiatul
foarte confuz încerca să le spună, aşa că
atunci când Dahmer l-a revendicat drept
prieten, poliţia a lăsat victima să se întoarcă
în cuşca ucigaşului, după care i-a mai făcut
o injecţie în creier care l-a omorât.
34
Sfârşitul celor 13 ani de crime ai lui
Dahmer a venit în seara de 23 iunie 1991,
când, o maşină a poliţiei din Milwaukee, a
fost oprită de un tânăr de culoare, îmbrăcat
doar pe jumătate, care avea cătuşe la mâini.
Numele lui era Tracy Edwards şi le-a spus
celor doi ofiţeri că fusese atacat şi le-a dat
adresa din nord 924 strada 25, apartament
Oxford. Când au ciocănit la uşa apartamentului
213, le-a răspuns un bărbat care
le-a spus că se numeşte Jeffrey Dahmer. Ei
i-au verificat cazierul, care a arătat că fusese
eliberat condiţionat pentru un atac sexual
şi, cum era băut, îşi încălcase condiţiile
eliberării condiţionate. Aceasta le-a
permis ofiţerilor să-l aresteze şi să-i percheziţioneze
apartamentul. Ceea ce au văzut
acolo i-a îngrozit. Apartamentul mirosea a
carne putrezită, iar fotografiile băieţilor
erau împrăştiate peste tot, arătând victimele
încătuşate atât în viaţă cât şi morţi şi părţi
din corp aranjate într-o expunere ritualică.
Într-una dintre fotografii apărea craniul
unei victime pictat în galben, pus cu grijă în
propriile sale mâini. Alt craniu era descompus
în frigider, în timp ce mai multe părţi
din corp erau puse într-un butoi de 55 de
litri care se afla în dormitorul apartamentului.
Pentru specialiştii care l-au analizat pe
Dahmer şi înfricoşătoarele lui ritualuri,
semnătura era lesne de observat. Aici a fost
un criminal cu întreaga viaţă plină de furie
şi ură pentru victimele sale, asta părând să
fie principala cauză în refuzurile sale de a le
permite să-l părăsească după ce îi momea în
apartamentul său. Singura lui posibilitate de
a obţine ce voia de la victimele sale era să
păstreze controlul şi să le posede cât mai
mult posibil. Prin urmare, rutina sa a pornit
de la a omorî, pur şi simplu, la a dezmembra
şi a dispune de rămăşiţele lor ca trofee
şi expunerea craniilor, mâinilor şi organelor
sexuale în apartemantul său ca o cale de a
continua posesia asupra victimelor. În final,
el a încercat şi a dat greş în extinderea posesiei
asupra acelora care se aflau sub controlul
său pentru a-i transforma în nişte roboţi
care urmau toate comenzile în timp ce

erau încă în viaţă. Oricum, ironia finală a
fost faptul că el însuşi a devenit o victimă.
După ce a început executarea sentinţei pe
viaţă într-o închisoare de maximă siguranţă
din vecinătatea statului Wisconsin pentru
uciderea a 17 tineri, el însuşi a fost omorât
de un coleg de celulă pe 29 noiembrie 1994
la vârsta de 34 de ani.
35
Pionierii dactiloscopiei ruseşti
Autorul cărţii "Semnele mâinii", A.I.
Bastrykine, profesor, doctor în drept, consilier
de stat în justiţie, membru al Academiei
de Ştiinţe şi Arte Petrovski, şi al Academiei
de Securitate Naţionala a Rusiei,
aduce in prim plan câteva chestiuni cu privire
la naşterea şi dezvoltarea dactiloscopiei
in Rusia, una dintre cele mai importante
tehnici ştiinţifice, despre pionierii criminalisticii,
şi tot ceea ce stă la baza acestei ştiinţe,
ce permite elucidarea crimelor, aflarea
adevărului, descoperirea vinovaţilor.
Din cartea domnului A.I.Bastrykine
aflam despre dactiloscopie că a apărut ca
urmarea a publicaţiilor din presa engleză,
iar că în 1892, ziarul"Gazeta Juridică" editată
în Rusia înainte de revoluţie, prezenta
un articol cu titlul: .Un an
mai târziu se propunea introducerea dactiloscopiei
la nivel naţional. De asemenea la
29 decembrie 1906, apărea Circulara nr.1
"Despre aplicarea antropometriei şi fotografiei
în înregistrarea infractorilor ", mai apoi
anexându-se un " Regulament util pentru
detectarea, conservarea şi captarea în fotografie
a urmelor amprentelor, lăsate de liniile
papilare ale degetelor mâinilor, găsite la
locul faptei".
Criminaliștii ruşi au plecat la Paris, Lausanne
şi în alte oraşe europene pentru a
studia tehnica şi organizarea expertizei
dactiloscopice în străinătate, şi mai apoi să
contribuie la îmbunătăţirea acesteia.
Activitatea de dezvoltare a expertizei a
început înainte de revoluţie dar operele lui
P.S.Semenovski, T.D. Gladkova, G.A.
Tsimakouridze, G.L.Granovski şi alţii, au
reprezentat fundamentul unui aport considerabil
la teoria şi practica în doctrina
criminalistică despre amprentele digitale.
Unul dintre cei care s-au remarcat a fost
P.S.Semenovski, deoarece datorită lui dactiloscopia
rusească are propriul sistem de
înregistrare a infractorilor. Predecesorul său
fiind A.A.Salkov, care a continuat procesul
de dezvoltare al acestei ramuri de investigare
criminalistică.
Piotr Sergueevitch Semenovski s-a născut
pe 22 decembrie 1883 în Moscova. A
urmat şcoala de catehism Donskoïe, apoi
seminarul din Moscova. Teologia nu l-a
atras aşa că s-a orientat spre ştiinţele naturale.
În 1904 a intrat la Universitatea din
Tartu, unde a început studiile la facultatea
de medicină. La un moment dat a renunţat
la universitate din lipsă de mijloace financiare,
dar apoi a reuşit să termine în 1910 devenind
medic.
A primit medalia de aur pentru memoriul
pe tema "Studii medico-legale ale petelor
de spermă". În primii ani ai activităţii
sale profesionale a fost asistent apoi ajutor
la disecare la catedra de medicină judiciară.
În 1912 au mai apărut două lucrări despre
studiul petelor de spermă în contextul medico-legal.
În 1914 a apărut o nouă lucrare
"Studiul microscopic al sistemului osos
uman şi al animalelor în domeniul medicinii
judiciare ". În 1918 s-a înrolat în armata
Roşie, în calitate de voluntar. La scurt timp
a devenit consultantul departamentului de
cercetare penală din Moscova. A dirijat cabinetul
de expertiza judiciară, apoi a devenit
şeful biroului de înmatriculare. În 1922
a fost desemnat responsabilul subsecţiei
dactiloscopice a departamentului ştiinţific şi
tehnic al direcţiei centrale de cercetare penală.
Un an mai târziu editura acestei direcţii
îi publica lucrarea "Dactiloscopia ca
metodă de înmatriculare " aceasta fiind de
altfel şi prima sa operă în domeniul criminalisticii.
P.S.Semenovski preciza în prefaţa
cărţii sale ca această lucrare era rezultatul
cercetărilor ştiinţifice independente învecinate
cu domeniul dactiloscopiei, fiind bazată
pe fişele de înmatriculare, numărul fişelor
studiate de acesta fiind aproximat la

36
40.000. A.I.Bastrykine menţionează că
acesta nu numai că nu s-a limitat la expunerea
tehnicii dactiloscopice dar şi că a continuat
cu expunerea istorică a înmatriculării
penale, a fundamentului ştiinţific şi prezentarea
stării dactiloscopiei la momentul
respectiv în celelalte ţari. În aceasta lucrare
Semenovski enunţa o clasificare a liniilor
papilare. Iată o scurtă schemă a acestei clasificări
: existau 3 grupe divizate la rândul
lor în subgrupe şi specii; în funcţie de
forma desenului central se disting : curbe,
bucle, cercuri,ovale, elipse şi spirale; în
afară de acestea mai sunt importante şi configuraţiile
tranzitorii, compuse si nedeterminate
ale desenelor. Autorul cărţii "Semnele
mâinii" mai menţionează faptul că
pentru a facilita diferenţa, autorul a împărţit
toate desenele în 2 mari grupe: cele în
forma de bucla şi cele în forma de cerc. În
afară de desenele în forma de bucla, a aşezat
în prima grupă curbele, subdivizate la
rândul lor în curbe tipice, piramidale şi conice(sub
formă de cort) şi buclele propriuzise
au fost de asemenea împărţite în: bucle
simple (ulnară şi radiare) şi compuse.
Desenele celei de-a doua grupe
(cercurile) se subdivizau în desene circulare
propriu-zise şi desene circulare compuse
(omogene şi eterogene). Metoda de
identificare a individului, bazată pe desenele
papilare ale degetelor, a fost descrisă
de Semenovski menţiona faptul că trebuia
determinat, în primul rând, cărei grupe
principale (bucle sau cercuri)îi sunt atribuite
desenele studiate. Apoi, înainte să se
stabilească apartenenţa desenelor prin confruntarea
cu desenele din aceeaşi grupă,
trebuie să se identifice, care sunt subgrupele
şi speciile care corespund amprentelor
date. Dacă desenele studiate aparţin aceleiaşi
specii se trece la studierea in detaliu a
desenelor. Aceasta din urmă trebuie să se
refere la analiza liniilor papilare situate în
zone de joncţiune şi în partea centrala a desenului,
în care studiul se prezintă ca fiind
cel mai simplu şi rapid. În timpul analizei,
se va păstra o atenţie deosebită asupra poziţiei,
direcţiei şi particularităţilor caracteristice,
naturale, ale structurii liniilor papilare:
fragmente de linii sub formă de
puncte, liniuţe mici, legături de fuziune a
două linii şi un punct care, în acelaşi timp
este punctul bifurcării unei linii, şi două
puncte de fuziune a două linii, formând astfel
ceea ce ei numeau . Clasificare
era necesară, după cum spunea Semenovski
" pentru a identifica individul, fiind suficient
ca amprentele sale digitale, comparate,
să prezinte 12 puncte identice, situate in
aceleași locuri pe baza acestor caractere
generale şi particulare ale desenelor papilare.
În 1923 el a realizat o expertiză specială
pentru prevenirea unei grave erori judiciare.
În 1927 era ales membru onorific al
Institutul Internaţional de Antropologie din
Paris, de fapt acesta era membrul multor
societăţi ştiinţifice. Înainte de al doilea război
mondial, Semenovski preda în multe instituţii
şi era responsabil cu cercetarea la
Institutul de Medicină Legală. A fost de
asemenea şi responsabil cu anchetarea crimelor
naziste, în perioada războiului. A fost
decorat cu Ordinul Războiului Patriotic, I
grad, şi cu multe alte medalii. A murit însa
la 1959 la vârsta de 75 de ani, dar va rămâne
în istoria criminalisticii ruseşti ca fiind
creatorul sistemului de înmatriculare
penală.
Unul dintre contemporanii săi a fost
A.A. Salkov, acesta îndreptându-se de asemenea
spre această latură a criminalisticii.
Alexeï Andreevitch Salkov s-a născut pe
29 decembrie 1869 la Poltava. A studiat
într-o şcoala din Orenbourg, a intrat la Facultatea
de Drept a Universităţii din Kazan.
S-a îmbolnăvit, fapt pentru care a ajuns în
Sankt Petersburg în 1880 în căutare de îngrijiri
medicale şi mijloace de existenţă. S-a
angajat în domeniul feroviar apoi starea sa
s-a ameliorat şi s-a hotărât sa îşi continue
studiile. În 1894 se înscrie la cursurile de
asistent ale doctorului S.Tregoubov, dar ca
urmare a apariţiei lucrărilor de fotografie
judiciară acesta se orientează spre această
nouă pasiune, şi reuşeşte să ocupe postul de
fotograf la biroul de înmatriculare penală,
desigur datorită recomandărilor profesoru-

lui său. Odată cu crearea noului serviciu de
cercetare penală la Petrograd, Salkov a
ocupat postul de responsabil al biroului de
înmatriculare.
În 1919 Salkov s-a decis să ilustreze o
expertiză a 3 amprente fotografice din cauza
dificultăţii cu care se confrunta, şi
anume lipsa materialelor şi a accesoriilor
fotografice.
Din 1923 până în 1928 a activat în calitate
de instructor expert al departamentului
ştiinţific al direcţiei de cercetare penală din
Leningrad. Activitatea ulterioară a fost dedicată
în întregime expertizelor, anchetelor
penale, predării criminalisticii în diverse instituţii
din Leningrad. Mai târziu i-a atras
atenţia problema eredităţii desenelor papilare.
Autorul Bastrykine relatează cazul de la
care a pornit această preocupare a lui
Salkov, si anume, în Mongolia exista o tradiţie
, părinţii îşi trimiteau băieţii la palatul
preotului budist Bogdoguen.Se pare ca nu
exista însă vreo dovada cu privire la originea
copiilor. Atunci a apărut confuzia. Un
băiat de 5 ani trebuia să fie luat de o femeie,
care crezuse ca este fiul său. După
puţin timp, o alta femeie a venit la palat şi a
declarat că este mama sa legitimă acelaşi
copil, afirmând că este mama sa. Litigiul
dintre cele două femei a ajuns până la Curtea
Supremă din Mongolia, unde judecătorii
au fost foarte încurcaţi, pentru că nu aveau
la dispoziţie nici o dată obiectivă pentru a
putea dovedi legitimitatea pretenţiilor uneia
dintre părţile aflate în conflict. Curtea Supremă
a recurs la antropologismul sovietic
S.A. Teplooukhov care după ce a studiat
desenele papilare ale degetelor mâinilor, şi
forma pavilioanelor urechilor copilului şi
pe ale celor două femei, expertul a ajuns la
concluzia, că băiatul era copilul celei de-a
doua femei şi că prima a greşit. Salkov expunea
acest caz în 1926 în intervenţia sa la
Al II-lea Congres al experţilor medico-legişti
din Rusia, si a declarat că episodul
menţionat le-a oferit ideea de a încerca
aplicarea metodei dactiloscopice în Rusia în
expertizele ce vizează stabilirea paternităţii.
37
Salkov la rândul său s-a folosit de acest
procedeu într-un caz de recuperare a pensiei
alimentare în favoarea unui copil.
În 1926 Salkov publica un articol despre
falangometrie în calitate de procedeu auxiliar
de identificare a individului după urmele
mâinilor lăsate la locul delictului. În
afară de dactiloscopie Salkov a mai studiat
şi urmele picioarelor. De asemenea el a elaborat
un sistem de procedee tehnice care
vizau „reanimarea/reconstrucţia” aspectului
fizic al cadavrelor cu scopul de a-i identifica.
În paralel a lucrat cu probleme ce ţineau
de balistica judiciară, aplicarea razelor
ultraviolete în criminalistică şi expertizele
grafologice. Aportul său în materie de dactiloscopie
dar şi alte domenii din criminalistică
a reprezentat un pas spre dezvoltare
pentru aceste ramuri şi ştiinţe.
Urmele uneltelor
Autorul cărţii "Manual de poliţie judiciară",
Jean Gayet, profesor la Facultatea
de Medicină din Lion şi director al laboratorului
de cercetare ştiinţifica tot din Lion,
ne introduce în domeniul cercetării uneltelor,
instrumentelor şi dispozitivelor cu care
operează infractorii, de obicei.
Autorul face o scurtă clasificare a situaţiei
urmelor lăsate de acestea, lăsându-ne să
descoperim progresiv arta de a găsi vinovatul,
sub altă formă , mai delicată,ce necesită
multă meticulozitate din partea investigatorului,
prin intermediul instrumentelor
pe care acesta le foloseşte în scopul săvârşirii
unei infracţiuni.
Infractorii se folosesc de tot felul de
unelte, instrumente, dispozitive, care îi
ajută să-şi îndeplinească cu eficacitate activitatea
lor nefastă. Atunci când se folosesc
de instrumente, sau unelte, acestea lasă
urme sau păstrează urme de la locul faptei.
Scriitorul Gayet relatează faptul că diverse
categorii de spărgători folosesc un întreg
arsenal de instrumente: cleşti şperaclu, pârghii,
ici cu care pot îndepărta progresiv
pervazul de la uşă şi în final pot smulge
broasca – sfredelul din lemn şi fierăstrăul
pot servi la decuparea unui panou împreju-

ul broaştei împiedicând-o pe aceasta din
urmă să se opună deschiderii uşii – de asemenea
pot utiliza o şurubelniţă alunecoasă,
între seif şi capacul său, făcându-l pe acesta
să sară.
Pot fi utilizate chiar şi foarfece reci, şi
anumite unelte fabricate special pentru necesităţile
cauzei, care să decupeze pereţii
casei de marcat, sau care să îndepărteze şi
să smulgă cadrul uşii .
De exemplu,Gayet mentionează
că,ucigaşul se serveşte, printre altele, de
cutiţe, de topor sau ciocan pentru a înjunghia
victima sau pentru a-i desfunda craniul.
Existând chiar cazuri în care ascunde
cadavrul într-un desiş şi îl acoperă cu ramuri
tăiate cu toporul, sau cu cuţitul, dintrun
desiş vecin. Sau un alt exemplu sesizat
de acesta este referitor la cei care sabotează
plantaţiile folosesc drujba, fierăstrăul sau
toporul pentru a secţiona butaşii viilor sau
copacii.
Urmele lăsate în urma unor asemenea
delicte sunt importante pentru stabilirea
unor informaţii , în primul rând asupra instrumentului
folosit, şi apoi a făptașului. În
timpul anchetei se va descoperi tipul uneltei,
modul de operare al infractorului, şi cea
mai interesantă parte este raportul ce trebuie
stabilit între cauza şi efectul interacţiunii
urmei cu instrumentul care l-a produs.
Rolul urmelor este acela de a oferi cât mai
multe informaţii corecte.
Uneltele sunt clasificate în 3 mari grupe,
cele care furnizează urme multiple, prin
aplicarea de mai multe ori asupra unei regiuni;
cele care sunt acţionate prin compresare,
şi ating o singură dată regiunea pe
care sunt aplicate, şi cele care reprezintă
mecanismele de secţionare a unei zone.
De fapt totul se reduce la cele două tipuri
de urmă: cele din care se poate face un
mulaj, şi cele alunecoase. Acestea se diferenţiază
prin felul în care păstrează informaţiile.
Primele arată forma generală a
uneltei folosite şi arată modul în care a fost
aplicată pe obiect; şi cea de-a doua este mai
des întâlnită deoarece prezintă numeroase
particularităţi care arată cât de nou sau cât
38
de uzat era instrumentul. În timpul examinării
preliminare şi prelevării urmelor, anchetatorul,
va trebui sa le verifice la lupă şi
lumină puternică, pentru a descoperi tipul
instrumentului. Identificarea uneltelor prin
amprentele lăsate se face prin compararea
urmelor între ele , aici fiind vorba despre
cele mulate, pentru că cele alunecoase pot fi
diferite deşi provin de la aceeași unealtă.
Identificarea urmelor se face prin sechestrul
uneltei, examenul preliminar al uneltei şi
stabilirea urmelor de referinţă şi apoi compararea
sub microscop sau prin fotografie.
Profesorul Gayet dă un exemplu despre
compararea cu ajutorul microscopului, şi
anume ,dacă se va pune o urmă pe fiecare
dintre cele două câmpuri vizuale ale microscopului,
ele vor părea a fi în contact sau
prelungirea uneia în cealaltă, ca secţionate
şi sudate împreuna. Se pot ajusta în mod
convenabil, astfel încât sa arate că toate
particularităţile incriminate se găsesc în
comparaţie, ca şi când ambele ar constitui
două replici ale unui singur obiect şi se va
demonstra de asemenea identitatea originii.
Şi de asemenea exemplifică şi varianta
comparării prin fotografiere, astfel :
această metodă, făcută în absenţa microscopului,
se bazează pe principiul că două
obiecte identice sunt fotografiate în aceleaşi
condiţii, şi mărite la acelaşi coeficient, probele
astfel obţinute sunt ele însele identice
şi în toate punctele comparabile între ele. În
defavoarea tuturor aparatelor speciale, confruntarea
fotografiilor se substituie, deci reprezintă
un avantaj faţă de reproducerile
obiectivelor.
Identificarea instrumentelor se poate face
şi prin parcelele aderente, de exemplu
cleştele şperaclu aderă mici bucăţi de lemn
provenind de la pervaz sau de la uşa forţată.
De asemenea se mai poate face şi prin
fragmentele găsite în împrejurimile locului
faptei, atunci fragmentele trebuiesc ridicate
cu meticulozitate de anchetator. Ca de
exemplu : pe un cleşte de tăiat care a secţionat
fire electrice pentru un sabotaj, se va
găsi depusă pe fălci, o peliculă fină de
alamă; sau de exemplu asupra toporului care

a desfundat craniul victimei, se vor afla lipite
fragmente de bulbi ai firelor de păr, cheaguri
de sânge, şi lista poate continua.
Un alt subiect abordat de Gayet este cel
legat de urmele accidentelor de trafic rutier
soldate cu părăsirea locului faptei, un subiect
destul de complex. Gayet susţine că
părăsirea locului faptei constituie un delict al
vremii. Este un caz ce necesită multă
meticulozitate pentru că de obicei trebuie
găsit cel care a tamponat un autovehicul.
Înaintea descoperirii vehiculului suspect
anchetatorul caută şi studiază urme şi alte
elemente materiale abandonate de autovehicul
necunoscut, pe sol, la victimă, sau pe
vehiculul tamponat. Urmele de frână nu
permit identificarea vehiculelor căutate dar
furnizează şi ele un anumit număr de informaţii,
şi anume, faptul că şoferul şi-a dat
seama de ceea ce avea să se întâmple şi a
vrut să evite accidentul. Urmele de frânare şi
grămada de noroi, ce provine de la partea
internă a aripilor vehiculului, indică punctul
unde s-a produs accidentul. Examinarea
victimei sau a celui cu autovehiculul tamponat
furnizează de asemenea noi indicii
care completează pe cele deja ridicate. De
asemenea se pot găsi în locul tamponat urmele
culorii vopselii autovehiculului străin.
Toate fragmentele şi toate indiciile vor
conduce încet la marca autovehiculului care
a provocat accidentul. După descoperirea
autovehiculului suspect anchetatorul examinează
şi exploatează toate indiciile ,
completând astfel informaţiile luate de la
locul faptei. Finalitatea în aceste cazuri este
de obicei faptul că autovehiculul este găsit
abandonat, sau a fost deja reparat şi se poate
găsi mai greu. În majoritatea cazurilor acest
gen de delicte sunt descoperite după câteva
zile, de la producerea accidentelor.
Zakaria Erzinclioglu - Forensic true
crime investigations.
Adevărata cercetare criminalistică a locului
faptei.
Practica ştiinţei medico-legale nu este
doar o simplă aplicaţie dintr-un set de tehnici
de laborator, ea este atitudinea tendin-
39
ţei de a gândi într-un mod cât mai particular.
Este achiziţionarea unui început de îndoială
în această lume a medicinei legale,
dorinţa de a pune pe primul loc anumite
discuţii în contradictoriu. Este cultivarea
unei minţi suspicioase. Suspiciunea devine
în acest mod un mic ajutor al tău. Hosea
Ballou, fondatorul American al Universităţii
Church, spunea odată că suspiciunile
sunt de cele mai multe ori predispuse pentru
a fi greşite şi nu corecte, mai mult incorecte.
Deseori suspiciunea este mai mult
decât infructuoasă. Pentru ca suspiciunile să
ne fie de ajutor ele trebuie să aibă o bază şi
să fie urmărite cu un scop,cu raţiune. S-a
remarcat că de cele mai multe ori sensurile
obişnuite, în mod paradoxal ne pot conduce
către un raţionament. Ceea ce este “normal”
sau ceea ce se “îndreaptă spre un raţionament”
este de cele mai multe ori o lipsa de
motivaţie. Acest amestec între suspiciuni şi
motive este ştiinţa medicinei legale. Nu este
o opţiune extra, interesantă şi făcută pur şi
simplu, ci este esenţială. Fără această ştiinţă,
medicina legală este redusă la a fi o
aplicaţie obişnuită a aşa-ziselor reţete ştiinţifice.
Următorul exemplu va scoate la suprafaţă
adevărul despre aceste afirmaţii,
aparent complicate. Deşi nu este, juridic
vorbind, un exemplu medico-legal în sensul
că nu se referă la o problemă juridică,
este însă în mod particular un exemplu
foarte bun pentru ceea ce urmează. Amintiţi-vă
de asemenea de faptul că tehnicile de
ştiinţă medico-legale, sunt tehnici de reconstrucţie
a trecutului indiferent dacă acest
trecut este de interes legal sau nu.
El Greco, mult cunoscutul pictor spaniol-grec,
a adoptat un stil artistic aparte
spre sfârşitul vieţii sale. Nu trebuie să fii un
pasionat de artă pentru a recunoaşte o pictură
în stilul lui El Greco deoarece în tablourile
sale figurile umane sunt înalte,
subţiri şi sunt deosebit de bine ilustrate în
lucrări cum ar fi: Sf. Martin şi Cerşetorul.
În SF. BERNARDINO de Sienna, figura
sfântului este în mod similar alungită. Îngerii
din Adorarea păstorilor, spre deosebire

de pictura renaşcentistă a dolofanilor heruvimi
sunt lungi si deformaţi.
“De ce?”: s-au întrebat mulţi, de ce şi-a
schimbat El Greco stilul său în acest mod
ciudat? Ar putea fi vorba despre faptul că
şi-a pierdut – literar vorbind- simţul creator
datorită înaintării în vârstă.
Cu câţiva ani în urmă un distins oftalmolog
aducea în discuţie faptul că El Greco
îşi picta figurile lungi şi subţiri deoarece
datorită înaintatei sale vârste avea probabil
un defect la ochi, ceea ce îl făcea să vadă
oamenii şi lucrurile din jurul său subţiri şi
lungi. Le picta în acest mod deoarece aşa le
vedea el. Acest lucru părea să aibă totuşi un
sens şi mulţi admiratori ai artei erau mulţumiţi
că misterul fusese explicat: vârsta
înaintată şi defectul la ochi au contribuit la
schimbarea bizară a stilului pictorului. În
sfârşit această explicaţie sună totuşi a raţiune!
Însă este aceasta într-adevăr explicaţia
adevărată?
Gândiţi-vă la ceea ce se întâmplă atunci
când cineva are un defect la ochi. Nu, El
Greco nu avea însă acest defect la ochi.
Faptul că figurile desenate de el erau lungi
şi subţiri era doar simpla evidenţă a stilului
şi a vizibilităţii sale extraordinare, şi nu
vice-versa, după cum a afirmat oftalmologul.
El Greco desena figurile lungi şi subţiri
deoarece acesta era modul în care el dorea
să deseneze. Cauza era voluntară, nu
involuntară.
Acest exemplu arată cum o explicaţie
dată la întâmplare poate părea perfect rezonabilă,
iniţial nu poate fi greşită, ci imposibilă.
Cauze care de cele mai multe ori nu
sunt uşor de determinat. Uneori, anumite
lucruri par să meargă bine împreună ,cum
ar fi de exemplu: căldura şi lumina. Atunci
când întâlnim o sursă de lumină şi una de
căldură care să funcţioneze bine împreună,
suntem mai fericiţi cu ideea de căldură fără
lumină, decât invers. Regula noastră generală
a devenit în cele din urmă “nici o lumină
fără căldură”, dar uneori “căldură fără
lumină”. Este un mic pas de la această declaraţie
la concluzia finală în care căldura
40
(energia termică) pentru a produce lumină
este cauza, iar lumina efectul.
În acest caz argumentul este acela că
deşi lucrurile pot merge împreună aşa cum
oamenilor de ştiinţă le place să spună, acest
lucru nu înseamnă neapărat că una cauzează
celeilalte. O singură bucată de certitudine,
ce merge mână în mână cu o alta, poate
provoca o mare confuzie, nu numai în ştiinţă
dar şi în instanţele de judecată şi mai
ales în încercarea de a înţelege istoria pentru
corelaţiile ce pot fi extrem de periculoase
şi înşelătoare. O evidenţă, o dovadă
mai bine spus, merge împreună cu alte
probe şi poate afecta opinia în repetate rânduri.
Este posibil să se prezinte o parte din
probe izolate sau într-o conjunctură cu o
altă de probă.
Consideraţi cum ar fi reacţia dumneavoastră
dacă aţi vedea un om mergând pe
jos pe stradă, ţinând în mână un cuţit. Cei
mai mulţi dintre dvs. ar gândi că omul reprezintă
o ameninţare-apariţia acestuia ar fi
putut fi ameninţătoare, chiar criminală.
Pusă într-o altă situaţie mai simplă, existenţa
cuţitului sugerează ideea că acesta ar
fi un individ periculos.
Dar care ar fi fost reacţia dumneavoastră
în cazul în care omul ar fi ţinut în aceeaşi
mână un cuţit şi o furculiţă? Evident că
acesta nu ar mai fi apărut într-o astfel de
lumină proastă aşa cum a fost atunci când
avea numai cuţitul. De fapt, departe de a
părea ameninţător sau periculos, el părea
mai degrabă amuzant sau chiar absurd.
Existenţa furculiţei masca puţin realitatea.
Furculiţa ne-a determinat să privim acel
cuţit într-un mod diferit, schimbându-se astfel
opinia noastră despre acel om. Să privim
comportamentul acestui om şi din altă postură.
Am ajuns la concluzia ca acesta părea
ameninţător pentru el însuşi în momentul în
care mergea pe stradă ţinând cuţitul în
mână, dar acest lucru nu însemna neapărat
că era un criminal. Aceasta este reacţia pe
care o avem faţă de el, la vederea acelor
obiecte mai mult sau mai puţin periculoase,
ceea ce pare destul de interesant. Furculiţa
putea foarte bine să sugereze faptul că acel

41
cuţit era un obiect inofensiv, însă este posibil
ca însăşi situaţia să fi făcut ca totul să
pară de la sine adevărată , aceeaşi situaţie
care l-a determinat pe acesta să aibă şi furculiţa
şi cuţitul la el. Cu alte cuvinte este
posibil ca acesta să fi avut cu el furculiţa ca
să ne inducă în eroare crezând că poate părea
inofensiv. În altă ordine de idei dacă
ne-am fi repezit spre secţia de poliţie pentru
a raporta faptul că un om se plimbă prin
oraş cu un cuţit în mână omiţând existenţa
furculiţei, ofiţerul de poliţie ar fi simţit din
partea noastră slăbiciune faptul că ne-am
lăsat induşi în eroare de către propriile raţionamente.
Este uşor să ne gândim la diferite
situaţii în care elementele de probă
atunci când sunt luate împreună cu altele
pot oferi o imagine diferită faţă de cea care
ar putea fi în realitate adevărată…dacă
omul din exemplul dat ar fi ţinut în braţe un
copil vesel, ar fi părut destul de inofensiv,
chiar dacă ar fi avut cuţitul fără furculiţă.
Contrar celor de mai sus prezentate este de
asemenea adevărat că probele prezentate ne
pot conduce spre nişte concluzii diferite
faţă de cele pe care le avem şi pe care le-am
prezentat.
În cazul în care la uşa dumneavoastră ar
apărea un om rănit, bătut şi v-ar spune destul
de sincer că cineva l-a agresat într-o manieră
violentă, v-aţi gândi probabil în acel moment
că această persoană bătută şi speriată care se
află în faţa dumneavoastră nu ar avea motive
să mintă ţinând cont de starea în care se află.
Cu toate acestea putem privii situaţia şi
dintr-o altă perspectivă, puţin diferită faţă de
a victimei dacă descoperim că acesta a
început lupta şi că bătaia pe care a primit-o a
fost rezultatul acţiunii celorlalţi oameni cu
scopul de a se apăra.
Cineva odată afirma într-un articol de
revistă că prezenţa unei străzi luminate este
cauza criminalităţii. El a susţinut că hoţii şi
criminalii violenţi erau atraşi de zonele puternic
luminate din moment ce aceste zone
erau de obicei locuite de persoane bogate.
Potrivit hibridului, el era ocupat în a afirma
că aleile întunecate faţă de cele luminate,
noaptea erau mai sigure. A susţinut de asemenea
aceste afirmaţii referindu-se în acelaşi
timp la faptul că existau mai multe jafuri
şi spargeri în suburbiile puternic luminate
decât exista în suburbiile unde străzile
nu erau luminate. Există două greşeli în
acest raţionament. Prima: avem de a face cu
cauza şi efectul. Observăm faptele –lumina
strălucitoare şi jafurile au fost într-adevăr
cauza şi efectul, dar scriitorul le-a interpretat
într-un mod greşit deoarece acestea se
potriveau cu scopul său (scop ce a fost prezentat
şi clarificat mai târziu în articolul
său). De fapt luminile puternice –strălucitoare-
nu provoacă crime. Fapte cunoscute
arată că atunci când spargerile cresc în
anumite zone rezidenţiale, rezidenţii recurg
la o luminare şi mai bună în scopul de a
descuraja hoţii. Spărgătorii renunţă ca urmare
a luminilor nou-instalate dar rămân
încă frecvent în astfel de zone decât în celelalte.
Prin urmare spargerile provoacă instalarea
unor noi surse de lumină şi nu invers.
În cea de a doua explicaţia dată este
greşită. Convingându-ne în cele din urmă
de faptul că zonele luminate puternic sunt
mai predispuse la crime decât alte zone,
scriitorul articolului a susţinut atunci că
acest lucru se întâmpla deoarece infractorii
sunt atraşi de luminile strălucitoare. Cu
toate acestea faptul că a făcut această remarcare
cu privire la oamenii care au fost
fi induşi în eroare de către articol , cu consecinţe
dezastruoase, el s-a simţit obligat să
publice un articol prin care să ceară respingerea
celor afirmate în articol. O selecţie a
probelor, ne poate conduce de multe ori pe
un drum greşit.
Stând în sală la o şedinţă , în instanţă,
poţi vedea cum evoluează un proces penal,
unde se pot auzi de nenumărate ori argumente
false prezentate de avocaţi, şi acceptate
cu bună credinţă de către juriu. Din
nefericire, subliniind astfel de erori , nu întotdeauna
acest lucru duce la anularea argumentelor
false. Unii avocaţi, uneori sunt
foarte greu de mulţumit şi nu renunţă până
nu obţin ce vor, alţii în schimb sunt determinaţi
doar la ideea de a câştiga procesul
nemaiinteresându-i de modul cum reuşesc

să obţină victoria. Acest lucru mă pune în
faţa unei probleme mai sensibile, din
punctul meu de vedere. În instanţă este
foarte greu să-ţi dai seama dacă un argument
fals fie el cât de mic este simplu şi
greşit din sinceritate sau este o manipulare
intenţionată a adevărului.
Din păcate există o problemă în toate
acestea. Contează deoarece retorica unui
avocat lipsit de imaginaţie, îl împinge la
gândul de a câştiga procesul cu orice preţ a-
indiferent că poate balansa juriul cu privire
la decizie-a pentru acest tip de avocat acest
lucru este mai mult decât logic. Sala de judecată
nu este un câmp de luptă este locul
ce deţine o putere a logicii, sala poate respinge
toate argumentele false sau mai puţin
logice.
Cel mai bun rezultat ar putea fi obţinut
în cazul în care se pretinde că mintea medico-legală
este întotdeauna perfectă.
O eroare comună are de a face în mod
particular cu evaluarea pieselor ce compun
dovezile împotriva acuzatului. Un bun
exemplu al acestui tip de eroare a avut loc
în timpul procesului penal al lui
O.J.Simpson, jucătorul american de fotbal,
care a fost acuzat de uciderea soţiei sale şi a
amantului acesteia. Probele arătate de către
procuror au arătat că picăturile de sânge
găsite la locul crimei , aveau în conţinutul
lor grupa sanguină caracteristică lui Simpson.
S-a spus în faţa Completului de Judecată
, că numai o singură persoană din 400
are în sânge aceste caracteristici şi de altfel
dovezile aduc şi mai mult în prim plan
faptul că sângele găsit la faţa locului aparţinea
lui Simpson.
Avocatul apărării a obiectat, aducând şi
argumentând că este posibil ca un număr
foarte vast de persoane (echivalentul unui
set complet de spectatori aflaţi pe un stadion
de fotbal din Los Angeles ) să împartă
aceeaşi grupă de sânge cu aceleaşi caracteristici.
Prin urmare, au relatat că rezultatele
puteau fi greu de considerat ca fiind o dovadă
reală, fiind totul împotriva lui Simpson.
De fapt, s-a susţinut că dovezile au
fost în mod eficient utile.
42
Dacă Simpson a fost acuzat de crimă
numai în baza acestor constatări , atunci nu
vor putea fii considerate ca probe împotriva
lui. Pentru ce l-aţi ales tocmai pe el din
multe alte persoane ce ar fi putut fii alese la
fel de bine ca şi Simpson? Pe baza constatărilor,
sângele ar fi putut aparţine oricăruia
dintre ei, cu o egală probabilitate în fiecare
caz. Sub astfel de circumstanţe evident
această constatare putea să fie lipsită de
valoare. Dar dovezile nu au ieşit la lumină
în astfel de condiţii.
Există deja un caz în “prima facie” contra
Simpson, cu alte cuvinte existau deja o
mulţime de probe împotriva lui. Pentru a
pune totul într-o altă postură, în cazul în
care totul era împotriva lui, situaţia putea fi
prezentată în cote. Să zicem, de dragul de a
argumenta, că din ceea ce ştim deja despre
Simpson (ex. din dovezile existente şi înainte
de a evalua probele de sânge) cotele
împotriva lui erau de 3 la 2 în defavoarea
sa. Cu alte cuvinte dovezile sugerau faptul
că era mai mult decât probabil ca acesta să
nu fie vinovat. În cazul probelor de sânge,
aceste noi informaţii, cu siguranţă întăresc
credinţa în a considera că Simpson este vinovat!
Oamenii de ştiinţă ar spune ca aceste
cote anterioare celor noi, după cele mai recente
evaluări au fost luate în considerare-a
sunt mai mari în ceea ce priveşte vinovăţia.
Aşa că spre deosebire de creanţele de apărare
, probele de sânge erau pe departe de a
nu fii utile. Acest lucru poate fi cunoscut
mult mai bine amplasându-l într-o poveste
imaginară. Mergi pe jos, de-a lungul străzii
iar în îndepărtare vezi un om ce intră întrun
magazin. Acesta este înalt şi cu părul
blond, îţi aminteşte de un prieten de al tău
mai vechi. Ulterior, altcineva îţi spune că a
văzut aceeaşi persoană intrând în acelaşi
magazin la aceeaşi oră, în acelaşi timp.:
”eram aproape de el şi am observat că purta
ochelari cu ramă de aur, la fel ca cei ai prietenului
tău”. Încă o altă persoană spunea
că omul purta o cravată particulară, vorbea
cu un accent scoţian, avea o voce de o calitate
timbrală deosebită şi un mers galant,
distinct” -toate acestea sunt atribuite omu-

lui. Ca o evidentă acumulare a faptelor vei
deveni şi mai convins de faptul că omul
care a intrat în magazin a fost într-adevăr
prietenul tău. Ajungi la această concluzie
datorită numărului mare de probe, cu toate
că fiecare dintre atributele omului luate separate
nu ar fi constituit dovada identităţii
acestuia, deoarece milioane de oameni sunt
înalţi, au părul blond şi aşa mai departe.
Dar nu mulţi oameni au combinaţia de atribute
care se găsesc la prietenul nostru
Simpson-motiv pentru care aţi fost în cele
din urmă convinşi că omul şi prietenul
dumneavoastră sunt unul şi acelaşi lucru.
Deşi toate acestea, sună perfect, evident
sunt de neînţeles atunci când dovezile sunt
aduse la curte. Surprinzător aceste greşeli
–care pot să apară pur şi simplu atât de evidente
în viaţa de zi cu zi -sunt făcute adesea
în sala de şedinţe, fără a fi notate. Cum se
poate întâmpla acest lucru? Avem de a face
cu gânduri nedivulgate şi reacţii în mintea
oamenilor şi nu putem şti ce sunt acestea.
În cazul juraţilor este ilegal să întrebăm
câţi membrii au ajuns la aceeaşi concluzie.
Aşadar răspunsul lor trebuie să fie într-o
oarecare măsură speculativ. Atmosfera
dintr-o sală de judecată este întotdeauna
una tensionată. Toate problemele grave sunt
discutate. Viaţa cuiva este pusă în joc.
Avocaţii aproape ca întotdeauna emană o
aură de mare autoritate. Se consideră a fi
nişte oratori de invidiat şi au convingerea
că foarte puţini oameni fac greşeli atunci
când declară ceva în scris. Mai mult decât
atât o astfel de situaţie juridică, nu este la
fel de simplă şi clar manifestată în situaţiile
de zi cu zi , cum ar fi cazul omului care intră
în magazin. De altfel punctul principal
în această ipotetică poveste este că a făcut
exact la fel ca bărbatul din exemplu, luat de
la cazul lui Simpson -cei mai mulţi oameni
ar fi de acord ca într-un fel sau altul elementele
de probă de sânge să fie evidente şi
să reprezinte punctul de plecare.
Există mai multe moduri în care probele
pot fi interpretate greşit. Să luăm următorul
exemplu: să presupunem că un motociclist
este prins de poliţie din cauza excesului de
43
viteză. El este oprit şi supus unor teste însă
în final s-a constatat ca acesta conducea cu
o viteză sub limita legală. Este posibil ca
motociclistul să fie înregistrat datorită faptului
că avea viteza peste limita legală, când
de fapt acesta nu era. Şansa de a se întâmpla
acest lucru este foarte mică: înregistrările
pot arăta faptul că 1 la 100 din rezultatele
testelor cu fiola sunt incorecte. Cu
scopul de a lua în considerare comportamentul
conducătorului auto în instanţa de
judecată, aceasta va trebui să precizeze că
există o şansă de 1 la 100 pentru un rezultat
pozitiv (ex. conducătorul auto a fost peste
limită) atunci când, de fapt, el nu a fost .
Acest lucru poate fi prezentat în instanţa de
judecată într-un mod uşor diferit: există o
şansă de 1 la 100 că omul nu a fost peste
limită dacă ar fi primit un rezultat pozitiv.
Au aceste declaraţii de probabilitate
acelaşi sens? Deşi ele arată similar, ele sunt
de fapt diferite ca înţeles. Să privim puţin
situaţia:
Există o şansă de 1 la 100 dintr-un rezultat
pozitiv, în cazul în care conducătorul
auto nu a fost peste viteza legală.
Există o şansă de 1 la 100 a conducătorului
auto să nu fie exact la limită, în cazul
în care a obţinut un rezultat pozitiv.
Situaţiile nu sunt toate la fel, deoarece
accentul a fost mutat de la probabilitatea ca
un rezultat să fie pozitiv iar cea a conducătorului
auto era peste limită. Diferenţa nu
poate fi observată imediat şi deseori ajunge
în instanţă ca nefondată, în special atunci
când vorbim de o schimbare în măsura de a
fi făcută de avocaţi. De obicei, se pune accentul
pe aceste schimbări care produc mici
turbulenţe. Cele două afirmaţii, sunt luate
împreună într-urât acestea sunt foarte diferite
–într-adevăr cu rezultate potenţiale dezastruoase.
Un exemplu din viaţa de zi cu
zi, ar trebui să facă din acest punct unul
foarte clar. Consider aceste două situaţii:
Toţi câinii sunt animale cu patru picioare
• Toate animalele patrupede sunt câini.
Cred că cei mai mulţi oameni ar vedea
imediat dacă cele două declaraţii sunt sau

nu identice a-cu toate că exact aceleaşi cuvinte
sunt utilizate în fiecare dintre ele;
numai ordinea lor în propoziţie este diferită.
Este de asemenea foarte clar că nu se poate
deduce a doua din prima. Este de asemenea
foarte clar, că nu se poate deduce prima din
a doua. Deşi eroarea în exemplul nostru
este mai mult decât clară, într-urât acesta nu
poate să fi fost acelaşi lucru ca în primul
exemplu, ambele sunt exact acelaşi tip de
greşeală, logic vorbind.
Luaţi în considerare următoarele exemple
ipotetice. Dacă unui pârât din boxa acuzaţiilor
îi este găsit un anumit tip de scris de
mână iar probele arată că, de exemplu 85%
dintre criminali au scris de mână declaraţiile,
cu astfel de caracteristici, ar putea fii cu
uşurinţă prezentate în instanţă astfel:
- 85%dintre criminali au tip A scrierii de
mână, ar putea deveni
- 85%dintre cei care au tip A scrierii de
mână sunt criminali.
Ceea ce a fost o declaraţie a unor interese,
a devenit o declaraţie de probabilitate
puternică de vinovăţie. Este uşor să vezi un
om nevinovat cum ar putea fii condamnat
datorită acestor dovezi.
Să luăm în considerare cazul unei persoane
care a fost acuzată de spargerea unei
case şi comiterea unui jaf cu violenţă.
Fragmente de sticlă sunt găsite impregnate
în pantofii săi. Teste ştiinţifice făcute pe
sticlă arată că au proprietăţi similare cu ferestrele
casei ce au fost sparte de către hoţ
pentru a putea intra. Oricât de departe am
merge, situaţia este mai mult decât evidentă,
atâta timp cât puterea acestuia nu
este exagerată. În instanţă, un avocat,
poate să repete concluzia raportului medico-legal,
poate confirma că această evidenţă
întăreşte faptul că acesta a spart geamul.
Cu toate că această declaraţie este
adevărată ea ne poate induce în eroare deoarece
ne oferă prea puţine argumente.
Foarte des, acest tip de dovezi nu sunt puse
foarte mult în discuţie. Problema este că
până aici nu sunt dovezi destul de convingătoare.
În exemplul nostru, bucăţile de sticlă
găsite pot avea aceleaşi proprietăţi cu
44
geamurile altor case, însă nu am vrea să ne
complicăm şi mai mult decât atât.
Sunt exemple şi mai grele. Cunosc câteva
cazuri în care injuriile aduse unui copil
erau considerate ca având conotaţii sexuale
, altfel puteau fi înţelese în alte moduri .
Problema este că celelalte cazuri nu sunt
menţionate; doar unul este menţionat-acela
că un avocat sau un martor au vrut să influenţeze
decizia juriului. Nu există nici un alt
motiv pentru care am putea menţiona doar
o cauză care este în concordanţă cu dovezile,
de ce nu se alege la întâmplare orice
altă cauză? Este soluţia aleasă într-o anumită
cauză şi reţinută la sursă de către alte
cauze posibile care fac ca pronunţarea să fie
de consecvenţă eronată. Ceea ce trebuie făcut
în astfel de situaţii este de a prezenta
toate cauzele posibile sau scenariile care ar
fi putut duce la dovezile în cauză, fie că
este vorba despre leziuni sau despre prezenţa
unui ciob de sticlă într-un pantof.
Probabilitatea că fiecare cauză este adevărată
ar putea fi susţinută şi evaluată în instanţa
de judecată. Un alt tip de raţionament
fals poate provoca o mulţime de încurcături
în instanţa de judecată. Deseori un psiholog
va raporta cazul unui copil ce a fost intervievat
expunând anumite atribute sau maniere;
spun, el sau ea au avut tendinţa de a
evita privirea psihologului în ochi în timp
ce stăteau şi ascultau. Este de asemenea
posibil ca acest copil să-i fi spus intervievatorului
că a avut vise de un anumit tip.
Referitor la rezultatele studiilor sale şi a
altora, psihologul poate constata că optzeci
la sută din copiii maltrataţi sunt expuşi la
manierism în primul rând, şaptezeci şi cinci
la sută expuşi la de-a doua iar nouăzeci la
sută au avut vise de genul celor descrise.
Urma atunci ca psihologul să concluzioneze
faptul că acel copil intervievat, era foarte
probabil să fi fost abuzat. Este aceasta o
concluzie valabilă? Puse toate cap la cap,
par destul de rezonabile, dar o examinare
mai atentă va arată că este profund greşită.
Fără să fi examinat vreodată un copil abuzat,
pot să spun, fără teama de contradicţie,
că ei împărtăşesc un alt atribut în comun:

sută la sută din copiii maltrataţi respiră.
Acest atribut-respiraţie -este chiar mai puternic
corelat cu copii abuzaţi mult mai
mult decât atributele ce au condus psihologul
la concluzia că acel copilul a fost abuzat.
Acesta nu este un atribut special, se manifestă
în comportamentul copiilor abuzaţi,
care contează, numai dacă o astfel de caracteristică
este împărtăşită şi de alţi copii,
de asemenea. Întrebarea care ar trebui să fie
pusă este dacă, şi cât de des, copiii care nu
au fost abuzaţi, manifestă de asemenea
aceste caracteristici. În caz de respiraţie
răspunsul este perfect limpede, din moment
ce ştim cu toţii că toţi copiii care trăiesc respiră.
Atunci când vine vorba de maniere
sau vise răspunsul nu este atât de evident,
cei mai mulţi oameni, inclusiv membrii juriului,
nu ştiu cât sunt de comune aceste
atribuţii în rândul copiilor în general. Concluziile
psihologului, prezentate cu un suport
statistic, par a fi riguros ştiinţifice,
atunci când, de fapt, ele nu sunt. Rezultatele
şi concluziile prezintă doar jumătate din
imagine; fără cealaltă jumătate nu putem
ajunge, eventual, la o concluzie validă.
Metoda ştiinţifică
Spre deosebire de unele credinţe populare,
ştiinţa este un efort incert. Ea nu se
ocupă de certitudini şi nici de probabilităţi.
Oamenii de ştiinţă sunt obișnuiţi să se gândească
la ştiinţă ca fiind un produs al înaltei
tehnologii ce poate fi produs prin afirmaţii.
În mintea multor non-oameni de ştiinţă, :
ştiinţa "înseamnă calculatoare, lasere şi rachete
pe Lună, dar acest lucru este pentru a
confunda ştiinţa cu tehnologia. În timp ce
tehnologia avansează, într-adevăr, asta se
datorează cercetărilor ştiinţifice, cele două
activităţi nu au acelaşi înţeles. Știinţa este
activitatea ce vizează înţelegerea raţională
a lumii naturale, tehnologia este producţia
de maşini sau alte procedee, destinată să
suscite un anumit rezultat. Tehnologia foloseşte
ştiinţa, iar ştiinţa tehnologia. Spun
aceasta deoarece multe persoane se gândesc
cu neîncredere la afirmaţia că ştiinţa
se ocupă cu probabilităţi, nu certitudini;
45
poate ei simt că este falsă modestie sau
chiar o simulare din partea oamenilor de
ştiinţă. Ei vor spune despre televiziune că
funcţionează întotdeauna atunci când este
pornit (cu excepţia cazului în care este stricat);
că lumina vine atunci când comutatorul
este stins. Cu siguranţă, pe urmă, ştiinţa
funcţionează întotdeauna. Acest lucru este
înţeles greşit faţă de ceea ce oamenii de
ştiinţă (spre deosebire de dezvoltătorii de
tehnologie), încearcă să facă. Oamenii de
ştiinţă încearcă să explice de ce lucrurile
sunt aşa cum sunt. Explicaţia astfel dată
(sau ipotezele) sunt prezentate, testate la fel
de riguros posibil şi în cazul în care rezistă
la aceste teste, acestea sunt acceptate ca teorii
până în momentul în care nu sunt afişate
la locul de muncă. Cu alte cuvinte oamenii
de ştiinţă nu caută să " dovedească"
teoriile cei nu cred că pot face un asemenea
lucru, mai degrabă, aceştia nu reuşesc să
nege acest lucru. Astfel, ştiinţa este preocupată
cu probabilităţi la toate nivelurile de
organizaţie. Fizicienii nu pot spune unde se
va afla un electron la un moment dat, ei se
pot pronunţa doar în cazul în care acesta
este cel mai probabil decât însuşi comportamentul
animalelor, nu pot spune în ce
parte vor fugii antilopele atunci când văd
un leu-le pot sugera numai direcţia cel mai
sigur . Probabilitatea este un cuvânt foarte
frecvent întâlnit în vocabularul oamenilor
de ştiinţă. Medicina legală nu face excepţie,
ci, de asemenea, trebuie să evalueze dovezi
în baza de probabilitate. Astfel încât, atunci
când interpretează scena crimei sau probele
prelevate de la locul faptei pentru examenul
de laborator, o caută, nu pentru ceea ce
s-a întâmplat, dar pentru ceea ce, probabil,
s-a găsit .O raportare este produsă în cele
din urmă, aceasta prezintă rezultatele în
termeni de probabilitate. Dar, tu poţi întreba,
probabilitatea cui? Scenariul, cu alte
cuvinte, ideal reconstruit a ceea ce poate să
se fi întâmplat este ciudat, de multe ori
destul de multe lucruri trec prin mintea
ofiţerului de poliţie şi cea medico-legală a
oamenilor de ştiinţă. Ofiţerii de poliţie sunt
apţi să ne întrebe dacă povestea omului

acuzat este probabil să fie adevărată, având
în vedere probele medico-legale găsite de
oamenii de ştiinţă la faţa locului. Medicina
legală pune întrebarea invers; ele întreabă
dacă probele sunt probabile, având în vedere
acuzaţia. Elementele de probă, de la
faţa locului sunt un fapt real; ori, fie au găsit
sau nu au găsit o dovadă indiscutabilă
a unei arme de foc pe podea. Ceea ce ar fi
putut să se întâmple este o ipoteză, o opinie,
o idee dar nu este un fapt. Deci, dacă investigaţiile
ofiţerului mă pun în situaţia de
a mă întreba dacă este posibil ca Bloggs să
fi fost la faţa locului, având în vedere faptul
că arma sa a fost găsită acolo, răspunsul
meu v-a trebui să fie da, este probabil. Cât
de util este acest lucru? într-adevăr nu prea
mult. Nimeni nu are nevoie de un om de
ştiinţă medico-legal pentru a spune o ceva
evident. Dar în cazul în care ofiţerul cere
dovezi dacă este posibil, având în vedere
povestea lui Bloggs, se pot spune mult mai
multe lucruri utile. De ce? Pentru că nu mai
suntem limitaţi la un scenariu posibil, şi
anume, că Bloggs s-a dus la faţa locului şi
şi-a lăsat arma acolo. Multe altele ar fi fost
în măsură să evalueze, nu numai posibilitatea
fiecăruia, ci de a oferi o opinie că este
unul la care cel mai probabil are cea mai
mare probabilitate. Prezentând întrebarea,modul
în care ofiţerul de poliţie a făcuto,
nu lasă loc de manevră-răspunsul la întrebarea
lui ar trebuit să fie da este probabil,
dar, mult mai periculos, el a închis uşa, care
ar putea fi condus la luarea în considerare a
altor posibilităţi . Ea ne-a spus în schimb
că Bloggs frecventa des locul faptei.
Neregularitatea materialului
În extremă, dar nu mai puţin frecvente,
situaţiile ar putea fi la fel de doveditoare în
concordanţă cu vinovăţia sau un curs de
inocenţă. De asemenea, sistemul permite
contradictoriul cu "avocatul" , posibilitatea
de a exprima punctul de vedere ,faptul că o
bucată de probe poate fi în concordanţă cu
altceva , precum şi că nu pot fi evidente în
multe cazuri. Acesta este cazul în
care,atunci când dovezile ştiinţifice complicate
sunt prezentate şi pentru care nu există
46
altă explicaţie este imediat evident pentru
cele mai multe explicaţii. Altele pot foarte
bine să fie aparente la un om de ştiinţă medico-legală,
care poate alege să nu dezvăluie
faptele. Sunt de acord să spun că
aceasta nu s-a întâmplat, aşa cum s-a întâmplat
în cazul Maguire. Şapte Maguire
au fost arestaţi după ce au fost suspectaţi de
posesie ilegală de nitroglicerină.
Tampoanele de la mâini şi pilitura de
sub unghiile celor şapte, precum şi din mănuşile
aparţinând unuia dintre cei şapte, au
fost luate şi testate în Armament Regal de
Cercetare şi Dezvoltare Creare (RARDE),
folosind o tehnică cunoscută sub numele de
cromatografie în strat subţire . Rezultatele
au indicat prezenţa nitroglicerinei, în
probe. Alte rezultate au fost în concordanţă
cu ideea că cei şapte au manipulat nitroglicerina.
Avocatul apărării ar fi pus la îndoială
faptul că rezultatele ar fi putut fi cauzate
de alte substanţe, dar el nu a putut sugera
ceea ce o astfel de substanţă ar putea
fi. El a invocat, de asemenea, posibilitatea
ca această contaminare cu nitroglicerină s-
ar fi putut întâmpla într-un mod inocent,
dar nu a reuşit să convingă instanţa de judecată.
Maguire şapte au fost condamnaţi în
martie, 1976. Există un punct de vedere
minuscul în detaliu a ceea ce s-a întâmplat.
În esenţă cazul a fost investigat şi -a constatat
că şi alte substanţe ar fi putut produce
aceleaşi rezultate ca şi nitroglicerina şi acea
contaminare nevinovată, de exemplu de
manipulare a nitroglicerinei -prosoape
contaminate, ar fi putut fi o explicaţie alternativă.
De asemenea, s-a constatat că oamenii
de ştiinţă implicaţi ştiau şi că alte
substanţe ar fi putut produce rezultatele observate,
dar că aceştia au reţinut aceste informaţii
pentru dânsii. Oamenii de ştiinţă
au spus că aceste teste suplimentare ar putea
fi realizate după testele iniţiale, dar ancheta
a demonstrat , nu numai că ar fi putut
face aceasta, dar că acestea de fapt, au fost
făcute. Curtea de Apel a anulat condamnările
penale şi cei şase membrii supravieţuitori
al grupului (unul a murit în închisoare)
au fost eliberaţi. Curtea a considerat că "

47
neregularitatea materialului" ar fi avut loc
din cauza eşecului de oameni de ştiinţă ce
au dezvăluit toate informaţiile relevante şi
au concluzionat:
"Suntem de părere că un om de ştiinţă
medico-legală care este şi consilier al autorităţii
de urmărire penală are obligaţia de a
dezvălui materia din care ştie că poate avea
unele rezultate asupra infracţiunii practicate
şi circumstanţele cauzei. Divulgarea va
fi a autorităţilor care îşi păstrează materialul
şi pe care trebuie să-l întoarcă ... dezvăluind
informaţiile de apărare ... Putem
vedea că nu există nicio cale să se facă
distincţia între membrii autorităţii de urmărire
şi cei care oferă consultanţă în calitate
de om de ştiinţă medico-legală. O astfel de
distincţie ar putea implica anchete dificile
în litigiu,cu privire la cunoştinţele în cazul
în care s-a oprit, dar, cel mai important, ar
fi în întregime în contradictoriu cu interesul
de a ameliora disparitatea resurselor ştiinţifice
între Coroană şi subiect. "
Cu toate acestea, instanţa de judecată i-a
achitat pe oamenii de ştiinţă de orice tentativă
deliberată de a induce în eroare instanţa
de la proces original. Interesant, o paralelă
aproape exactă a acestui caz a avut loc la
aproximativ aceeaşi perioadă. In 1974,
Judith Ward a fost condamnat pentru bombardament
în incinta Colegiului Naţional
de Apărare din Buckinghamshire, un antrenor
pe M62 şi Euston Station . Probe prelevate
de pe mâinile doamnei Ward's şi de la
diverse obiecte au fost testate de oamenii de
ştiinţă de la Home Office Forensic Science
Service, folosind o metodă cunoscută sub
denumirea de testare Griess, precum şi de
oamenii de ştiinţă de la RARDE, utilizând
cromatografia în strat subţire. Ambele laboratoare
au ajuns la concluzia că urme de nitroglicerină
erau prezente.
După achitarea celor Şapte Maguire şi
Birmingham Sase, Home Secretary a trimis
cazul Ward la Curtea de Apel, care a anulat
condamnările. Ca şi în cazul Maguire
Seven, s-a constatat că " neregularitatea
materialului " a avut loc şi că rapoartele făcute
de oamenii de ştiinţă "au fost", calculate
pentru a descuraja ancheta ". S-a dovedit
că substanţele din vopseaua de pantofi
ar putea da aceleaşi rezultate ca şi nitroglicerina
şi că oamenii de ştiinţă ştiau acest
lucru, dar au reţinut aceste informaţii ; ca
testele efectuate la RARDE să ia în considerare
posibilitatea de contaminare nevinovată
au fost declarate în mod greşit sau reţinute;
că rezultatele înregistrate ca "slabe"
au fost raportate ca "pozitive"; faptul că
unele concluzii din rezultate au fost greşit
demonstrate şi că dovezile medicale au fost
înăbuşite.
Exces de zel
În decembrie 1972, o femeie a fost violată
şi ucisă în Scoţia iar trupul ei a fost
descoperit în Anglia, puţin mai târziu. Din
motive diverse, individ pe nume Preece
John a fost suspectat de crimă, arestat şi
trimis pentru a fi judecat în Scoţia. În mod
normal, Home Office Forensic Science
Service (HOFSS) nu ar fi trebuit să se implice
în caz, lucrările sale fiind, de obicei
limitate la investigaţiile din Anglia şi Ţara
Galilor, dar din moment ce organismul a
fost găsit în Cumberland, Anglia, precum şi
ipoteza iniţială a fost cum că ar fi avut loc
acolo crima , oamenii de ştiinţă de la laboratorul
medico-legal Chorley al Home Office
Forensic Science Service s-au implicat.
În special,dr. Clift Alan, unul dintre oamenii
de ştiinţă cu experienţă în domeniu din
laborator, a dat probe la proces, spunând că
sângele ce a fost găsit pe haina cadavrului
aparţine aceleaşi grupe sanguine ca a lui
Preece.A dat, de asemenea, dovezi cu privire
la firele de păr, care au fost recuperate
de pe gulerul femeii şi fibre de la camioanele
lui Preece . Preece a fost condamnat
în 1973 de către Înalta Curte de Justiţie din
Edinburgh. Şeful detectivilor din Cumbria,
a scris o scrisoare directorului de laborator
Chorley, în care i-a mulţumit pentru munca
dr.Clift şi spunea că dovezile lui au format
"bastionul de caz”. Dr.Clift s-a mutat în
laboratorul din Birmingham la HOFSS
pentru a se ocupa de Departamentul de Biologie
iar în anul următor noile proceduri
de control ale calităţii au fost puse în apli-

care. Pe parcursul atribuţiilor sale noi, directorul
adjunct a venit cu o dovadă care
arăta că Dr.Clift a fost selectiv în raportul
său cu privire la fapte, în instanţa de judecată
şi a semnalat existenţa unor fapte incorecte.
În septembrie, 1976, el a ajuns la
concluzia că dr.Clift se făcea vinovat de
incompetenţă gravă de tehnică, în cazul lui
John Preece şi în alte cazuri şi a informat
directorul de laborator de părerea lui.
Aceste descoperiri au fost făcute atunci
când Dr.Clift era departe. La întoarcerea sa,
directorul şi directorul adjunct al laboratorului
Birmingham l-au intervievat în legătură
cu un număr de cazuri ale sale, în care
rapoartele au fost scrise în contradictoriu cu
rezultatele de testare înregistrate. Ca urmare
a acestui interviu, s-a concluzionat că
Dr.Clift a fost selectiv în ceea ce priveşte
raportul sau comunicând acele "rezultate”
în mod evident greşite. La scurt timp după
aceasta, o reuniune de funcţionari de birou
a luat loc. Ședinţa a fost condusă de controlorul
de la HOFSS şi directorul laboratorului
Birmingham Publice .În cadrul reuniunii
s-a ajuns la concluzia că Directorul
Procuraturii ar trebui să fie informat în scopul
de a verifica dacă acţiunile dr.Clift au
fost efectuate cu intenţie penală. De asemenea,
s-a decis să-l suspende pe Dr.Clift de
la plata taxei pe deplin. Urmărind cazul
Dr.Clift de suspendare, directorul laboratorului
din Aldermaston HOFSS, care a fost
rugat să se uite la unele dintre dosarele
Dr.Clift , a trimis un raport de control, comentând
cu privire la calitatea proastă a locului
de muncă al Dr.Clift şi declarând că
el a făcut concluzii bazate pe dovezi de papirus,
că nu a reuşit să dezvăluie faptele pe
deplin; că a luat decizii "riscante"; concluziile
sale fiind deseori "nesănătoase şi invalide"
şi că rapoartele sale au fost, uneori
ambigue. O anchetă a organelor de poliţie
în cazul efectuării dosarului Dr.Clift a avut
loc, dar Directorul Procuraturii Publice a
decis să nu-l judece.Cu toate acestea urmărirea
penală începuse, în 1979, documentele
referitoare la activitatea medico-legală, în
cazul Preece au fost recuperate de la
48
Dr.Clift (când a plecat le-au făcut să dispară
din laboratorul lui Chorley), şi la începutul
anului următor Directorul laboratorului
Aldermaston de la HOFSS a raportat elemente
de probă în cazul Preece. Concluzia
a fost că interpretarea probelor de fibre a
fost lipsită de sens şi, în cele mai multe
rânduri grupul de sânge al femeii moarte a
fost acelaşi cu cel al lui Preece, cu alte cuvinte,sângele
de pe hainele ei ar fi putut la
fel de bine să fi aparţinut femeii şi nu lui
Preece.În 1981, Înalta Curte de Justiţie din
Scoţia a casat convingerea. S-a concluzionat
că: "Nici un juriu rezonabil nu l-ar fi
condamnat după ce aceasta a devenit clar
că Dr.Clift a fost discreditat nu numai ca un
om de ştiinţă, ci si în calitate de martor la
exactitatea, corectitudinea şi obiectivitatea
de încredere,dovezi care ar putea fi plasate".
Ombudsmanul parlamentar a prezentat
un raport asupra cazului, subliniind
că dovezile Forensic Science ar putea duce
nu numai la condamnarea de oameni nevinovaţi,
dar, de asemenea, oamenii pot crede
că acest caz este fără speranţă. S-ar putea
adăuga că ştiinţa rău intenţionată medicolegale
poate duce, de asemenea, la achitarea
persoanelor vinovate. De ce dr.Clift se
comportă într-un mod ruşinos? Ce avea să
câştige? El a avut un loc de muncă sigur
într-un laborator prestigios şi nu avea nimic
de pierdut prin a spune adevărul, tot adevărul
şi numai adevărul. Mulţi oameni de ştiinţă
medico-legală cred că toate cazurile de
acest gen apar din dorinţa de a ruga să se
facă o anchetă de poliţie. Aici este mai
mult faptul să sprijine această idee. Consider
ceea ce se întâmplă atunci când un ofiţer
de poliţie ia un caz în care o infracţiune
este gravă la un om de ştiinţă medico-legală.
Ofiţerul de politie ar putea spune
ceva de genul: "Omul este periculos, avem
dovezi puternice împotriva lui, dar nu putem
spune că el ar putea merge cu uşurinţă
pe străzi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Este un violator şi un criminal de copil-fată.
Sărmana fată ar fi fost în continuare
în viaţă, dacă nu ar fi fost acest om.
Doctore, am aprecia dacă aţi putea arăta că

... "Şi aşa mai departe. Acest tip de presiune
subtilă face apel la emoţiile care exercită
o influenţă puternică asupra unor oameni
de ştiinţă. Un om de ştiinţă medicolegală
poate simţi că este de datoria lui să
se asigure că monstrul care a ucis un copil
nevinovat este adus în faţa justiţiei. Poliţia
cu competenţele lor convingătoare, au adus
câteva lucruri suspecte : "Nu există nici o
îndoială despre asta, doctore, el este un
criminal brutal şi dovezile dvs. vor fi foarte
importante..." oamenii de ştiinţă pot să se
teamă că, dacă el nu produce rezultate necesare,
el va avea un rol esenţial în lansarea
unui criminal. Frica pentru care poate fi
acuzat, de a-i permite omului să fie liber
în mod subtil pentru a merge bine anchetatoate
acestea pot influenţa comportamentul
său. Aceasta ar putea duce la un exces "de
zel" de a utiliza fraza interesantă a Controlorului.
Dar acum să ne uităm la tehnicile
de la dispoziţia omului de ştiinţă medicolegală.
Tot arsenalul a continuat această
analogie militară, aleasă de armă va depinde
de natura problemei. Dar de asemenea,
este adevărat că fiecare problemă
aduce cu sine provocări speciale pentru o
minte medico-legală: şi noi vom avea ocazia
să aflăm mai multe din mintea medicolegală
.
BIBLIOGRAFIE
1. David Owen: Criminal Minds - The Science and Psychology of Profiling Barnes&Noble
2004. Amprenta psihologică.
2. A.I. Bastrykine: Les signes de la main Sankt-Petersburg,2006. Pionierii dactiloscopiei
ruseşti..
3. Jean Gayet : Manual de poliţie judiciară (“Manuel de police scientifique”),
ed:Payot, Paris, 1961. Urmele uneltelor..
4. Zakaria Erzinclioglu - Forensic true crime investigations. Adevărata cercetare
criminalistică a locului faptei.
Au contribuit prin traduceri şi comentarii:
Cosma Luminiţa; Mirea Carmen; Serghiescu Adela;
studenţi la Universitatea Spiru Haret,
Facultatea de Drept şi Administraţie Publică Bucureşti
49

UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND CADRUL JURIDIC ŞI INSTITU-
ŢIONAL AL POLIŢIEI JUDICIARE ÎN ROMÂNIA
Prof.univ.dr. PRUNĂ ŞTEFAN
Asist.univ.drd. ŞTEFAN CRISTIAN-EDUARD
Academia de Poliţie A.I. Cuza
Catedra de Investigare a Criminalităţii
In the wording of the article, the autors describe the legal and procedural framework
of judicial police, specialized body within the Ministry of Administration and Interior,
with powers in criminal investigation and the administration of evidence in criminal
cases.
Cadrul juridic general ce reglementează vigoare a Legii nr.281/2003. Aceste modificări
activitatea Poliţiei Române este Legea
legislative definitorii, completate prin
nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea
Legea nr.364/2004 privind organizarea şi
Poliţiei Române. Noul Statut al poli-
funcţionarea Poliţiei Judiciare, au necesitat
ţistului, adoptat prin Legea nr.360/2002, o nouă abordare a activităţii de prevenire şi
completează şi detaliază dispoziţiile privind combatere a criminalităţii, Poliţia Română
desfăşurarea, în limitele şi conform legii, a adaptându-se şi respectând cu stricteţe noile
acestei activităţi pusă în slujba comunităţii 1 . prevederi, care au avut ecou şi în evoluţia
Astfel, articolul 1 al acestei legi, statuează indicatorilor de performanţă 3 .
că poliţistul este funcţionar public civil, cu Potrivit competenţelor funcţionale,
statut special, înarmat, ce poartă de regulă structurile Poliţiei Judiciare împreună cu
uniformă şi exercită atribuţiile stabilite unităţile de parchet desfăşoară la nivel naţional
pentru Poliţia Română prin lege, ca instituţie
o activitate intensă pe linia soluţionării
specializată a statului 2 .
sesizărilor cu caracter penal, echipele poliţist
Dispoziţiile referitoare la activitatea poliţiei,
– procuror demonstrându-şi pe deplin
cuprinse secvenţial în alte legi de organizare
eficienţa, în condiţiile sporirii complexităţii
şi funcţionare a instituţiilor statu-
şi diversificării fenomenului infracţional.
lui, au fost completate cu legi speciale ce Aplicarea noii concepţii în domeniu ce
vizează combaterea unui anumit tip de infracţionalitatefesionalism
vizează instrumentarea cu celeritate şi pro-
a dosarelor penale, îndeosebi a
Activitatea Poliţiei Române, începând cauzelor complexe, calitatea actelor procesuale,
cu anul 2004, a purtat amprenta noilor condiţii
precum şi obţinerea unei finalităţi co-
aduse, prin modificările de fond, Codului
respunzătoare, a fost susţinută prin aplicafice
de Procedură Penală, prin intrarea în rea consecventă a prevederilor legale specirespunzătoare,
în domeniu.
1 http://www.politiaromana.ro/cadrul_legal.htm De asemenea, implementarea sistemului
2
Adoptarea Statutului poliţistului şi a Legii de de înregistrare cu număr unic a dosarelor
organizare şi funcţionare a Poliţiei Române, constituie penale a condus la o mai bună coordonare
revirimentul cadrului legal propriu muncii de poliţie,
de către procurori a activităţilor specifice de
fiind un pas decisiv în racordarea instituţiei Poliţiei
Române, la standardele europene în materie. cercetare penală desfăşurate de poliţia judi-
Desăvârşirea acestui vast efort legislativ a făcut ca
România să devină prima ţară din Europa Centrală şi
de Est, care a realizat efectiv demilitarizarea poliţiei.
3 http://www.politiaromana.ro/bilant_2004.htm
50

ciară, oferind posibilitatea acestora de analiză
şi urmărire permanentă a stadiului de
executare a dispoziţiilor date în temeiul
prevederilor Codului de procedură penală.
Complexitatea activităţilor realizate de
Poliţia Română a determinat regândirea
sistemului de management poliţienesc pe
principiile managementului afacerilor publice,
în care se urmăreşte eficienţa, eficacitatea
şi calitatea serviciilor poliţieneşti
oferite cetăţeanului şi comunităţii. Pentru
aceasta a fost necesară delimitarea clară a
componentelor care răspund de principalele
politici poliţieneşti instituţionale.
În opinia noastră, Poliţia Judiciară
constituie cel mai important şi dinamic
pilon al Inspectoratului General al Poliţiei
Române, răspunzând de politica de combatere
a criminalităţii grave şi organizate.
De aceea, adoptarea Legii nr.364/2004 privind
organizarea şi funcţionarea Poliţiei Judiciare
a constituit primul pas către recrutarea
şi formarea unor poliţişti specializaţi în
investigarea infracţiunilor de natură judiciară,
din sfera criminalităţii organizate sau a
criminalităţii economico-financiare.
Perioada de pre-aderare la Uniunea
Europeană a reprezentat pentru Poliţia Română
o etapă de tranziţie şi de căutare a
unor soluţii la nivel managerial pentru redefinirea
rolului poliţiei într-o societate aflată
în plin proces de integrare europeană, în
vederea creării unei instituţii statornice şi
cu valori noi în dezvoltare pentru revigorarea
culturii organizaţionale.
Potrivit art.6, pct.1, lit.i din Recomandarea
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
nr. 1604/2003, responsabilitatea urmăririi
judiciare nu trebuie să aparţină poliţiei.
Aceste prevederi trebuie coroborate cu
prevederile art.7 din Codul european de
etică poliţienească, în care se precizează că,
în mod excepţional, poliţia poate fi investită
cu puteri judiciare, cu condiţia ca responsabilitatea
activităţii de cercetare penală să
aparţină procurorului.
În vederea euroconformizării legislative
şi alinierii instituţionale a Poliţiei Române
în cadrul poliţiilor europene, a fost adoptată
51
Legea nr.364/2004 privind organizarea şi
funcţionarea poliţiei judiciare, prin care a
fost înfiinţată poliţia judiciară în cadrul
structurilor Ministerului Administraţiei şi
Internelor. La acea dată, structuri de poliţie
judiciară aflate sub controlul magistraţilor
mai existau în cinci state membre ale Uniunii
Europene (Franţa, Belgia, Italia, Spania
şi Portugalia).
Crearea cadrului legal pentru organizarea
şi funcţionarea poliţiei judiciare constituie
o condiţie indispensabilă pentru asigurarea
eficienţei în activitatea de combatere a
criminalităţii. În temeiul Legii nr.364/2004
privind organizarea şi funcţionarea poliţiei
judiciare, 20.150 poliţişti din cadrul formaţiunilor
operative ale Inspectoratului General
al Poliţiei Române au fost desemnaţi să
facă parte din poliţia judiciară, având aceleaşi
drepturi şi obligaţii procesuale cu cele
stabilite pentru formaţiunile de cercetare
penală prin Codul de procedură penală şi
alte legi speciale.
Poliţia judiciară este organizată şi funcţionează
în cadrul structurilor specializate
ale Ministerului Administraţiei şi Internelor,
fiind constituită din ofiţeri şi agenţi de
poliţie specializaţi (au calitatea de organe
de cercetare ale poliţiei judiciare) în efectuarea
activităţilor de constatare a infracţiunilor,
de strângere a datelor în vederea începerii
urmăririi penale şi de cercetare penală
4 .
În privinţa competenţei acestora, legea
procesual-penală 5 prevede faptul că cercetarea
penală se efectuează de organele de cercetare
ale poliţiei judiciare, pentru orice infracţiune
care nu este dată, în mod obligatoriu,
în competenţa altor organe de cercetare
penală. Subliniem faptul că în privinţa cercetării
penale nu funcţionează criteriile de
repartizare a cauzelor penale unor organe
de un anumit grad ierarhic, aşa cum prevede
legea în cazul instanţelor de judecată.
4 Art.2 din Legea nr.364/2004 privind organizarea şi
funcţionarea poliţiei judiciare, publicată în Monitorul
Oficial nr. 869 din 23 septembrie 2004
5 Art.207 Cod de Procedură Penală.

De aceea, în doctrină 6 se arată, pe bună
dreptate, că organele de cercetare ale poliţiei
judiciare au competenţă materială generală.
Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare
funcţionează lucrători specializaţi din
Ministerului Administraţiei şi Internelor,
anume desemnaţi de Ministrul Administraţiei
şi Internelor, cu avizul favorabil al procurorului
general al Parchetului de pe lângă
Curtea de Casaţie şi Justiţie şi îşi desfăşoară
activitatea sub autoritatea procurorului general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie.
Parchetele de pe lângă instituţiile judecătoreşti
conduc şi supraveghează activitatea
de cercetare penală a poliţiei judiciare.
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare
sunt organizate şi funcţionează în
structura aparatului central al Ministerului
Administraţiei şi Internelor 7 , în structura Inspectoratului
General al Poliţiei Române,
Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră
Române şi a unităţilor teritoriale ale
acestora 8 .
6
Ion Neagu – Drept procesual penal (partea
specială): tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2004,
pag.39
7
Potrivit Ordinului Ministrului Administraţiei şi
Internelor nr.216/2009 privind cercetarea penală a
personalului din structurile Ministerului
Administraţiei şi Internelor, urmărirea penală a
faptelor comise de personalul Ministerului
Administraţiei şi Internelor se efectuează de către
procurori, potrivit legii, şi de către organele de
cercetare ale poliţiei judiciare, anume desemnate prin
dispoziţie de zi pe unitate. Acestea sunt desemnate, de
regulă, din rândul ofiţerilor de poliţie judiciară din
cadrul Corpului de control al Direcţiei generale
control şi audit intern sau din celelalte structuri de
control aparţinând unităţilor Ministerului
Administraţiei şi Internelor. Pentru a fi desemnaţi,
ofiţerii trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii: a) să aibă studii juridice superioare cu
diplomă de licenţă; b) să aibă funcţia sau gradul cel
puţin egal cu cel al persoanei cercetate; c) să nu fi fost
sancţionat disciplinar în ultimii 5 ani; d) să nu se afle
în curs de cercetare prealabilă, cercetare ori în
judecata unui consiliu de onoare sau consiliu de
judecată; e) să nu fie învinuit sau inculpat într-o cauză
penală; f) să nu se afle în unul dintre cazurile de
incompatibilitate prevăzute de lege.
8 Art.4 din Legea nr.364/2004 privind organizarea şi
Numirea, promovarea şi eliberarea poliţiştilor
în/din funcţiile structurilor poliţiei
judiciare se fac potrivit normelor de competenţă
aprobate prin Ordin al Ministrului
Administraţiei şi Internelor, cu avizul procurorului
general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a obligaţiilor ce le revin
în activitatea desfăşurată în calitate de organ
de cercetare penală al poliţiei judiciare,
procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
poate propune Ministrului Administraţiei şi
Internelor eliberarea din funcţia de lucrător
de poliţie judiciară.
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare
îşi desfăşoară activitatea sub conducerea,
supravegherea şi controlul procurorului,
fiind obligate să ducă la îndeplinire dispoziţiile
acestuia.
Poliţia judiciară a Direcţiei Naţionale
Anticorupţie
Confruntată cu realitatea faptului că nici
o ţară nu este imună la actele de corupţie şi
luând în considerare efectele devastatoare şi
subversive pe care le poate avea corupţia
asupra membrilor societăţii şi instituţiilor
statului, comunitatea internaţională a dezvoltat
instrumente utile pentru combaterea
şi prevenirea eficientă a actelor de corupţie,
solicitând a se acorda atenţie atât sectorului
public, cât şi celui privat 9 .
În acest context, prin Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr.43/2002 a fost înfiinţat
organismul specializat în lupta împotriva
corupţiei, sub denumirea de Parchetul
Naţional Anticorupţie. Iniţiativa înfiinţării
Parchetului Naţional Anticorupţie a fost
salutată de Comisia europeană în Raportul
de ţară din 2002. Din punct de vedere al
cadrului instituţional, anul 2006 a marcat
finalizarea procesului de reformă a statutului
şi funcţiilor acestei instituţii care, sub
denumirea de Direcţia Naţională Anticofuncţionarea
poliţiei judiciare, publicată în Monitorul
Oficial nr. 869 din 23 septembrie 2004
9 http://www.pna.ro/
52

upţie, a devenit o structură cu personalitate
juridică în cadrul Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiindu-i
asigurată independenţa specifică. În acest
moment s-a apreciat că structura, competenţele
şi puterile de care dispune îi asigură
cadrul necesar exercitării eficiente a misiunii
sale de luptă împotriva corupţiei la nivel
înalt 10 .
În scopul efectuării cu celeritate şi în
mod temeinic a activităţilor de descoperire
şi de urmărire a infracţiunilor de corupţie,
în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie
funcţionează ofiţeri de poliţie 11 , constituind
poliţia judiciară a Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară
susmenţionaţi îşi desfăşoară activitatea numai
în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie,
sub autoritatea exclusivă a procurorului
şef al acestei instituţii.
Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară pot
efectua numai acele acte de cercetare penală
dispuse de procurorii Direcţiei Naţionale
Anticorupţie.
Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară îşi
desfăşoară activitatea sub directa conducere,
supraveghere şi control al procurorului.
Dispoziţiile procurilor din Direcţia Naţională
Anticorupţie sunt obligatorii pentru
ofiţerii de poliţie judiciară. Actele întocmite
de ofiţerii de poliţie judiciară, din dispoziţia
scrisă a procurorului, sunt efectuate
în numele acestuia.
Detaşarea ofiţerilor şi a agenţilor de poliţie
judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale
Anticorupţie se face, la propunerea nominală
a procurorului şef al Direcţiei Naţionale
Anticorupţie, prin ordin al Ministrului
Administraţiei şi Internelor, iar numirea
acestora în funcţii se face prin ordin al pro-
10 Direcţia Naţională Anticorupţie – Raport privind
activitatea desfăşurată în anul 2007.
11
Iniţial, lucrătorii poliţiei judiciare a Direcţiei
Naţionale Anticorupţie au fost selectaţi din rândul
ofiţerilor de poliţie specializaţi în constatarea,
investigarea şi cercetarea infracţiunilor de corupţie.
53
curorului şef al acestei direcţii 12 .
Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară
sunt detaşaţi în interesul serviciului pe o perioadă
de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii
detaşării în funcţie, cu acordul acestora.
Detaşarea ofiţerilor şi a agenţilor de poliţie
judiciară în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie
încetează înaintea îndeplinirii perioadei
de 6 ani, prin revocarea din funcţie
dispusă prin ordin motivat al procurorului
şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie 13 .
Ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul
serviciilor şi birourilor teritoriale ale Direcţiei
Naţionale Anticorupţie îndeplinesc
următoarele atribuţii 14 :
a) efectuează activităţile şi actele de cercetare
penală dispuse de procuror, sub directa
conducere, supraveghere şi control
nemijlocit ale acestuia;
b) în efectuarea cercetării penale, aplică
metodele tactico-penale specifice, utilizând
mijloacele tehnice criminalistice din dotarea
serviciului sau a biroului;
c) duc la îndeplinire dispoziţiile procurorului
date în cauzele în care efectuează
cercetarea penală, respectând termenele
stabilite de acesta;
d) îndeplinesc sarcinile ce le revin în legătură
cu evidenţa şi circulaţia lucrărilor,
precum şi cu evidenţa, păstrarea şi conservarea
corpurilor delicte, potrivit dispoziţiilor
legale;
e) organizează şi desfăşoară activităţi de
constatare a faptelor de corupţie sau conexe
12 Unii ofiţeri de poliţie judiciară nu s-au ridicat la
nivelul cerinţelor impuse, manifestând superficialitate
în exercitarea misiunilor încredinţate, iar rezultatele
obţinute nu au fost la nivelul exigenţelor conducerii
Direcţiei Naţionale Anticorupţie, fapt ce a determinat
revocarea unora din funcţie, precum şi aplicarea altor
măsuri disciplinare.
13 Art.6 1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr.43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie,
modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr.134/2005, aprobată prin Legea
nr.54/2006, publicată în Monitorul Oficial nr.226 din
13 martie 2006.
14 Art.109 din Regulamentul de ordine interioară al
Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aprobat prin Ordinul
Ministrului de Justiţie nr.2184/C/2006, publicat în
Monitorul Oficial nr.852 din 17 octombrie 2006.

acestora, conform legii;
f) efectuează, din dispoziţia procurorului,
interceptările şi înregistrările audio sau
video, potrivit prevederilor legale;
g) efectuează, din dispoziţia procurorului
şi după obţinerea autorizaţiei emise de
instanţa de judecată, percheziţii domiciliare,
în cauzele aflate pe rolul serviciului sau al
biroului;
h) rezolvă, potrivit legii, sesizările, reclamaţiile
şi plângerile repartizate de conducerea
serviciului sau a biroului;
i) îndeplinesc orice alte activităţi dispuse
de procurorul şef ori de procurorii din
cadrul serviciului sau al biroului.
Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară nu
pot primi de la organele ierarhic superioare
nici o însărcinare.
Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, pe
perioada numirii în cadrul Direcţiei Naţionale
Anticorupţie, au drepturile şi obligaţiile
prevăzute de lege pentru ofiţerii de poliţie
şi agenţii de poliţie, cu excepţiile prevăzute
în Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr.43/2002. Atribuţiile prevăzute de lege
pentru Ministrul Administraţiei şi Internelor
privind drepturile şi răspunderile ce revin
ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară se
execută de procurorul şef al Direcţiei Naţionale
Anticorupţie 15 . Atribuţiile privind
acordarea gradelor profesionale pentru ofiţerii
şi agenţii de poliţie judiciară se exercită
de Ministrul Administraţiei şi Internelor,
la propunerea procurorului şef al Direcţiei
Naţionale Anticorupţie.
La sfârşitul anului 2008, personalul poliţiei
judiciare a Direcţiei Naţionale Anticorupţie
era format din 156 ofiţeri şi agenţi de
poliţie judiciară (78 la nivel central şi 78 în
teritoriu), comparativ cu 161 (din care 85 la
nivel central şi 76 la nivel teritorial) în anul
2007. Selecţionarea acestora s-a realizat din
rândul ofiţerilor şi agenţilor de poliţie din
15 Art.8 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr.43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie,
modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr.134/2005, aprobată prin Legea
nr.54/2006, publicată în Monitorul Oficial nr.226 din
13 martie 2006.
54
structurile Ministerului Administraţiei şi
Internelor, cu respectarea prevederilor în
vigoare.
În anul 2008, din dispoziţia procurorilor
Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ofiţerii şi
agenţii de poliţie judiciară au efectuat un
număr de 122 percheziţii domiciliare (comparativ
cu 85 în anul 2007), au aplicat 420
sechestre asigurătorii (comparativ cu 295 în
anul 2007), au identificat şi audiat circa
17.600 de persoane (comparativ cu 14.540
în anul 2007), au desfăşurat un număr de
329 activităţi tehnice (similar anului anterior),
precum şi 2.553 de alte activităţi poliţieneşti
(comparativ cu 3.788 în anul
2007). De asemenea, au pus în executare
125 mandate de aducere (comparativ cu 31
în anul 2007) şi au participat la 47 de acţiuni
de prindere în flagrant (comparativ cu
49 în anul precedent) 16 .
De asemenea, în exercitarea activităţilor
de serviciu, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară
acţionează în mod direct şi pentru
obţinerea de date ori informaţii referitoare
la locurile, mediile, anturajele frecventate şi
mijloacele de comunicaţii folosite de către
făptuitori, efectuând investigaţii complexe
şi folosind diferite combinaţii informativoperative,
care au fost exploatate în timpul
urmăririi penale 17 . În cadrul activităţilor
tehnice, în anul 2008, ofiţerii de poliţie judiciară
au realizat un număr de 57 de înregistrări
ambientale (comparativ cu 40 în
anul 2007), 190 de activităţi tehnice şi criminalistice
(comparativ cu 128 în anul anterior),
115 înregistrări ale unor convorbiri
telefonice, pe baza autorizaţiilor emise
(comparativ cu 176 în anul 2007) 18 .
Poliţia judiciară a Direcţiei Generale
Anticorupţie
Direcţia Generală Anticorupţie
(DGA), subordonată direct ministrului administraţiei
şi internelor, înfiinţată prin Le-
16 Direcţia Naţională Anticorupţie – Raport privind
activitatea desfăşurată în anul 2008.
17 http://www.pna.ro/
18 Direcţia Naţională Anticorupţie – Raport privind
activitatea desfăşurată în anul 2008.

gea nr.161/2005 19 , este structura specializată
pentru prevenirea şi combaterea corupţiei
în rândul personalului propriu.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr.120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei
Generale Anticorupţie din cadrul
Ministerului Administraţiei şi Internelor,
aprobata şi modificată prin Legea
nr.383/2005, statuează la art.1 faptul că
„ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei
Generale Anticorupţie a Ministerului
Administraţiei şi Internelor au competenţa
să efectueze, în condiţiile legii, activităţi
de prevenire şi descoperire, precum şi
actele de cercetare dispuse de procurorul
competent privind infracţiunile prevăzute la
Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea
şi sancţionarea faptelor de corupţie,
cu modificările şi completările ulterioare,
săvârşite de către personalul Ministerului
Administraţiei şi Internelor”.
Ofiţerii de poliţie judiciară desemnaţi
potrivit legii îşi desfăşoară activitatea în cadrul
Serviciului Anchete, care are în componenţa
sa şi Biroul de Teste de Integritate
şi Flagrant, specializat în realizarea acţiunilor
de constatare a infracţiunilor flagrante.
Personalul Serviciului Anchete este
condus de şeful serviciului şi se subordonează
nemijlocit Directorului General Adjunct
care conduce Direcţia Anchete şi direct
Directorului General al Direcţiei Generale
Anticorupţie. Printre atribuţiile Serviciului
Anchete se numără 20 :
- conducerea, coordonarea, sprijinirea,
îndrumarea şi controlul, funcţional, pe
linia specifică, a activităţii serviciilor
zonale, birourilor şi compartimentelor
judeţene şi luarea măsurilor pentru
perfecţionarea activităţilor pe care le
desfăşoară potrivit competenţelor;
- transmiterea, de îndată, structurilor
competente, a oricăror date sau
informaţii care nu fac obiectul de
activitate al Direcţiei Anchete;
- valorificarea, în condiţiile legii, a
informaţiilor obţinute de celelalte
servicii ale DGA ori din alte surse;
- sesizarea, de îndată, a unităţilor de parchet
competente pentru continuarea
cercetărilor în cauze penale privind
infracţiuni de corupţie, în care DGA a
fost sesizat sau s-a sesizat din oficiu.
- executarea, conform legii, a
dispoziţiilor scrise ale procurorilor
desemnaţi din cadrul acestor unităţi de
parchet, în vederea finalizării cauzelor
în care au fost sesizaţi.
Totodată, ofiţerii Serviciului Anchete
desfăşoară activităţi de verificare a aspectelor
semnalate de către cetăţeni în petiţiile
adresate Direcţiei Generale Anticorupţie, şi,
după caz, sesizează instituţia abilitată în
vederea competentei soluţionări a acestora 21 .
Poliţia judiciară din cadrul Inspectoratului
General al Poliţiei de Frontieră
Potrivit dispoziţiilor legale, Poliţia de
Frontieră Română face parte din Ministerul
Administraţiei şi Internelor şi este instituţia
specializată a statului care exercită atribuţiile
ce îi revin cu privire la supravegherea şi
controlul trecerii frontierei de stat, prevenirea
şi combaterea migraţiei ilegale şi a faptelor
specifice criminalităţii transfrontaliere
săvârşite în zona de competenţă, respectarea
regimului juridic al frontierei de stat,
paşapoartelor şi străinilor, asigurarea intereselor
statului român pe Dunărea interioară,
inclusiv braţul Măcin şi canalul Sulina
situate în afara zonei de frontieră, în zona
contiguă şi în zona economică exclusivă,
respectarea ordinii şi liniştii publice în zona
de competenţă, în condiţiile legii 22 .
Inspectoratul General al Poliţiei de
Frontieră (IGPF) este unitatea centrală a
Poliţiei de Frontieră Române, cu personalitate
juridică şi competenţă teritorială pentru
19 Legea nr.161/2005 privind stabilirea unor măsuri
pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în cadrul
Ministerului Administraţiei şi Internelor, publicată în
Monitorul Oficial nr.476 din 6 iunie 2005.
20 http://www.mai-dga.ro/index.php?l=ro&t=72
55
21 http://www.mai-dga.ro/index.php?l=ro&t=72
22 Art.1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr.104/2001 privind organizarea şi funcţionarea
Poliţiei de Frontieră Române, publicată în Monitorul
Oficial nr.351 din 29 iunie 2001

întreaga zonă de responsabilitate a poliţiei
de frontieră, care exercită conducerea şi
răspunde de întreaga activitate a poliţiei de
frontieră, desfăşoară activităţi de investigare
şi cercetare a infracţiunilor deosebit
de grave circumscrise crimei organizate,
migraţiei ilegale şi criminalităţii transfrontaliere
comise în zona de competenţă
teritorială a Poliţiei de Frontieră, precum şi
orice alte atribuţii date în competenţa sa
prin lege.
IGPF, prin intermediul Serviciului de
Combatere a Traficului de Persoane din cadrul
Direcţiei de Combatere a Migraţiei Ilegale
şi a structurilor specializate existente la
nivelul Direcţiilor şi a Inspectoratelor Judeţene
ale Poliţiei de Frontieră 23 , contribuie
la identificarea persoanelor implicate în
desfăşurarea de activităţi infracţionale legate
de traficul de persoane şi are obligaţia
de a asigura, la punctele de trecere a frontierei
române, personal pentru identificarea şi
preluarea victimelor, în vederea îndrumării
acestora către instituţiile specializate 24 .
Poliţiştii de frontieră care efectuează
cercetarea penală sunt desemnaţi, potrivit
legii, prin dispoziţia Inspectorului General
al Poliţiei de Frontieră. În îndeplinirea activităţilor
de cercetare penală, poliţistul de
frontieră are competenţa teritorială corespunzătoare
unităţii poliţiei de frontieră din
care face parte 25 .
În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin,
Poliţia de Frontieră Română cooperează cu
celelalte instituţii ale statului care au atribuţii
privind asigurarea ordinii de drept
(DIICOT, IGPR), precum şi cu autorităţile
de frontieră din statele vecine 26 . Din punct
de vedere al schimbului operativ de date şi
informaţii pe plan extern, la nivelul Direcţiei
de Combatere a Migraţiei Ilegale există
un contact permanent cu Centrul de Cooperare
Poliţienească Internaţională (prin intermediul
Birourilor Naţionale Interpol şi
Europol, Centrului SECI şi Punctului Naţional
Focal).
23 La nivelul Direcţiilor teritoriale ale Poliţiei de
Frontieră funcţioneazã Birouri de Combatere a
Traficului de Persoane, iar la nivelul inspectoratelor
judeţene ale poliţiei de frontieră, activitatea de
combatere a traficului de persoane este desfăşurată de
către ofiţerii Compartimentelor de Combatere a
Traficului de Persoane.
24 În perioada 2007-2008, la nivelul IGPF au fost
soluţionate două cazuri pe relaţia România-Cehia şi
unul pe relaţia România-Spania.
56
25 Art.23 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr.104/2001 privind organizarea şi funcţionarea
Poliţiei de Frontieră Române, publicată în Monitorul
Oficial nr.351 din 29 iunie 2001
26 IGPF a desfăşurat acţiuni de tip „one time action”,
în cooperare cu autorităţile maghiare şi austriece,
având ca principal obiectiv combaterea migraţiei
ilegale şi a traficului de persoane ca forme ale
„turismului”. În cadrul acestor acţiuni, la Punctul de
Contact din punctul de frontieră ungar Artand au fost
centralizate şi analizate zilnic toate evenimentele de
frontieră produse la frontiera comună.

SCURT ISTORIC AL APARIŢIEI ŞI REGLEMENTĂRII
DREPTURILOR DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Cms. drd. MIHAI DINCĂ
Lect. Univ. Dr. MARIUS PANTEA
Academia de Poliţie „A.I.Cuza”
In today's business environment where many companies have collapsed, intellectual
property rights have become even more important because it can help support companies
in difficult times. Those who continue to invest in intellectual property rights will be
better positioned when the economic situation will improve, than those who have reduced
spending in this sensitive and important area.
Impactul pe care fenomenul digitalizării
îl are asupra omenirii, dezvoltarea incredibilă
a sistemelor informatice, a Internetului,
obligă statele democratice să promoveze
activităţile spiritului, creativitatea şi
inventivitatea umană, materializată în descoperirile
tehnico-ştiinţifice, operele de literatură,
de artă, şi să protejeze în acelaşi
timp prin norme juridice, drepturile născute
din creaţia intelectuală.
Evoluţia societăţii în plan economic, social
şi cultural se întemeiază pe generarea şi
difuzarea de cunoaştere în senul de informaţie
şi nu numai, pe activitatea spirituală a
omului, cel mai adesea materializată în bunuri
de consum şi în opere culturale.
Între gradul de dezvoltare a oricărui tip
de societate şi activitatea creatoare a membrilor
acesteia, relaţia este direct proporţională,
fiind un truism să afirmi astăzi că ţările
dezvoltate sunt acelea în care activitatea
creatoare, activitatea spiritului este preţuită,
încurajată şi ocrotită în mod eficient 27 .
Proprietatea intelectuală cuprinde drepturile
legale ce rezultă din activitatea de
creaţie intelectuală în domeniile: industrial,
ştiinţific, literar sau artistic. Imposibilitatea
protecţiei prin simpla posesie asupra obiectului
proprietăţii intelectuale, reprezintă
baza întregului concept al reglementărilor
normative privind acest gen de proprietate,
care are drept scop apărarea creatorilor şi a
altor producători de bunuri şi servicii intelectuale
prin cesionarea, pe durată limitată,
a dreptului de utilizare a acestor opere sau
servicii. În mod tradiţional proprietatea intelectuală
se împarte în două ramuri: „dreptul
de autor şi drepturile conexe” şi
„proprietatea industrială”.
Primele reglementări juridice cunoscute,
şi-au făcut apariţia în domeniul proprietăţii
în general şi s-au materializat în privinţa
bunurilor exprimând dreptul de posesiune a
bunurilor, dreptul de dispoziţie asupra
obiectului proprietăţii, dreptul de
gospodărire, administrare şi gestionare a
bunului şi dreptul de a culege roadele utilizării
proprietăţii. Din punct de vedere economic,
proprietatea reprezintă „libertatea
sau acceptul de a se bucura de beneficiile
unei averi … cu asumarea costurilor ce decurg
din obţinerea acestor beneficii” 28 . Cu
toate că reglementările în domeniul proprietăţii
s-au materializat mai întâi în domeniul
bunurilor tangibile, este interesant
faptul că proprietatea intelectuală, care este
legată doar de fiinţa umană, iar rezultatul
acestei activităţi materializat în opere ştiin-
27 V.ROŞ, Dreptul proprietăţii intelectuale,Ed. Global
Lex, Bucureşti, 2001, p.32
57
28 I. FISHER, Elementary principles of economics,
New York, 1923, Macmillan

ţifice sau de artă, a fost legiferată şi recunoscută,
mult mai târziu.
Studierea modului în care au apărut şi
evoluat drepturile de proprietate intelectuală,
are la bază cunoaşterea multiplelor şi
complexelor probleme referitoare la evoluţia
civilizaţiei materiale şi spirituale ale
omenirii. În acest fel, abordarea istorică referitoare
la drepturile de proprietate intelectuală,
fundamentată pe coordonatele
spaţiului şi timpului, deschide o fereastră
spre cunoaşterea vremurilor îndepărtate,
consolidează imaginea prezentului şi ne
ajută să proiectam în viitor această importantă
ramură a dreptului.
Descoperirea focului a reprezentat o
achiziţie culturală şi biologică, în acelaşi
timp, apariţia picturilor rupestre constituie o
formă de manifestare culturală a omului
preistoric, făurirea uneltelor, a instrumentelor
de muncă şi a armelor marchează
epoca preistorică, iar apariţia scrisului a reprezentat
principalul mijloc de acumulare
în domeniul cunoaşterii. Scrisul a servit la
dezvoltarea religiei, culturii, literaturii, filozofiei,
a dreptului, a invenţiilor, a ajutat la
progresul în domeniul matematicii şi a calculelor
de orice fel, a făcut posibilă apariţia
unităţilor de măsură, devenind cel mai important
eveniment în progresul civilizaţiei
umane. Odată cu dezvoltarea acestei abilităţi
caracteristice omului se impunea necesitatea
instituirii protecţiei dreptului de proprietate
intelectuală. Motivaţia acestei necesităţi
este dată de numeroasele descoperiri
tehnico-ştiinţifice, literare, artistice dar
şi de apariţia formelor incipiente de încălcare
a dreptului de autor şi a proprietăţii industriale.
În ceea ce priveşte proprietatea intelectuală,
pentru ca o reglementare juridică în
acest sens să-şi facă loc a fost necesar să fie
îndeplinite trei condiţii: 29
- existenţa unor mijloace tehnice care să
servească la multiplicarea şi
29
A.FRANCON, Cours de propriété litteraire,
artistique et industrielle, Ed.Dalloz, Paris, 1999,
op.cit.,p.146
58
comunicarea operelor, dar şi mijloace
care să permită o largă difuzare a
acestor opere, sursă de venit;
- progresul culturii şi libertatea
conştiinţei să facă utilă şi necesară
difuzarea operelor spiritului
- graţie preeminenţei spiritului în societate,
autorii să dobândească o poziţie
destul de puternică pentru a obţine
protecţia intereselor lor legitime;
Condiţiile enumerate au fost îndeplinite
rând pe rând de-a lungul timpului, legiferarea
drepturilor privind proprietatea intelectuală
devenind o creaţie destul de târzie a
dreptului. De precizat că această întârziere
s-a datorat evoluţiei greoaie a descoperirilor
tehnico-ştiinţifice şi a prejudecăţilor bisericii,
care constituia forma dominantă a ideologiei
şi care şi-a subordonat încă de la începuturi
arta, filozofia, morala şi dreptul.
De remarcat în acest sens este activitatea
bisericii creştine, care a instituit „Index-ul
librorum prohibitorum” 30 document care a
impus controlul religios al cărţilor şi aprobarea
prealabilă a publicării oricărui manuscris,
după o atentă cenzurare.
Pentru o abordare sistematică a problematicii
supuse atenţiei în prezentul articol,
propunem, în baza cercetărilor făcute de
numeroşi autori în domeniu, o structurare a
istoriei proprietăţii intelectuale, în patru perioade
principale 31 :
- perioada privilegiilor sau a monopolurilor
- perioada reglementărilor naţionale
- perioada internaţionalizării
- globalizarea
PERIOADA PRIVILEGIILOR ŞI A
MONOPOLURILOR
Primul dintre obiectele dreptului de proprietate
intelectuală care a fost recunoscut
şi a beneficiat de protecţie încă din antichi-
30 “ Lista cărţilor interzise” de către Biserica catolică,
act promulgat de Papa Pius al V-lea in 1565, în
vigoare până în anul 1948, act suprimat în 1966
31
M. PANTEA, „Protecţia penală a proprietăţii
intelectuale în era globalizării”, Editura Expert,
Bucureşti, 2008

tate, este marca. Chiar dacă sunt păreri
contradictorii în ceea ce priveşte rolul pe
care semnele aplicate de producătorii pe cărămidă,
pe articole de piele, pe vasele de
ceramică sau cele care au fost utilizate la
individualizarea ţesăturilor, a armelor, a
produselor naturale de tipul vinurilor şi
brânzeturilor, au avut sau nu funcţia de
marcă, existenţa şi utilizarea acestora este
de netăgăduit. Există informaţii potrivit cărora,
„încă de acum 3000 de ani, meşteşugarii
indieni obişnuiau sa-şi graveze semnăturile
pe creaţiile lor artistice înainte de a
le expedia în Iran, acum 2000 de ani chinezi
vindeau bunurile purtând marca lor în
zona Mării Mediterane, iar marca ceramică
romană FORTIS, ..., a devenit atât de renumită,
încât a fost copiată şi contrafăcută”
32 . Istoricii şi arheologii au semnalat
existenţa primelor semne de identificare,
aplicate în mod obişnuit pe obiectele de ceramică,
în Grecia şi Roma antică, dar şi pe
obiectele de porţelan, în China şi Japonia.
Aceste semne figurative, se înfăţişau sub
forma unor litere (de obicei iniţiale), a unor
combinaţii de linii, motive din natură, orice
alte semne simbolice, dar şi numele unor
împăraţi celebri.
„Originea mărcilor se confundă cu semnele
de proprietate şi cu semnele folosite de
păstori pentru a-şi marca turmele, trecerea
de la semnele de proprietate la cele figurative
se pare că o constituie semnele de pe
vasele egiptene”. 33 Folosirea mărcii, constituia
la început o necesitate, ajuta pe de o
parte la identificarea unui bun iar mai apoi
la individualizarea unui produs al unui
meşteşugar, în cadrul unei bresle (marca
individuală), având în acelaşi timp funcţia
de certificare a calităţii unui produs (marca
colectivă), ulterior marca devenind obligatorie,
aplicarea acesteia fiind înscrisă în
statutul unor corporaţii. De asemenea, aplicarea
mărcii s-a transformat într-un „privi-
32 R.PÂRVU, L.OPREA, M.DINESCU, Introducere
în proprietatea intelectuală, Ed. Rosetti, Bucureşti,
2001, op.cit., pag.169
33 I.MACOVEI, Protecţia creaţiei industriale, Iaşi,
p.193
59
legiu” acordat de regi, principi sau de împăraţi,
cu ajutorul căruia se urmărea, atât
protejarea meşteşugarilor dar şi protejarea
clienţilor împotriva falsurilor de tot felul
care şi-au făcut apariţia odată cu dezvoltarea
corporaţiilor.
Primele reglementări cunoscute în domeniul
mărcilor sunt Statutul de la Padova
din 1236, Statutul de la Mantova din 1303
şi Statutul negustorilor de la Monza din
1331, în care s-a prevăzut expres obligaţia
de a marca produsele fabricate de meşteşugari.
Statutul de la Bologna din 1256, instituia
regula conform căreia „nimeni sa nu
facă un semn asemănător şi nici să nu pună
să se facă, ceea ce altul face prin meşteşugul
său” 34 . De asemenea Registrele de comerţ
de la Danzing (1420) şi Frankfurt, din
Amsterdam şi Anvers, dar şi din Genova şi
Veneţia, din aceeaşi perioadă, Statutele
comercianţilor din Cremona (1358), cuprind
menţiuni despre mărcile de comerţ şi
întăresc faptul că marca a dobândit trăsăturile
caracteristice care sunt valabile şi în
zilele noastre.
Odată cu dezvoltarea producţiei de
bunuri şi a comerţului se impunea introducerea
unor norme juridice care să
interzică contrafacerea mărcilor utilizate de
meşteşugari renumiţi, şi să pedepsească
totodată aceste încălcări. Exemple în acest
sens sunt:
Ordonanţa regelui Francisc I din 1534
prin care se stabilea faptul că mărcile trebuie
să fie diferite unele de altele,
Edictul lui Carol Quintul din 16 mai
1544, care în primă fază, pedepsea falsificarea
unei mărci, cu tăierea mâinii drepte şi
excluderea din comerţ, iar mai apoi pedeapsa
s-a transformat în amendă, iar în caz
de recidivă, munca la galere,
Edictul regal din Franţa, care a impus
pedeapsa cu moartea pentru falsificarea
mărcilor de pe obiectele din aur, pedeapsă
aplicată la acea vreme persoanelor care falsificau
monezi.
34 Y.EMINESCU, Regimul juridic al mărcilor, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1996, op.cit.,p.16

În domeniul dreptului asupra invenţiilor
privilegiile acordate, pentru lucrările legate
de explorările miniere sunt considerate predecesoarele
privilegiilor industriale, iar
printre primele privilegii cunoscute, care au
fost acordate unui inventator pentru exploatarea
obiectului invenţiei lor sunt:
- dreptul unui francez de a construii şi
exploata mori în Veneţia, obţinut în 1443
- legea adoptată de Republica Veneţiană
la 19 martie 1474, intitulată „Parte
Veneziana”, care a consacrat principiile
brevetului, importanţa invenţiilor pentru
stat, drepturile inventatorului, protecţia
pentru o perioadă limitată şi sancţionarea
încălcării acestor drepturi.
În Anglia, Coroana a acordat privilegii
speciale pentru protejarea persoanelor care
înfiinţau ramuri industriale noi, titularii
acestora, aveau un drept unic de exploatare,
de implementare şi de instruire a personalului.
Drepturile în cauză, erau acordate
prin scrisori deschise „Letters Patent”, care
au fost emise pentru mărirea veniturilor regale.
O primă scrisoare de acest gen a fost
emisă de regele Henry al VI-lea, în anul
1449, unui flamand, a cărui invenţie a beneficiat
de protecţie timp de 20 ani. De precizat
faptul că aceste scrisori care acordau
monopoluri unor persoane favorizate erau
adeseori plătite, iar coroana acorda aceste
favoruri pentru tot felul de bunuri de larg
consum cum ar fi sarea şi alte asemenea.
Având în vedere utilizarea abuzivă a acestor
scrisori, şi în urma presiunii publice, regele
James I al Angliei, a fost obligat să revoce
toate aceste monopoluri, şi să adopte
prima reglementare juridică în domeniu,
respectiv „The Statute of Monopolies” din
1624. Legea monopolurilor instituia un
termen de 14 ani pentru protejarea „primilor
şi realilor inventatori, ... , pentru unica
folosire sau producere în Regat a produselor
noi” 35 , iar pentru a beneficia de protecţie
invenţia trebuia să fie nouă, utilă şi ingeni-
oasă, să nu fie contrară legii sau dăunătoare
pentru stat. 36
În timpul domniei Reginei Anne, avocaţi
ai Curţii Engleze au formulat o cerere
prin care se instituia obligaţia de a depune o
descriere scrisă a invenţiei pentru care se
solicita protecţie în baza legii monopolurilor,
document care a fost fundamentul legilor
brevetelor de invenţie în coloniile engleze,
SUA, Noua Zeelandă şi Australia.
În SUA, primii inventatori care au obţinut
monopoluri de a produce şi vinde invenţiile
proprii, au fost în perioada celor 13
colonii. În 1646, Provincia Massachusetts
Bay, a acordat inventatorului Joseph Jenks,
dreptul exclusiv de a construi mori de apă,
folosind un motor inventat de el, pentru o
perioada de 14 ani.
O altă categorie de drepturi de proprietate
intelectuală, care a beneficiat de privilegii
şi monopoluri sunt drepturile de autor.
Din punct de vedere istoric, China este ţara
care încă din antichitate a recunoscut şi
protejat creaţia ştiinţifică şi literară, ca element
al proprietăţii, consfinţind astfel acest
nou tip de proprietate, a cărei încălcare era
sancţionată prin prevederi legale. Odată cu
debutul secolului al II-lea, a fost inventată
hârtia de către Tsai Lun, invenţie a cărui
procedeu de fabricaţie a fost ţinut secret
până în secolul VIII şi de care europenii au
beneficiat abia în secolul al XII-lea, iar mai
apoi a fost descoperit tiparul cu litere mobile,
despre a cărei utilizare nu există foarte
multe date la acest moment.
Cercetările efectuate de istorici asupra
„INSTITUTELOR”, „CODUL” şi „DI-
GESTELE” 37 lui Justinian, au identificat,
printre altele, referiri la furtul de manuscrise,
care erau considerate bunuri materiale
diferite faţă de celelalte bunuri, care făceau
obiectul sustragerilor, ceea ce înseamnă
că manuscrisele prezentau o particularitate:
aceea că nu erau considerate doar
W.R.CORNISH, Intellectual property, Third
Edition, Sweet&Maxwell, Londra, 1996, p.93
35 R.PÂRVU, L.OPREA, M.DINESCU, Introducere
37
CLAUDE COLOMBET, Propriete litteraire et
în proprietatea intelectuală, Ed. Rosetti, Bucureşti, artistique et droits voisins, Ed. Dalloz, Paris, 1997,
2001, op.cit., pag.29
Ed.8, p.1
60
36

unuri cu valoare economică, ci şi legate de
persoana creatorului, a cărui operă este
conţinută în manuscris, aceasta reprezentând
o creaţie a spiritului.
În antichitate drepturile de proprietate
intelectuală, chiar dacă nu au beneficiat de
o recunoaştere şi nu au făcut obiectul unei
protecţii legale, s-au materializat prin activităţi
economice, exemplul elocvent fiind
comerţul cu manuscrisele operelor diverşilor
autori care circulau în Grecia, în ciuda
dificultăţilor de reproducere şi în pofida
faptului că drepturile autorilor erau limitate
la drepturile propriu-zise asupra manuscriselor,
dar şi în manifestările morale, din
Alexandria unde plagiatorii erau sancţionaţi
prin blam public. Copiile manual executate
după manuscrise originale ale diverselor
opere, erau difuzate şi ajungeau la mare
distanţă, în acest sens Marţial menţionează
în Epigrame, faptul că operele sale au ajuns
până în “deşertul Geţilor” şi sunt citite de
bretoni.
Simpla existenţă a comerţului cu manuscrise
şi copii ale acestora nu certifică recunoaşterea
şi apărarea drepturilor de proprietate
intelectuală, în acest sens amintim că,
după moartea lui Eschyl, atenienii au permis
altor poeţii să reia tragediile acestuia şi
chiar să le modifice, iar fiul său Eupharion,
a prezentat public operele pe care tatăl său
nu le-a făcut publice în timpul vieţii. Acest
aspect a fost posibil datorită faptului că
manuscrisele operelor originale s-au aflat în
posesia fiului nicidecum ca urmare a recunoaşterii
vreunui drept asupra reproducerilor
şi reprezentărilor ulterioare ale acestor
tragedii. 38
La romani dreptul de autor asupra operelor
literare nu beneficia de protecţie prin
lege, plagiatul putea fi denunţat ca şi un
furt, iar autorii care identificau uzurpări ale
lucrărilor publicate de ei utilizau „pasaje
foarte muşcătoare şi pline de ironie” împotriva
celor care se „inspirau” din operele
lor. Astfel Marţial l-a învinuit de plagiat pe
un oarecare Fidentius, Horaţiu pe Celsus
Albinovanus, Vergilius pe Bahtil. La rândul
său, Vergilius a fost învinuit că pentru a
scrie „Eneida”, s-a inspirat din poemul
„Argonautii” scris de Apollonius, dar şi că
acesta s-a inspirat în scrierile sale din operele
vechilor autori greci şi mai cu seama
din ale lui Homer. 39
Primele forme de manifestare ale protecţiei
proprietăţii intelectuale au fost materializate
sub forma privilegiilor acordate de
conducătorii statelor, ca urmare a apariţiei
primelor „furturi intelectuale” concretizate
prin copierea unor manuscrise, mai întâi
manuală, iar mai apoi cu ajutorul tiparului.
Apariţia tiparului cu litere mobile, in 1445,
invenţia germanului Johannes Gensfleisch,
rămas în istorie sub numele de Gutenberg, a
fost cauza exclusivă a naşterii dreptului de
autor. 40
O dată cu apariţia tiparului cu litere mobile,
tipărirea şi vânzarea cărţilor constituie
un privilegiu acordat de autoritatea statală
corporaţiilor de tipgrafi şi librari, care de
cele mai multe ori îi obligau pe autorii operelor
literare să cedeze proprietatea şi exploatarea
manuscrisului. De menţionat că
invenţia lui Gutenberg s-a răspândit în lumea
civilizată cu o viteză mare, şi a condus la o
dezvoltare fără precedent a industriei
tipografice şi a librarilor, fapt ce a generat
intervenţia autorităţilor statului prin reglementări
legale în favoarea celor implicaţi în
tipărirea şi comercializarea operelor literare.
În Franţa, în timpul domniei lui Ludovic
al X-lea, tipăriturile erau libere, Francisc I a
interzis librarilor şi tipografilor să publice
sau să vândă ceva fără autorizarea prealabilă
a Universităţii şi a Facultăţii de teologie,
iar Ludovic al XII-lea a acordat privilegii
pentru o ediţie a epistolelor Sfântului
Pavel şi pentru operele Sfântului Bruno.
Oraşul Veneţia a acordat un privilegiu de
38 ADOLPHE BREULIER, Du droit de perpetuité de
la proprieté intellectuelle, Paris, Auguste Durand
Libraire, 1855, op.cit., p.18
61
39 C.HAMANGIU, Proprietatea literara si artistica,
Imprimeria Statului, 1893, op.cit., p.47
40 J.-M.BAUDEL, la legislation des Etats-Unis sur le
droit d’auteur, Ed.Frison, Roche, 1990, op.cit., p.273

5 ani lui Johann von Speyer, care a introdus
tiparul în 1469, privilegiu care îi permitea să
folosească exclusiv în scrierile pe care le
tipărea anumite caractere (forme ale
literelor) dar şi anumite forme tipografice.
Primul privilegiu în domeniul dreptului
de autor a fost acordat de Republica Veneţiană,
în 1486 pentru „Rerum venetarum
ab urbe condita opus” a lui Marcus Antonius
Coccius Sabellicus. 41
De asemenea un alt privilegiu identificat
de istorici în domeniu este cel acordat tot de
Republica Veneţiană, în anul 1494 lui
Herman Lichtenstein, pentru imprimarea
lucrării lui Vincent de Beauvais, intitulată
„Speculum historiae”. 42 Veneţia a început
să acorde în mod regulat privilegii pentru
tipărirea cărţilor. Astfel pe 3 ianuarie 1492
Petrus Franciscus de Ravenna, profesor de
drept canonic la universitatea din Padova, a
creat un sistem de antrenare a memoriei, a
cărei descriere a fost făcută în cartea intitulată
„Foenix”, în anul 1495, a fost acordat
un alt privilegiu pentru multiplicarea şi difuzarea
operelor lui Aristotel, beneficiar al
acestuia a fost Aldo Manuzio, un celebru
tipograf italian, care a utilizat pentru scriere
nişte caractere tipografice mai deosebite,
care s-au păstrat până in ziua de azi sub denumirea
de „aldine”. Pe teritoriul actual al
Italiei în afară de Republica Veneţiană, au
mai acordat, protecţie dreptului de autor şi
ducii Florenţei, dar şi clerici ai bisericii catolice,
Papa Leo al X-lea şi alţii, pentru
termene mai mici de 14 ani, şi pentru anumite
lucrări.
În Germania, primul privilegiu în domeniul
dreptului de autor, a fost acordat, în
1501, de Consiliul Aulic, unei asociaţii intitulate
Sodalitas Rhenana Celtica, pentru
publicarea unei ediţii a dramei Hroswitha of
41
Afirmaţia a fost făcută de ELIZABETH
ARMSTRONG, în eseul « Privilegiile acordate
autorilor şi editorilor în Ţările de Jos şi Franţa în
secolul al XVI-lea », pentru care a primit premiul
« GORDON DUFF PRIZE » în 1965
42 ADOLPHE BREULIER, Du droit de perpétuité de
la propriété intellectuelle, Paris, Auguste Durand
Libraire, 1855, p.25
62
Gandersheim. În 1512, a fost acordat un alt
privilegiu imperial istoricului John Stadius,
pentru tot ceea ce urma să tipărească, acesta
fiind primul monopol de acest gen, care
privea mai mult decât o singură operă individuală.
Primul privilegiu în domeniul dreptului
de autor, pe teritoriul Angliei, a fost acordat
lui Richard Pynson, tipograful regal, în anul
1518, pentru o perioadă de 2 ani. În anul
1556, Regina Maria I a Angliei a desemnat
un grup de librari şi tipografi din Londra
care erau singurii abilitaţi să tipărească şi să
comercializeze cărţi în imperiul britanic,
motivaţia fiind de natură religioasă (se încerca
prevenirea răspândirii Reformei Protestante
în imperiu).
Istoric vorbind, acordarea drepturilor de
proprietate intelectuală a însemnat de fapt,
obţinerea unor privilegii de monopol, termenul
de proprietate intelectuală nefiind
altceva decât o nuanţare a celui de privilegiu.
43
În perioada de început, operele literare
nu erau singurele care erau plagiate, istoria
oferă exemple şi în alte domenii cum sunt
pictura şi sculptura. Astfel în istoria artei se
consemnează faptul că marele Michelangelo,
însuşi în tinereţe a sculptat un „Faun”
şi un „Cupidon adormit” pe care le-a prezentat
contemporanilor săi drept opere helenistice,
susţinând în tratatul său de pictură
faptul că „nu există o copie egală în valoare
cu originalul” 44 . În ceea ce priveşte plagiatul
în domeniul artei plastice foarte multă
vreme a fost acceptat, dar odată cu debutul
secolului al XVI-lea apar primele tentative
de apărare a acestui drept împotriva acestui
gen de încălcare, materializată prin acţiunea
artistului plastic Albrecht Dürer, care cere
plata dreptului de autor pentru reproducerea
neautorizată a gravurii „Apocalipsul” şi
care a obţinut recunoaşterea dreptului de a
interzice pentru un termen de 10 ani, pe în-
43
E. PENROSE, The patent Controversy in the
nineteenth century, Jurnal of Economic History, May,
1950
44
F.ARNAU, Arta falsificatorilor – falsificatorii
artei, Ed.Meridiane, Bucuresti, 1970, p.31

treg teritoriul Imperiului Romano-German,
imprimarea şi vânzarea operelor sale falsificate.
45
Încă din antichitate, un mare număr de
produse au fost desemnate prin numele zonei
geografice din care provin. Aceste produse
şi-au câştigat un loc special pe piaţa
produselor de acelaşi gen, tocmai datorită
indicaţiei geografice, care ajuta la identificarea
produsului şi care impunea un preţ mai
ridicat şi un volum de vânzări important.
PERIOADA REGLEMENTĂRILOR
NAŢIONALE
Urmare a revoluţiei industriale, a dezvoltării
producţiei de serie, a fabricilor şi a
întreprinderilor, sistemul breslelor a dispărut
iar odată cu acestea mărcile individuale
şi colective folosite au făcut loc mărcilor de
fabrică şi de comerţ. Dezvoltarea producţiei
de masă, a unui sistem de distribuţie mai
complex a mărfurilor de la producător la
consumator, intensificarea comerţului internaţional,
au condus la creşterea numărului
de produse contrafăcute şi a imitaţiilor.
În Franţa, pentru a se pune capăt actelor
de concurenţă sălbatică şi pentru a se stopa
consecinţele negative ale contrafacerilor s-a
introdus prin legea din 1803, un regim uniform
pentru toate mărcile, iar în caz de
contrafacere s-a stabilit ca pedeapsa ce urmează
a fi aplicată să fie cea prevăzută
pentru falsul în acte private. Dispoziţiile referitoare
la contrafacere au fost preluate în
Codul Penal Francez din 1810, unde la articolul
142 pedeapsa aplicată pentru contrafacere
era închisoarea, înlocuită mai apoi cu
o pedeapsă corecţională 46 . Legea franceză
din 23 iunie 1857, stabileşte faptul că
dreptul la marcă se naşte de la prima folosinţă,
iar pentru a fii opozabilă terţilor,
aceasta trebuie înregistrată, termenul de
45 G.ISNARD, Un Sherlock Holmes printre tablouri,
Ed.Meridiane, Bucureşti, 1976, p.334-335
46
Legea din aprilie 1824, care privea protecţia
numelui comercial şi sancţiona aplicarea sa
frauduloasă pe produse. Sancţiunea pe care o
prevedea a fost extinsă şi aplicată contrafacerilor în
materie de mărci.
63
protecţie era de 15 ani de la constituirea
unui depozit la tribunalul de comerţ sau la
tribunalul de mare instanţă de la domiciliul
deponentului.
Pentru a instituii o protecţie eficientă a
mărcii statele lumii au introdus reglementări
în domeniu, majoritatea acestora fiind
adoptate în cea de a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, excepţie făcând legea
S.U.A. în materie care a fost adoptată în
1845 şi modificată prin legile din 8 iulie
1870 şi 14 august 1874. Astfel alături de
legea franceză sus-menţionată, care a fost
sursă de inspiraţie pentru actele normative
adoptate în Belgia, Olanda, Elveţia, Spania
şi Italia, au mai fost adoptate legea engleză
din 7 august 1862, legea germană din noiembrie
1874 urmată de cea din 1896, şi nu
în ultimul rând prima legea românească din
15 aprilie 1879.
„În linii generale, aceste legi consacrau
principiul dobândirii dreptului la marcă prin
prioritate de folosinţă, caracterul facultativ
al mărcii şi principiul potrivit căruia depozitul
asigură protecţia mărcii, independent
de orice folosire. Jurisprudenţa la care a dat
naştere aplicarea lor a stat la baza elaborării
concepţiei moderne despre marcă.” 47
În domeniul protecţiei prin brevetele de
invenţie , S.U.A. în 1790 şi Franţa în 1791,
au adoptat primele legii în domeniu care
aveau la bază principiul protejării inventatorilor
şi a invenţiilor dacă erau întrunite
anumite condiţii. De remarcat faptul că cele
două acte normative consacrau principiul
tratamentului naţional al titularului de
drepturi, doar pentru cetăţenii statului respectiv.
În Prusia, invenţiile au fost protejate
pentru prima oară prin legea din 1815, care
instituia condiţii riguroase pentru acordarea
brevetului iar în Italia, primul act normativ
a fost legea din 12 martie 1855, care a reglementat
„brevetele de invenţie”.
Statutul Reginei Anne din 1709, reprezintă
o piatră de hotar în domeniul protecţiei
dreptului de autor în Anglia, prima lege
47 Y.EMINESCU, Regimul juridic al mărcilor, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1996, op.cit.,p.19

care încuraja învăţătura şi asigura posesiunea
copiilor cărţilor de către deţinătorii de
drept, instituia înregistrarea lucrărilor publicate
la Oficiul Papetăriilor, proteja titularul
împotriva copierii neautorizate şi asigura
o protecţie pentru o perioadă de 28 ani
de la data primei publicări. În anul 1774, s-
a hotărât ca, dreptul exclusiv al autorului de
a-şi publica lucrările, să fie reglementat de
dreptul comun, aspect care a fost în vigoare
până în 1911 când a fost adoptată Legea
dreptului de autor (Copyright Act).
Dreptul de autor în Franţa, a cunoscut o
relansare după Revoluţia Franceză, mai
exact in 1791 şi 1793, când Adunarea Constituantă
a adoptat două decrete care au
format temelia dreptului francez în domeniu.
Cele două acte normative, consacrau
dreptul autorului asupra operei sale pe toată
durata vieţii acestuia, iar moştenitorilor
drepturi de 5 şi respectiv 10 ani după decesul
autorului, necondiţionat de publicarea
operei şi nici de îndeplinirea vreunei formalităţi
de înregistrare.
Prima lege federală americană, care
avea la bază Statutul Reginei Anne, a fost
adoptată în 1790, proteja cărţile, hărţile şi
diagramele condiţionând autorii să înregistreze
operele şi să predea exemplare din
acestea cu titlu gratuit pentru uzul universităţilor
şi al bibliotecilor. Legea a rămas în
vigoare până în 1976, când a fost modificată,
păstrând totuşi şi vechi elemente ale
statutului.
În Germania, conceptele filozofice ale
lui Kant, au văzut în drepturile autorilor
unei opere literare sau artistice „o prelungire
sau o reflectare a personalităţii autorului,
motiv pentru care acesta este îndreptăţit
de dreptul natural ca opera să-i fie protejată
ca parte a personalităţii lui” 48 . În Belgia
prima lege a dreptului de autor datează din
22 martie 1886 şi a fost modificată în 11
martie 1958 şi respectiv 10 octombrie 1967.
48 R.PÂRVU, L.OPREA, M.DINESCU, Introducere
în proprietatea intelectuală, Ed. Rosetti, Bucureşti,
2001, op. cit., pag.34
64
PERIOADA INTERNAŢIONALIZĂRII
Instituirea unei protecţii eficiente la nivel
internaţional a drepturilor de proprietate
intelectuală, a fost destul de dificil de materializat
deoarece legislaţia în materie din
multe state era diferită. Termenele de protecţie,
aspectele procedurale care trebuiau
îndeplinite pentru a beneficia de protecţie,
problemele de natură practică, interesele
economice ale diverselor state, precum şi
aspectele comerciale, au condus la iniţierea
unor tratate şi convenţii internaţionale cu
largă participare care să reglementeze aspectele
controversate legate de protecţia
proprietăţii intelectuale.
Primii paşi făcuţi pentru reuşita internaţionalizării
protecţiei proprietăţii intelectuale,
s-au concretizat în apariţia măsurilor de
protecţie acordate pe bază de reciprocitate
în legislaţia internă a unor state. Astfel în
1852, Franţa a emis un decret pentru protejarea
operelor scriitorilor străini, fără a solicita
în schimb protecţie pentru operele scriitorilor
francezi. Anglia a elaborat în 1838
şi 1844, două acte normative prin care se
încerca protejarea pe teritoriul altor ţări, a
operelor publicate pentru prima oara în Regatul
Britanic, pe bază de reciprocitate.
Cele două reglementări au fost necesare deoarece,
în SUA, operele unor cunoscuţi
scriitori, renumiţi din Regat, erau copiate
fără acordul titularilor de drepturi de către
diverse edituri americane. Ulterior, Anglia
a încheiat o serie de acorduri bilaterale, cu
ţări din Europa, care aveau ca principal
scop, stoparea copierii ilegale a operelor.
Acordurile bilaterale, au reprezentat un
alt pas important în domeniul internaţionalizării
protecţiei proprietăţii intelectuale,
dar pentru a se reuşii o protecţie eficientă
era necesar ca, la nivel internaţional, să se
încheie o serie de acorduri, tratate şi convenţii
cu vocaţie mondială, şi să-şi facă
apariţia primele structuri organizatorice
care să gestioneze problematica vasta a
dreptului de autor şi a proprietăţii industriale.
Pasul decisiv spre internaţionalizare a

fost făcut prin realizarea în 1883 a Convenţiei
de la Paris pentru protecţia proprietăţii
industriale şi în 1886 a Convenţiei de la
Berna pentru protecţia operelor literare şi
artistice. 49
Un fapt care a generat elaborarea primei
convenţii în domeniul proprietăţii intelectuale,
l-a constituit organizarea Expoziţiei
internaţionale de la Viena din anul 1873,
ocazie cu care foarte mulţi participanţi
străini, nu au fost dispuşi să-şi expună invenţiile,
din cauza protecţiei inadecvate,
oferite de legislaţia Imperiului Austro-Ungar.
Ca urmare în acelaşi an, a avut loc
Congresul de la Viena pentru reforma brevetelor
de invenţie, care a stabilit câteva
principii de bază, ale unui sistem protejare a
brevetelor de invenţie. Urmare a acestui
eveniment, a fost convocat un Congres internaţional
pentru proprietate industrială,
care a decis convocarea unei conferinţe internaţionale,
care să determine o uniformizare
a legislaţiei în domeniul proprietăţii
industriale. În 1880, Franţa a pregătit Conferinţa
Internaţională de la Paris, unde a
fost adoptat proiectul de convenţie care reglementa
tratamentul naţional, dreptul de
prioritate, reglementări care stabilesc drepturi
şi obligaţii pentru persoanele fizice şi
juridice, dar si aspecte referitoare la cadrul
administrativ de implementare a convenţiei.
Semnarea primei convenţii internaţionale în
domeniul proprietăţii industriale a avut loc
cu ocazia CONVENŢIEI DE LA PARIS din
1883, la care au participat 11 state, şi care a
intrat în vigoare pe 7 iulie 1884.
De precizat faptul că în cuprinsul Convenţiei
de la Paris, pentru prima oară se
face referire la instituirea protecţiei indicaţiei
geografice.
În ceea ce priveşte protecţia dreptului de
autor şi a drepturilor conexe, perioada internaţionalizării,
s-a cristalizat odată cu desfăşurarea
în anul 1886 a Convenţiei de la
49 F.BEIER, One hundred years of international cooperation
– the role of the Paris Convention in the
past, present and future, International Review of
Industrial Property and Copyright law, 1984
65
Berna pentru protecţia operelor literare şi
artistice.
O etapă importantă în perioada internaţionalizării
protecţiei proprietăţii intelectuale,
o reprezintă crearea primelor structuri
organizatorice, care au ca obiect de activitate
gestionarea problematicii referitoare la
protejarea drepturilor de proprietate industrială,
a dreptului de autor şi a drepturilor
conexe. Astfel, Convenţiile de la Paris şi de
la Berna, au prevăzut înfiinţarea unor secretariate
sau birouri, care în 1893 au fuzionat
ţi au dat naştere Biroului Unit Internaţional
pentru Protecţia Proprietăţii Intelectuale,
care ulterior s-a transformat în Organizaţia
Mondială a Proprietăţii Intelectuale
(O.M.P.I.). Această transformare a avut loc
în 1967, iar în 1974, OMPI a fost recunoscută
ca agenţie specializată în cadrul Naţiunilor
Unite (O.N.U.).
GLOBALIZAREA
Considerăm că, procesul de globalizare,
a început odată cu înregistrarea progreselor
tehnologice majore, în domeniul ştiinţific,
industrial, în domeniul tehnicii de calcul şi
al informaticii, progrese care au generat o
evoluţie mai rapidă a schimburilor comerciale,
şi a fluxurilor financiare, începutul
acestei etape putând fi amplasat din punct
de vedere istoric între cele două războaie
mondiale 50 .
Explozia tehnologică şi informaţională
fără precedent, precum şi tendinţa de globalizare
care s-a manifestat la nivelul economiei
mondiale, concretizată prin expansiunea
companiilor multinaţionale, a marilor
producători de bunuri şi servicii, au
condus la necesitatea unor reglementări juridico-penale,
care să protejeze proprietatea
intelectuală şi care să încerce să stopeze fenomenul
contrafacerilor şi al pirateriei.
Considerăm 51 , că din punct de vedere a
50
M. PANTEA, „Protecţia penală a proprietăţii
intelectuale în era globalizării”, Editura Expert,
Bucureşti, 2008
51 M. PANTEA, articol „Criza globală şi implicaţiile
asupra protecţiei drepturilor de proprietate
intelectuală” – Revista de Investigare a Criminalităţii,

eglementarilor cu vocaţie internaţională, în
domeniul drepturilor de proprietate intelectuală,
primul pas spre globalizare a fost
făcut odată cu adoptarea „Declaraţiei Universale
a Drepturilor Omului”, prin Rezoluţia
O.N.U. nr.217 din 10 decembrie 1948.
În acest sens, art. 19 stipulează faptul că
„orice persoană are dreptul la libertatea de
opinie şi de exprimare, ceea ce implică
dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale
şi acela de a căuta, a primi şi de a răspândi,
fără a ţine seama de graniţe, informaţii şi
idei, prin orice mijloc de exprimare”.
Drepturile de proprietate intelectuală
sunt evidenţiate expres în articolul 27 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
care stipulează faptul că „fiecare om
trebuie sa beneficieze de protecţia drepturilor
morale şi materiale care decurg din
orice lucrare ştiinţifică, literară sau artistică
al cărui autor este”.
De asemenea, reglementările internaţionale
de genul Convenţiei de la Paris şi Uniunii
de la Berna, au făcut obiectul mai
multor revizuiri succesive, urmărindu-se în
principal extinderea protecţiei asupra altor
categorii de drepturi de proprietate intelectuală,
create în diverse domenii, dar şi o
armonizare la nivel mondial a prevederilor
legislative în domeniul de referinţă, prin
aderarea cât mai multor state la sistemul
„unic” de protecţie a creaţiei minţii umane.
Noile cerinţe privind globalizarea drepturilor
de proprietate intelectuală au condus la
nevoia introducerii unui instrument eficient
care să protejeze la nivel economic global,
acesta concretizându-se în „Acordul privind
aspectele legate de comert ale drepturilor de
proprietate intelectuală” (în limba engleză
„Agreement on Trade Related Aspects of
Intellectual Property Rights – TRIPS).
Oficial, scopul Acordului TRIPS, constă în
„reducerea distorsiunilor şi a barierelor din
calea comerţului internaţional”, recunoaşterea
valorii incomensurabile a creaţiilor
intelectuale şi „necesitate promovării unei
protecţii eficiente şi adecvate a drepturilor de
Anul I, Nr.2, Editura Sitech, Craiova, 2008
66
proprietate intelectuală” 52 .
Perioada globalizării protecţiei proprietăţii
intelectuale este caracterizată de conştientizarea
legăturilor dintre comerţ şi proprietatea
industrială, dreptul de autor şi
drepturile conexe, şi de semnarea Acordurilor
referitoare la comerţ şi la protecţia
proprietăţii intelectuale.
Globalizarea poate fi definită ca un proces
tehnologic şi ideologic în care distanţa
geografică devine irelevantă pentru relaţiile
socio-culturale, politice şi economice. Oamenii
devin conştienţi de acest fapt, în consecinţă,
reţelele de relaţii şi dependenţe devin potenţial
transfrontaliere şi chiar mondiale. Acest proces
are, consecinţe pentru funcţionarea statelor
naţionale deoarece autoritatea lor este limitată
la graniţele geografice 53 .
Cauzele care au condus societatea mondială
spre globalizare sunt: inovaţiile de ordin
tehnic, care au luat un avânt incredibil,
mai ales cele din domeniul informatic şi al
comunicaţiilor, amploarea pe care a cunoscut-o
comerţul la nivel mondial odată cu liberalizarea
în cadrul GATT şi respectiv a
OMC, micşorarea cheltuielilor cu transportul
mărfurilor şi a persoanelor, sfârşitul
războiului rece, care diviza lumea în două
blocuri, apariţia problemelor de interes global
de genul modificărilor climaterice, a
migraţiei, a drepturilor omului 54 .
Pentru o mai bună gestionare a problemelor
din domeniul proprietăţii intelectuale,
la nivel mondial au fost înfiinţate şi au
fost cooptate mai multe organisme cu vocaţie
mondială dintre care putem enumera:
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale
WIPO
Organizaţia Mondială a Consumatorilor
WCO
52 World Trade Organisation, The legal text – The
Results of the Uruguay Round of Multilateral Trade
Negotiations, Cambridge University Press, 1999
53 M. PANTEA, „Protecţia proprietăţii intelectuale.
Abordări teoretice şi practice”, Editura Sitech,
Craiova, 2008
54
curs „GLOBALIZARE”, Ragnar Müller,
http://www.dadalos.org/globalisierung_rom/grundkur
s_3.htm

Alianţa Mondială a Conducătorilor de
Afaceri Împotriva Contrafacerii GBLAAC
Asociaţia Internaţională a Mărcilor Înregistrate
INTA
Organizaţia Mondială a Vămilor WCO
INTERPOL şi EUROPOL
Organizaţia Mondială a Comerţului
OMC
Acordul general asupra tarifelor şi comerţului
GATT
Acordul asupra proprietăţii intelectuale
TRIPS
Camera Internaţională de Comerţ ICC
Asociaţia Internaţională a Managementului
Securităţii ISMA
Organizaţia pentru Cooperare Economică
şi Dezvoltare OECD
Autoritatea Internaţională împotriva
Contrafacerii Produselor Medicale IM-
PACT
Toate aceste organisme internaţionale, au
ca obiectiv, reducerea pirateriei şi a
contrafacerilor, stabilirea unei mai bune cooperări
şi coordonări între ţările care sunt
interesate într-o aplicare efectivă şi eficientă
a drepturilor de proprietate intelectuală în
scopul armonizărilor legilor şi procedurilor,
şi promovarea schimbului de informaţie la
nivel internaţional şi regional pentru a
răspunde reţelelor din ce în ce mai sofisticate
care conduc contrafacerea şi pirateria.
Concluzionând, putem spune că în mediul
de afaceri actual, unde multe companii
s-au prăbuşit, drepturile de proprietate intelectuală
au devenit şi mai importante,
pentru că pot contribui la susţinerea companiilor
în vremuri dificile. Cei care vor
continua să investească în drepturile de
proprietate intelectuală vor fi mai bine poziţionaţi
când situaţia economică se va îmbunătăţi,
decât cei care au redus cheltuielile
din acest domeniu sensibil şi important.
BIBLIOGRAFIE
1. ADOLPHE BREULIER, Du droit de perpétuité de la propriété intellectuelle, Paris,
Auguste Durand Libraire, 1855
2. CLAUDE COLOMBET, Propriete litteraire et artistique et droits voisins, Ed. Dalloz,
Paris, 1997
3. E. PENROSE, The patent Controversy in the nineteenth century, Jurnal of Economic
History, May, 1950
4. F.BEIER, One hundred years of international co-operation – the role of the Paris
Convention in the past, present and future, International Review of Industrial Property
and Copyright law, 1984
5. F.ARNAU, Arta falsificatorilor – falsificatorii artei, Ed.Meridiane, Bucuresti, 1970
6. G.ISNARD, Un Sherlock Holmes printre tablouri, Ed.Meridiane, Bucureşti, 1976
7. M. PANTEA, Protecţia penală a proprietăţii intelectuale în era globalizării, Editura
Expert, Bucureşti, 2008
8. M. PANTEA, articol Criza globală şi implicaţiile asupra protecţiei drepturilor de
proprietate intelectuală – Revista de Investigare a Criminalităţii, Anul I, Nr.2, Editura
Sitech, Craiova, 2008
9. M. PANTEA, Protecţia proprietăţii intelectuale. Abordări teoretice şi practice, Editura
Sitech, Craiova, 2008
10. R.PÂRVU, L.OPREA, M.DINESCU, Introducere în proprietatea intelectuală,
Ed.Rosetti, Bucureşti, 2001
11. Y.EMINESCU, Regimul juridic al mărcilor, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1996
12. World Trade Organisation, The legal text – The Results of the Uruguay Round of
Multilateral Trade Negotiations, Cambridge University Press, 1999
67

PROTECŢIA MARTORILOR
INSTRUMENT DE COMBATERE A MARII CRIMINALITĂŢI
Comisar şef dr. ADRIAN-AUGUSTIN BĂRĂSCU
Director ONPM
In recent years transnational organized crime has grown. Criminal organizations are
becoming stronger and more diverse. They are engaging more and more frequently in
systematic forms of cooperation designed to further their criminal activities. In the
investigation and prosecution of crime, particularly the more serious and complex forms
of organized crime, it is essential that witnesses, the cornerstones for successful
investigationand prosecution, have trust in criminal justice systems.
Witnesses need to have the confidence to come forward to assist law enforcement and
prosecutorial authorities. They need to be assured that they will receive support and
protection from intimidation and the harm that criminal groups may seek to inflict upon
them in attempts to discourage or punish them from cooperating.
Necesitatea abordării dintr-un alt punct
de vedere al martorilor, care de multe ori
erau supuşi unor ameninţări şi intimidări
atât la adresa lor cât şi a membrilor de familie,
făcând imposibilă aducerea vinovaţilor
în faţa justiţiei, a apărut odată cu dezvoltarea
fenomenului de criminalitate organizată.
Pe măsură ce societatea a evoluat au
apărut probleme noi, iar concepţiile cu privire
la drepturile la protecţie a martorilor şi
colaboratorilor justiţiei au suferit importante
corective. A apărut necesitatea de a
lua măsuri pentru apărarea acestor drepturi
din partea statelor, în baza unor prezumţii
că statul acţionează ca exponent şi reprezentant
al bunei desfăşurări a actului de
justiţie.
S-a ajuns la concluzia că măsurile clasice
procedurale de protecţie a martorilor
nu mai sunt eficiente, fiind necesare noi
forme de protecţie, adaptate la noile condiţii
de agresivitate a infractorilor, care să se
interpună între martor şi infractor şi care să
facă posibilă folosirea declaraţiilor martorului
în acuzarea autorilor de infracţiuni.
Astfel au apărut noi instrumente de lucru
menite să asigure o protecţie sporită a
martorilor, cum ar fi audierea sub o altă
identitate, utilizarea dispozitivelor ce previn
identificarea fizică a martorilor, schimbarea
identităţii, utilizarea video-conferinţei, măsuri
sporite de protecţie şi relocarea la alte
adrese sau chiar relocarea pe teritoriul altui
stat, acordarea anumitor facilităţi economice
şi juridice.
Apariţia criminalităţii organizate în societatea
modernă a condus la reconsiderarea
obligativităţii cetăţeanului de a depune
mărturie, iar în contextul anumitor tipuri de
criminalitate nu se poate ignora faptul că
acesta se expune unor pericole din partea
infractorilor sau complicilor săi. Justiţia
trebuie să vină în întâmpinarea acestor represalii,
răspunzând cerinţelor martorului a
cărui mărturie este crucială pentru aflarea
adevărului.
Iniţial, măsuri de protecţie deosebite faţă
de martori s-au luat în S.U.A, extinzându-se
în Anglia, Canada şi alte state ca urmare a
succesului înregistrat în lupta împotriva
crimei organizate, în special a mafiei. Astăzi,
peste 40 de state europene şi
noneuropene au înfiinţate structuri specializate
de protecţie a martorilor 55 .
55 Adrian-Augustin Bărascu, Cooperarea
68

Plecând de la internaţionalizarea activităţilor
grupurilor de crimă organizată şi a
reţelelor acestora s-a impus adoptarea unor
măsuri regionale şi internaţionale a forţelor
implicate în combaterea acestui flagel. În
această direcţie protecţia martorilor constituie
o preocupare a organismelor europene
şi a statelor Europei, fundamentată pe rolul
pe care martorii îl au în desfăşurarea procedurilor
judiciare, riscul supunerii la intimidări
pe care martorii îl au, mai ales în zone
de criminalitate ridicată, când apar în proceduri
judiciare şi nu în ultimul rând necesitatea
tragerii la răspundere a inculpaţilor.
Datoria de a depune mărturie implică
acum responsabilitatea statelor de a garanta
martorilor posibilitatea de a depune mărturie
fără a fi supuşi vreunui risc din partea
vreunei persoane.
Uniunea Europeană s-a arătat de la început
interesată în stabilirea unor măsuri de
protecţie vis-a-vis de martorii şi colaboratorii
justiţiei, de victimele-martor şi de martorii
minori, apreciind că numai adoptând
măsuri care să încurajeze martorii să participe
la procese pot fi atinse ţintele propuse
în lupta împotriva criminalităţii organizate.
Apreciindu-se că toate eforturile depuse
pentru combaterea marii criminalităţi, terorismului
şi infracţiunilor grave nu ar fi suficient
de eficiente fără aportul martorilor şi
colaboratorilor justiţiei la această luptă, au
fost elaborate o serie de recomandări care
să asigure un cadru de siguranţă sporit
martorilor, fiind stabilite măsuri procedurale
şi extraprocedurale, care, aplicate, sunt
menite să ducă la o mai bună înfăptuire a
justiţiei. 56
Stabilindu-se că nu de puţine ori martorii
sunt supuşi unor forme de ameninţare
sau intimidare pentru a nu participa la activităţile
procedurale care sunt necesare condamnării
inculpaţilor, în mod special în cazuri
privind săvârşirea unor crime majore şi
având la bază obligativitatea statului de a
asigura drepturile martorului inclusiv cele
referitoare la protecţie, a apărut necesitatea
înfiinţării unor structucturi specializate care
să aplice în practică măsurile de protecţie a
martorilor.
Intimidare martorilor, directă sau indirectă,
poate lua diferite forme, dar ea vizează
aproape întotdeauna eliminarea probelor
împotriva pârâţilor în vederea achitării
lor din lipsă de probe şi, în mod excepţional,
furnizarea de probe împotriva pârâţilor
în vederea condamnării lor 57 .
În acest context creşte rolul pe care justiţia
îl are în asigurarea climatului de securitate
europeană, în lupta împotriva marii
criminalităţi şi a infracţiunilor grave, rolul
măsurilor de protecţie faţă de martorii şi
colaboratorii justiţiei capătă noi dimensiuni,
aplicarea unor programe de protecţie a
martorilor în funcţie de pericolul la care
aceştia sunt supuşi devenind tot mai necesare
şi complexe, iar unităţile de protecţie a
martorilor din statele membre trebuie să-şi
sporească capacitatea de implementare a
programelor de protecţie şi disponibilitatea
către o colaborare cât mai largă.
Protecţia martorilor este o măsură generală
şi complexă, cu caracter procedural,
extraprocedural şi de politică penală prin
care se urmăreşte creşterea eficienţei acţiunii
de descoperire a infracţiunilor şi eficientizarea
reacţiei sociale de reprimare a lor,
în condiţii de protecţie şi siguranţă pentru
persoanele implicate în furnizarea de date şi
informaţii organelor judiciare .
Formele agresive ale criminalităţii organizate
- ca traficul de droguri, traficul de
persoane, traficul de arme şi maşini, spălarea
banilor, falsificarea de documente şi
monedă, corupţie, omor la comandă, etc. -
au determinat guvernele statelor să ia măsuri
concrete de luptă împotriva acestor
structuri, printre aceste măsuri numărânduse
şi cele legate de asigurarea protecţiei
internaţională în realizarea protecţiei martorilor, martorilor şi colaboratorilor justiţiei.
curs universitar, Editura Etna, 2008
56
Adrian-Augustin Bărascu, George Ţical,
Managementul protecţiei martorilor, curs
57 Raportul explicativ al Convenţiei civile privind
universitar, Editura Etna, 2007.
corupţia.
69

70
În aceste condiţii, utilizarea eficientă a
metodelor de investigaţie clasice s-a dovedit
a fi extrem de dificilă, astfel încât, adecvarea
strategiilor de combatere a infracţionalităţii
organizate a impus cu necesitate
adoptarea unor măsuri speciale, atât procedurale
cât şi extraprocedurale privind protecţia
martorilor.
Datoria de a depune mărturie implică
acum responsabilitatea statelor de a garanta
martorilor posibilitatea de a depune mărturie
fără a fi supuşi vreunui risc.
Protecţia martorilor poate fi definită ca
fiind obligaţia statului, de a pune la dispoziţie
un cadru legal şi instituţional, persoanelor
care oferă date sau informaţii organelor
judiciare cu privire la infracţiuni
grave, precum şi a membrilor săi de familie
cu scopul de a le proteja viaţa şi integritatea
fizică, atunci când acestea sunt ameninţate
ca urmare a colaborării cu structurile judiciare
sau de informaţii.
Scopul asigurării protecţiei martorilor şi
colaboratorilor justiţiei, constă în apărarea
vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii
acestora, valori care sunt ameninţate ca urmare
a deţinerii de către aceştia a unor informaţii
ori date cu privire la săvârşirea
unor infracţiuni grave, pe care le-au furnizat
sau au fost de acord să le furnizeze organelor
judiciare şi care au un rol determinant
în descoperirea infractorilor şi în soluţionarea
unor cauze aflate în lucru la aceste
organe.
Ţinând cont de nevoile practicii judiciare
moderne şi pentru a pune în cel mai
scurt timp la dispoziţia organelor judiciare
un instrument şi în acelaţi timp un mijloc
nou de lucru cu rolul de a asigura buna desfăşurare
a anchetelor în cazurile de mare
criminalitate şi a procesului penal, a fost
adoptată Legea 682 din 2002 privind protecţia
martorilor.
Fundamentarea acestui act normativ a
avut în vedere legislaţiile europene în materie,
necesitatea de adaptare la exigenţele
statului de drept a justiţiei, iar un alt obiectiv
al legii a fost acela de a completa instrumentele
de luptă împotriva marii criminalităţi
cu încă un instrument modern şi eficient.
Legea îşi propune asigurarea protecţiei
şi asistenţei ,,martorilor” a căror viaţă, integritate
corporală sau libertate este ameninţată
ca urmare a deţinerii de către aceştia a
unor informaţii ori date cu privire la săvârşirea
unor infracţiuni grave, pe care le-au
furnizat sau au fost de acord să le furnizeze
organelor judiciare şi care au un rol determinant
în descoperirea infracţiunilor şi în
soluţionarea unor cauze complexe.
Hotărârea nr.760 pentru aprobarea regulamentului
de aplicare a legii 682/2002
privind protecţia martorilor, cuprinde dispoziţii
generale, măsurile urgente, procedura
de includere a unei persoane în program,
măsurile de protecţie şi asistenţă,
protecţia martorilor aflaţi în stare de detenţie,
modalitatea de realizare a legăturii cu
martorul protejat, finanţare, gestiune, control
şi dispoziţii finale.
Importanţa acestui regulament este
aceea că asigură pentru prima dată instrumentele
de funcţionare concretă stabilite de
Legea privind protecţia martorilor din 2002.
„Programul de protecţie” reprezintă
măsurile de protecţie individuale, croite
după nevoia unui individ, care sunt, de
exemplu, cele descrise într-un memorandum
de acord, semnat de autorităţile responsabile
şi de martorii protejaţi sau colaboratorii
justiţiei.
Măsuri de protecţie sunt toate măsurile
individuale procedurale sau neprocedurale
destinate protejării martorilor sau colaboratorilor
justiţiei de orice intimidare şi/sau
consecinţe periculoase asupra deciziei de a
colabora cu justiţia.
Principalele obiective urmărite prin
aplicarea unui Program de protecţie martorilor
şi colaboratorilor justiţiei sunt:
-determinarea martorului să participe la
înfăptuirea justiţiei ştiind că este protejat pe
toată perioada existenţei stării de pericol;
-protejarea martorului faţă de orice fel
de ameninţare sau intimidare;
-asigurarea unor măsuri de protecţie
croite pe necesităţile fiecărui martor;

-degrevarea organelor judiciare de sarcina
protecţiei martorilor şi canalizarea
eforturilor acestora spre alte activităţi judiciare.
Când se doreşte introducerea unei persoane
în Programul de protecţie, este necesar
să se verifice dacă persoana se încadrează
în accepţiunea de ,,martor” al Legii
privind protecţia martorilor, iar datele sau
informaţiile pe care le-a furnizat sau urmează
să le furnizeze se referă la un anumit
gen de infracţiuni stabilite expres de lege.
Cu ocazia celei de-a 924-a întruniri a
reprezentanţilor miniştrilor, Comitetul de
Miniştri al Consiliului Europei a adoptat
Recomandarea (2005)9 privind protecţia
martorilor şi colaboratorilor justiţiei.
Această recomandare are la bază recunoaşterea
priorităţii Consiliului Europei 58 faţă
de protecţia martorilor şi colaboratorilor
justiţiei în lupta cu crima organizată şi terorismul
59 , conştientizarea faptului că protecţia
acestor categorii de persoane implică
confidenţialitate şi că eforturile trebuie canalizate
pentru luarea unor măsuri în a zădărnici
încercările de aflare a martorilor şi
colaboratorilor justiţiei, în special, în cazurile
de crimă organizată, incluzând organizaţiile
teroriste. Prin aceasta statele membre
sunt obligate să se ghideze atunci când îşi
formulează legislaţia internă şi când îşi revizuiesc
practica şi politica în domeniul
criminalităţii în funcţie de perspectiva şi
58 Rezolutia nr.1 privind Combaterea Terorismului
Internaţional, aprobată de cea de-a 24-a Conferinţă a
Comitetului de Miniştri de Justiţie din Europa
(Moscova 4-5 octombrie 2001), Comitetul de Miniştri
a fost invitat să adopte în procedură de urgenţă toate
măsurile normative necesare pentru a ajuta statele să
prevină, să depisteze, să condamne şi să pedepsească
actele de terorism, cum ar fi protejarea martorilor şi
a altor categorii de persoane ce participă la
proceduri în care sunt implicate persoane acuzate de
acte de terorism.
59 Rezoluţia nr.1 privind Combaterea Terorismului,
aprobată de cea de-a 25-a Conferinţă a Comitetului de
Miniştri de Justiţie din Europa (9-10 octombrie 2003),
Comitetul de Miniştri a fost invitat să deruleze fără
nici un fel de amânare procedurile destinate adoptarii
instrumentelor internaţionale relevante protejării
martorilor şi colaboratorilor justiţiei.
71
măsurile stabilite de recomandarea privind
protecţia martorilor şi colaboratorilor justiţiei
şi în acelaşi timp să se asigure că publicitatea
necesară acestor principii şi măsuri
este transmisă tuturor organismelor interesate,
cum ar fi organismele judiciare, autorităţile
de investigaţie şi judecată, asociaţiile
barourilor şi instituţiilor sociale de profil.
De regulă, infracţiunile se săvârşesc fără
a lăsa vreo urmă despre împrejurările în
care s-au comis şi despre persoana făptuitorului.
În cele mai multe situaţii, singurele
date pe care organele judiciare le pot afla se
datorează unor persoane (martori), care întâmplător
au asistat la săvârşirea infracţiunilor
şi au dobândit prin propriile lor simţuri,
în afara procesului penal, fapte sau împrejurări
de natură să servească la aflarea
adevărului60.
În a doua jumătate a secolului XVIII,
sistemele de drept ale statelor Europei şi ale
S.U.A au consacrat declaraţiile de martori
ca un mijloc de probă de drept comun; o
atare consacrare a constituit un salt calitativ
în justiţia penală. 61 Astăzi aproape că nu
există proces penal în care instituţia probei
cu martori să nu fie prezentă.
Cu ocazia săvârşirii unei infracţiuni,
sunt lezate anumite valori sociale apărate de
norme penale care conduc spre un ,,conflict
de drept penal substanţial care generează un
raport juridic de drept penal’’. 62 Declaraţiile
martorilor fac parte din mijloacele de
probă prin care se constată elemente de fapt
ce pot servi ca probă. Martorul în sine nu
este un mijloc de probă, au acest caracter
numai declaraţiile lui în măsura în care
concură la rezolvarea cauzei.
Dată fiind importanţa care se atribuie
probei cu martori, în special în procesul pe-
60
Rodica Mihaela Stănoiu, Vintilă Dongoroz şi
colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului de
procedură penală român, Partea generală, vol. I,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975, p. 200.
61 Ioan Doltu şi colectiv-Martorul în procesul penal,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pag.56
62 Mihai Apetrei, Drept procesual penal, partea
generală, Ed. Oscar Print, pag.76.

nal unde proba cu martori constituie regula,
dar ţinând cont şi de vechimea acestui mijloc
de probă, nu întâmplător, martorii sunt
consideraţi „ochii şi urechile justiţiei”. 63
Calitatea de martor incumbă anumite
drepturi şi obligaţii. La capitolul drepturi,
martorului i se pot înscrie următoarele :
protecţia legii 64 împotriva violenţelor şi
ameninţărilor ce s-ar putea exercita asupra
sa în vederea obţinerii de declaraţii; dreptul
de a cere consemnarea declaraţiei date aşa
cum o consideră reală şi de a refuza răspunsul
la întrebări care nu au legătură cu cauza;
drepturi de natură patrimonială cu referire
la cheltuielile judiciare 65 .
Obligaţiile martorului privesc următoarele
aspecte: de a se prezenta la organele
judiciare atunci când este chemat;.de a depune
mărturie; relatarea adevărului.
S-a ajuns la concluzia că măsurile clasice
procedurale de protecţie a martorilor
nu mai sunt eficiente, fiind necesare noi
forme de protecţie, adaptate la noile condiţii
de agresivitate a infractorilor, care să se
interpună între martor şi infractor şi care să
facă posibilă folosirea declaraţiilor martorului
în acuzarea autorilor de infracţiuni.
Pe măsură ce societatea a evoluat, au
apărut probleme noi şi concepţiile cu privire
la drepturile la protecţie a martorilor şi
colaboratorilor justiţiei au suferit importante
corective. A apărut necesitatea de a
lua măsuri pentru apărarea acestor drepturi
din partea statelor, în baza unor prezumţii
că statul acţionează ca exponent şi reprezentant
al bunei desfăşurări a actului de
justiţie.
Apariţia de puţin timp a acestei instituţii
a creat pentru martori, colaboratorii justiţiei,
membrii lor de familie sau persoanele
de care aceştia se găsesc legaţi afectiv, un
nou drept şi anume dreptul la protecţie din
partea statului.
Justiţia trebuie să vină în întâmpinarea
acestor represalii, răspunzând cerinţelor
martorului a cărui mărturie este crucială
pentru aflarea adevărului.
România deţine în prezent legislaţia în
domeniul protecţiei martorilor şi a persoanelor
care cooperează cu organele judiciare,
are dezvoltată capacitatea instituţională necesară
punerii în aplicare a prevederilor legale
pentru protejarea martorilor 66 .
Avantajul că de protecţia martorului se
ocupă o instituţie specializată în acest domeniu,
oferă celor implicaţi în activitatea
de cercetare sau urmărire penală posibilitatea
de a se concentra pe priorităţile activităţilor
ce decurg din cauzele în lucru, fiind
degrevaţi de o sarcină importantă şi anume
protecţia persoanei dispuse să colaboreze.
România a adoptat sistemul mixt, legiuitorul
român resimţind nevoia ca alături de
Programul de protecţie a martorilor introdus
prin Legea nr.682/2002, să reglementeze
în Codul de procedură penală modalităţi
specifice de protecţie a martorilor în
faţa organelor judiciare, dând astfel concreteţe
şi substanţă principiilor enunţate în
legea specială.
Oficiul exercită atribuţiile ce îi revin din
actele normative în vigoare, cu privire la
coordonarea activităţii unităţilor Inspectoratului
General al Poliţiei Române care
participă la realizarea Programului Naţional
de Protecţie a Martorilor.
Activitatea desfăşurată de către
O.N.P.M. se poate subdivide în trei categorii,
astfel: activităţi legate de admiterea în
programul de protecţie; activităţi privind
implementarea măsurilor de protecţie şi
asistenţă şi activităţi suplimentare, necesare
bunei desfăşurări a oficiului.
Prin cele două activităţi desfăşurate,
respectiv de protecţie şi de asistenţă, Oficiul
Naţional pentru Protecţia Martorilor
devine, astfel o instituţie necesară, atât justiţiei
cât şi cetăţeanului care, potrivit legilor
63
J.Bentham, Traite des preuves
judiciares,Ed.Bassage freres,Paris,1823,vol.I,p.93
64 Art.68, Cod procedură penală.
65 Art.190, Cod procedură penală
72
66 Adrian-Augustin Bărăscu, Teză de doctorat ,, Legea
privind protecţia martorilor instrument eficient de
luptă împotriva marii criminalităţi, Academia de
poliţie A.I.Cuza

în vigoare este obligat să-şi aducă contribuţia
la probarea unor fapte deosebit de grave
dacă avem în vedere obligaţiile martorului.
Pentru o mai bună şi eficientă strategie
de luptă în combaterea crimei organizate,
instituţia protecţiei martorilor trebuie angrenată
într-un procent mai mare în soluţionarea
cauzelor complexe a căror rezolvare
depind de utilizarea martorilor sau colaboratorilor.
În sprijinul acestei ipoteze se găsesc următoarele
argumente:
-încurajarea martorilor şi a colaboratorilor
la cooperare, cunoscând faptul că pot
beneficia de avantajele unui Program de
protecţie a martorilor consider că este
oportună în atigerea scopurilor propuse în
combaterea acestui fenomen şi menţinerea
lui în cote acceptabile.
-conştientizarea faptului că acest instrument
de luptă împotriva marii criminalităţi
a fost creat tocmai ca o reacţie de răspuns
la provocările grupurilor de infractori
provenind din această sferă periculoasă
pentru societate, că acest mod de înfăptuire
a justiţiei penale în domeniul crimei organizate
a fost impus ca o metodă de succes a
statelor care l-au aplicat în elaborarea strategiilor
de combatere a infracţionalităţii
grave, că strategiile Uniunii Europene în
materie recomandă aplicarea unor programe
de protecţie a martorilor.
-paleta largă de persoane care pot fi
preluate în Programul de protecţie şi care
pot cotribui la soluţionarea unor cauze de
crimă organizată, prin declaraţii sau informaţii
oferite organelor judiciare. Aici regăsim
martori, victime-martori, informatori,
experţi, investigatori acoperiţi, membrii de
familie sau persoane de care aceştia sunt
legaţi afectiv; aceste persoane se pot afla în
libertate sau în detenţie şi pot fi cetăţeni
români sau străini.
-avantajul că de protecţia martorului se
ocupă o instituţie specializată în acest domeniu,
cei implicaţi în activitatea de cercetare
sau urmărire penală putându-se concentra
pe prioritatea activităţilor ce decurg
din cauzele în lucru, fiind degrevaţi de o
73
sarcină importantă şi anume protecţia persoanei
dispuse să colaboreze. La aceasta se
adaugă faptul că nu s-ar putea asigura o
protecţie reală şi calificată pliată pe necesităţile
martorului decât printr-un program de
protecţie.
-pârghiile pe care legea privind protecţia
martorilor le deţine în a deveni atractive
pentru martor în convigerea acestuia de a
accepta colaborarea cu organele judiciare,
respectiv măsuri de protecţie ce se pot dispune
gradual în funcţie de situaţia impusă
în fiecare moment, 24 de ore din 24, aplicarea
măsurilor de asistenţă ceea ce conferă
martorului o stare de siguranţă şi de confort
psihic faţă de colaborarea desfăşurată. Tot
în acest sens se poate încadra şi faptul că
programul de protecţie continuă, atunci
când se impune, şi după ce martorul a terminat
afacerile judiciare.
-Programul de protecţie a martorilor trebuie
să se impună în activitatea curentă a
celor implicati în combaterea marii criminalităţi
ca un instrument facil de rezolvare a
unor cauze complexe şi cu un grad ridicat
de gravitate, care nu se pot rezolva fără utilizarea
unor declaraţii sau informaţii provenind
de la persoane care refuză colaborarea
judiciară datorită ameninţărilor sau intimidărilor
la care sunt supuşi ei sau alte persoane
apropiate, din partea unor persoane
interesate în blocarea înfăptuirii justiţiei.
Atunci când se organizează protecţia
martorilor, pentru a promova obiectivitatea
şi pentru a evita unele acuzaţii conform cărora
politiştii ar exercita oarecare influenţă
asupra acestora, trebuie întotdeauna avut în
vedere că astfel de măsuri sa fie
incredinţate unor poliţisti care nu sunt implicaţi
direct în cazul respectiv.
„Programul de protecţie” reprezintă măsurile
de protecţie individuale, croite după
nevoia unui individ, care sunt, de exemplu,
cele descrise într-un memorandum de
acord, semnat de autorităţile responsabile şi
de martorii protejaţi sau colaboratorii justiţiei.
Măsuri de protecţie sunt toate măsurile
individuale procedurale sau neprocedurale
destinate protejării martorilor sau colabo-

atorilor justiţiei de orice intimidare şi/sau
consecinţe periculoase asupra deciziei de a
colabora cu justiţia.
Cooperarea internaţională în domeniul
protecţiei martorilor se impune pe zi ce
trece ca un deziderat al unitaţilor specializate
în acest domeniu datorat eficientizării
metodelor de lucru pentru asigurarea unei
protecţii depline a martorilor aflaţi în programe
de protecţie.
Statutul acestor persoane este dificil prin
simpla apartenenţă la un Program de protecţie,
iar atunci când este relocat pe teritoriul
altui stat, dificultatea devine mai mare.
Martorii protejaţi pe teritoriul altui stat întâlnesc
bariere de limbă, cultură şi de integrare.
Uneori martorul protejat în acest mod
este însoţit de către familie, care este compusă
şi din minori. Rolul unui program de
protecţie, pe lângă cel de protecţie efectivă,
este şi acela de a-l ajuta pe martor să se integreze
social, de a-l sprijini în găsirea unui
loc de muncă şi a-l consilia pentru a trece
cât mai uşor peste dificultăţile statutului de
martor protejat, care are o componentă restrictivă
şi-i îngrădeşte acestuia o serie de
drepturi şi libertăţi.
Programele de protecţie a martorilor
sunt programe croite după necesităţile particulare
ale martorilor, acestea
diferenţiindu-se în funcţie de timpul aplicării
( înaintea procesului penal sau după procesul
penal) şi complexitatea cazurilor în
care se impune protecţie.
Măsurile extraprocedurale de protecţie
şi asistenţă pot contribui la menţinerea bunăstării
(prin aplicarea măsurii acordării
unui venit până la găsirii unui loc de
muncă) unui martor sau familiei acestuia, a
securităţii prin schimbarea domiciliului
(relocare internă sau internaţională) şi acolo
unde legislaţia permite schimbarea identităţii
martorului.
În combinaţie cu prevederile legale ce
priveşte reducerea pedepselor pentru suspecţii
care cooperează cu autorităţile judiciare
în vederea condamnării coinculpaţilor,
aplicarea programelor de protecţie care includ
şi măsuri extraprocedurale, este de
asemenea considerată ca o măsură foarte
eficientă în lupta împotriva grupărilor teroriste.
Această formă de protecţie cunoscută şi
sub denumirea de ,,protecţie poliţienească’’
sau ,,preventivă’’ şi care presupune, în general,
utilizarea de mijloace mai puţin economicoase,
este întâlnită în toate sistemele
juridice care cunosc programe
extraprocedurale, dar uneori şi în celelalte
sisteme în care în care nu există decât dispoziţii
procedurale, fiind impusă de Ministerul
Public în toate procesele şi în toate cazurile.
67
Măsurile de protecţie extraprocedurale
care au ca scop protejarea securităţii fizice
sunt de importanţă deosebită, ele putând fi
puse în practică de unităţile de poliţie care
instrumentează cauza până la preluarea
martorului de către Oficiul Naţional pentru
Protecţia Martorilor în Programul de protecţie.
Consiliul Europei recomandă statelor
membre să aplice măsuri de protecţie
extraprocedurale asigurate de poliţie, inclusiv
schimbarea identităţii, a locului de domiciliu,
asistenţă şi găsirea unui loc de
muncă şi protecţie fizică. 68
În cadrul Protocolului de protecţie încheiat
între martorul protejat pe de o parte
şi Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor
pe de altă parte, sunt stipulate drepturile
şi obligaţiile celor două părţi. Printre
aceste drepturi şi obligaţii fiind regăsite şi o
serie de măsuri de protecţie de natură
extraprocedurală, menite să asigure o eficienţă
sporită a siguranţei martorului, în
funcţie de gradul de pericol în care se găseşte
martorul sau cei apropiaţi acestuia,
sau a unei faze de aplicare a Programului de
protecţie determinate de analiza riscurilor la
care ar putea fi expusă persoana aflată în
protecţie.
67 Gheorghiţă Mateuţ - Protecţia martorilor-
Utilizarea martorilor anonimi în faţa organelor
procesului penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003
pag. 238
68 Recomandarea Consiliul.Europei. R(97)13, art.14
şi art.15
74

Măsurile extraprocedurale de protecţie,
pot fi aplicate atât în perioada
premergatoare includerii unei persoane în
Programul de protecţie, cât şi ulterior aplicării
Programului de protecţie, din faza de
început sau pe parcursul derulării acestui
Program.
Măsurile extraprocedurale (de protecţie
şi de asistenţă) pot fi prevăzute singure sau
cumulat în cadrul schemei de sprijin,
schemă croită în fucţie de necesităţile particulare
ale fiecărei persoane incluse în Program,
pe care Oficiul Naţional pentru Protecţia
Martorilor o pune în aplicare pe parcursul
desfăşurării Programului de protecţie.
Aceste măsuri căpătând o caracteristică
dinamică în funcţie de evoluţia anumitor
parametri dictaţi de starea de pericol sau
anumite cerinţe apărute în viaţa martorului
protejat 69 .
Unele măsuri de protecţie
extraprocedurale necesită o justificare specială,
pentru că sunt foarte costisitoare şi
pot avea un impact puternic asupra vieţii
cotidiene ale martorului sau familiei acestuia
(schimbarea domiciliului, a identităţii,
sau schimbarea înfăţişării).
Pentru justificarea unor asemenea măsuri
de protecţie şi pentru ca un martor să
fie eligibil vis-a-vis de aplicarea acestor
măsuri, trebuie ca viaţa sau securitatea fizică
a acestuia să fie grav ameninţată.
S-a stabilit până acum că structurile de
protecţie a martorilor din ţările în care
această activitate a înregistrat o anumită
experienţă, obţin rezultate deosebite în înfăptuirea
actului de justiţie, ducând la descoperirea
de reţele organizate în special din
sfera corupţiei, traficului de droguri, infracţiunilor
de spălare a banilor, crimei organizate,
precum şi a celor comise cu violenţe
deosebite sau cauzatoare de pagube
mari, de multe ori această activitate fiind
mai eficientă decât alte instituţii precum ar
fi cea de investigator acoperit.
Din analiza criteriilor recomandate de
Consiliul Europei privind obţinerea calităţii
de martor protejat printr-un program de
protecţie, se desprinde concluzia că obţinerea
acestui statut de catre un martor sau
colaborator al justiţiei nu este unul aleatoriu,
determinat doar de încadrarea acestuia
în criteriile generale de admisibilitate, ci
analiza profundă a celor abilitaţi cu acordarea
calităţii de protecţie vis-a-vis de importanta
cauzei judiciare şi de calităţile psihojudiciare
ale persoanei vizate. Libertatea,
securitatea şi justiţia sunt considerate valori
fundamentale şi constituie componente de
bază ale modelului european de societate
modernă. În lupta împotriva crimei organizate,
România a avut şi are drept reper
standardele europene, menite să întărească
capacităţile de luptă împotriva crimei organizate.
Plecând de la necesitatea combaterii fenomenului
de crimă organizată şi ralierii
României la standardele europene în domeniu
au fost adoptate o serie de acte normative,
care s-au transformat în tot atâtea instrumente
de luptă împotriva acestui fenomen.
Pentru protecţia martorilor, Consiliul
Europei solicită statelor membre să acţioneze
în lumina următoarelor linii directoare
70 :
-,,martor”, în sensul deciziei, este acea
persoană care deţine informaţii considerate
ca fiind importante de organele abilitate şi
implicate în derularea unei proceduri penale
şi care, în cazul transmiterii lor, pot duce la
punerea acestei persoane în pericol;
-aceşti martori trebuie protejaţi în faţa
oricărei forme directe sau indirecte de ameninţare,
punerea sub presiune sau hărţuire;
asigurarea unei protecţii corespunzătoare
martorilor înainte, în timpul procesului şi
după încheierea acestuia; dacă este necesar,
protecţia trebuie asigurată şi pentru părinţi,
69 Adrian-Augustin Bărăscu, George Ţical,
Managementul protecţiei martorilor, Editura Etna,
Bucureşti- 2007
70 Decizia cadru a Consiliului Europei cu privire la
protecţia martorilor în cadrul combaterii criminalităţii
internaţionale din 23.11.2005
75

copii sau persoane apropiate martorilor;
În aceste condiţii, utilizarea eficientă a
metodelor de investigaţie clasice s-a dovedit
a fi extrem de dificilă, astfel încât, adecvarea
strategiilor de combatere a infracţionalităţii
organizate a impus cu necesitate
adoptarea unor măsuri speciale de protecţie,
atât procedurale cât şi extraprocedurale privind
protecţia martorilor.
Prin această prismă, abordarea
conceptului de protecţie a martorilor, ca instrument
eficient de combatere a marii infracţionalităţi
îşi găseşte argumentaţia în
implementarea acestuia în practica şi legislaţia
judiciară românească fiind de natură să
impulsioneze rezolvarea unor cauze judiciare
complexe, vizând infracţiuni grave, şi
eficientizarea în perspectivă a luptei împotriva
marii criminalităţi, oferind organelor
judiciare româneşti o pârghie şi un instrument
nou, capabil să ducă la deblocarea
procedurilor clasice de tragere la răspundere
a infractorilor, datorate intimidării
martorilor şi colaboratorilor justiţiei.
BIBLIOGRAFIE
-Codul de procedură penală al României
-Legea 682 din 2002 privind protecţia martorilor
-H.G. 760 din 2004 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii 682 din 2002
privind protecţia martorilor
- Recomandarea Consiliul.Europei. R(97)13, privind protecţia martorilor şi
colaboratorilor justiţiei
- Rezoluţia nr.1 privind Combaterea Terorismului, aprobată de cea de-a 25-a Conferinţă
a Comitetului de Miniştri de Justiţie din Europa (9-10 octombrie 2003)
- Decizia cadru a Consiliului Europei cu privire la protecţia martorilor în cadrul
combaterii criminalităţii internaţionale din 23.11.2005
- J.Bentham, Traite des preuves judiciares, Ed.Bassage freres, Paris,1823
-Rodica Mihaela Stănoiu, Vintilă Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului
de procedură penală român, Partea generală, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1975
-Ioan Doltu şi colectiv-Martorul în procesul penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004
-Mihai Apetrei, Drept procesual penal, partea generală, Ed. Oscar Print
-Gheorghiţă Mateuţ - Protecţia martorilor-Utilizarea martorilor anonimi în faţa
organelor procesului penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003
-Adrian-Augustin Bărascu, George Ţical, Managementul protecţiei martorilor, curs
universitar, Editura Etna, 2007.
-Adrian-Augustin Bărascu, Cooperarea internaţională în realizarea protecţiei martorilor,
curs universitar, Editura Etna, 2008
76

CEA MAI DEZVOLTATĂ ŢARĂ DIN LUME - VICTIMA ACŢIUNII
CONJUGATE A ORGANIZAŢIILOR CRIMINALE DIN EUROPA ŞI
AMERICA LATINĂ – STATELE UNITE ALE AMERICII
Lect. univ. dr. PINTILIE LIGIA
Lect. univ. dr. TOMA RUS
Academia de Poliţie „A. I. Cuza”
Insp. POPESCU CIPRIAN- ofiţer operativ BCCO Bucureşti
The United States of America with a population of 330.365.697 people, an P.I.B. of
12.438.873 dollars and a national wage of 37.352 dollars per citizen, is the most complex
country from the point of view of the presence criminal organization and the spectrum of
their activites.
Statele Unite ale Americii, cu o populaţie
de 300.365.697 locuitori, un P.I.B. de
12.438.873 dolari şi un venit naţional pe
cap de locuitor de 37.352 dolari, este ţara
cea mai eterogenă din punct de vedere al
prezenţei grupărilor criminale şi al spectrului
activităţilor desfăşurate de acestea 71 .
Astfel, pe lângă Cosa Nostra americană,
organizaţie autohtonă tipic mafiotă, în SUA
acţionează în strânsă legătură cu aceasta,
Cosa Nostra siciliana, Camorra napolitană,
'NDRAGHETA calabreză şi Corona Sacra
Unita, la care se adaugă triadele chinezeşti,
Yakuza japoneză, cartelurile columbiene,
bandele criminale ruseşti, vietnameze, coreene,
cambodgiene, laoţiene, jamaicane etc.
Organizaţiile mafiote italiene şi-au constituit
în SUA filiale ale căror reţele operează
în Canada, America de Sud, Australia
şi Europa, contând pe un număr impresionant
de afiliaţi, concentraţi cu deosebire în
zona nord-estică a ţării, în Florida, California
şi Midwest 72 .
Dintre sindicatele organizaţiilor criminale
asiatice, triadele chinezeşti şi Yakuza
Japoneză par a fi cele mai agresive. La rândul
lor, grupările criminale ruse şi
euroasiatice constituie un factor din ce în ce
mai ameninţător pe scena marii criminali-
tăţi din SUA, dată fiind rata impresionantă
de expansiune a acestora şi paleta largă de
activităţi ilegale în care sunt implicate.
Cea mai importantă organizaţie criminală,
cu tradiţie în SUA, rămâne însă Cosa
Nostra Americană.
COSA NOSTRA AMERICANĂ. Organizaţia
mafiotă Cosa Nostra americană
este un produs al mafiei siciliene, care a reuşit
să penetreze în SUA la începutul secolului
trecut. Cele două organizaţii sunt unite
prin legături de familie, interese sociale şi
economice.
Structura organizaţiei nord-americane
urmează linia paternă a celei siciliene şi se
crede că, la rândul ei, Cosa Nostra siciliană
a preluat unele idei de la omoloaga sa de
peste Atlantic, cel puţin în privinţa înfiinţării
„comisiei”, organul superior de conducere.
Prin urmare, structura organizaţiei
este piramidală, strict ierarhică, organul superior
fiind „comisia” care are rolul de a
apăra interesele generale ale Cosei Nostra,
de a realiza contacte şi înţelegeri cu alte
structuri criminale de a media conflictele
interne dintre familii şi de a le coordona
activitatea 73 . „Comisia” a fost creată în
1931 de Salvatore Lucania, cunoscut şi sub
numele de Lucky Luciano, care a reuşit la
71 Cartea Albă a Crimei Organizate şi Corupţiei,
op.cit.,pag.59.
73 Cartea Albă a Crimei Organizate şi Corupţiei, op.cit.
72 Albu Petru – op. cit. ,pag.147 şi urm.
,pag.60.
77

timpul respectiv să reunească şefii a 24-25
de familii mafiote.
Printre rangurile organizaţiei se numără
cel de „capo” sau „don” care desemnează
şeful unei familii, al cărui rol se aseamănă
mai mult cu cel al unui preşedinte de companie
multinaţională, cel puţin în ceea ce
priveşte veniturile şi cheltuielile. Şeful unei
familii importante cheltuieşte anual milioane
de dolari din fondurile organizaţiei,
care include plata contabililor, experţilor
fiscali, oamenilor de afaceri, avocaţilor,
specialiştilor în telecomunicaţii şi electronică
etc.
În cadrul familiilor îşi desfăşoară activitatea
„oamenii de onoare” care răspund
de iniţierea a 10-30 „asociaţi”. Operaţiunile
propriu-zise ale organizaţiei sunt desfăşurate
de circa l .300 muncitori sau „oameni
nasture”, grupaţi în 25 de familii, răspândite
pe întreg teritoriul SUA. Există, sau cel puţin
au existat, ceremonii de iniţiere, în care
numai persoanele de naţionalitate italiană,
de regulă originare din sudul Italiei, erau
admise în familiile mafiote nord-americane.
Dintre familiile organizaţiei Cosa Nostra
americană, cele din zona New York sunt
considerate ca fiind cele mai organizate şi
cele mai influente. Acestea sunt: Gambino,
Colombo, Bonanno, Genovese şi Lucchese.
Potrivit datelor furnizate de F.B.I., familiile
mafiote nord-americane acţionează în New
England, Chicago, Cleveland, Denver, Detroit,
Kansas-City, Los Angeles, Milwakee,
Philadelphia, Pittsburg, Rochestar, St. Louis,
Buffalo, San Francisco, San Jose,
Tampa, Tucson etc.
Ca şi cea siciliană, organizaţia mafiotă
nord-americană este angrenată în întreg
spectrul de activităţi specifice crimei organizate,
de la speculă, controlul prostituţiei şi
al jocurilor de noroc, până la traficul de
droguri ş spălarea banilor.
Pentru protejarea „afacerilor” sale, Cosa
Nostra americană apelează la resortul intimidării
şi al corupţiei, reuşind astfel să domine
mai multe sindicate muncitoreşti şi să
le determine să o sprijine în acţiuni, cum
sunt cele din domeniul cărăuşiei, construcţiilor,
colectării de deşeuri, administrării reziduurilor
toxice, desfacerii benzinei, închirierii
de autoturisme etc.
Marile familii realizează, de asemenea,
profituri de pe urma altor organizaţii criminale
care acţionează pe teritoriul lor, cotizând
pentru aşa-zisa îngăduinţă şi protecţie.
Astfel, Cosa Nostra americană acţionează
în sprijinul operaţiunilor desfăşurate în tară
de organizaţiile criminale italiene şi menţine
legături internaţionale cu alte structuri
mafiote, în special în domeniul spălării banilor
murdari. În afara legăturilor cu mafia
italiană, Cosa Nostra are contacte mai
strânse şi înţelegeri cu mafia rusă cu ale căror
activităţi infracţionale se interferează tot
mai mult în ultimul timp.
Cu ocazia unei şedinţe a Congresului
SUA, în octombrie 1997, criminalitatea organizată
a fost considerată o ameninţare la
adresa securităţii naţionale. Louis FREEH,
director la FBI la acel moment, declara că
organizaţiile criminale sunt deosebit de periculoase,
căci ele îşi folosesc „competenţele”
tot mai specializate, în domeniul informativ,
folosind tehnici de codare şi
structuri de spălare a banilor pentru sute de
milioane de dolari. Convingerea sa este că
grupurile criminale organizate, care operează
în S.U.A., vin din Rusia, Europa
Centrală şi Orientală, Asia, Africa, ş.a.
Dezbaterile au evidenţiat legăturile crescânde
între Mafia Siciliana şi grupările criminale
din alte ţări 74 .
Cu prilejul prezentării, la 28 mai 1998, a
Planului strategic împotriva criminalităţii
organizate internaţionale, preşedintele american
Bill Clinton aprecia că, datorită legislaţiilor
diferenţiate ale statelor, poliţiile
naţionale întâmpină greutăţi în cadrul cooperării
(extrădarea infractorilor, deschiderea
conturilor suspecte), în plus posibilităţile
tehnice şi de personal ale acestora sunt de
25 de ori mai mici decât ale organizaţiilor
criminale cu care se confruntă.
Potrivit unei statistici, americanii cheltuiesc
anual 45-48 miliarde dolari pe stupefiante,
23 de miliarde pe casete video pirat
şi programe pe calculator, un miliard pe
74 Pitulescu Ion- op.cit. ,pag. 94.
78

autoturisme furate şi de contrabandă, iar
Mafia internaţională este implicată anual în
activităţile de spălare a banilor murdari de
peste 100 miliarde dolari şi fraude fiscale
de peste 30 miliarde dolari.
Evident, că activităţile criminale organizate
au preocupat în mare măsură şi organismele
de stat cu atribuţii în combaterea
criminalităţii. În acest sens, F.B.I. a elaborat
un program privind crima organizată, în
care sunt definite direcţiile principale ale
muncii de investigaţii şi scopul acestora. De
asemenea, a fost înfiinţată o unitate specială
pentru combaterea sindicatelor criminale
periculoase, cum ar fi de pildă mafia rusă.
Încă din 1970, Congresul SUA a adoptat
Legea „RICO” privind combaterea influenţei
şi acţiunilor de corupţie desfăşurate de
organizaţiile criminale, în special Cosa
Nostra americană. Printre prevederile sale,
legea permite confiscarea bunurilor obţinute
prin activităţi ilegale şi condamnarea
şefilor familiilor mafiote cu pedepse dintre
cele mai aspre.
În baza acestei legi, începând cu anul
1981, au fost capturaţi, judecaţi şi condamnaţi
numeroşi şefi, subşefi, consilieri, locotenenţi,
soldaţi ai familiilor mafiote, printre care
menţionăm: Vittorio Amuso, şeful familiei
Lucchese; Carmine Persico (Şarpele) şi Victor
Brena (Micul Vie), din familia Colombo; John
Gutti, cu locotenenţii săi James Failla (Jimmy
Brown) şi Joseph Corrao (Butch), precum şi
consilierul Frank Lo Cascio, din familia
Gambino. John Gutti şi Frank Lo Cascio au
fost găsiţi vinovaţi de omucidere şi trafic de
droguri, fiind condamnaţi, la 23 iunie 1992, cu
închisoare pe viaţă.
Mai trebuie adăugat că serviciile secrete
americane însărcinate cu combaterea marii
criminalităţi acţionează intens şi extrem de
abil în domeniu 75 .
BANDELE DE MOTOCICLIŞTI
aflate în afara legii reprezintă o ameninţare
serioasă la adresa societăţii, în care s-au
implantat prin violenţă, intimidare, iar pentru
faptul că servesc aproape toate formele
de criminalitate, aceste organizaţii ocupă un
loc aparte în rândul principalelor grupări
criminale. Atunci când se evocă fenomenul
de crimă organizată, prima imagine care ne
vine în minte este aceea a unui „naş” din
Costa Nostra. Ne apar în faţă, de asemenea,
tatuajele colorate ale unui Jakuza japonez
sau umbra misterioasă a unui chinez din triade.
Însă această primă imagine nu este,
fără îndoială, cea a unui motociclist îmbrăcat
în haine de piele, purtând insigne morbide
pe spate. Chiar dacă se cunoaşte vag
faptul că unii dintre ei fac parte din bande
sălbatice, o astfel de imagine ne duce cu
gândul mai degrabă la o violenţă de stradă
în ţinută folclorică.
Au nume ciudate: Bandidos, Păgânii,
Adepţii lui Satan, Mongolii, Rebelii, Fii
Tăcerii, Duzina Murdară, Îngerii Iadului etc.
şi merg cel puţin câte doi pe motociclete.
Folclorul vestimentar îşi are importanţa sa şi
nu reprezintă decât o parte integrantă a unei
realităţi total diferite şi extrem de
neliniştitoare. De când există aceste bande,
în S.U.A. au fost înregistrate multe bătăi
soldate cu numeroşi morţi, în Europa se
desfăşoară o luptă pentru câştigarea de
teritorii, care durează de mai mulţi ani şi în
care s-au folosit mijloace tehnice uimitoare
(inclusiv un lansator de rachete care a ucis
20 de oameni şi a rănit alţi 100). Această
problemă se află de multă vreme în atenţia
autorităţilor de poliţie din S.U.A. şi Canada,
precum şi a INTERPOL care a lansat proiectul
„Rockers” în anul 1991, prin care se
urmăreşte sprijinirea statelor membre în găsirea
celor mai adecvate mijloace de combatere
a crimei organizate săvârşite de bandele
de motociclişti. Proiectul „Rockers”
este coordonat de grupul „Crima organizată”
al Secretariatului General al OIPC Interpol 76 .
Specialiştii în domeniu au concluzionat
faptul că bandele de motociclişti reprezintă o
ameninţare criminală ce trebuie urmărită cu
mare atenţie. Subiectul este oarecum delicat,
întrucât aceste bande, mai agresive decât cei
care îşi dezvăluie adevărata activitate, se
bucură de îngăduinţă în rândul opiniei publice,
75 Albu Petru –op. cit. ,pag.146 şi urm.
76 Francois Hant- „Crima organizată pe două roţibandele
de motociclişti”, Interpol Revue, 1996.
79

care priveşte cu complicitate revolta lor
împotriva societăţii. Bandele de motociclişti
dispun de reţele şi „relaţii”, iar autorităţile
locale le privesc adesea cu îngăduinţă, din
cauza consecinţelor în plan financiar ale
manifestaţiilor organizate de acestea. Şi asta
cu atât mai mult cu cât bandele sunt deseori
experte în domeniul relaţiilor publice. Trebuie
însă să se înţeleagă bine că există o mare
diferenţă între comportamentul seducător şi
realitatea manifestărilor.
Lucrurile au început în Statele Unite,
chiar după cel de-al II-lea Război Mondial.
Mii de foşti combatanţi s-au întors acasă.
Unii dintre aceştia, în special cei din armata
aerului, care suportau cu greutate plictiseala
de după război şi erau incapabili să se
adapteze vieţii civile, doreau să retrăiască
momentele de maximă tensiune şi aventură.
Remediul: să cutreiere drumurile la întâmplare
pe motociclete „Harley Davidson” sau
„Indian”, pentru a trăi aventura într-un spirit
de camaraderie şi dispreţ faţă de lege. La
început, aceşti motociclişti se asociau în
vederea organizării de chefuri, scandaluri,
manifestări zgomotoase şi mai puţin pentru
săvârşirea de activităţi infracţionale propriu-zise.
De altfel, ei înşişi se comparau cu
nişte „desperados”, trăind în tradiţia Vestului
Sălbatic. Aceste prime bande se numeau
„Luptătorii alcoolului” şi POBOB
(„Ticăloşii înfuriaţi din Bloomington”),
strămoşii direcţi ai „Îngerilor Iadului” sau
ai „Comandourilor de pe strada Market” din
San Francisco. După grava perturbare a liniştii
publice provocată de Hallister în California
la data de 4 iulie 1947, ziua sărbătorii
naţionale a S.U.A., totul s-a schimbat în
lumea motocicliştilor. Hallister îşi organiza
competiţia anuală de escaladă cu motocicleta,
iar Asociaţia Motociclistă Americană
(AMA) patrona un „turneu al nomazilor” în
California care urma să se încheie în oraş.
S-au adunat peste 4000 de motociclişti,
străzile erau pline de sticle goale de bere şi
resturi de toate felurile, „Luptătorii alcoolului”
şi „Ticăloşii înfuriaţi din Bloomington”
şi-au pornit cursele de viteză pe străzi
şi au început scandalurile. Doi turbulenţi au
fost reţinuţi şi închişi. „Ticăloşii înfuriaţi
din Bloomington” au devenit ameninţători
cerând eliberarea acestora. Poliţia a refuzat.
Acesta a fost momentul declanşării unei violenţe
greu de imaginat, căreia poliţiştii nu
i-au putut face faţă. În ciuda echipei de întărire
formată din 40 de poliţişti, venite în
ajutor, revolta începută pe 4 iulie s-a încheiat
abia în data de 6 iulie.
Câţiva ani mai târziu, o „concentrare”
de mai multe mii de motociclişti la
Rivcrdale, California, s-a soldat, de asemenea,
cu tulburarea gravă a liniştii publice şi,
în afara unor pagube materiale importante,
cu moartea o două persoane.
În 1948, un alt oraş din California,
Riverside, cunoaşte o altă revoltă provocată
de mii de motociclişti. Cu această ocazie,
şeriful din Riverside pedepseşte „o bandă
de puşti ţicniţi” pe care o diferenţiază de
marea majoritate a motocicliştilor care sunt
„tineri la locul lor”. Pe primii îi califică
drept „outlaws” (în afara legii). De atunci,
în S.U.A. au fost numite „bande de motociclişti
aflate în afară legii”.
Mulţi ani mai târziu, un fost preşedinte al
A.M.A., iritat de faptul că motocicliştii erau
cu toţii percepuţi ca principali factori de
producere a tulburărilor, a declarat că „doar
1% din motocicliştii din Statele Unite
acţionează în afara spiritului şi literei legii”.
Această remarcă a dat naştere denumirii de
1% „procentist” pentru canadieni, sinonimă
celei de motociclişti în afara legii. Perioada
de evoluţie a bandelor durează până la sfârşitul
anilor'60, când au existat multe tendinţe
de imitare. Bandele mai importante le-au
absorbit pe cele mai mici sau le-au distrus.
S-au răspândit de-a lungul S.U.A., creând
secţii locale pe care le-au numit „capitole”.
Membrii itineranţi, numiţi „nomazi”, şi-au
creat noi astfel de „capitole” şi au negociat
alianţe. Au fost înfiinţate structuri formale şi
s-au impus noi şefi. Bandele nu şi-au
focalizat încă atenţia asupra activităţilor
criminale. Ele constituiau mai mult un mod
de agasare pentru poliţiile locale. Aceasta a
fost perioada în care motocicliştii „în afara
legii” devin simbolurile unei tinere generaţii
rebele. De fapt, ei se gândeau mai degrabă la
distracţie, la organizarea unor chefuri care
80

produceau şi scandaluri decât să devină
adevăraţi criminali.
Întrucât originea californiană îi obligă,
bandele de motociclişti sunt mai apropiate
de cinema şi de viaţa anumitor actori. Industria
cinematografică a contribuit în bună
măsură la popularizarea imaginii acestora
prin realizarea a numeroase filme cu teme
specifice, care preiau o deviză clasică a
bandelor de motociclişti „AFFA” („îngeri
pentru totdeauna, întotdeauna îngeri”) sau
„BFFA” („Bandidos pentru totdeauna, întotdeauna
bandidos”). Aceste formulări reprezintă
expresia imprescriptibilităţii legăturii
dintre individ şi grup, ele regăsindu-se,
de asemenea, pe îmbrăcăminte, tatuaje, pereţii
barurilor. La începutul anilor '70 se
produce o schimbare majoră, consumul de
droguri devine un lucru obişnuit apoi devin
rapid furnizori, drogurile sporind violenţa
lor naturală, atât în confruntările teritoriale
iscate de piaţa narcoticelor, cât şi în cadrul
relaţiilor lor de afaceri. În Europa, evoluţia
fenomenului este paralelă. Majoritatea bandelor
apar la mijlocul anilor '60 şi cunosc o
dezvoltare rapidă. Primii ani corespund
unei perioade de rebeliune a unei părţi a societăţi,
manifestată prin activitatea diverselor
secte, culte, mişcarea hippye, concerte
rock în aer liber şi bineînţeles revoluţia sexuală.
Apar însă şi drogurile: la început marijuana,
apoi substanţele psihotrope ca
LSD, PCP şi SPEED sau amfetamine, toate
acestea contribuind la aşa-zisa încercare de
aflare a identităţii. Nu mai este deci o surpriză
pentru nimeni faptul că această
microcultură a bandelor de motociclişti a
avut o putere de seducţie.
Anii '80 constituie perioada de expansiune
şi de sofisticare a bandelor de motociclişti.
Mulţi dintre membrii acestora deţin
un rol semnificativ în operaţiunile criminale.
Pentru a nu se compromite, grupurile
cele mai importante încep să-i folosească pe
membrii bandelor mai mici „asociate” sau
pe independenţi pentru executarea - în locul
lor - a asasinatelor, în transportul de stupefiante
sau pentru alte activităţi criminale.
Paralel, grupurile adoptă o altă conduită:
mai puţine orgii, mai puţine scandaluri cu
încăierări; trebuie să atragă mai puţin atenţia.
Bandele cele mai importante devin din
ce în ce mai grijulii cu imaginea lor, iar
unele dintre ele organizează chiar costisitoare
campanii publicitare şi se implică în
operaţiunile de caritate. În prezent, bandele
ating un nivel fără precedent şi îşi modifică
metodele de acţiune. Ele continuă să controleze
şi să manipuleze organizaţiile mai
mici ce doresc să facă parte din bandă, aşanumitele
„hangarounds”, care se învârtesc
în jur (asociate sau vasale), stabilind legături
cu „burghezii”, fie că este vorba de
oameni politici, vedete sau oameni ai legii,
pentru a crea sau legitima din ce în ce mai
multe întreprinderi necurate. În Statele
Unite există circa 1500 de bande, patru
dintre acestea dominând cu autoritate arena.
Acestea sunt cunoscute sub denumirea
„Cele patru mari” şi sunt: „Îngerii Iadului”,
„Bandidos”, „Outlaws” şi „Păgânii” 77 .
Îngerii iadului
La data de 17 martie 1998, sub conducerea
lui Ralph Hubert Barger, cunoscut sub
numele de Sonny Barger, „Îngerii Iadului”
şi-au sărbătorit cea de-a 50-a aniversare în
oraşul în care banda a luat fiinţă: San
Bernadino, în California. A doua zi au participat
la sărbătoarea Cursei Mondiale, adunarea
mondială a Îngerilor Iadului, circa
1000 de membri aderenţi venind din întreaga
lume la Ventura, California. Cu
această ocazie, George Christie, care ar
putea deveni succesorul lui Sonny Barger la
conducerea organizaţiei, a declarat că „publicului
nu are de ce să-i fie frică de „îngerii
Iadului”, adăugând pur şi simplu că organizaţia
sa nu este „decât o fraternitate de
motociclişti”. Cu toate acestea, membrii din
banda „Îngerii Iadului” sunt implicaţi în
toate tipurile posibile de criminalitate. Iar
dacă numărul lor atinge cifra de 2000, poliţia
estimează faptul că fiecare membru comite
între 10-15 acte criminale; lucru care
este valabil pentru toate bandele mari.
Outlaws
Reprezintă cea de-a doua mare bandă de
motociclişti, cunoscută oficial sub denumi-
77 Albu Petru – op.cit.pag.150.
81

ea de „American Outlaw Association”. Ea
a fost creată la Chicago în 1959 de către
John Davies. Când i-au asimilat în anul
1977, pe cei din banda canadiană „Alegerea
satanei”, „Outlaws” au fost consideraţi
drept o organizaţie internaţională. Au de
asemenea reputaţia celei mai violente bande
de motociclişti. Actualmente, au mai mult
de 40 secţii (capitole) în S.U.A., multe în
Canada, câteva în Europa şi se asociază cu
„Bandidos” în vederea săvârşirii activităţilor
criminale. Sunt pe punctul de a se implanta
în Marea Britanie, iar la Veantes acţionează
un „capitol aspirant”.
Bandidos
Bandidos sau „Bandido Nation” constituie
a treia mare bandă de motociclişti. A
luat fiinţă în 1966 la Houston, în Texas, fiind
creată de Donald Chambers. Secţia directoare
se află în prezent la Corpus Christi.
Şeful, conform tradiţiei, se numeşte „El
presidente”.
Bandidos s-au răspândit practic pe întreg
teritoriul Statelor Unite şi chiar în Mexic.
Sunt, de asemenea, foarte activi în Australia
şi Europa Occidentală. În prezent
numără peste 600 membri, organizaţi în 67
de secţii (capitole). Banda se află în concurenţă
cu „Îngerii Iadului” în Scandinavia şi
în Franţa, unde îi întâlnim mai ales în regiunea
Marsiliei.
Păgânii
Aceştia nu par pentru moment a desfăşura
vreo activitate în Europa. Sunt însă
implicaţi în traficul de stupefiante pe
Coasta estică a S.U.A., datorită strânsei legături
cu cartelurile din Columbia şi Jamaica.
Este vorba despre numeroase
schimburi de meta-amfetamine, contra cocaină.
Astăzi bandele de motociclişti, în special
cele „Patru Mari”, reprezintă organizaţii
criminale internaţionale sofisticate, al căror
prim obiectiv este acela de a câştiga
bani prin toate mijloacele posibile, incluzând:
crima, violul, traficul de stupefiante şi
de arme, producerea de meta-amfctamine,
traficul de persoane, incendiile provocate,
atentatele cu explozivi, şantajul, prostituţia,
spargerile, furtul de motociclete, falsificarea
de documente, deturnarea de camioane
şi multe altele.
Ceea ce a debutat în cadrul unui mediu
de viaţă anarhic şi rebel, printr-o căutare a
aventurii şi a camaraderiei având drept prim
obiectiv acela de a chefui, s-a transformat
în organizaţii internaţionale care au dezvoltat,
în spatele unei faţade grosolane, o
activitate comercială desfăşurată de lumea
criminală a „gulerelor albe”'.
Trebuie să arătăm că este important să
nu-i calificăm la fel pe toţi motocicliştii.
Cei despre care vorbim sunt speciali, iar
pentru a le înţelege mai bine activitatea infracţională
este necesar a le prezenta pe
scurt microcultura şi filozofia.
Astfel, este lesne de imaginat că, pentru
început cel puţin, trăsătura comună tuturor
bandelor de motociclişti a fost dragostea faţă
de motocicletă şi practicarea motociclismului.
De astfel, ele aşa se şi prezintă: organizaţii
animate de un interes comun. De exemplu,
preşedintele Îngerilor Iadului, Sonny Barger,
a declarat în acest sens: „nu suntem decât o
bandă de tipi care încearcă să se descurce în
lumea asta (...). Poliţia ne zice „bandă”, noi
considerăm că suntem un moto-club”.
Odată cu trecerea timpului, afacerile au
prosperat iar membrii bandei au din ce în ce
mai mult tendinţa de a utiliza maşini de lux
în locul motocicletelor. Această tendinţă a
determinat secţia din San Diego, California,
să adopte un regulament prin care îi obligă
pe Îngerii Iadului să-şi folosească motocicletele
cel puţin o dată pe lună, în caz contrar
fiind sancţionaţi cu plata unei amenzi
de 25 dolari. Dacă deţinerea unei motociclete
este o condiţie obligatorie, filozofia
principală a bandelor de motociclişti este
conţinută de două comportamente: fraternitatea
şi FTW.
FTW este numele unui bar din Paris, în
măsura în care TW înseamnă în engleză The
Word (Lumea), ne putem imagina ce
semnifică F, respectiv faptul că ei supun
lumea celor mai josnice ultraje. Această
atitudine arogantă exprimă scopul şi obiectivele
bandelor de motociclişti. Ele clamează
faptul că au întors spatele societăţii şi legilor
şi că nu vor să trăiască conform normelor
82

impuse de ea. De aceea, ei au propriul mod
de viaţă, un fel special de a se îmbrăca,
pentru a arăta celorlalţi că nu fac parte din
aceeaşi lume. Iată această filozofie aşa cum
este ea exprimată de cei din banda Outlaws:
„Un procent îi reprezintă pe cei 1% care au
lăsat baltă societatea şi legile aşa cum sunt
ele văzute doar de politicieni. De aceea avem
un aer respingător. Pentru a vă spune că noi
nu vrem să fim ca voi. Prin urmare, să nu vă
mai vedem în faţa ochilor!”
Pe de altă parte, fraternitatea este o regulă
a vieţii interne. Este modul prin care ei
sunt şi explică ce anume îi leagă pe unii de
ceilalţi şi pe toţi de grupul din care fac
parte. Această loialitate este o legătură care
se află mai presus de orice, romantică, atât
pe timpul vieţii cât şi după moarte.
Bandele de motociclişti sunt organizaţii
compuse din bărbaţi, femeile fiind ţinute de
o parte şi, în general, în situaţii degradante.
Ele au statutul de „posesiuni”. Unele dintre
ele, aşa-numitele „Old Ladies” (Băbuţele)
sunt posesia unui singur membru, soţii legitime
sau nu. Altele, numite „mămici” sau
„oiţe”, aparţin întregului club. Nici una
dintre ele nu poate deveni membru al clubului,
iar în cazul în care au dreptul să poarte
„culorile”, pe acestea este înscrisă
întotdeauna menţiunea „Proprietatea lui ...”,
fie că este vorba despre un individ sau despre
un club. Totuşi, în anumite împrejurări
unele dintre femei sunt folosite şi aduc servicii
bandei respective. Se înţelege aşadar
faptul că microcultura bandelor de motociclişti
este în acelaşi timp antisocială, contrară
ordinii de drept.
Bandele de motociclişti sunt, în general,
foarte bine organizate, atât sub formă
structurală, cât şi a acţiunilor criminale pe
care le comit. Majoritatea grupurilor se
conduc pe baza unor texte pe care le numesc
„regulamente” sau „constituţii”, cel mai
adesea reluate după acelea ale îngerilor
Iadului şi dispun de o conducere ierarhică.
Amenzile şi pedepsele foarte dure fac ca
aceste norme să fie respectate. Bandele de
motociclişti sunt organizate în „capitole”.
Fiecare capitol este organizat ca o mică armată;
este condus de un preşedinte, care
dispune de deplina autoritate, un vicepreşedinte,
un secretar trezorier, un „sergent de
arme” şi un „căpitan” însărcinat cu organizarea
„plimbărilor”. Anumite „capitole” au
un „şef de război”, care pregăteşte operaţiunile
militare, fie împotriva celorlalte bande,
fie a poliţiei, fiind responsabil de asemenea
cu securitatea pe plan local şi, adesea, cu
culegerea de informaţii. Vin apoi în ordine
membrii „plini”. Ei sunt aleşi pe bază de
unanimitate, după ce au trecut, în prealabil
toate testele necesare şi au depus jurământul.
Urmează cei pe care-i putem numi aspiranţi:
ei sunt motocicliştii care doresc să devină
membri ai bandei şi au fost consideraţi ca „
acceptabili” de către membrii plini. Găsim,
de asemenea, indivizi care se învârt în jurul
bandei, care sunt mai mult sau mai puţin
asociaţi şi care sunt invitaţi dacă unul sau
mai mulţi membri îi consideră „posibili”.
Regulile privind adeziunea sunt foarte stricte
sub toate aspectele şi în mare măsură sunt
aceleaşi pentru toţi, respectiv:
- sex masculin, rasa albă, vârstă de cel
puţin 21 ani;
- să deţină un Harley Davidson de mare
putere (capacitate) cilindrică (un drept
selectiv de intrare);
- să fie năşit de un membru al bandei;
- să aibă reputaţia unei persoane de
încredere;
- să aibă o specializare utilă bandei;
- să treacă printr-o perioadă de probă;
- să dea probe în vederea investirii sale.
Acest proces presupune ca solicitantul să
fie, la început, invitat să „se învârtă în jurul
bandei”, a club-hause-ului, să fie din când în
când prezent acolo, să devină cunoscut în
rândul membrilor bandei respective, să
îndeplinească sarcini minore sau degradante
(să care cartoanele cu bere, să spele
motocicletele în cele mai fericite cazuri). În
această postură de asociat, poate fi uneori
invitat să participe la ieşiri cu motocicleta dacă
este considerat corespunzător, este invitat la
reuniuni regulate şi poate deveni „aspirant”
după obţinerea unui vot al majorităţii.
Durata acestei perioade de probă nu este
precizată în texte. Dacă şi-a dovedit, în mare
măsură, loialitatea faţă de bandă, trebuie, de
83

asemenea, să ducă la îndeplinire o acţiune
specială care poate fi chiar un omor, pentru a
dovedi că nu este poliţist infiltrat. Pe timpul
acestei perioade de probă sunt adunate
informaţii extrem de precise, atât referitoare
la persoana sa, cât şi a anturajului sau
familiei sale, într-un cuvânt ceea ce banda
consideră că este necesar pentru a-l verifica.
Această anchetă este deseori realizată de
detectivi particulari plătiţi. De aceea,
penetrarea acestor organizaţii de către poliţie
este extrem de dificilă. După scurgerea
perioadei de probă, aspirantul trebuie să fie
acceptat printr-un vot al comunităţii.
Când devine membru cu drepturi depline,
„full patch” în engleză, cea mai mare mândrie
a sa este de a-şi purta „culorile”, adică
uniforma oficială a clubului său. În mod
obişnuit, este vorba despre o insignă mare, pe
aproape întreaga mărime a spatelui, cusută pe
o vestă fără mâneci din piele sau din material
de jeanşi. Emblema bandei se află în centru,
în general însoţită de literele M.C. (Moto
Club), pentru a se diferenţia de celelalte
bande care nu au uniforme. Pe partea din faţă
a vestei se poartă tot felul de ecusoane care
indică specialităţile ori convingerile. Cu toate
că acele „culori” reprezintă bunul cel mai
important, mai important decât motocicleta,
ele rămân întotdeauna proprietatea bandei. La
fel stau lucrurile şi cu tatuajele pe care fiecare
are dreptul să şi le facă după investirea sa în
bandă şi pe care trebuie să le înlăture în cazul
în care părăseşte, pe timpul vieţii, banda
respectivă.
Celelalte elemente importante în cadrul
organizării bandelor de motociclişti sunt:
„runs”, ieşirile, plimbările în grup, înmormântările
şi club-house-ul. Bandele de
motociclişti reprezintă astăzi entităţi pregătite
pentru derularea unor multiple activităţi.
Iată ce declară un oficial al Jandarmeriei
Regale din Canada: „Nu trebuie să ne
amăgim cu iluzii; motocicliştii sunt astăzi la
fel de rafinaţi ca şi cele mai vechi familii ce
fac parte din crima organizată. Sunt mult
mai înclinaţi spre violenţa atunci când sunt
provocaţi şi cu siguranţă mult mai aroganţi.
Scapă foarte rar o ocazie să facă bani sau să
lichideze pe cineva care vrea să-i împiedice
s-o facă Pentru ei ilegalitatea nu are margini”.
Activităţile infracţionale ale bandelor
de motociclişti au o finalitate direct îndreptată
spre profitul imediat. Chiar dacă
mulţi dintre membri sunt proprietari şi generează
propria activitate criminală, organizaţia
îşi ia întotdeauna partea sa. Astăzi,
numeroşi membri şi „capitole” se consideră
drept simpli comercianţi şi, paralel cu vânzarea
şi repararea motocicletelor, au investit
în numeroase sectoare: imobiliar, restaurante,
întreprinderi de construcţii, închiriere
de limuzine, magazine de aparatură video,
chiar şi de cosmetică pentru animale dar, de
asemenea, în societăţi de producţie, echipe
de cascadori, strâns legate de industria cinematografică,
agenţii de dansatoare goale,
securitate, mine de aur, transport rutier ori
vânzarea de articole pentru motociclişti - tot
atâtea afaceri legale care servesc ca faţadă
pentru spălarea banilor obţinuţi în urma activităţilor
ilegale.
Traficul de stupefiante
Întrucât meta-amfetamina a constituit în
ultimii ani cea mai rapidă sursă de câştiguri,
bandele de motociclişti au fost şi sunt direct
implicate în procesul de fabricaţie, uneori
ele însele furnizând produsele chimice necesare,
materialele sau chimiştii.
Dar ele sunt implicate bineînţeles, în
egală măsură în traficul cu marijuana şi,
mai recent, în cel cu cocaină. Conform unui
raport canadian (1998), traficul de stupefiante
constituie cea mai lucrativă activitate a
bandelor de motociclişti în această ţară.
Este valabil în special pentru „Îngerii Iadului”
care, datorită susţinerii din partea
cluburilor lor asociate, au preluat controlul
distribuirii şi vânzării de stupefiante.
„Îngerii Iadului”, în special „capitolele”
din Columbia Britanică, sunt direct implicate
în cultura hidroponică (făcută fără suportul
solului, ci doar pe baza substanţelor nutritive)
de marijuana, pe care o vând altor „capitole”
sau bande din Canada şi Statele Unite.
Cu ocazia efectuării unei operaţiuni, poliţia
din Vancouver a descoperit marijuana
în valoare de 2 milioane de dolari. Percheziţionând
apoi domiciliile a 50 asociaţi ai
Îngerilor Iadului, ea a capturat aproape 10
84

milioane de dolari obţinuţi din droguri.
Această cifră reprezintă aproape jumătate
din întreaga cantitate de marijuana capturată
la Vancouver în anul 1997 (23 milioane
de dolari) şi acesta nu este decât un
singur exemplu.
Prostituţia
În cursul unei anchete iniţiate în perioada
1985-1987 în regiunea Halifax, poliţia a aflat
că îngerii Iadului din Noua Scoţie, cu
ajutorul unei bande de motociclişti din Terra
Nova, încearcă să preia controlul prostituţiei
în aceste două provincii. Acuzaţiile de
proxenetism au fost formulate împotriva
tuturor membrilor „capitolului” din Noua
Scoţie, însă numai trei dintre aceştia au fost
condamnaţi în urma unei înţelegeri. Ancheta
a dezvăluit următoarele fapte: „Îngerii
Iadului” şi complicii lor recurgeau la intimidare
pentru a alunga din regiune pe ceilalţi
proxeneţi şi pe prostituatele acestora,
foloseau violenţa pentru a controla prostituatele
care lucrau pentru ei. Conform spuselor
unei prostituate care a părăsit regiunea după
ce a primit o sancţiune corporală din partea
unui membru al clubului, „Îngerii Iadului”
încasau 40% din profitul brut al fiecărei fete.
S-au constatat situaţii asemănătoare în
Hamburg, Amsterdam, Adelaide, în
Australia şi cam peste tot în Statele Unite.
În 1989, procurorul general al S.U.A. a
depus un raport în care lega numele „Îngerilor
Iadului” de o vastă gamă de acţiuni
criminale, printre care: prostituţia, furtul
prin efracţie, violul, violenţele, omorul,
asasinatele la comandă, precum şi infracţiuni
mai rafinate cum ar fi tranzacţiile bancare
şi finanţarea traficului de droguri.
Pentru aducerea la îndeplinire a activităţilor
lor criminale, bandele de motociclişti
şi-au creat sisteme de apărare foarte bine
puse la punct: avocaţi buni, relaţii în rândul
persoanelor influente şi chiar în mediile
politice, legături cu vedetele din industria
cinematografică şi muzică etc. Au de asemenea
şi un dezvoltat simţ al protecţiei, în
acest sens, folosesc intimidarea pentru a
împiedica, spre exemplu, apariţia în massmedia
a unor materiale care le-ar strica
imaginea; dezvoltă de asemenea tehnici de
protecţie din ce în ce mai sofisticate (sunt
foarte competenţi în domeniul contra-supravegherii
şi contra-ingerinţei, sistemelor
de contra-măsuri electronice, al aparaturii
de bruiaj, al detectoarelor de înregistrare,
emiţătoarelor corporale, telefoniei celulare
pirat, etc.).
În concluzie, trebuie să arătăm că în
opinia autorităţilor poliţieneşti, tendinţa
acestor grupuri vizibil asociate activităţilor
infracţionale este de a continua să se dezvolte,
prefigurând o anumită faţetă a violenţei
secolului al XXI-lea. Este de aşteptat
ca aceasta să întreţină o tensiune între
bande, să alimenteze vechile răfuieli şi să
iste altele noi.
În cele de mai sus, am făcut o trecere în
revistă a organizaţiilor criminale, încercând
să atragem atenţia autorităţilor asupra unei
probleme care ar trebui să ne preocupe mult
mai mult. Sigur, paleta infracţională a organizaţiilor
criminale este fără limite, iar limita,
oarecum juridică pe care am folosit-o
nu poate cuprinde întreg posibilul infracţional.
Aceasta nu poate fi cuantificată cu
exactitate, iar „produsele” crimei organizate
întrec barierele oricărui cod penal.
BIBLIOGRAFIE:
1. Cartea Albă a Crimei Organizate şi Corupţiei.
2. Albu Petru – Crimă organizată în perioada de tranziţie – o ameninţare la adresa
securităţii internaţionale, Editura MIRA, Bucureşti, 2007.
3. Pitulescu Ion – Al treilea război mondial, crima organizată, Editura Naţional, Bucureşti,
1996.
4. Pintilie Ligia –Metode şi tehnici de investigare şi documentare a infracţiunilor din
domeniul crimei organizate, Ed. Sitech, Craiova, 2008.
5. Francois Hant- „Crima organizată pe două roţi-bandele de motociclişti”, Interpol Revue,
1996.
85

JOCURILE DE NOROC. DISTRACŢIE SAU DEPENDENŢĂ
RELAXARE SAU STRES EXTAZ SAU AGONIE
BOER SEBASTIAN
SORIN CONSTANTINESCU
Preşedinte Asociaţia Organizatorilor de Casinouri din România
Gambling, appeared before 2000 BC as a means of leisure, as a sport, as fun and
were practiced in India and Greece long before Christ. American Indians practiced these
games long before the discovery of the New World. Card games were extremely popular
in Europe the 13th century.
Jocuri de noroc, au apărut înainte de
2000 î.e.n ca mijloc de petrecere a timpului
liber, ca sport, ca distracţie şi erau practicate
în India şi Grecia cu mult timp înainte
de Hristos. Indienii americani practicau
aceste jocuri cu mult timp înainte de descoperirea
Lumii Noi. Jocurile de cărţi erau
extrem de populare în Europa secolului al
XIII - lea.
În anul 1360 francezii au introdus jocul
de cărţi care a devenit standard in toata lumea.
Cuvântul gambling vine din cuvântul
anglo saxon gamnian care înseamnă a face
sport sau a juca. PRIMA INTERZICERE A
JOCURILOR DE CĂRŢI A AVUT LOC
ÎN 1387 CAND JOHN I REGELE CASTI-
LIEI A INTERZIS JOCUL DE CĂRŢI
DIN CAUZA GRELELOR PIEDERI FI-
NANCIARE ALE MEMBRILOR CURŢII
SALE. Datorită nevoilor mari de venituri
bugetare există o toleranţă din partea majorităţii
guvernelor pentru jocuri de noroc.
Puţinele state care interzic jocurile de noroc,
de obicei din motive religioase se confruntă
cu o piaţă neagră bine dezvoltată şi
organizată de reţele mafiote care controlează
această piaţa generatoare de bani
negri şi corupţie. Nu se poate stopa dorinţa
oamenilor de a-şi încerca norocul, de a
juca, de a se simţi învingători. De aceea
într-o piaţă legalizată este mult mai uşor să
controlezi fenomenul atât din punct de vedere
al fraudelor fiscale cât şi din punct de
vedere al dependenţei de jocuri. Cine îşi încearcă
norocul de fapt la jocurile de noroc ?
Nu există un portret-robot al jucătorului, ci
am putea vorbi de 3 tipologii. Amatorul de
distracţie, care-şi doreşte să se simtă bine,
visătorul, de tip Ogică, care aşteaptă marele
pot, şi iubitorul de adrenalină, bogat, dar nu
suficient de curajos încât să facă bungee -
jumping”.
În prima categorie, intră în general
cuplurile între 30 şi 50 de ani, plictisite adesea,
şi dornice să iasă din rutina ieşitului la
restaurant sâmbătă seara. Ei joacă în medie
de 200 de lei. În cazinouri, li se oferă clienţilor
gratuit mâncarea şi băutura. E ca în cazul
dealerilor de droguri, care oferă gratis
ţigări cu substanţe interzise puştilor de liceu”,
20% dintre clienţi devin, în timp, dependenţi
de jocurile de noroc, într-un interval
de maximum 6 luni – 1 an.
O altă tipologie o reprezintă visătorul,
românul „tip Ogică”, care-şi cheltuie ultimii
bani din salariu sau din pensie pentru a juca
la cazinou. „Genul ăsta de client aşteaptă
marele pot”. E acelaşi pe care îl întâlneşti la
agenţiile de pariuri, dar şi la Loto 6/49. De
regulă, e tânăr, între 25 şi 40 de ani, pentru
că, „dacă e mai matur, ştie că nu există om
care să se fi îmbogăţit din jocuri de noroc”,
iar pe termen lung şansa este 100% de partea
casinourilor.
Peste 50 de ani, om de afaceri realizat,
cu foarte mulţi bani, iahturi şi case de va-
86

canţă reprezintă caracteristicile celei de-a
treia categorii de clienţi. De altfel, acesta
este clientul ideal – cel căruia nu-i pasă
dacă pierde sau câştigă. El joacă sume cuprinse
între 5.000 de dolari şi 100.000 de
dolari cu aceeaşi lejeritate, fără sa fie afectaţi
prea tare de pierderea unor sume mari
de bani.
RISCURILE JOCURILOR DE NOROC
Spre deosebire de alte vicii , droguri, ţigări,
alcool, jocurile de noroc nu prezintă
semne uşoare de recunoaştere, simptome ce
pot identifica persoana în cauză ca fiind dependent
de jocuri de noroc. Consumatorii
de jocuri de noroc se diferenţiază de consumatorii
de alte vicii generatoare de dependenţe,
prin faptul că nu inhalează substanţe
şi nu prezintă semne vizibile fizice.
Practicarea de jocuri de noroc începe ca
o joacă, o curiozitate, o simplă distracţie,
ceva nou, asemănător consumului de droguri
care începe cu încercarea de droguri
uşoare , (haşiş, ecstasy), şi sfârşeşte cu supradoza
de heroină. Diferenţa dintre un
consumator de droguri şi un dependent de
jocuri de noroc este că primul are mai multe
şanse de vindecare în urma unei consilieri
de specialitate, pe când la cel din urmă şansele
sunt aproape inexistente, dependenţa
de joc, neprovocând dureri fizice, tulburări
de conştiinţă, sau alte traume fizice vizibile,
jucătorul nu se consideră dependent sau
bolnav, constatându-se astfel, că dependenţa
de jocuri de noroc este viciul cu cele
mai puţine şanse de vindecare. Cel mai
mare risc al jocurilor de noroc este dependenţa.
Un jucător dependent poate fi (şi
este) foarte uşor de manipulat şi şantajat, de
aici pornind o înşiruire de situaţii, ipostaze,
evenimente sau vulnerabilităţi ce subjugă
definitiv persoana în cauză.
Dependenţa de jocuri de noroc comportă
riscuri pe termen foarte lung sau nelimitat,
provoacă traume psihice greu de vindecat,
de cele mai multe ori imposibil. După cum
spuneam mai sus avem cel puţin 3 categorii
diferite de jucători:
Jucătorul care caută distracţie şi priveşte
87
jocul de noroc ca un mod de petrecere a
timpului liber, concepe jocul de casino ca
pe o modalitate de relaxare, cu un buget fix,
destul de redus, nu urmăreşte câştigul şi nu
riscă sume de bani
Jucătorul care caută câştiguri rapide,
uşoare şi speră la o eventuală îmbogăţire,
riscă sume ce nu şi le poate permite, şi este
tipologia jucătorului aflat într-o fază de dependenţă
incipientă, dar mirajul câştigului îl
atrage destul de mult încât să devină dependent
într-un timp destul de scurt
Jucătorul dependent de casino, este jucătorul
ce se află în permanentă căutare de
ceva nou, simte nevoia de adrenalina, de
spectacol, de disperare, bucurie, furie, senzaţii
tari, mândrie, orgoliu, viaţă de noapte,
distracţie etc.
Jucătorul dependent prezintă complexe de
personalitate greu de depistat, frustrări sau
superstiţii, toate aceste lacune de personalitate
fiind bine ascunse în spatele unei situaţii
financiare peste medie sau foarte bună. De
fapt, situaţia financiară excelentă îndemnă
spre riscuri, mai mult sau mai puţin asumate,
cum sunt jocurile de noroc, care sunt destul
de costisitoare chiar şi pentru jucătorii ce nu
prezintă semne de dependenţă. Dependenţa de
jocuri de noroc atrage după sine efecte de
durată asupra individului începând cu
renegarea sau înlăturarea acestuia din mediul
social, renegarea de către familie, prieteni,
cunoscuţi, pierderea locului de muncă,
pierderea poziţiei sociale, pierderea
respectului de sine, pierderea valorilor morale
şi sociale, pierderea controlului (de cele mai
multe ori în totalitate).
Consilierea individului dependent de jocuri
de noroc se află în faza incipientă în
România, existând o tentativă în anul 2005,
când A.N.P.P.C. şi A.O.C.R au iniţiat o
campanie media unde se difuza un spot publicitar
cu mesajul: Jocurile de noroc în
exces creează dependenţă!
În statele europene şi cel mai accentuat
în Marea Britanie, recent şi în America,
casinourile, sunt obligate printr-o lege speciala
să-şi atenţioneze clienţii asupra faptului
că jocurile de noroc în exces creează

dependenţă, în Regat existând şi un număr
de telefon unde, cei care conştientizează
dependenţa în fază incipientă sunt îndrumaţi
gratuit către un consilier de specialitate.
Pe lângă dependenţă, riscul major al
jocurilor de noroc, acest viciu angrenează
odată cu pierderea unor sume de bani din ce
în ce mai mari în speranţa recuperării, sau a
dublării lor, şi alte efecte pe termen lung,
care ajung de cele mai multe ori la certuri,
izbucniri violente, destrămarea familiei,
distrugerea sau pierderea de vieţi umane,
acesta fiind preţul cel mai scump.
Dependenţa de jocuri este degenerativă,
începuturile sale debutând cu jocuri pe mize
mici sau moderate, corelate la bugetul
existent, urmând mici împrumuturi şi de
aici pană la a-ţi însuşi bunuri ce nu ţi se cuvin,
a vinde bunuri personale, a cere sume
de bani importante cu dobânzi astronomice,
pasul este foarte mic, insesizabil de individul
dependent. Scurtele momente de conştientizare
a situaţiei în care se află jucătorul
dependent nu au nici un rezultat, din contră
îl motivează să insiste în încercarea disperată
de a-şi recupera banii pierduţi, sumele
devenind din ce în ce mai mari, sau, şi mai
grav, având acel moment de luciditate şi realizând
consecinţa faptelor va încerca, mult
mai vehement şi convins de sine, că doar
jucând în continuare va reuşii să-şi rezolve
problemele, astfel ajungând destul de repede
într-o situaţie fără ieşire, care va duce
cu siguranţă la o ruinare financiară completă,
în cele mai fericite cazuri, celelalte
aspecte enumerate mai sus, (pierderea locului
de muncă, destrămarea familiei etc.),
devenind pierderi nesemnificative, deoarece
după o perioada apare resemnarea.
Asemănător cu ce se întâmplă în cazul
dependenţei de droguri, jocurile de noroc
dezvoltă fenomenul de toleranţa, în sensul
că apare nevoia de a creşte doza pentru a
obţine aceeaşi stare de bine ,iar încercarea
de a stopa jocul se însoţeşte de efecte fizice
şi psihice asemănătoare servajului la o
substanţă psihoactivă, iritabilitate, nelinişte,
dificultate de concentrare sau dispoziţie
depresivă.
88
În ultimii ani jocurile de noroc au căpătat
o amploare deosebită, câteva state destul
de dezvoltate din punct de vedere economic,
au construit oraşe destinate jocurilor
de noroc, adevărate Mecca în domeniu (
Las Vegas, Macao, Atlantic City), unde
totul este construit şi destinat jocurilor de
noroc, unde se rulează sume exorbitante
într-o singură noapte, unde se poate paria
fără limită de sumă, unde clientul VIP este
stăpân, tratat regeşte, unde se vând iluzii
care costă prea mult de cele mai multe ori.
Până în prezent nici o ţară din lume, care
permite practicarea de jocuri de noroc pe
teritoriul ei nu a găsit o modalitate de a reduce
dependenţa, sau de o stopa, interzicerea
prin lege sau majorarea taxelor, favorizând
apariţia casinourilor ilegale, astfel
pierderile provocate la bugetul de stat fiind
semnificative.
Factorii ce contribuie la apariţia şi
dezvoltarea dependenţei de jocurile de
noroc. E posibil ca dependenţii de jocuri de
noroc să aibă o predispoziţie pentru apariţia
unei probleme legate de jocurile de noroc,
din motive genetice. Impulsivitatea ca trăsătura
a personalităţii joacă un rol major în
apariţia şi evoluţia dependenţei de jocuri de
noroc şi constituie o componentă cheie a
altor tulburări declanşate de impulsivitate,
cum ar fi tulburarea legată de abuzul de substanţe
nocive interzise. Există deosebiri între
sexe în ceea ce priveşte apariţia şi evoluţia,
persistenţa şi tratarea dependenţei de jocurile
de noroc. Bărbaţii sunt expuşi la jocurile de
noroc de la o vârstă mai fragedă şi preferă
mai multe tipuri de activităţi de genul jocurilor
de noroc. Factorii de stres din mediu şi
alţi factori, ca de exemplu statutul socioeconomic,
joacă de asemenea un rol în problemele
legate de practicarea jocurilor de
noroc.
Problemele legate de jocurile de noroc şi
obiceiurile ce stau la baza practicării acestora
pot fi atribuite unor aspecte ale personalităţii
individului şi factorilor externi ca de exemplu
mediul. Mulţi factori diverşi pot contribui la
apariţia şi evoluţia unei probleme legate de
jocurile de noroc ce poate perturba viaţa unei

persoane sau, în cazurile mai grave de natură
patologică, poate ocupa o parte semnificativă
din timpul individului, pentru a sfârşii ca un
handicap al acestuia, în cele mai multe cazuri.
Unii factori ce contribuie la problemele
legate de practicarea jocurilor de noroc cuprind
impulsivitatea, capacitatea de a face
faţă şi predispoziţia la depresie. Predispoziţia
unei persoane pentru abuzul de substanţe interzise
poate duce şi la apariţia unei probleme
cu jocurile de noroc. Tulburările legate de
abuzul de substanţe interzise şi practicarea
patologică a jocurilor de noroc sunt adesea
afecţiuni comorbide, deşi nu este neapărat
necesar ca una să o cauzeze pe cealaltă: ambele
afecţiuni prezintă multe similarităţi, şi
ambele au o cauză de bază comună, lipsa
controlului asupra impulsurilor. Pe lângă influenţele
date de tipul de personalitate, factorii
de mediu cum ar fi agenţii cauzatori de
stres pot afecta evoluţia unei probleme legate
de jocurile de noroc.
89
FACTORI DE RISC AI
PERSONALITĂŢII
Impulsivitatea. este un aspect de bază al
personalităţii unui individ, iar gradul de impulsivitate
poate influenţa apariţia unei tulburări
legate de controlul impulsurilor, cum ar
fi practicarea patologica a jocurilor de noroc
sau o tulburare legată de utilizarea substanţelor
interzise. Presupunând că personalitatea
unei persoane este în general stabilă în timp,
oamenii pot întimpina greutăţi în a-şi controla
problemele legate de practicarea jocurilor
de noroc sau alte tulburări legate de
controlul impulsurilor, întrucât modificările
de personalitate sunt cele mai dificile. Dacă
gradul de control al impulsurilor este adecvat,
este improbabil ca la un individ să apară
o tulburare de genul practicării patologice a
jocurilor de noroc. Persoanele impulsive sunt
mai predispuse în mod natural la probleme
legate de jocurile de noroc, date fiind temperamentul
şi tipul lor de personalitate. Aceasta
nu înseamnă că la toate persoanele impulsive
vor apărea obiceiuri sau probleme legate de
jocurile de noroc, însă acest lucru este posibil,
dacă factorii declanşatori intră în joc la momentul
potrivit. Incapacitatea de a-şi controla
impulsurile şi incapacitatea de a-şi întârzia
satisfacţia sunt doua din simptomele principale
legate de impulsivitate, caracteristice jucătorilor
dependenţi. Petry (2001) a arătat că
persoanele care erau dependente, cu şi fără
abuz de substanţe interzise, dovedeau mari
dificultăţi în a-şi întârzia răsplata în cadrul
unei sarcini comportamentale. Astfel de sarcini
comportamentale indică o mare corelare
între impulsivitate şi jocurile de noroc din
cauza lipsei capacităţii de a întârzia satisfacţia.
Sarcinile temporale pot fi utile şi în sensul
utilizării lor ca predictori ai tulburărilor
legate de controlul impulsurilor, cum ar fi
practicarea patologică a jocurilor de noroc la
adolescenţi (Petry, 2001).
Gradul de impulsivitate la ambele sexe
sunt factori importanţi în apariţia dependenţei
la jocurilor de noroc. Factorii ce contribuie
la apariţia de probleme cu jocurile de
noroc diferă de la femei la bărbaţi. Bărbaţii
au o predispoziţie mai mare decât femeile
spre abuzul de substanţe interzise conjugat cu
o problemă legată de jocuri de noroc. Prin
comparaţie, tot ei sunt mai înclinaţi spre folosirea
abilităţilor şi strategiilor de adaptare.
Utilizarea tehnicilor de evitare şi căutarea
unor debuşeuri emoţionale sunt exemple de
adaptare. Spre deosebire de bărbaţi, femeile
sunt mai puţin predispuse la adaptare, la acestea
căutarea senzaţiilor constituind un factor
mai important. La ambele sexe impulsivitatea
a constituit un predictor puternic al unei posibile
probleme legate de jocurile de noroc
(Nower, Derevensky & Gupta, 2004). La
ambele sexe, gradul ridicat de impulsivitate
şi de căutare a senzaţiilor au sporit riscul
apariţiei unei probleme legate de jocurile de
noroc.
Strategii de adaptare. În plus faţă de
gradul de impulsivitate al jucătorilor-problemă,
există şi diverse strategii de adaptare
ce contribuie la apariţia unei probleme
cu jocurile. Lightsey si Hulsey (2002) au
identificat o corelaţie pozitivă ridicată între
strategiile de adaptare ineficiente în rândul
jucătorilor-problema şi patologici din
eşantion atât în ceea ce priveşte sarcinile

90
date cât şi adaptarea emoţională conjugată
cu o impulsivitate ridicată. Capacitatea de
adaptare la diverse situaţii într-un mod eficient
ar reduce întrucâtva şansele apariţiei
unei probleme şi ar pune mai mult accentul
pe gradul de impulsivitate.
Comportamentul antisocial. Se cunoaşte
că jucătorii dependenţi demonstrează
şi un comportament antisocial care
este legat de tulburarea referitoare la controlul
impulsurilor, ce cauzează comportament
antisocial, cum ar fi cel demonstrat în
tulburările de personalitate antisociale. Cauzele
dependenţei de jocuri de noroc şi tulburările
de personalitate antisociale se corelează
cu factori genetici şi de mediu, inclusiv
caracteristici de personalitate cum ar
fi impulsivitatea.
Sexul practicantului de jocuri de noroc.
Multe studii au demonstrat că este mult
mai probabil ca bărbaţii să ajungă să aibă
probleme cu jocurile de noroc şi să devină
dependenţi . Nivelurile de impulsivitate ale
bărbaţilor, pe lângă agresiune, contribuie
probabil la practicarea efectivă a acestui tip
de jocuri. Voinţa şi nevoia bărbatului de a
câştiga mai mulţi bani sau pur şi simplu dorinţa
de a învinge, în asociere cu un înalt
nivel al impulsivităţii, îl pot face să joace
mai frecvent sau să recidiveze după tratament.
Bărbaţii în general încep să practice
jocurile de noroc la o vârstă mai scăzută,
mai ales în condiţiile în care multe forme de
jocuri de noroc au loc la evenimente cu
participare preponderent masculină, cum ar
fi evenimentele sportive. Deşi bărbaţii se
apucă de acest gen de jocuri mai devreme
decât femeile, spre deosebire de acestea ei
apelează la ajutor mai târziu.
S-a constatat că femeile în general sunt
mai puţin expuse decât bărbaţii la problemele
asociate jocurilor de noroc. De asemenea,
femeile oferă adesea motive diferite
de ale bărbaţilor pentru a-şi explica recidivele.
Femeile invocă emoţiile negative sau
probleme emoţionale, în timp ce bărbaţii de
obicei se referă la nevoia de a câştiga şi la
ea de susţinere financiară În plus, se constată
că femeile au mai puţine probleme legate
de alcool şi mai puţine necazuri cu legea
în comparaţie cu bărbaţii. Dacă sunt
afectate de practicarea patologică a jocurilor
de noroc, este mai probabil ca femeile
să joace la loterie sau în cazinouri. Jucătorii
patologici de sex feminin joacă adesea cu
prietenii, ceea ce probabil le împiedică să se
retragă atunci când doresc.
Tineretul. Unii adolescenţi de sex masculin
sunt mai înclinaţi decât femeile de
aceeaşi vârstă să dezvolte patima jocurilor
de noroc şi abuzul de substanţe interzise.
Anturajul şi susţinerea socială pot stimula
dezvoltarea unei probleme de această natură.
Adolescentul foarte expus unei probleme
cu jocurile de noroc va fi afectat de
mulţi factori social ce se adaugă unor factori
de mediu cum este nevoia de bani. Problemele
familiale şi cele de comportament
sunt indicatori suplimentari şi posibili precursori
ai patologiei practicării jocurilor de
noroc. Problemele comportamentale cum
sunt tulburările de comportament măresc
substanţial riscul apariţiei unor astfel de
evoluţii (Studenţii şi alte persoane de aceeaşi
vârstă sunt expuşi jocurilor de noroc,
fiind posibil să aibă probleme cu acestea
(Winters, Bengston, Dorr & Stinchfield,
1998). Normele sociale percepute pentru
studenţi contribuie la frecvenţa practicării,
la cheltuieli, şi la posibila dezvoltare ulterioară
a unor probleme legate de acestea.
Studenţii par peste măsură de sensibili la
norme ce contribuie la menţinerea comportamentului
de risc înalt cum ar fi jocurile
de noroc, consumarea alcoolului etc.
(Larimer & neighbors, 2003).
Situaţia socioeconomică. Jocurile de
noroc practicate pe Internet au devenit tot
mai populare. Ele permit mai multor persoane
care nu au acces imediat la un cazino
sau la o casă de pariuri să înceapă să joace
mai frecvent şi cu mai puţin efort. Iniţial s-a
crezut că este mai probabil ca cei cu o situaţie
economică mai bună să joace pe Internet,
fiindcă ei îşi permit acest lucru, dar
această ipoteză a avut şi contraargumente.
Ideea contrară se poate susţine cel mai probabil
prin aceea că jucătorii mai înstăriţi pot

să-şi permită să meargă la un cazino mai
des decât cei cu o situaţie mai puţin bună,
care preferă să joace on-line, căci această
formă este mai convenabilă pentru cei mai
mulţi şi probabil mai ieftină.
Antecedentele familiale. Anumite antecedente
familiale ale practicării patologice
a formelor de noroc sau ale problemele mai
puţin grave de această natură contribuie
probabil la apariţia acestei patimi. Ca şi alcoolismul,
ereditatea îşi are rolul ei. Predispoziţia
genetică se poate dovedi mai puternică
şi decât impulsivitatea, fiind un factor
favorabil. Cu cât mai impulsivi sunt membrii
familiei, cu atât impulsiv va fi şi individul.
Dacă membrii familiei au fost ei înşişi
jucători dependenţi, atunci este posibil
să aibă un înalt nivel de impulsivitate, ca şi
predispoziţia individului respectiv de a deveni
un astfel de jucător.
Stresul. Pentru persoane cu o impulsivitate
mai scăzută, este mai probabil ca
factorii exteriori, cum este stresul, să contribuie
la probleme cu jocurile de noroc
(Lightsey & Hulsey, 2002). Factorii de stres
de naturi din cele mai diferite pot influenţa
sau exacerba probleme de acest gen deja
existente, precum şi alte tulburări în controlarea
impulsurilor. În special factorii de
stres financiar influenţează problemele cu
jocurile de noroc, mai ales în cazul jucătorilor
patologici care au fost supuşi tratamentului.
Aceşti factori îi poate face să revină
rapid la practicarea jocurilor de noroc
pentru redresarea financiară.
„CE ÎI ŢINE PE JUCĂTORI
LA MASA DE JOC ?”
Un aspect important este nevoia de a
câştiga, în special nevoia de a câştiga bani.
Nevoia de a câştiga şi senzaţia produsă de
câştig sau de eşec sunt motoarele care îl ţin
pe jucător la masa de joc. Victoria îi înflăcărează
pe jucători; impulsivitatea şi căutarea
senzaţiilor îi ispitesc să continue, chiar
dacă situaţia lor bănească ar sugera mai degrabă
că aceasta nu e cea mai bună idee. În
plus, pierderile îi fac pe jucători să vrea să
câştige data viitoare şi le ţine vie speranţa
91
că data viitoare norocul îşi va întoarce faţa
spre ei, recurgând la sofismul jucătorului.
Mazza a elaborat un comentariu bine
gândit în care a detaliat impactul căutării
senzaţiilor asupra practicării patologice a
jocurilor de noroc. Ea a vorbit despre modul
în care căutarea senzaţiilor şi impulsivitatea
trebuie privite ca fiind constructe
corelate. O idee interesantă adusă în discuţie
a fost modul în care practicarea patologică
este considerată ca fiind o tulburare
“necauzată de drog” în controlarea impulsurilor
şi modul în care jucătorii patologici
şi persoanele ce abuzează de substanţe au
senzaţii asemănătoare. Alt punct câştigat în
discuţie a fost interacţiunea dintre factori ca
impulsivitatea şi urmărirea senzaţiilor,
acestea fiind împreună cauza unei tulburări
ca jocul patologic; numai una din ele nu
poate duce la această tulburare, care poate
fi efectul interacţiunii tuturor factorilor.
Şi în comentariul lui Seijas au existat
observaţii pertinente legate de înclinaţia jucătorilor
către o stare de spirit superioară,
pe care o interpretez ca fiind similară dacă
nu chiar identică cu urmărirea senzaţiilor.
El a spus că numai impulsivitatea nu poate
fi motivul continuării practicării jocurilor
de noroc, ci că adevăratul motiv este starea
emoţională indusă de joc – şi anume senzaţia
experimentată în momentul jocului. Impulsivitatea
şi căutarea senzaţiilor, totuşi,
sunt constructe corelate, aşa cum a menţionat
Mazza, lipsa impulsivităţii putând de
asemenea sugera o nevoie mai mică de căutare
a senzaţiilor. Seijas a discutat modul
în care agitaţia indusă de participare la joc
este motivul pentru care jucătorul continuă
– de exemplu, conceperea unor cacealmale
sau demascarea celei a adversarului la jocul
de pocher. Deşi există o anumită emoţie
chiar în timpul jocului, cred că senzaţia
primară dorită este cea din timpul victoriei
sau după aceasta. Dacă o persoană merge la
cacealma dar este descoperită şi pierde,
atunci toată emoţia de pe durata jocului se
pierde. Făcând o paralelă cu consumul de
droguri, senzaţia se experimentează numai
la sfârşit, după ce drogul îşi face efectul.

Probabil că nu administrarea drogului îl
entuziasmează pe individ, ci numai rezultatul,
în acest caz, să se simtă în al nouălea
cer.
SEMNE ALE DEPENDENŢEI DE
JOCURILE DE NOROC
Spre deosebire de alcool sau alte droguri
unde cei care se afla sub influenta lor apar
ca fiind intoxicaţi sau „drogaţi”, problemele
jucătorilor de noroc nu prezintă semne
uşoare de recunoaştere. Totuşi există semne
ce pot indica o persoană ce are probleme cu
jocurile de noroc. Cele mai întâlnite semne
ale problemei cu jocurile de noroc sunt:
- Persoana joacă mai mult decât
intenţionează.
- Alte persoane îi sugerează că ar avea
probleme cu jocurile de noroc.
- Persoana se simte vinovată de felul în
care joacă.
- Persoana doreşte să se oprească să mai
parieze dar simte că nu poate.
- Persoana ascunde jetoane pentru
pariuri, bilete de loterie, bani pentru
pariuri sau alte semne că pariază.
- Cel ce joacă jocuri de noroc
împrumută bani şi nu îi mai dă înapoi.
- Lipseşte de la serviciu pariind şi
jucând jocuri de noroc.
- Preocuparea faţă de jocurile de noroc
(trecut în care sunt experienţe legate
de jocurile de noroc, planificarea unei
noi aventuri sau se gândeşte la moduri
în care poate juca).
- Dorinţa de a juca pe sume din ce în ce
mai mari pentru a obţine satisfacţii.
- Încercarea de a controla sau de a
renunţa la jocurile de noroc eşuată.
- Nu are stare sau este iritat atunci când
încercă să renunţe sau să se oprească.
- Foloseşte jocurile de noroc pentru a
scăpa de probleme sau de starea
proastă în care se află (neajutorare,
vinovăţie, anxietate, depresie).
- Se întoarce la jocurile de noroc după
ce a pierdut bani la acestea.
- Minte în ceea ce priveşte implicarea sa
în jocurile de noroc.
92
- Comite ilegalităţi, cum ar fi fals,
frauda, hoţie, deturnare de fonduri
pentru a-şi finanţa jocurile.
- Periclitează sau pierde o relaţie, un serviciu,
oportunităţi în carieră sau
educaţie datorită jocurilor.
- Se bazează pe alţii pentru a ieşii din
datorii.
Probleme cu jocurile de noroc şi abuzul
de droguri. Deseori problemele cu jocurile
de noroc sunt asociate cu consumul
de droguri. Cercetările arată că aproape jumătate
dintre cei dependenţi de jocuri de
noroc au probleme cu alcoolul sau alte droguri.
Se estimează că 25 – 35 % dintre cei
care au probleme cu alcoolul sau drogurile
au şi probleme cu jocurile de noroc. Cei
dependenţi de jocuri de noroc au multe caracteristici
comune celor ce consumă droguri:
Preocupare de aceasta activitate.
O utilizează pentru a scăpa de durere
sau sentimente ce le provoacă disconfort.
Dorinţe puternice.
Nevoia de a creşte cantitatea (de bani
daţi la jocuri) pentru a atinge efectul dorit.
Incapacitatea de a se opri în ciuda consecinţelor
negative.
Cei dependenţi de jocuri de noroc diferă
de cei ce se droghează prin aceea că: nu ingerează
substanţe şi nu au semne vizibile.
De aici, dependenţa faţă de jocurile de noroc
a fost numită „dependenţă ascunsă”.
Foarte mulţi profesionişti ce tratează dependenţa
de jocuri de noroc cred că acesta
este foarte greu de tratat deoarece cel ce
joacă crede în posibilitatea – deşi redusă –
că următorul pariu îi va aduce un câştig
mare.
PSIHOLOGIA JOCURILOR
DE NOROC
Câştigurile „sunt banii casinoului”.
Mulţi jucători care sunt în câştig justifică
pariurile mari, nebuneşti spunând că simt că
sunt banii cazinoului. Ei bine nu sunt. Pot
încasa banii dacă doresc şi de fapt banii pe
care îi câştigă sunt ai lor. Deşi aceasta pare

evident, trebuie să-şi amintească acest lucru
când sunt în câştig şi să trateze fiecare pariu
ca şi cum ar paria banii proprii.
Urmărirea pierderilor. Unii oameni
cred că sunt destinaţi să câştige şi că pierd
numai „proştii”. Într-un joc al şansei, fiecare
are posibilitatea de a pierde sau a câştiga.
Astfel, dacă pierd, se pot aştepta să
câştige ceea ce au pierdut jucând mai departe.
La un anumit moment iau ceea ce au
pierdut şi vin mai târziu.
Iluzia controlului. Fiecare este superstiţios
într-un fel sau altul. Dar să nu credeţi
că lenjeria intima de o anumita culoare sau
zarurile „norocoase” au efect atunci când
este vorba de rezultatul jocului. Nu se poate
controla rezultatul într-un joc al şansei.
„Găsirea tiparelor”. Vedem tipare tot
timpul şi este o abilitate folositoare în viaţa
de zi cu zi. Totuşi nu este folositoare la jocurile
de noroc. Nu exista tipare la jocurile
de noroc, doar evenimente aleatorii ale şansei.
Daca aveţi sase „roşu” la ruletă, următoarea
rotire poate fi „negru”. Şansele de a
fi negru sau roşu după cinci „roşii” consecutive
sunt aceleaşi.
Ce are norocul de a face cu asta? În
aceşti ani, haosul şi schimbarea aduc distrugeri
şi noi oportunităţi în fiecare compartiment
al vieţii. Siguranţa serviciului,
rolul sexelor şi oportunităţile viabile sunt
continue. Pentru a ne menţine echilibrul, a
supravieţui şi a prospera trebuie să avem
acţiuni clare şi bine concentrate. Fiecare
alegere pe care o facem, inclusiv aceea de a
nu face nimic, implică un anumit risc. Un
joc de noroc cu un mare risc de a pierde.
Un risc calculat are o mai mare probabilitate
de a avea un rezultat bun. Cunoaşterea
diferenţei este esenţială succesului nostru.
Pentru a lua decizii de succes şi pentru
acţiuni pozitive trebuie să trăim în prezentul
real. Luarea deciziilor bazate pe emoţii
poate fi letală când sunt guvernate de rănile
neexaminate ale copilăriei. Găsirea şi rezolvarea
vechilor tipare de emoţii îmbunătăţesc
capacitatea noastră de a asuma un
risc calculat. Chiar dacă vechile tipare
emoţionale nu sunt rezolvate, cunoaşterea
93
lor şi punerea lor deoparte atunci când luam
o decizie poate creşte şansele de a fi un învingător.
În continuare prezentăm o listă comparativă
de trăsături şi tendinţe pentru jucătorii
de noroc şi cei care îşi asumă un risc calculat.
Jucătorul de noroc:
Caută emoţia şi pericolul.
Sare odată cu momentul mulţimii, nu
aşteptă să fie daţi deoparte sau lăsaţi în
urmă.
Dă vina pe alţii sau pe noroc atunci când
au un rezultat prost.
Nu insistă asupra şanselor de a pierde ci
doar de a câştiga.
Este influenţat de fantezii necunoscute
despre ceea ce este posibil.
Va risca mai mult decât îşi permite să
piardă.
Acţionează şi ia decizii impulsive.
Este inconştient la motivaţii inconştiente.
Acţionează în afara unei gândiri superioare
sau magice.
Devine exuberant şi se simte puternic
când câştigă. Devine posac şi se simte inutil
şi mic când pierde.
Nu este disciplinat şi investeşte in fantezii
decât să recunoască realitatea.
Ascunde pierderile şi este secretos când
îşi încercă norocul.
Urmează o metodă favorită ce nu mai
este folositoare sau relevantă.
Când pierde îşi asumă un risc şi mai
mare pentru a recupera.
Urmăreşte un câştig mare ce îi va aduce
fericirea.
Cel ce îşi asumă un risc calculat:
Îşi reţine emoţiile.
Este conştient de factorii iraţionali care
mişcă mulţimea.
Îşi asumă responsabilitatea pentru rezultat.
Nu pierde timp cu ceea ce ar fi putut fi.
Este conştient de fanteziile personale şi
le rezolvă sau nu le respectă.
Riscă o mică fracţiune din echitate pe

alegerile individuale (echitatea însemnând
timp, bani, relaţii personale, respect de sine,
îndemânare etc.).
Se concentrează pe o strategie realistă
pe termen lung.
Îşi cunoaşte abilităţile şi limitele.
Este muncitor şi deschis ideilor noi.
Este emoţionat chiar dacă pierde sau
câştigă.
Rezistă uşor riscurilor ce nu se încadrează
în limitele riscului definite de el.
Este deschis despre riscul asumat.
Procedează într-o maniera intelectuală
serioasă.
Este atent la tendinţele prezente.
Urmează liniile predeterminate ale siguranţei.
Analizează situaţia, observă reacţiile
proprii şi face planuri realiste.
Ca fiinţe umane, noi ne vom găsi calităţile
pe ambele liste. De asemenea ne vor
lipsi calităţi de pe ambele liste. Răspunsurile
noastre ne vor indica unde ne putem felicita
şi unde trebuie să mai depunem efort.
Cei care îşi asumă un risc calculat folosesc
aceeaşi energie analizându-se precum şi
analizând oportunităţile. În acest fel realistul
este capabil să aprecieze datele unei posibile
alegeri mai degrabă decât să fie „luat
de val” de promisiuni strălucitoare, sentimente
exagerate, dorinţa de a câştiga o
competiţie sau să caute răzbunare.
Două persoane cheltuiesc 1000$ la aceeaşi
bursă. Una cumpără deoarece este genul
căruia îi place să vadă cotaţia crescând.
Cealaltă persoană cumpără deoarece a urmărit
tendinţa şi plasează un procentaj planificat
din echitatea sa în ceea ce pare să fie
o tendinţa crescătoare. Prima cumpără şi
vinde bazându-se pe emoţii. Cea de a doua
are un plan şi ştie în avans când va vinde.
Acţiunea iniţială de cumpărare a ambilor
arată la fel. Ceea ce se află în spatele deciziei
fiecăruia face diferenţa şi va determina
cine este cel norocos.
BIBLIOGRAFIE:
1. Bateson, Gregory, (1972), Steps to An Ecology of the Mind, Chandler Publishing Co.,
Ballantine Books, NY.
2. Elder, Alexander, (1993), Trading for a Living, John Wiley & Sons, Inc, New York.
3. Kohut, Heinz, (1977), The Restoration of the Self, International Universities Press, Inc.
New York.
4. M.Pantea, N.Marioara, articol Criza globală şi impactul asupra industriei jocurilor de
noroc, Revista de Investigare a Criminalităţii, Nr.3, Ed. Sitech, Craiova, 2009
5. Nelson, S. A., (1984), The ABC of Stock Speculation, Fraser Publishing Co. Burlington,
Vermont.
6. Schwager, Jack D., (1992), The New Market Wizards, Harper Business, Harper-Collins
Publisher, New York.
7. Sorin Constantinescu Interviuri din presa acordate de-a lungul timpului.
94

TENDINŢE ACTUALE IN JUSTIŢIA PENALA PRIVIND
PROTECŢIA DREPTURILOR COPILULUI
Chestor de politie
Conf univ dr BUJOR FLORESCU
Director general adj DGIPI
The phenomenon of juvenile delinquency as a form of violation of law, is placed,
most often within inadaptation, the behavioral and personality disorders, involving a
series of complex problems at individual, family and community. To prevent and combat
juvenile delinquency more or less different institutions are involved, each with specific
objectives and methods and acting within the existing legal framework at a time
CONSIDERATII GENERALE
Fenomenul delicventei juvenile ca
formă de încălcare a normelor de drept, este
plasat, de cele mai multe ori, în sfera inadaptării
, a tulburărilor de comportament şi
personalitate, implicând o serie de probleme
complexe la nivel individual, familial
şi comunitar.
În prevenirea si combaterea delincventei
juvenile sunt implicate într-o măsură mai mare
sau mai mică diverse instituţii ale statului de
drept, fiecare dintre ele având obiective
specifice, metode proprii şi acţionând în cadrul
legal existent la un moment dat.
Diversificarea şi accentuarea formelor
de manifestare a delincventei juvenile reprezintă
un domeniu de interes şi de acţiune
al Poliţiei Române, mandatată să gestioneze
activităţile de prevenire şi combatere a
acestui fenomen.
Concepţia Poliţiei Române cu privire
la prevenirea delincventei juvenile stabileşte
măsuri pentru a preveni, a combate şi
a descuraja infracţionalitatea în domeniu.
Ea este parte integrantă a preocupărilor poliţiei
în a reduce numărul infracţiunilor comise
de către minori, indiferent de cadrul în
care acestea se produc.
Din punct de vedere statistic, în
primele 9 luni ale anului 2009, comparativ
cu perioada similară a anului 2008, se
constată o scădere a numărului de minori
cercetaţi pentru comiterea de fapte penale
de la 3234( anul 2008) la 2904(anul 2009).
CADRUL LEGISLATIV INTERN
Sistemul nostru juridic diferenţiază in
cadrul categoriei largi de minori câteva
subcategorii.
Astfel, minorii din prima categorie(sub
14 ani) nu răspund penal, adică nu
pot fi făcuţi responsabili , considerându-se
că nu au capacitatea deplină de a discerne
între bine şi rău sau de a conştientiza gravitatea
faptei comise. Acesta este motivul
pentru care copiii din acea stă categorie
sunt consideraţi copii în dificultate iar masurile
care se iau in cazul lor sunt exclusiv
de natura asistenţei sociale.
Minorii din cea de-a doua categorie
(14-18 ani) răspund penal într-o manieră
dieferenţiată.
Astfel, cei cu vârsta cuprinsă între 14-
16 ani răspund penal numai dacă, in urma
unei expertize medic-o-legale de natura
psihiatrică şi psihologică, se dovedeşte că
au avut discernământ în momentul săvârşirii
faptei. Discernămîntul constă în capacitatea
autorului de a-şi da seama de faptele
sale şi de consecinţele pe care le produce
săvârşirea lor.
Minorii care au împlinit vârsta de 16
97

ani răspund penal fără a mai fi necesară
dovedirea discernământului. în cazul săvârşirii
unei infracţiuni, toţi minorii care răspund
penal cad sub incidenţa legii penale,
adică sunt sancţionaţi dar în mod diferit faţă
de adulţi.
Minorilor care au comis fapte penale li
se pot aplica măsuri educative şi pedepse.
Acestea din urmă se dispun numai în cazul
în care se consideră că măsurile educative
nu sunt suficiente pentru îndreptarea minorului
şi sunt reduse la jumătate din cele prevăzute
pentru adulţi.
Sancţiunile se stabilesc de către instanţa
de judecată, în principal după vârsta şi gravitatea
faptei la care, pentru individualizarea
pedepsei, trebuie să se mai ţină cont de
o serie de factori : gradul de pericol. social
al faptei, starea fizică şi dezvoltarea intelectuală
a minorului, dacă a mai săvârşit
alte fapte, de ţinuta morală, situaţia sa familială
şi orice alte date privind minorul şi
posibilităţile lui de îndreptare.
Conform prevederilor Codului de
Procedură Penală, în cauzele în care sunt
implicaţi infractori minori, cercetarea,
urmărirea penală şi judecata se desfăşoară
după o serie de reguli speciale, diferite
de cele aplicabile în cazul infractorilor
adulţi.
Diferenţele constau, în principal, în :
modalităţile de investigare şi ascultare,
obligativitatea anchetei sociale, compunerea
instanţei, calitatea persoanelor
chemate la judecarea minorilor şi în modul
de desfăşurare a judecăţii.
Conform art 160 CPP, minorul între 14 şi
16 ani nu poate fi arestat preventive decât
dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta
de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă
sau închisoarea de 10 ori mai mare şi o altă
măsură preventivă nu este suficientă. Durata
arestării acestui minor este în cursul urmăriri
penale de cel mult 15 zile iar verificarea
legalităţii şi temeiniciei arestării preventive
se efectuează în cursul judecăţii periodic dar
nu mai mult de 30 de zile.
Minorilor reţinuţi sau arestaţi preventiv
li se asigură pe lângă drepturile prevăzute
98
de lege pentru deţinuţii preventiv ce au depăşit
18 ani, drepturi proprii şi un regim
special de detenţie preventivă, în raport cu
particularităţile vârstei lor.
Atunci când se dispune reţinerea sau
arestarea preventivă a unui învinuit sau inculpat
minor se anunţă despre aceasta imediat,
în cazul reţinerii, şi în termen de 24
ore, în cazul arestării, părinţii, tutorele, persoana
în îngrijirea sau supravegherea căreia
se află minorul.
Prin intrarea în vigoare la 1.01.2005 a
Legii 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, România a
făcut un pas uriaş în dovedirea capacităţii
sale de a se alinia legislaţiei europene comunitate.
Principalele noutăţi aduse de Legea
272/2004 privesc:
- garantarea drepturilor prevăzute de
Convenţia ONU referitoare la drepturile
copilului, fară discriminare în funcţie de
statutul acestora(copii din familie sau separaţi
de părinţi), cu situaţia lor(copii ce urmează
cursurile de învăţământ sau sunt integraţi
pe piaţa muncii), cu locul în care se
găsesc(în ţară sau străinătate) sau dacă au
probleme de sănătate sau comportament;
reglementarea expresă a rolului ambilor părinţi
în creşterea şi dezvoltarea copiilor, ca
fiind primii responsabili pentru creşterea,
îngrijirea şi dezvoltarea lor. Responsabilitatea
colectivităţii locale este subsidiară iar
statul intervine complementar, fără a se
putea substitui părinţilor;
- înfiinţarea şi diversificarea serviciilor
pentru copil şi familie, cu scopul de a menţine
familia unită şi de a o ajuta să-şi asume
responsabilitatea faţă de creşterea şi dezvoltarea
armonioasă a copiilor;
- înfiinţarea şi reorganizarea la nivel
central a unor structuri: Autoritatea pentru
Protecţia Drepturilor Copilului-care va
conduce şi coordona activitatea de protecţie
a drepturilor copilului, Oficiul Român pentru
Adopţii-care va gestiona problema
adopţiilor şi Avocatul Copilului care va
promova condiţia copilului în România
Situaţia copilului care a săvârşit o faptă

penală dar nu răspunde penal, deci are vârsta
sub 14 ani, este şi ea reglementată de
Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului.
Conform acestui act normativ în
art.80/cap.5 se arată că faţă de copilul care
a săvârşit o faptă penală dar nu răspunde
penal, la propunerea direcţiei generale de
asistenţă socială se va lua una din măsurile
prevăzute la art.55 lit.a şi c, respectiv: plasamentul
sau supravegherea specializată.
În cazul în care fapta prevăzută de fapta
penală, săvârşită de copilul care nu răspunde
penal, prezintă un grad ridicat de pericol
social, precum şi în cazul în care copilul
pentru care s-a stabilit măsurile supravegherii
săvârşeşte în continuare fapte penale,
comisia pentru protecţia copilului sau,
după caz, instanţa judecătorească dispune,
pe perioadă determinată, plasamentul copilului
într-un serviciu de tip rezidenţial
specializat.
În ceea ce priveşte situaţia minorului
victimă, Legea a prevăzut situaţiile în care
un copil poate deveni victimă, interzicând
în mod expres acţiunile sau inacţiunile de
natură să aducă atingerea drepturilor acestuia,
arătând modalităţile efective de protecţie,
precum şi măsurile ce trebuie luate în
astfel de situaţii.
De altfel, situaţia minorului victimă este
reglementată şi de o serie de alte legi speciale
dintre care amintim:
1. Legea 211/2004 privind unele măsuri
pentru asigurarea protecţiei victimelor
infracţiunilor
Legea prevede expres menţiuni speciale
pentru victimele minore atât în ceea ce priveşte
modalitatea de sesizarea a infracţiunii
cât şi în ceea ce priveşte modalităţile prin
care poate beneficia de compensaţii financiare
pentru prejudiciul adus.
2. Legea 678/2001 privind prevenirea
şi combaterea traficului de persoane
Legea conţine prevederi speciale în ceea ce
priveşte victimele minore, infracţiunea săvârşită
asupra unei persoane cu vârsta până
în 18 ani fiind incriminată diferit. Astfel, cf
art. 13 alin.l constituie infracţiune de trafic
99
de minori recrutarea, transportarea , transferarea
sau primirea unei persoane cu vârsta
cuprinsă între 15-18 ani în scopul exploatării
acesteia.
În condiţiile în care victima este o persoană
care nu a aîmplinit vârsta de 15 ani
infracţiunea este mai gravă ca şi, de asemenea
dacă fapte sunt săvârşite prin ameninţare,
violenţă sau alte forme de constrângere.
3. Legea nr 161/2003 privind Prevenirea
si combaterea criminalităţii informatice
Textul de lege prevede:
(1) Constituie infracţiune si se pedepseşte
cu închisoare de la 3 la 12 ani si interzicerea
unor drepturi, producerea in vederea
răspândirii, oferirea sau punerea la dispoziţie,
răspândirea sau transmiterea, procurarea
pentru sine sau pentru altul, de materiale
pornografice cu minori prin sisteme
informatice, ori deţinerea, fara drept, de
materiale pornografice cu minori intr-un
sistem informatic sau un mijloc de stocare a
datelor informatice.
(2) Tentativa se pedepseşte.
ACTIVITĂŢI DESFĂŞURATE DE
POLITIA ROMANA PENTRU
PREVENIREA DELINCVENTEI
JUVENILE SI A VICTIMIZARII
MINORILOR
În cadrul activităţilor desfăşurate pentru
prevenirea acestui fenomen, Poliţia Română
a considerat parteneriatul ca unul
dintre cele mai utile instrumente în dezvoltarea
şi diversificarea relaţiei poliţie - societate
civilă, iniţiind astfel programe parteneriale
ce şi-au propus realizarea unor activităţi
concrete cu alte structuri guvernamentale
şi neguvernamentale precum şi cu
membrii comunităţii.
Astfel, în baza analizării situaţiei existente
la sfârşitul anului 2007, delincventa
juvenilă şi victimizarea minorilor a fost
identificată ca reprezentând una dintre
priorităţile naţionale ale Poliţiei Române
în domeniul prevenirii şi combaterii,
pentru perioada 2008-2009.

În acest context, în fiecare judeţ a fost
elaborat un Program local care cuprinde
atât activităţi cu caracter general, cât şi acţiuni
concrete în cadrul unor proiecte
punctuale implementate în zonele cu risc
criminogen ridicat.
Înainte de elaborarea programelor, precum
şi pe parcursul perioadei de implementare
a acestora au fost realizate analize
care au abordat fenomenul delincventei
juvenile fie în ansamblul său, fie secvenţial,
pe diferite tipuri de infracţiuni sau categorii
de minori - violenţa în unităţile de
învăţământ, infracţiunile de abuz ale minorilor-
care au fundamentat programele de
prevenire şi combatere şi au constituit suport
pentru deciziile grupurilor de lucru
constituite la nivelul fiecărui inspectorat judeţean
de poliţie.
Pentru consolidarea parteneriatului
poliţie - şcoală au fost derulate proiecte
comune cu unităţile de învăţământ în cadrul
cărora s-au desfăşurat întâlniri interactive
cu elevii, lectorate cu părinţii şi profesorii,
dezbateri cu directorii şi consilierii educativi
care au vizat pregătirea antiinfracţională
şi antivictimală a elevilor în vederea
adoptării unui comportament bazat pe respectarea
normelor de convieţuire socială şi
implicării acestora în activităţi de prevenire
a criminalităţii.
Toate aceste activităţi au rolul de a asigura
atingerea obiectivelor propuse prin
orientarea demersurilor structurilor de prevenire
şi a celor operative către grupurile
ţintă rezultate din analizele criminologice
realizate.
La nivel central, Poliţia Română a derulat
şi alte proiecte/campanii în acest domeniu:
> Campania „Alcoolul nu te face
mare !"
Campania a fot destinată prevenirii consumului
de alcool în rândul elevilor de liceu,
din Bucureşti, fiind derulată în colaborare
cu Asociaţia „Berarii României" în perioada
2006-2009.
In cadrul Caravanei „Anti - Alcool", reprezentanţi
ai ICPC, ABR şi MECI, împre-
100
ună cu promotorul campaniei, dr. Cristian
Andrei, s-au deplasat în judeţele Constanţa,
Cluj, Timişoara, Iaşi, Prahova şi Dolj unde
au fost organizate conferinţe de presă unde
au fost organizate conferinţe de presă pentru
prezentarea obiectivelor şi a modului de
desfăşurare a campaniei, precum şi pentru a
participa la întâlniri cu elevi şi profesori din
localităţile respective.
De asemenea, a fost lansat un ghid destinat
părinţilor cu recomandări privind modul
de abordare a acestei problematici în
discuţiile cu adolescenţii.
În cursul anului 2008, beneficiari ai activităţilor
desfăşurate de structurile de analiză
şi prevenire a criminalităţii au fost
aproximativ 145.000 de elevi din toată ţara.
La finalul campaniei a fost realizat un
sondaj de opinie pentru stabilirea gradului
de informare a elevilor de liceu cu privire la
efectele consumului de alcool la vârsta
adolescenţei. Acesta a fost realizat pe un
eşantion de elevi de liceu reprezentativ la
nivel naţional, constituind unul din elementele
de evaluare a Campaniei „Alcoolul
nu te face mare".
> Proiectul „Prevenirea delincventei
juvenile în zona unităţilor de învăţământ",
în cadrul programului MA-
TRA, finanţat de Guvernul olandez.
I.G.P.R. este partener, în acest proiect,
cu Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului,
Direcţia Generală pentru învăţământ
Preuniversitar. Proiectul, care se derulează
în perioada aprilie 2008-martie
2010, urmăreşte întărirea cooperării între
Poliţia Română şi alte instituţii implicate, în
special Ministerul Educaţiei, Cercetării şi
Tineretului, pentru a preveni delincventa
juvenilă în zona instituţiilor de învăţământ.
Proiectul beneficiază de sprijinul specialiştilor
din Olanda şi urmăreşte pregătirea
de formatori din cadrul MIRA şi MECI
care, ulterior, vor derula activităţi de informare
in şcoli.
Activităţi desfăşurate:
■ întâlniri de lucru la care au participat
şi coordonatorii de proiect olandezi, în
cadrul cărora s-au stabilit responsabilităţile

structurilor iniţiatoare ale proiectului -
DPOP, ICPC, precum si etapele derulării
acestuia.
■ Identificarea a 3 unităţi de învăţământ
către care vor fi orientate activităţi de
prevenire specifice desfăşurate sub coordonarea
specialiştilor olandezi (poliţişti şi
consilieri şcolari).
■ Constituirea unui grup interministerial
format din reprezentanţi ai IGPR,
ANPDC, MECI şi MJ, care va fi responsabil
pentru dezvoltarea, implementarea
si monitorizarea unui Plan Naţional de
Acţiune pentru prevenirea delicventei juvenile
în şcoli.
■ Efectuarea unei vizite de studiu, în
Olanda, în perioada 17-20.06.2009, a grupului
interministerial constituit în cadrul
Proiectului MATRA de prevenire a violenţelor
în mediul şcolar.
■ Organizarea şi participarea, la
mai multe întâlniri ale grupului interministerial,
în scopul discutării draftului
Planului naţional de acţiune pentru prevenirea
şi combaterea violenţei juvenile în mediul
şcolar.
> Proiectul "Siguranţa tinerilor pe
internet"- o resursă educaţională pentru
copii, părinţi şi profesori merită să contribuie
la construirea unui mediu virtual mai
sigur, elaborată în colaborare cu Microsoft-
România şi Centrul Român pentru Copii
Dispăruţi şi Exploataţi Sexual „FOCUS" şi
MECT.
Resursa e-learning "Siguranţa Tinerilor
pe Internet", a fost concepută ca un serviciu
online ce poate fi accesat de educatori, profesori
şi elevi în cadrul orelor de dirigenţie.
Părinţii pot accesa, de asemenea acest curs
online, unde printre altele au acces la un
dicţionar WEB şi la informaţii despre cum
pot monitoriza activitatea propriilor copii
atunci când aceştia navighează pe Internet.
Ofiţerii de prevenire de la structurile teritoriale
în colaboare cu reprezentanţi ai
partenerilor din proiect au desfăşurat ample
campanii de informare şi promovarea a
acestei pagini de internet în toate unităţile
de învăţământ, activitate ce va continua
până la acoperirea întregii populaţii şcolare.
> Campania de prevenire a dispariţiei
de minori si de educare pentru creşterea
siguranţei pe internet sub titlul
"Siguranţa copiilor depinde mai ales de
ţine", desfăşurată în fiecare an, începând cu
2006, pe litoral, în colaborare cu Microsoft-
România şi Centrul Român pentru Copii
Dispăruţi şi Exploataţi Sexual „FOCUS".
In cadrul acesteia au fost realizate materiale
promoţionale care cuprindeau mesaje
educativ preventive adresate turiştilor pentru
prevenirea dispariţiilor de minori şi informarea
populaţiei cu privire la utilizarea
internetului în siguranţă de către copii.
In ceea ce priveşte planurile de viitor,
ICPC a elaborat Proiectul „Dezvoltarea
capacităţii de prevenire si investigare a
cazurilor de pornografie infantila prin
Inţernet in România", finanţat prin EEA
Grants, implementarea urmând a se face cu
sprijinul partenerilor norvegieni. Proiectul,
s-a lansat în luna iulie a.c. şi constă într-o
amplă campanie de informare şi conştientizare
privind utilizarea în siguranţă a Internetului
de către copii.
101

CONSIDERAŢII PRIVIND LEGALITATEA
OPERAŢIUNILOR OFF-SHORE
102
Conf.univ.dr. NICOLAE GHINEA
Academia de Poliţie ,,A.I.Cuza”
Offshore schemes and positioning is setting a legal entity (corporation, holding company,
foundation) through which business is conducted by other entities settled outside the
state. These entities are called generic off-shore companies and provides exemption from
income taxes on capital increases, dividend, interest, etc.
Dirijarea finanţelor mondiale către centrele
,,off-shore’’ poate fi comparată cu circuitul
apei în natură. Apa, ca şi banii, este
folosită şi refolosită, încheindu-şi în final
circuitul în marile rezervoare ale oceanelor.
Masa monetară, aidoma apei, circulă
de la un stat la altul. O parte din ea este vizibilă
autorităţilor, o alta destul de substanţială
,,se scurge’’ în subteran către marile
rezervoare ale paradisurilor fiscale 78 .
De-a lungul timpului, companiile offshore
s-au dovedit a fi una dintre cele mai
eficiente şi mai „legale” arme ale întreprinzătorului
în lupta cu fiscalitatea.
Pentru a discuta despre legalitatea operaţiunilor
off-shore, trebuie mai întâi să
răspundem la întrebarea „ce este un offshore?”
În conformitate cu literatura de specialitate,
un off-shore este o societate comercială
cu următoarele caracteristici:
- proprietarii societăţii nu sunt rezidenţi
în ţara de înregistrare a firmei;
- profiturile sunt realizate prin activităţi
derulate exclusiv în afara ţării în care compania
îşi are sediul;
- beneficiază de facilităţi fiscale de excepţie,
în sensul că fie este scutita de impozit,
fie plăteşte o taxa foarte redusă, fie
plăteşte doar o taxa fixă, stabilită de statul
respectiv, indiferent de cifra de afaceri sau
profit, în cuantum de câteva sute de do-
78 A. S. Ginsberg, Internaţional tax haven, W&D
Diamond, 1997, pag. 9;
lari. 79
Compania off-shore este de obicei o
companie cu răspundere limitată obişnuită,
folosită drept instrument de către corporaţii
sau persoane fizice din întreaga lume, scopul
fiind acela de direcţionare în mod legal
a profiturilor din ţările cu impozite ridicate
în jurisdicţiile off-shore/centre internaţionale
off-shore.
Avantajele companiilor off-shore sunt
date pe de o parte de impozitarea zero sau
foarte scăzută, iar pe de altă parte de posibilitatea
utilizării diferitelor tratate privind
evitarea dublei impunere.
Termenul „off-shore” este preluat din
epoca neguţătorilor care, în dorinţa de a evita
plata unor taxe portuare ridicate pentru
întreaga încărcătură, lăsau navele la o
oarecare distanţa de ţărm (off-shore), intrând
în port cu ambarcaţiuni mici, doar cu partea
de marfa destinată portului de tranzit.
Prin termenul de "off-shore" 80 limbajul
de specialitate britanic desemnează teritoriul
situat dincolo de ţărm. În jargonul economic
american, prin off-shore sunt denumite
activităţile economice şi firmele care
79 A. Mănăilă, Companiile off-shore sau evaziunea
fiscală legală, ediţia a IIa, editura All Beck,
Bucureşti, 2004, pag. 2;
80
Potrivit dicţionarului anual al revistei “The
Economist”, companiile off-shore sunt firme
înregistrate în anumite ţări sau jurisdicţii care au o
legislaţie fiscală fie fără impozite, fie cu impozite
foarte scăzute atât timp cât societatea nu desfăşoară
activităţi pe teritoriul ţării unde sunt înregistrate;

îşi desfăşoară activitatea în afara teritoriului
naţional al statului în care acestea sunt rezidente.
Într-adevăr, toate sensurile acestui cuvânt
sunt purtătoare a esenţei: este vorba
despre o companie, care în funcţie de ţara
unde este înregistrată nu are activitate economică,
iar în funcţie de activitatea sa este
considerată companie străină.
După toate acestea, este important de
menţionat faptul că în general nu este considerată
activitate economică internă funcţionarea
birourilor administrative şi manageriale,
activităţi de investiţii şi holding şi
susţinerea de conturi bancare 81 .
Termenul englezesc „off-shore”, explicat
în noţiuni economice, desemnează „activitatea
desfăşurată în exterior, efectuată în afara
legilor ţării din care provine investitorul”.
Altfel spus, o zonă off-shore reprezintă
spaţiul restrâns pe teritoriul unui stat, de
obicei în cadrul unui port, aeroport, unde
taxele vamale asupra mărfurilor intrate şi
destinate reexporturilor sunt suspendate şi se
autorizează realizarea unor operaţiuni
comerciale, industrial-bancare şi de asigurare.
Teoretic, companiile off-shore se pot înfiinţa
oriunde în lume, dar nu peste tot se
pot obţine şi avantaje fiscale, pentru că o
firmă nu va fi scutită de impozit datorită
faptului că este o firmă off-shore, ci pentru
că este un off-shore înregistrat într-un paradis
fiscal.
Scopul pentru care se decide înfiinţarea
unei companii off-shore este în principal
minimizarea taxării şi reducerea poverii
fiscale, dar prin intermediul unei companii
off-shore se realizează în acelaşi timp şi un
management mai performant al riscului
precum şi o importantă reducere a costurilor.
Companiile off-shore, pe lângă regimul
de impozitare lejer, beneficiază şi de mult
dorita şi apreciata confidenţialitate în faţa
oricărui control, având protecţie împotriva
intervenţiei guvernamentale şi a schimbărilor
politice exterioare.
81
Nicolae Ghinea, Investigarea fraudelor-curs
universitar,Ed.Sitech, Craiova, 2008
103
Schemele off-shore constau în stabilirea
şi domicilierea unei entităţi juridice (corporaţie,
holding, fundaţie) prin intermediul căreia
se derulează afaceri cu alte entităţi domiciliate
în afara statului respectiv. Aceste
entităţi sunt denumite generic „firme offshore”
şi oferă scutire de la plata impozitelor
pe profit, pe creşterile de capital, pe dividende,
pe dobânzi, etc.
În consecinţă, companiile off-shore nu
reprezintă ascunzători ilicite de autorităţile
fiscale, iar înfiinţate şi administrate corect,
ele pot să asigure economii fiscale enorme şi
protecţia averii într-o manieră perfect legală.
Unul dintre principalele domenii de utilizare
a companiilor off-shore este comerţul
internaţional, având în vedere faptul că înfiinţarea
unei companii off-shore de import
– export într-un paradis fiscal, duce la reducerea
impozitării profitului, întrucât compania
off-shore are rol de intermediar între
compania producătoare şi client.
Astfel, o societate off-shore poate acţiona
ca o firmă comercială intermediară,
firmă distribuitoare, firmă de import/export,
firmă de achiziţie sau vânzări, care cumpără
direct de la un producător şi aranjează ca
bunurile să fie livrate clientului final direct
de la locul de producţie. Consecinţa este că
bunurile originare dintr-o ţară sunt vândute
în alta, dar proprietarul principal al tranzacţiei
este situat într-o ţară terţă. Profiturile
comerciale sunt date de diferenţa între preţurile
de cumpărare şi cele de vânzare,
acumulate într-un mediu off-shore fără impozit,
metodă prin care, printr-o creştere rapidă
se obţin mai multe fonduri, disponibile
pentru reinvestire şi dezvoltare.
Spre exemplu, o societate off-shore de
achiziţie poate fi folosită de un importator
intern pentru a exporta bunurile în străinătate,
în timp ce o societate off-shore de vânzări
poate fi folosită de un producător intern
pentru a distribui bunurile în străinătate.
Ca urmare, companiile off-shore au cunoscut
o amploare remarcabilă, mai ales în
ultimele decenii, fiind o alternativă de a
evita povara fiscală din ce în ce mai apăsătoare.

Multe entităţi încearcă să beneficieze de
avantajele oferite de această deplasare a capitalului
către centrele ,,off-shore”. Scutirile
de impozite şi taxe, precum şi confidenţialitatea
cu privire la rezultatele financiare
şi identitatea proprietarilor societăţilor,
sunt factori care au dus în aceste jurisdicţii,
nu numai societăţi ce doreau să-şi
maximizeze profitul prin orice mijloace legale,
în speţă prin diminuarea obligaţiilor
fiscale în favoarea profitului, dar şi evazioniştii
şi „afaceriştii dubioşi” de toate naţionalităţile
. Iată motivul pentru care industria
financiară ,,off-shore’’ are o imagine destul
de şifonată în mass-media, şi în general în
concepţia publicului larg, aceasta fiind asociată
cu evaziunea fiscală şi cu operaţiunile
ilegale.
În acest context, analişti prestigioşi ai
fenomenului de globalizare a criminalităţii
susţin că grupările criminale sunt adevărate
organizaţii economice „care se comportă ca
societăţi multinaţionale, ghidate de o raţiune
impecabilă: profituri maxime cu cheltuieli
minime, controlul pe verticală al sectoarelor,
reducerea concurentei, fidelizarea
angajaţilor permanenţi şi a clienţilor săi.
Ele identifică şi exploatează rapid şi eficient
slăbiciunile sistemelor legale şi juridice,
dar şi facilităţile oferite de paradisurile fiscale’’
82 .
Analogia mai sus relevată, între centrele
off-shore şi organizaţiile criminale, contravine
însă într-o oarecare măsură realităţii,
aşa cum vom arăta pe parcursul lucrării.
Orice întreprinzător îşi poate dirija afacerile
liber, din orice ţară doreşte, cu condiţia
să respecte legile, atât în ţara în care
îşi derulează afacerile cât şi în aceea în
care este rezident, iar ,,artificiul” fiscal pe
care îl statuează legislaţia ,,off-shore” este
un mijloc eminamente legal de evitare a
prelevărilor fiscale excesive.
Această particularitate a legislaţiei ,,offshore”
a fost exhaustiv învederată de autorii
unei lucrări apărută în literatura de specialitate,
conform cărora ,,firmele şi corporaţiile
occidentale folosesc din plin avantajele pe
care le oferă aceste paradisuri financiare sau
metodele de evaziune fiscale. De exemplu, o
firmă multinaţională dintr-o ţară exportă
mărfuri în altă ţară, utilizând în acest scop
serviciul a două filiale ale sale: cea din
Bahamas şi cea din ţara importatoare.
Societatea-mamă din ţara exportatoare exportă
iniţial filialei din Bahamas, stabilind în mod
artificial un preţ de transfer scăzut, astfel încât
profiturile operaţiunii apar nu în ţara
exportatoare, ci la filiala din Bahamas. La
rândul ei, filiala din Bahamas exportă
mărfurile filialei din ţara importatoare la un
preţ de transfer ridicat, astfel încât şi de
această dată profiturile apar în bilanţurile
firmei din Bahamas. Scopul acestor operaţiuni
este transferarea celei mai mari părţi din profit
în Bahamas, unde impozitele pe venit sunt
deosebit de scăzute. Mărfurile nu ajung
niciodată în Bahamas, totul fiind efectuat în
scripte, şi deşi perceptorii de impozite din ţara
exportatoare şi din cea importatoare cunosc
acest lucru, ei nu au ce face. Ei trebuie să
impoziteze profiturile care apar în bilanţuri, iar
dacă acestea sunt întocmite cu documente în
regulă, mecanismul de evaziune fiscală este
perfect’’ 83 .
Din aspectele prezentate anterior, se pot
constata avantajele incredibile pe care tehnicile
actuale de evitare fiscală le pun la
dispoziţia oamenilor de afaceri.
Astfel, un individ oarecare, cetăţean al
unei ţări, poate înregistra o companie în
alta, poate face afaceri într-o a treia fără a
plăti impozite în nici una. Acest mod de
viaţă şi de îmbogăţire are surprinzător de
mulţi adepţi. Până nu de mult, de binefacerile
fiscale off-shore se bucura numai o
mică elită, bine dotată financiar. Odată cu
dezvoltarea mijloacelor de comunicare,
formarea de companii în orice stat a devenit
un lucru simplu şi relativ ieftin. Astfel, un
român înstărit ar putea obţine cetăţenie
82
Herve Bollanger, Criminalitatea Economică în
Europa, P.U.F., 2002, pag.25;
104
83 N. Murgu, P. Ştefănescu, M. Isărescu, Afaceri şi
căderi financiare în lumea capitalului, ed. Dacia,
1979, Cluj – Napoca, pag. 99;

andoreză sau ar putea desfăşura afaceri prin
intermediul companiilor încorporate în Insulele
Canalului Mânecii şi Caraibe, având
baza operaţională şi firma principală în
România. Premeditat, firma principală (românească)
încheie bilanţul cu profit minim,
iar profiturile acumulate la firmele offshore
vor fi transferate în contul personal în
ţara de rezidenţă (Andora sau Monaco în
cazul nostru) a acţionarului unde impozitul
pe venitul persoanelor fizice este zero.
Era de aşteptat ca o ocazie atât de convenabilă
de a evita taxele să fie folosită din
plin de marile instituţii financiare mondiale
cum ar fi bănci, societăţi de asigurări, fonduri
de investiţii, care s-au mutat cu totul
sau au deschis filiale off-shore. Pe lângă
dorinţa de a oferi servicii competitive clienţilor
stabiliţi în paradisuri fiscale, beneficiile
realizate off-shore şi scutite de taxe au
constituit un stimulent serios.
Ca urmare, multe dintre cele mai mari
instituţii bancare americane, pentru a beneficia
de facilităţile fiscale asigurate de legislaţia
off-shore, sunt stabilite în Delaware.
Astfel, Citibank – prima bancă a Statelor
Unite, este deţinută de holdingul
Citicorp (Delaware), iar J.P. Morgan & Co
din Delaware este banca – holding care
controlează imperiul financiar dezvoltat în
jurul Morgan Guaranty Trust Co din New
York.
Băncile off-shore sunt de regulă filiale
ale corespondentelor lor din ţările dezvoltate,
însă există şi excepţii, între care o excepţie
notabilă o constituie Bank of
Bermuda, care este o bancă off-shore prin
excelenţă, cu o reputaţie ireproşabilă, câştigată
prin eforturi proprii şi nu moştenită de
la vreo firmă – mamă.
Deoarece am amintit una dintre cele mai
respectabile instituţii financiare americane,
J.P. Morgan & Co, menţionăm câteva dintre
ramificaţiile sale off-shore:
• Morgan Bank (Delaware)
• Morgan Holdings Corp, care deţine
capitalul următoarelor firme: Morgan Internaţional
Capital N.V. (Antilele Olandeze);
105
Morgan Internaţional Finance N.V. (Antilele
Olandeze); Morgan Fonciere Cayman
Islands Ltd. (Cayman Islands)
• J.P. Morgan Internaţional Holdings
Corp, care cuprinde: Morgan Trust Company
of the Cayman Islands (Cayman
Islands).
Cele menţionate mai sus reprezintă doar
o mică parte a filialelor imperiului Morgan
(nu am inclus societăţile din Elveţia, Hong
Kong, Luxemburg sau Singapore şi filialele
lor off-shore), suficient totuşi pentru a
demonstra influenţa majoră a conceptului
off-shore în dezvoltarea unei instituţii financiare
de prim rang. Un alt exemplu este
Swiss Bank Corporation, care deţine sucursale
în Monaco, Luxemburg, Bahamas,
Bermuda, Cayman Islands, Panama, Hang
Kong, Singapore, etc.
Folosirea avantajelor off-shore este în
cazul Swiss Bank Corporation o necesitate,
deoarece clienţii, în mare majoritate indivizi
şi instituţii cu bani, cer în mod explicit
servicii ,,tax-free’’(neimpozitate) 84 .
Cu toate acestea, ar fi greşit să tragem
concluzia că în paradisurile fiscale există
numai bănci solide. Din contră, datorită reglementărilor
lejere în ceea ce priveşte garantarea
depunerilor şi formalităţile de înfiinţare
a noilor bănci, jurisdicţiile off-shore
sunt zone vizate cu precădere de escrocii
internaţionali.
Astfel, în anul 1987, autorităţile americane
au atras atenţia Foreign Office-ului că
în Montserrat, mai mult de 1/3 din cele 120
de bănci care funcţionau, erau frauduloase.
Urmare sesizării, a fost derulat un control
riguros, care a condus la anularea a 100 de
licenţe. În momentul de faţă situaţia din
Montserrat s-a normalizat, însă nu acelaşi
lucru se poate spune despre Nauru, Tonga
şi Vanuatu, considerate a fi jurisdicţii preferate
de infractorii cu gulere albe.
Ca urmare, pe lângă avantajele certe de
ordin fiscal, decizia de a înfiinţa o filială
84
Nicolae Ghinea, Constantin Bolboşanu, Dan
Călinoiu, Spălarea banilor şi finanţarea terorismului,
Ed.Phobos, Bucureşti,2008

off-shore înseamnă pentru marile instituţii
financiare atragerea de noi clienţi şi diversificarea
ofertei de servicii financiare pentru
cei existenţi în patrie.
Aceasta în condiţiile în care persoanele
private (fizice sau juridice), încearcă să-şi
plaseze economiile în bănci sigure, departe
de privirea iscoditoare a fiscului. La aceasta
se adaugă faptul că în jurisdicţiile off-shore,
dobânzile pentru depozitele la termen se
încasează brut, libere de impozite. Mai
mult, cetăţeni ai ţărilor cu legislaţie anglosaxonă
constituie trusturi off-shore cu
bănci de renume, pentru a ocoli (perfect legal)
reglementările succesorale şi fiscale
din ţările de origine.
În afară de economiile personale ale investitorilor
privaţi, băncile off-shore mai
vizează şi fondurile atrase de industria fondurilor
de investiţii, care reprezintă o a
doua mare categorie de jucători off-shore.
Astfel, dacă privim lista fondurilor de
investiţii europene, observăm că cele mai
multe societăţi de administrare sunt localizate
în Luxemburg, iar câteva în Irlanda,
Gibraltar şi Jersey. De asemenea, cel mai
cunoscut fond de investiţii american,
Quantum Fund, administrat de George Soros,
este stabilit în Antilele Olandeze.
Aceasta în condiţiile în care fondurile de
investiţii controlează părţi importante ale
finanţelor mondiale, exprimate în cifre cu
12-13 zerouri în dolari. Fondurile de risc
care investesc în Rusia şi Europa de Est
(inclusiv România) sunt domiciliate de regulă
în Cipru.
Alături de bănci şi fonduri de investiţii,
o categorie specială de companii off-shore
o reprezintă holdingurile.
Un holding este o firmă înfiinţată cu
scopul unic de a deţine acţiuni la alte firme
şi de a asigura coordonarea activităţilor
acestora.
Astfel, marile companii internaţionale
asigură prin holdinguri întregul curs al afacerilor,
începând cu producţia, continuând
cu finanţarea şi terminând cu marketingul şi
distribuţia. Fiecare activitate este desfăşurată
prin firme specializate, iar filialele sunt
106
dirijate în aşa fel încât cea mai mare parte a
profiturilor să fie externalizate din ţara pe
teritoriul căreia au fost derulate operaţiunile
comerciale şi implicit realizate profiturile,
şi să se acumuleze off-shore, în bilanţul
firmei holding.
Datorită dimensiunilor fondurilor financiare
derulate prin centrele financiare offshore,
mai multe paradisuri fiscale şi-au rafinat
legislaţia şi au blocat accesul muritorilor
de rând, în speranţa de a se impune ca
poli financiari ai lumii. Astfel, Singapore şi
Cayman Islands s-au detaşat în această
competiţie, devenind centre financiare la fel
de importante ca Londra, New York şi Tokio,
iar Luxemburgul a dobândit o poziţie
dominantă în Europa comunitară. De asemenea,
în dorinţa de a fi mereu cu un pas
înaintea concurenţei, mai multe paradisuri
fiscale din Caraibe au înfiinţat sau intenţionează
să înfiinţeze burse de valori (pentru
acţiuni, în principal).
Dar companiile off-shore pot reprezenta şi
un bun instrument prin intermediul căruia
cetăţeni rezidenţi în anumite state, să investească
în alte state, cu fiscalitate la fel de
mare sau mai mare decât în statele de domiciliu,
fără a achita însă taxele şi impozitele
aferente operaţiunilor comerciale şi financiare
derulate pe teritoriul statului respectiv.
Astfel, exemplificăm fondurile străine
de investiţii, care obişnuiesc să investească
în România prin intermediul unor companii
off-shore.
Majoritatea participaţiilor fondurilor de
investiţii străine la companii româneşti se
fac prin intermediul unor aşa-zise „Special
Purpose Vehicles (SPV)”, al căror acţionariat
este perfect transparent.
„Crearea vehiculelor investiţionale în
paradisuri fiscale este un mijloc perfect legal
şi util investitorilor instituţionali. Ca
orice lucru bun, vehiculul investiţional
poate fi folosit şi în scopuri maligne. Mă refer
la ascunderea acţionariatului unei companii
pentru eludarea taxării” afirma Valeriu
Ionescu, director general la AIG New
Europe Fund, care deţine în România participaţii
la Orange Romania, Astral Telecom
sau Luxten.

În cazul fondurilor de investiţii, principalul
avantaj este totuşi cel de natură fiscală.
În momentul realizării exit-ului, adică
al ieşirii din afacere prin vinderea acţiunilor
către un investitor strategic sau financiar,
banii obţinuţi de acţionar din tranzacţie vor
fi taxaţi cu 0%, în schimb dacă acţionarul ar
fi fost înregistrat în România, suma respectivă,
considerată câştig de capital, ar fi fost
taxată cu 16%.
Pe de altă parte, costurile pe profit ale
unei investiţii realizate printr-o companie
înregistrată într-un paradis fiscal nu sunt
mai mari decât ale unei companii din România.
Concret, dividendele distribuite de
compania românească se impozitează doar
la sursă, costurile fiscale din ţara în care a
fost înregistrat vehiculul fiscal (acţionarul
companiei româneşti) fiind zero (în cazul în
care România a semnat cu statul respectiv
un tratat de evitare a dublei impuneri). Din
paradisul fiscal, banii ajung direct în ţara de
origine a investitorului, unde profiturile
sunt taxate conform legislaţiei locale.
În plus, paradisurile fiscale permit folosirea
unor procedee inexistente în România.
Unul dintre acestea este convertirea împrumuturilor
în acţiuni, motiv pentru care
în jurul paradisurilor fiscale s-a creat, după
cum se ştie, o veritabilă mitologie născută
în special din folosirea acestora în scopuri
mai puţin ortodoxe; este vorba de folosirea
zonelor off-shore pentru ascunderea acţionariatului
unei companii în vederea eludării
taxelor.
Totuşi, efectele nocive pe care le pot
avea asemenea practici sunt limitate chiar şi
în România, cel puţin pentru achiziţiile făcute
pe Bursa de Valori, având în vedere
reglementările impuse de Comisia Naţională
a Valorilor Mobiliare, care obişnuieşte
să solicite investitorilor care fac oferte de
peste 33% din acţiunile unei companii listate
să-şi dezvăluie acţionariatul până la nivel
de persoană fizică, fond de investiţii sau
bancă.
Se pune astfel întrebarea „care sunt
avantajele unui Special Purpose Vehicle
(SPV)”?
107
Pentru a răspunde la această întrebare,
vom arăta principalele motive pentru care
fondurile străine prezente pe piaţa româneasca
obişnuiesc să investească prin aceste
„vehicule financiare”, şi anume:
- se protejează de modificări legislative
neprevăzute (precum cele referitoare la repatrierea
profitului);
- plătesc taxe zero pe tranzacţie în momentul
în care reuşesc să-şi vândă participaţiile
din România;
- beneficiază de jurisdicţie comună în
situaţia în care există mai mulţi co-investitori.
Nu trebuie pierdut însă din vedere faptul
că operaţiunile financiare off-shore sunt în
foarte strânsă legătură şi interdependenţă cu
planificarea fiscală internaţională.
Planificarea internaţională a obligaţiilor
fiscale are la bază faptul că legile oricărui
stat cu privire la taxare sunt limitate doar la
economia sa internă.
Din aceste motive, autorităţile fiscale
întâmpină frecvent dificultăţi la trecerea
graniţelor, în schimb, companiile, persoanele
bogate şi banii lor o fac foarte uşor.
Planificarea fiscală are două componente:
1. planificarea fiscală naţională ce se
raportează la legislaţia fiscală existentă în
statul de rezidenţă al contribuabilului;
2. planificarea fiscală internaţională ce
se bazează, în esenţă, pe următoarele două
elemente:
- utilizarea paradisurilor fiscale
- utilizarea tratatelor de evitare a dublei
impuneri
Unul din cele mai mari pericole în planificarea
financiară şi fiscală internaţională îl
constituie conducerea de cercetări inadecvate,
deţinerea de cunoştinţe insuficiente
asupra relaţiilor dintre diverse jurisdicţii,
asupra legilor naţionale şi internaţionale.
Ceea ce e legal într-o zonă poate fi considerat
total ilegal într-o altă jurisdicţie, şi sunt
o mulţime de capcane în care se poate cădea
din lipsă de informaţii.
Totuşi, afacerile off-shore sunt afaceri
bazate pe reputaţie. Investitorii şi consul-

tanţii cu experienţă cunosc operatorii offshore
demni de încredere şi pe escrocii care
induc în eroare investitorii sau alte instituţii.
Din acest motiv, operarea în off-shore
reprezintă aprecierea experienţei şi a scrisorilor
de recomandare ale potenţialilor parteneri
de afaceri.
În prezent, economia mondială parcurge
perioada globalizării şi accentuării mobilităţii
capitalului. Cu toate că anual se înfiinţează
aproximativ 140.000 de companii de acest fel
în lume, în România, companiile off-shore
sunt mai puţin cunoscute şi utilizate.
Cu toate că actorii pieţei financiare internaţionale
(şi nu numai) au la dispoziţie
informaţii şi expertiză de cea mai înaltă
clasă, tehnicile folosite de jucători în jocul
internaţional al banilor sunt foarte simple,
cei mai buni jucători ridicând însă principiile
de bază la rang de artă. 85
Având în vedere toate consideraţiile de
mai sus, pentru a evidenţia încă o dată utilitatea
şi legalitatea societăţilor financiare
off-shore, ne vom folosi în continuare de
următoarele exemple desprinse din practica
internaţională existentă în acest domeniu:
Exemplul nr. 1: - vizează efectuarea
unor operaţiuni de export:
Firma ,,X”, înmatriculată în Bucureşti,
exportă încălţăminte în SUA. Preţul
de achiziţie de la producător este 25
USD/perechea, iar preţul de vânzare către
cumpărătorul italian este de 45
USD/perechea. Cantitatea tranzacţională
este de 50.000 perechi.
a) fără implicarea unei societăţi financiare
off-shore, rezultatul financiar al
firmei ar fi următorul:
- venituri: 50.000 x 45 = 2.250.000 USD
- cheltuieli: 50.000x25= 1.250.000 USD
- profit brut 1.000.000 USD
- impozit pe profit –16 %
160.000 USD
85
Bişa Cristian, Costea Ionuţ, Capotă Mihaela,
Dăncău Bogdan: Utilizarea paradisurilor fiscale.
Între evaziune fiscală legală şi fraudă fiscală, BMT
Publishing House, Bucureşti, 2005, pag. 34;
108
- profit net: 840.000 USD
b) cu implicarea unei societăţi
financiare off-shore:
Patronul firmei româneşti ,,X” este şi
proprietarul unei societăţi financiare offshore
,,Y”, înmatriculată în Belize. Încălţămintea
este într-o primă fază vândută firmei
,,Y” (off-shore) la un preţ de 25,5
USD. Societatea ,,Y” va revinde marfa
aceluiaşi cumpărător american la preţul de
45 USD/pereche.
b.1.) situaţia financiară a firmei româneşti
,,X”:
- venituri: 50.000x25,5=1.275.000 USD
- cheltuieli: 50.000x25=1.250.000 USD
- profit brut: 25.000 USD
- impozit pe profit – 16 % 4.000 USD
- profit net: 21.000 USD
b.2.) situaţia financiară a firmei offshore
,,Y’’
- venituri: 50.000x45 = 2.250.000 USD
-cheltuieli:50.000x25,5=1.275.000 USD
- profit brut=profit net: 975.000 USD
(datorită neimpozitării profitului)
Se poate observa astfel, că prin implicarea
societăţii financiare off-shore, s-au
economisit de la impozit 156.000 USD
(21.000 + 975.000 – 840.000) sau (160.000
-4.000).
Exemplul nr. 2: - vizează efectuarea
unor operaţiuni de import:
Firma românească ,,A”, importă din
SUA paste făinoase. Preţul de achiziţie este
de 1 USD/cutie, iar preţul de vânzare pe
piaţa internă e de 2,5 USD. Se importă o
cantitate de 300.000 cutii.
a) fără implicarea unei societăţi financiare
off-shore, rezultatul financiar al firmei
ar fi următorul:
- venituri: 300.000x2,5 = 750.000 USD
- cheltuieli: 300.000x1 = 300.000 USD
- profit brut: 450.000 USD
- impozit pe profit – 16 % 72.000 USD
- profit net: 378.000 USD
b) cu implicarea unei societăţi
financiare off-shore:
Patronul firmei româneşti care este şi

proprietarul unei societăţi financiare/companii
off-shore ,,B”, din Insulele
Virgine Britanice, va cumpăra de la producător
pastele făinoase la preţul de 1
USD/cutie, şi le va revinde firmei româneşti
la preţul de 2,4 USD/cutie.
Cantitatea de marfă importată şi preţul
de vânzare pe piaţa internă rămân neschimbate.
b.1.) situaţia financiară a firmei româneşti
,,A”:
- venituri: 300.000x2,5= 750.000 USD
-cheltuieli: 300.000x2,4=720.000 USD
- profit brut: 30.000 USD
- impozit pe profit – 16 % 4.800 USD
- profit net: 25.200 USD
b.2.) situaţia financiară a firmei offshore
,,B’’:
- venituri: 300.000 x 2,4 = 720.000 USD
- cheltuieli: 300.000x1 =300.000 USD
- profit brut = profit net: 420.000 USD
(datorită neimpozitării profitului)
Se poate observa că prin implicarea societăţii
financiare off-shore s-au economisit
de la impozit 67.200 USD (72.000 – 4.800)
sau (420.000 + 25.200 – 378.000), sumă
care a majorat profitul net.
La reuniunea din sudul Marii Britanii,
miniştrii de Finanţe din statele dezvoltate şi
în curs de dezvoltare - G20 - au avut o
agendă încărcată de problemele crizei globale.
Între problemele dezbătute s-au numărat:
atribuirea de puteri sporite Fondului
Monetar Internaţional, pachete de stimulare
a economiilor, curăţarea băncilor de activele
toxice. Pe agendă a figurat şi secretul
bancar, una dintre puţinele chestiuni asupra
cărora statele membre ale G20 par să fie de
acord.Mai precis, acestea vor să pună capăt
secretului bancar şi să întocmească o listă
neagră a statelor care refuză să se conformeze.
Argumentul lor constă în faptul că
secretul bancar, ca şi paradisurile fiscale,
pun şi mai mult în pericol stabilitatea economiei
globale.
Marea Britanie, Statele Unite, Germania,
toate marile puteri s-au aliat în această
chestiune şi arată cu degetul, în primul
109
rând, către Elveţia pe care o ameninţă cu
includerea pe lista OECD a statelor care refuză
să coopereze în această chestiune. Ţările
incluse pe această listă sunt dezavantajate
în relaţiile de cooperare internaţională.
Chiar dacă există voinţa politică pentru
a lupta împotriva secretului bancar şi a paradisurilor
fiscale, miile de miliarde de dolari
ascunse în conturi off-shore cântăresc şi
ele destul de greu. Conform organizaţiei
pentru cooperare economică şi dezvoltare
OECD, aproximativ 7 trilioane de dolari
sunt plasate în paradisuri fiscale pentru a
eluda taxele sau instabilitatea politică. În
aceste condiţii, reforma sistemului financiar
global dorită de statele G20 se anunţă o misiune
dificilă.
În România, percepţia asupra unei companii
off-shore nu este una dintre cele mai
favorabile. Se consideră că sub umbrela
unei astfel de firme se încearcă săvârşirea
unor fapte ilegale. Exemple în acest sens
sunt destule în istoria postdecembristă, dar
specialiştii în comerţ internaţional susţin că
firmele off-shore nu sunt fantome pentru că
ele există, conform legislaţiei statului unde
sunt înregistrate.
Gheorghe Caraiani, prodecan la Facultatea
de Relaţii Internaţionale a Universităţii
Româno-Americane, specialist în comerţ
internaţional, afirmă că profiturile obţinute
de firmele din România sunt transferate în
conturile companiilor off-shore, fiind impozitate
cu o sumă modică.
Practic, profitul obţinut din activităţi
desfăşurate în România, care se încadrează
la cota de 16% de impozit, se taxează în
statul unde este înregistrată compania offshore
şi unde se aplică un impozit mai scăzut.
El atrage însă atenţia asupra unui aspect
care se ia în calcul atunci când se doreşte
înfiinţarea unui off-shore, şi anume
necesitatea existenţei unui tratat de evitare a
dublei impuneri între România şi statul
unde urmează să fie înregistrată viitoarea
companie.
“În cazul în care acest tratat nu există,
riscaţi ca după ce aţi plătit taxele mai mult
decât modice în ţările considerate paradi-

110
suri fiscale, să fiţi nevoiţi să le plătiţi din
nou fiscului românesc”, spune Caraiani. Un
astfel de tratat dă ocazia firmei înregistrate
în ţară să obţină venituri din operaţiuni de
comerţ făcute în cealaltă ţară, să plătească
doar o singură dată impozitele, de regulă în
statul cu fiscalitate mai scăzută. Dintre statele
cu care România are acorduri de evitare
a dublei impuneri, cele mai convenabile
sunt Cipru, Malta, Marea Britanie şi SUA.
În Cipru, impozitul pe profit este de
10%, iar în Malta, nerezidenţii au o rată de
impunere de 4,71%. În statul american Delaware,
impozitul pe profit la nivel statal
este 0%. Societăţile cu răspundere limitată
(LLC) pot evita dubla impunere, în sensul
de a nu plăti taxele la nivel federal, dacă
respectă procedurile de înregistrare pentru
scutirea de taxe. În fiecare an o companie
înregistrată în Delaware plăteşte taxe în jur
de 1.000 de dolari.
Companiile off-shore sunt înfiinţate în
principal pentru a desfăşura activităţi din
domeniul comerţului exterior, pentru investiţii,
pentru a finanţa subsidiarele localizate
în state cu taxe ridicate, pentru evitarea
autentificării testamentului şi pentru intimitate
etc.
Cea mai simplă lecţie de evitare a plăţii
impozitului pe profit este intermedierea exportului
sau a importului de mărfuri.
De asemenea, potrivit lui Caraiani, serviciile
oferite de companiile off-shore sunt
greu de cuantificat. „În cele mai multe cazuri,
transferurile de fonduri se fac în baza
unor contracte «fantomă», de prestări servicii,
fiind aproape imposibil pentru organele
de control să dovedească faptul că respectivele
servicii nu au fost prestate în realitate
niciodată”, declară Caraiani.
Spre exemplu, spune el, o firmă din
România importă 20 de maşini şi în urma
acestei activităţi se obţine un profit brut de
200 milioane de lei şi impozitul aferent
statului român ar fi 32 milioane de lei.
Pentru a se evita plata acestui impozit, se
încheie un contract cu o firmă off-shore,
evident aflată în proprietatea importatorului,
care să asigure paza convoiului de maşini
până la graniţa cu România. Suma stipulată
în contract poate ajunge chiar la 200
milioane de lei, sumă deductibilă în totalitate,
situaţie în care impozitul pe profit ar fi
zero.
Pentru înfiinţarea unei companii offshore
nu este nevoie de deplasarea la faţa
locului. Operaţiunea de înregistrare poate fi
făcută de una dintre firmele de consultanţă
prezente pe piaţa românească (Consulco,
Laveco, PK Management etc), iar tarifele
sunt cuprinse între 2.000 şi 3.000 de euro.
Termenul de înregistrare este de câteva
săptămâni, însă operaţiunea se poate scurta
până la două zile, însă în această situaţie nu
există posibilitatea alegerii unui nume.
Pentru tarife care ajung la 5.000-7.000 de
euro, acţionarul este ascuns în spatele unui
paravan, adică a unui proprietar nominalizat.
În acelaşi tarif intră şi numirea unor directori
nominalizaţi.
Principalul lucru pe care paradisurile
fiscale îl oferă companiilor străine este discreţia.
Dependenţa lor de capitalul străin i-a
făcut pe critici să le considere vinovate de
tolerarea crimei şi fraudei. Dictatori precum
filipinezul Ferdinand Marcos şi indonezianul
Mohammed Suharto, finanţatorii atentatelor
de la 11 septembrie 2001, au numele
legate de paradisurile fiscale.
“Serviciile financiare constau, în principiu,
în gestionarea informaţiilor. E o chestiune
de zero şi unu, precum în informatică”,
comenteaza Urs Rohner, manager al Credit
Suisse, impactul revoluţiei informatice asupra
paradisurilor fiscale.
Conform unui studiu al Organizaţiei
Economice pentru Cooperare şi Dezvoltare,
în acest moment există 33 de paradisuri fiscale
care deţin între 5 şi 7.000 de miliarde
de dolari, şi gestionează 8% din capitalul
mondial, de 5 ori mai mult decât acum 20
de ani. În aceste condiţii, Insulele Bermude
au devenit cea mai bogată ţară din lume, cu
un PIB pe cap de locuitor de 70.000 de dolari,
faţă de 43.000 de dolari în SUA.
“Paradisurile fiscale au declarat război
contribuabililor americani”, considera senatorul
american Carl Levin, arătând că

SUA pierd anual 70 de miliarde de dolari
din taxele pe care companiile americane înregistrate
în aceste paradisuri ar trebui să le
cedeze fiscului SUA. Autorităţile canadiene
sunt de asemenea îngrijorate în legătură cu
cele 88 de miliarde de dolari investiţi de
firmele naţionale în paradisurile fiscale,
ceea ce reprezintă a cincia parte din investiţiile
străine directe ale Canadei. O atitudine
similara este adoptată şi de statele europene,
care se tem că lipsa contribuţiilor
fiscale ale marilor companii le va împiedica
să întreţină o populaţie aflată în curs de îmbătrânire.
La aceasta se adaugă efectele secundare
ale globalizării finanţelor, precum
şi evaziunea fiscală, spălarea banilor şi finanţarea
terorismului.
„Chiar dacă paradisurile fiscale ar dispărea,
ceva similar ar apărea imediat în locul
lor”, arăta, pentru „The Economist”, Mihir
Desai, de la Harvard Business School, explicând
că ele reprezintă un produs inevitabil
al globalizării. Totodată, economiştii
consideră că existenţa paradisurilor fiscale
fereşte guvernele marilor state de pericolul
unui imens surplus financiar.
Investitorii susţin că, în competiţia economică
globală, incluzând state cu regimuri
fiscale diverse, reducerea taxelor a devenit
o cheie a succesului marilor firme, iar paradisurile
fiscale sunt cea mai simplă soluţie
legală.
În apărarea lor, micile „paradisuri” arată
că aplică reguli stricte împotriva spălării
banilor şi verifică firmele ce doresc să apeleze
la serviciile lor, astfel încât să nu folosească,
spre exemplu, munca minorilor şi să
respecte legislaţia internaţională.
Pentru următorii câţiva ani se aşteptă o
lărgire a comunităţii furnizorilor de servicii
off-shore. China apare ca o piaţă latentă în
această privinţă, pe lângă cu India. Nu este
mai puţin adevărat că, sub influenţa afluxului
de investitori americani care au pătruns
în India, şi a creşterii numărului de
specialişti proprii, China încearcă să impulsioneze
tendinţa de externalizare a activităţilor
în rândul americanilor.
Astăzi, fenomenul crimei organizate
atrage din ce în ce mai mult atenţia publicului,
guvernelor naţionale şi organizaţiilor
internaţionale. În măsura în care grupurile
criminale sunt implicate în periculosul joc
al proliferării armelor, în migraţia ilegală,
în coruperea guvernelor naţionale şi în penetrarea
sistemului financiar global - tot
mai independent - crima organizată transfrontalieră
este o ameninţare la adresa siguranţei
naţionale. Prin spălarea banilor, prin
corupţie, prin slăbirea instituţiilor statului şi
pierderea încrederii cetăţenilor în existenţa
statului de drept, crima organizată subminează
bazele democratice şi economice ale
societăţii. Acest fapt a determinat conducerea
a numeroase state să lanseze apeluri
pentru încheierea unor convenţii multilaterale,
prin care să se acorde puteri mai mari
şi noi sarcini autorităţilor naţionale cu competenţe
în combaterea criminalităţii organizate.
Rapoartele O.N.U. relevă faptul că ţările
cu economii dezvoltate cheltuiesc
aproape 2% din produsul naţional brut pentru
combaterea crimei transnaţionale, în
timp ce ţările în curs de dezvoltare cheltuiesc
de circa şapte ori mai mult. De asemenea,
se estimează că între 50 - 75 % din
moneda aflată în circulaţie este controlată
de economia subterană.
111

CRIZA GLOBALĂ ŞI DREPTURILE
DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ
112
Drd. MARIOARA NAE
Lect. Univ. Dr. MARIUS PANTEA
Academia de Poliţie „A.I.Cuza”
Industrial property has been recognized and used, especially by the industrialized
countries, and represents an important tool for technological economic and social
development. Industrial property is the monopoly rights conferred by the regulations in
this field, which will entitle the holder to use the subject of protection and to prevent its
use by others.
Inventivitatea şi creativitatea sunt trăsăturile
esenţiale care au favorizat diferenţierea
omului, în decursul evoluţiei sale, de
toate celelalte creaturi vii. Capacitatea de a
da acestor trăsături o utilitate productivă
continuă să fie de o importanţă fundamentală
în cadrul structurilor sociale şi economice
ale societăţii umane. Supravieţuirea,
fiecărui om în parte, a orcărei întreprinderi,
organizaţii sau chiar a naţiunilor, depinde în
mod clar de capacitatea de a păstra contactul
permanent cu dezvoltarea şi progresul
pe toate planurile 86 .
Creaţiile care fac obiectul protecţiei în
cadrul proprietăţii industriale, constituie, ca
şi celelalte creaţii care beneficiază de protecţie
sub denumirea mai corespunzătoare
de „proprietate intelectuală”, produse ale
activităţii creatoare a omului, rodul gândirii,
cunoaşterii, activităţii raţionale, rezultatul
capacităţii omului de a născoci şi sesiza
concepte, de a opera cu noţiuni abstracte.
Spre deosebire de dreptul de autor şi
drepturile conexe, în cadrul căruia sunt
protejate creaţiile de formă, cât şi creaţiile
de fond, în cadrul „proprietăţii industriale”
sunt protejate creaţiile intelectuale de fond,
creaţii care sunt aplicabile în industrie şi
care poartă şi denumirea de „creaţii utili-
86
M.PANTEA, Protecţia penală a proprietăţii
intelectuale în era globalizării, Editura Expert,
Bucureşti, 2008
tare” 87 .
Proprietatea industrială, a fost recunoscută
şi utilizată, mai ales de ţările industrializate,
şi reprezintă un instrument important
al dezvoltării tehnologice, economice şi sociale.
Pentru a proteja, beneficiile aduse de
proprietatea industrială, majoritatea ţărilor
au instituit acte normative, care au la bază
două motive: primul, îl constituie necesitatea
de a da expresie statutară drepturilor
patrimoniale şi morale ale creatorilor asupra
propriilor creţii, iar celălalt motiv îl
constituie, necesitatea de a promova, ca un
act deliberat al politicii guvernamentale,
creativitatea, diseminarea şi aplicarea rezultatelor
acesteia, precum şi a încuraja
comerţul corect, fapt care contribuie la dezvoltarea
socială şi economică 88 .
Proprietatea industrială, cuprinde totalitatea
drepturilor asupra creaţiilor geniului
uman referitoare la: invenţii, modele de
utilitate, desene sau modele industriale,
mărci de fabrică, de comerţ sau de servicii,
topografii de circuite integrate, soiuri de
plante, nume comerciale, indicaţii de provenienţă
sau denumiri de origine, protecţia
87
V.ROŞ, O.S.MATEI, D.BOGDAN, Dreptul
proprietăţii intelectuale, Dreptul proprietăţii
industriale. Mărcile şi indicaţiile geografice,Ed. All
Beck, Bucureşti, 2003
88 R.PÂRVU, L.OPREA, M.DINESCU, Introducere
în proprietatea intelectuală, Editura Rosetti,
Bucureşti, 2001

113
împotriva concurenţei neloiale.
Proprietatea industrială, reprezintă,
drepturile de monopol conferite de actele
normative în domeniu, care dau dreptul titularului
de a utiliza obiectul protecţiei şi de
a interzice utilizarea acestuia de către terţi.
Drepturile de proprietate industrială sunt
drepturi exclusive, cu ajutorul cărora, titularul
unui asemenea drept, poate interzice
terţilor exploatarea unui obiect protejat
printr-un titlu de proprietate industrială, de
genul brevet de invenţie, certificat de marcă
etc., în vigoare.
Pentru recunoaşterea dreptului de proprietate
industrială, este necesar, îndeplinirea
formalităţilor de înregistrare la un Oficiu
de proprietate industrială, termenele de
protecţie fiind mai mici, şi condiţionate de
achitarea unor taxe de menţinere în vigoare.
În ceea ce priveşte proprietatea industrială,
opera de creaţie, este protejată exclusiv pe
teritoriul statelor la care se limitează competenţa
Oficiului de proprietate industrială.
Principalele caracteristici ale dreptului
de proprietate industrială sunt: naşterea
dreptului de proprietate industrială este
condiţionată de desfăşurarea unei activităţi
de creaţie intelectuală şi de îndeplinirea
unor formalităţi de brevetare sau înregistrare
a creaţiei la un Oficiu de proprietate
industrială. Excepţie de la această regulă,
fac informaţiile confidenţiale pentru care
protecţia se realizează pe căi de fapt. O altă
caracteristică constă în faptul că dreptul de
proprietate industrială se exercită asupra
creaţiilor aplicabile la nivel industrial, mai
concret în industrie, agricultură, comerţ,
servicii, producţie de orice fel, etc. sau asupra
semnelor distinctive utilizate industrial.
În ceea ce priveşte teritorialitatea şi perioada
de aplicare a drepturilor de proprietate
industrială, considerăm că, dreptul de proprietate
industrială este limitat în spaţiu şi
timp. Excepţiile de la această regulă sunt în
domeniul semnelor distinctive, care pot fi
protejate la infinit, atâta timp cât prelungirea
protecţiei este de interes pentru titularul
de drepturi, care achită taxele prevăzute de
legislaţie, şi în zona informaţiilor confidenţiale.
Protejarea dreptului de proprietate industrială,
nu reprezintă o obligaţie, ci o facultate
sau o posibilitate recunoscută de
actele normative în vigoare, titularului de
drepturi., care poate fi o persoana fizică sau
o persoană juridică.
Drepturile de proprietate industrială, au
un conţinut complex, care conferă creatorului
unele drepturi morale, iar titularului
dreptului de exploatare (titularul brevetului
sau al certificatului de înregistrare), un
drept exclusiv de folosinţă, drept patrimonial,
opozabil erga omnes, transmisibil, atât
prin acte între vii, cât şi pentru cauză de
moarte sau în unele cazuri prin efectul legii
89 .
În era globalizării comerţului şi a comunicaţiilor,
a digitalizării industriei, a dezvoltării
fără precedent a sistemelor informatice,
protecţia proprietăţii intelectuale
reprezintă o provocare pentru guvernele
democratice şi pentru organismele cu vocaţie
internaţională. Formele variate pe care le
îmbracă proprietatea intelectuală, care au
întotdeauna la bază interese economice, şi
care înglobează principala componentă a
vieţii umane – informaţia – funcţionează ca
factori de schimbare, de înnoire permanentă,
funcţie de necesităţile vieţii economico-sociale
viitoare, şi reprezintă principala
modalitate de progres a omenirii.
În domeniul proprietăţii intelectuale,
globalizarea, reprezintă un amplu proces de
creare, gestionare şi manipulare a creaţiilor
spiritului uman, înglobate în produse materiale
şi imateriale, în care numeroase forţe
interţesute, atât titularii de drepturi cât şi
consumatorii, fac ca graniţele naţionale să
fie mai permeabile, impactul utilizării comunicaţiilor
prin Internet şi a sistemelor informatice
ducând la apariţia unei noi forme
de capitalism, denumită „capitalism informaţional”
90 .
89 V.ROŞ, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura
Global Lex, Bucureşti, 2001
90 T.MORRIS-SUZUKI, Capitalism in the Computer
Age, în J.Davis, T.Hirschl şi M.Stack (Eds.), Cutting
Edge: Technology, Information, Capitalism and
Social Revolution, 1997

Ultimi doi ani au fost marcaţi de evenimente
semnificative în lumea financiară,
care au generat puternice tensiuni în economia
globală, materializate în prăbuşiri ale
unor fonduri de investiţii, descoperirea unor
uriaşe fraude bancare şi instrumentarea
scandalurilor de evaziune fiscală în care au
fost implicate nume sonore la nivel mondial.
Autorităţile din cele mai puternice ţări
şi reprezentanţi ai celor mai solide centre
financiare din lume dezbat starea actuală a
economiilor statale şi regionale, cuvântul
cel mai utilizat fiind acela de criză economică
globală care a debutat în S.U.A. la începutul
anului 2007, odată cu prăbuşirea
pieţei imobiliare şi a pieţei creditelor cu
grad ridicat de risc (subprime), prelungită
de unda de şoc care a atins marile concentrări
financiare din Marea Britanie, Germania,
Elveţia, Franţa, Japonia, etc.
Criza economică globală va reaşeza
harta economică mondială în beneficiul ţărilor
cu o economie emergentă, potrivit estimărilor
Fondului Monetar Internaţional
(F.M.I.) pentru anul 2010, state precum
China şi alte economii în curs de dezvoltare
din Asia vor cunoaşte o creştere de aproximativ
5,1%, mult mai mare decât statele
dezvoltate a căror creştere este estimată la
1,3%. China rămâne campioana mondială a
creşterii economice (9,0%), devansând India
(6,4%). În coada plutonului, regăsim
ţări exclusiv din Uniunea Europeană, precum
Spania, Italia sau Germania. În America
Latină, economiştii F.M.I. remarcă
faptul că recesiunea a afectat în mod deosebit
ţările dependente de economia americană,
precum Mexic, şi mai puţin statele
care au dezvoltat legături strânse cu China,
aşa cum este cazul Braziliei. Cele 186 de
state membre ale F.M.I. s-au angajat în cadrul
unei reuniuni la Istanbul, să îşi menţină
politicile de susţinere bugetară, monetară şi
financiară, până când revenirea economica
va fi garantată. Aceste măsuri vor continua
până la reluarea creditării, recuperarea locurilor
de muncă pierdute şi a regreselor în
combaterea sărăciei. Angajamentul fusese
deja luat de ţările dezvoltate şi emergente
114
din cadrul G20, în timpul summitului de la
Pittsburgh, din Statele Unite.
În mediul de afaceri actual, unde multe
companii s-au prăbuşit, drepturile de proprietate
industrială de tipul: mărci, brevete
de invenţii, desene şi modele industriale au
devenit şi mai importante, pentru că pot
contribui la susţinerea companiilor în vremuri
dificile. Cei care vor continua să investească
în drepturile de proprietate industrială
vor fi mai bine poziţionaţi când
situaţia economică se va îmbunătăţi, decât
cei care au redus cheltuielile din acest domeniu
sensibil şi important.
„Criza globală pe care o traversăm astăzi,
reprezintă atât un moment de pericol,
cât şi o oportunitate pentru mărci, deoarece
mulţi consumatori sunt deschişi să îşi
schimbe preferinţele în astfel de situaţii.
Tot ce contează este crearea unei mărci rezistente
la recesiune. Rapid” 91 . În acest
context mondial nefavorabil, cele mai
afectate branduri au fost cele din sectorul
financiar, aşa cum era de aşteptat. Pentru
prima dată, însă, valoarea totală a scăzut cu
4,6%. Brandurile Merrill Lynch, AIG sau
ING au părăsit Top 100 după pierderile înregistrate
pe timpul crizei economice. Valoarea
de piaţă a mărcii Citi a scăzut cu
49%, până la 10,2 miliarde de dolari, iar
cea a brandului UBS a consemnat un declin
de 50%, la 4,3 miliarde de dolari. De asemenea,
valoarea Morgan Stanley a scăzut
cu 26%, până la 6,39 miliarde de dolari.
Cele mai valoroase două mărci din lume
sunt Coca-Cola, evaluată la 68,7 miliarde
de dolari, şi IBM, estimată la 60,2 miliarde
de dolari urmate de Microsoft, GE şi Nokia.
Astfel, s-a dovedit încă odată că unele
mărci sunt rezistente la recesiune, ajutate
fiind de investiţiile în cercetare şi inovare.
Dacă oamenii nu mai dau buzna la bănci
pentru a lua credite sau la dealerii auto
pentru a achiziţiona automobile, bani pentru
produse de tipul băuturilor răcoritoare produse
de Coca-Cola, a alimentelor fast food
91 MIKE SHERMAN, directorul la nivel global pentru
managementul cunoaşterii, în cadrul SYNOVATE

ale firmei McDonalds, a produselor Gillette,
încă se mai găsesc.
Cu toate problemele generate de criza
globală, există mărci de tipul Google care a
înregistrat cea mai mare creştere din această
perioadă, de 25%, urcând pe poziţia a şaptea,
după ce în 2008 a ocupat locul 10, iar
în 2007 locul 20, valoarea de piaţă a brandului
Google ajungând astfel, la aproape 32
miliarde de dolari. Printre brandurile care
au progresat se numără: Amazon cu o
creştere de 22%, Zara - creştere de 14% şi
Apple, care a ajuns pentru prima dată în top
20 după o creştere de 12%. La nivelul anului
2009, top 10 se prezintă astfel 92 :
1. Coca-Cola - 68,734 (S.U.A.)
2. IBM - 60,211 (S.U.A.)
3. Microsoft - 56,647 (S.U.A.)
4. GE - 47,777 (S.U.A.)
5. Nokia - 34,864 (Finlanda)
6. McDonald’s - 32,275 (S.U.A.)
7. Google - 31,980 (S.U.A.)
8. Toyota - 31,330 (Japonia)
9. Intel - 30,636 (S.U.A.)
10. Disney - 28,447 (S.U.A.)
Din câte se observă, mărcile de succes
care aparţin companiilor din statele membre
ale U.E., nu sunt tocmai în topul preferinţelor
consumatorilor de bunuri şi servicii la
nivel mondial. Criza globală a lovit mărcile
de lux din Uniunea Europeană. Imperiul
CHANEL va disponibiliza, pană la sfârşitul
anului 2009 aproximativ 200 de persoane
cu contract pe durată determinată. 16 dintre
acestea sunt angajate ai primului magazin
deschis de CHANEL in 1910, la nr. 21 pe
strada Cambon din Paris.
Printre soluţiile identificate de titularii
drepturilor de proprietate industrială, pentru
ieşirea din criza actuală se află ieftinirea
produselor, şi identificarea unor producători
de bunuri, locali care să fabrice şi să comercializeze
bunurile sub marca unor companii
multinaţionale recunoscute. Astfel, în
prezent există aproape 40 de furnizori din
92 Conform ediţiei din 2009 a clasamentului realizat
de INTERBRAND şi BUSINESS WEEK
115
România 93 , care produc circa 500 de articole
sub marca Carrefour. Marca proprie
Carrefour oferă clienţilor săi o alternativă
vis-a-vis de brandurile naţionale şi internaţionale
lideri de piaţă la momentul actual,
intenţia evidentă fiind, de a oferi aceeaşi
calitate la un preţ cu aproximativ 20% mai
scăzut .
Metro Cash&Carry a lansat gama Romanian
Winecellars - vinuri autohtone de
sezon, reţeaua Real Hypermarket intenţionează
ca până în 2012, să aibă pe rafturi
până la 2.000 de produse sub marca proprie,
Mega Image parte a grupului
Delhaize, consideră faptul că brandurile
proprii ocupă un loc foarte important în
dezvoltarea afacerii iar exemplele din domeniu
pot continua.
Concluzionând, putem spune că mărcile
proprii au câştigat teren pe fondul crizei
economice mondiale, fiind un motor de
creştere şi pentru companiile româneşti. Criza
globală actuală, a accelerat, dacă se poate
spune aşa, fenomenul îngrijorător al pirateriei
şi contrafacerilor în domeniul proprietăţii
industriale, sens în care prezentam în
continuare cele mai răspândite metode utilizate
de această adevărată „industrie”, pentru
realizarea şi comercializarea produselor
protejate de legislaţia naţională şi internaţională
din domeniul brevetului de invenţie, brevetului
de soi, al mărcilor şi indicaţiilor geografice, al
desenului şi modelului industrial, al produselor
semiconductoare şi nu în ultimul rând al
Know-how-lui 94 .
De remarcat faptul că, încă din anul
2000 s-a constatat o creştere îngrijorătoare
a grupelor de mărfuri contrafăcute, şi mai
mult, au apărut produse falsificate în domeniul
chimic, petrochimic, al produselor
electrocasnice, în domeniul produselor farmaceutice,
al bunurilor de larg consum, în
industria auto şi aviatică, şi altele.
Principala problemă o ridică costurile
93 Danone, Orkla Foods, Argus, Farmec, Vascar,
European Drinks, Reinert, Rommac, Fares, Comceh etc.
94 a şti cum să faci sau a şti să faci, iar cuvintele sunt
traduse în limba română cu înţelesul de pricepere,
dibăcie, cunoaştere, secrete, metode de lucru

mai ridicate ale produselor care sunt protejate
prin intermediul proprietăţii industriale.
Preţurile unor produse de larg consum sunt
stabilite de către companiile deţinătoare de
drepturi la nivele mult mai ridicate decât
cele stabilite în condiţiile în care ar exista
libera concurenţă. Cel mai evident exemplu
sunt medicamentele, după cum o demonstrează
cel mai bine cazul medicamentelor
necesare în tratarea SIDA. Afirmaţia conform
căreia medicamentele nu ar exista fără
sistemul de brevete este extrem de contestată.
Aceasta ignoră rolul vital al fondurilor
provenite din sectorul public în obţinerea de
rezultate importante în medicină. Medicamentele
necesare în tratamentul SIDA pentru
un an costă între 10.000 şi 15.000 dolari
în Statele Unite. 95 Preţul unei combinaţii similare
oferită de un producător indian de
medicamente generice este de aproximativ
300 de dolari. Potrivit Organizaţiei Mondiale
a Sănătăţii, la nivel mondial, 10% din
medicamentele vândute sunt contrafăcute,
industria farmaceutică suportând pierderi de
30 miliarde dolari anual.
Îngrijorătoare sunt contrafacerile de medicamente
şi produse farmaceutice, deoarece
aproximativ 80% din ţările lumii nu
pot detecta falsurile sofisticate din domeniu.
La nivelul anului 2007, Organizaţia
Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) estima că o
cincime din aproximativ un milion de cazuri
de persoane care mor anual din cauza
malariei ar putea fi prevenite dacă medicamentele
administrate ar fi originale şi administrate
corect 96 . „Impactul asupra vieţii
oamenilor în spatele acestor cifre este devastator”
97 , în condiţiile în care numărul
deceselor survenite în urma consumului de
medicamente contrafăcute este de aproxi-
95 MARTIN KHOR, Rethinking Intellectual Property
Rights and TRIPs. Global Intellectual Property
Rights- Knowledge, Access and Development. Editat
de Peter Drahos şi Ruth Mayne, Ed. Oxfam, Marea
Britanie, 2002
96
„Epidemia medicamentelor contrafăcute face
ravagii”, Monitorul de Cluj, 5 martie 2007
97
HOWARD ZUCKER, şeful departamentului
O.M.S. privind tehnologia sănătăţii şi a produselor
farmaceutice
116
mativ 200.000 de persoane, ca urmare a
faptului că din medicamentaţia utilizată
pentru tratarea malariei, 53% a fost contrafăcută.
Ca urmare a testării acestor pastile
s-a constatat că acestea conţineau praf de
cretă, amidon sau făină dar şi droguri care
induceau pacienţilor impresia că „pilulele”
au efect.
Pe teritoriul U.E., cele mai îngrijorătoare
aspecte care sunt legate de contrafacerea
medicamentelor, sunt vânzările a 170
tipuri de pastile contrafăcute prin Internet.
În acest sens Comisia de la Bruxelles, a
atras atenţia asupra punerii în vânzare a
pastilelor de Viagra 98 , a unor hormoni de
creştere, a somniferelor de tot felul, a antibioticelor,
a insulinei, a lentilelor de contact,
dar în mod special a medicamentului
antiobezitate Rimonabant, neautorizat deocamdată
de Agenţia Europeană a Medicamentelor
(E.M.E.A.). La graniţele U.E. au
fost confiscate în anul 2007, aproximativ 4
miliarde de cutii cu medicamente contrafăcute,
în valoare totală de 5 milioane euro.
Transferul de tehnologie a jucat un rol
important în cadrul industrializării de-a
lungul istoriei. O mare parte a acestui transfer
a avut loc între firme prin copierea sau
imitarea tehnologiilor utilizate de alţii.
Companiile care doresc să utilizeze aceste
tehnologii vor fi obligate să obţină permisiunea
deţinătorului dreptului de proprietate
industrială şi să plătească redevenţe. Numeroase
companii nu pot plăti aceste redevenţe
iar cele care reuşesc să plătească îşi
vor reduce competitivitatea prin costuri ridicate.
Pirateria şi contrafacerile reprezintă un
flagel mondial, la ora actuală, strategiile societăţi
internaţionale, trebuiesc orientate
către acţiuni care să vizeze principalii furnizori
de articole pirat sau de contrafaceri.
Materializarea acestor acţiuni trebuie să
aibă în vedere, în primul rând, armonizarea
legislativă, la iar mai apoi aplicarea noii
98 În august 2006, Pfizer a dat în judecată 30 de website-uri
care vindeau Viagra sau copii ale altor
medicamente

legislaţii. Ţările în curs de dezvoltare sunt
cele care derulează majoritatea comerţului
internaţional cu mărfuri contrafăcute şi pirat.
Profitabilitatea ridicată a industriei
contrafacerilor asigură continuitatea acestor
afaceri. Încălcările drepturilor de proprietate
intelectuală pot fi devastatoare pentru
majoritatea companiilor din cauza preţurilor
scăzute ale produselor falsificate. Având în
vedere larga răspândire a bunurilor care
imită, companiile străine nu numai că pierd
cote masive ale pieţei chineze, ci şi îşi măresc
pierderile la scară globală deoarece
bunurile contrafăcute în China ajung pe piaţa
internaţională.
Din punct de vedere criminologic, s-a
constatat existenţa unei pieţe comune a
criminalităţii care induce sentimentul unei
europe rigide, chiar neputincioase, în reacţia
de tip legislativ, instituţional şi operaţional
faţă de extensia celor două categorii de
criminalitate: cea pe verticală şi cea pe orizontală
99 .
Criminalitatea pe verticală vizează acţiunile
crimei organizate prin care sunt grav
afectate interesele economico-financiare ale
fiecărui stat în parte, precum şi interesele
financiare ale U.E., nefiind periculoasă doar
prin marele potenţial distructiv pe care îl
conţin infracţiunile în sine, ci, mai ales prin
faptul că prejudiciază grav încrederea participanţilor
la economia de piaţă, încrederea
în statul de drept şi în capacitatea acestuia
de a asigura ordinea economică şi socială.
Criminalitatea pe verticală, este reprezentată
de traficul de droguri, de persoane, pirateria
şi contrafacerile din domeniul proprietăţii
intelectuale, falsificarea mijloacelor
de plată, traficul cu opere de artă, cerşetoria,
prostituţia şi proxenetismul, furturi,
spargeri, agresiuni fizice etc. Periculozitatea
criminalităţii pe verticală este amplificată
de fuziunea acesteia cu criminalitatea
pe orizontală, cea care generează o puternică
stare de insecuritate a populaţiei.
În ceea ce priveşte pirateria şi contrafacerile
– componentă importantă a criminalităţii
pe verticală – în statele membre U.E.
dar şi în statele dezvoltate, statisticile relevă
o creştere substanţială a fenomenului dar şi
o diversificare substanţială a activităţilor
ilegale. Astfel la nivelul Uniunii Europene,
numărul bunurilor confiscate la graniţe a
fost de 85 milioane în 2002 şi de 50 milioane
în prima jumătate al lui 2003, numărul
de jucării false confiscate la graniţă în
prima jumătate a anului 2003 era cu 56%
mai mare decât tot anul 2002, iar Comisia
Europeană, împreună cu organismele abilitate,
au constat că bunurile contrafăcute
sunt responsabile pentru pierderea a
100.000 de locuri de muncă anual 100 .
Pentru a contracara fenomenul îngrijorător
în anul 2007 Parlamentul European a
propus o măsură prin care se va sancţiona
încălcările grave ale reglementărilor din
domeniul drepturilor de proprietate intelectuală,
mărcilor sau designului industrial,
cu până la patru ani închisoare şi amendă de
până la 300.000 euro. Prin această decizie,
blocul comunitar urmăreşte suprimarea
producţiei organizate de bunuri contrafăcute
sau piratate, în special în domenii care
pot afecta sănătatea, ordinea publică şi siguranţa
naţională.
În domeniul bunurilor de consum, s-a
constatat faptul că pierderile anuale cauzate
de contrafacerea cosmeticelor produse de
firme europene este de aproximativ 3 bilioane
de dolari, şi se estimează, că firmele
de îmbrăcăminte şi încălţăminte din Europa
pierd anual 7,5 bilioane de euro din această
cauză. Spre exemplu, în Italia, 20 % din
hainele cumpărate sunt falsuri, articolele de
îmbrăcăminte şi de încălţăminte falsificate,
au ajuns la o valoare de 3,13 bilioane euro (
în US 3,705 bilioane de dolari) la nivelul
anului 2002, iar în 12 mai 2004, poliţia de
frontieră italiană a confiscat 9.000 de perechi
de pantofi de sport marca Nike, veniţi
99 C.VOICU – Consideraţii cu privire la abordarea
criminalităţii economico-financiare în contextul
aderării României la Uniunea Europeană - 2005
117
100 M.PANTEA, Protecţia proprietăţii intelectuale.
Abordări teoretice şi practice, Editura Sitech,
Craiova, 2008

din China într-un container, în valoare de
800.000 euro.
În domeniul industriei auto şi aviaţiei,
agenţia franceză anti-contrafacere a estimat
că mai mult de una din zece piese auto vândute
în Europa este falsă, industria auto
pierzând 12 bilioane de dolari anual din cauza
contrafacerii iar în consecinţă se pierd
şi 750.000 de locuri de muncă, autoritatea
aviatică federală estima că 2% din cele 26
milioane de componente instalate în fiecare
an sunt falsuri.
În domeniul produselor petrochimice, sa
estimat că la nivelul anului 2004, 10 % din
benzina (gazolina) vândută în Bulgaria era
falsă.
Un aspect îngrijorător îl constituie falsificarea
produselor farmaceutice. Astfel, este
de remarcat faptul că Organizaţia mondială
a sănătăţii estimează o creştere a medicamentelor
contrafăcute cu 10% la nivel global,
iar în ţările în curs de dezvoltare, procentul
va ajunge până la 60%, elocvent fiind
în acest sens, faptul că în Nigeria 80%
din medicamentele distribuite în farmaciile
mari din capitala Lagos sunt contrafăcute,
iar în India, medicamentele contrafăcute
sunt în procent de 15-20% şi sunt evaluate
la 1 bilion de dolari, anual. Un caz de excepţie
îl constituie China, unde în perioada
2001-2009 au murit aproximativ 200.000
oameni din cauza medicamentelor contrafăcute,
şi a consumului de lapte praf falsificat,
care a provocat moartea şi malnutriţia a
mii de copii.
Alături de produsele prezentate anterior,
au fost identificate în ultimii ani, contrafaceri
în domeniul, jucăriilor, al produselor de
marochinărie, îmbrăcăminte, încălţăminte,
cosmetice, telefoane mobile, piese de
schimb pentru autoturisme dar şi pentru aeronave,
etc. Concluzia desprinsă din enumerările
prezentate este că produsele contrafăcute
nu sunt testate la aceleaşi standarde
de siguranţă şi în consecinţă pot fi periculoase
pentru consumatori.
Elocvente în acest sens sunt confiscările
pe care instituţiile statului le-au efectuat în
prima parte a anului 2009. Astfel Poliţia de
Investigare a Fraudelor a confiscat: aproximativ
65.000 articole de îmbrăcăminte,
5.000 perechi de încălţăminte, 70.000 bucăţi
aparatură electronică şi electrocasnică,
3.000 produse cosmetice, 600 cutii de medicamente
şi produse farmaceutice, 650.000
ţigarete, 250 kg. cafea, 25.000 litri băuturi
alcoolice, toate acestea însumând echivalentul
a peste 1,3 milioane euro.
„Lumea este astăzi este o piaţă mare de
idei, iar aceasta se datorează oamenilor care
produc şi vând aceste idei şi se asigură că
sunt disponibile publicului” 101 . Crearea
unei comunităţi internaţionale, a creatorilor
de proprietate intelectuală, pe de o parte şi a
clienţilor lor, de cealaltă parte, care este în
mişcare, într-o imensă piaţă globală de idei,
nu poate fi mai bine demonstrată decât
analizând numărul utilizatorilor de sisteme
de calcul sau al persoanelor care folosesc
Internet-ul.
Nimeni nu se mai îndoieşte de faptul că
acest nou ciclu al istoriei pe care îl reprezintă
globalizarea, va fi unul al profundelor
schimbări şi mutaţii pe toate planurile vieţii,
dar în mod special în domeniul produselor
creativităţii spiritului uman, al comerţului
mondial de mărfuri sau produse
purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală.
Ritmul accelerat al vieţii, potenţialul
imens al Internet-ului de a elibera creaţia
individuală, oportunitatea oferită de
sistemele de comunicaţii moderne de a
schimba informaţii într-o economie a cunoaşterii,
dar şi combustia formidabilă pe
care o generează interesele marilor companii
multinaţionale faţă de provocările noului
mileniu, sunt principalele cauze care ne
conduc la concluzia că tendinţa de globalizare
în domeniul protecţiei proprietăţii intelectuale
se va accentua în perioada imediat
următoare.
101 Dr. Rede Gunter, Întâlnirea anuală a Asociaţiei
Internaţionale a Editorilor, Frankfurt, 8.10.2004
118

BIBLIOGRAFIE
1. C.VOICU, Consideraţii cu privire la abordarea criminalităţii economico-financiare
în contextul aderării României la Uniunea Europeană – 2005
2. DR. REDE GUNTER, Întâlnirea anuală a Asociaţiei Internaţionale a Editorilor,
Frankfurt, 8.10.2004
3. M.PANTEA, Protecţia penală a proprietăţii intelectuale în era globalizării, Editura
Expert, Bucureşti, 2008
4. M.PANTEA, Protecţia proprietăţii intelectuale. Abordări teoretice şi practice, Editura
Sitech, Craiova, 2008
5. MARTIN KHOR, Rethinking Intellectual Property Rights and TRIPs. Global
Intellectual Property Rights- Knowledge, Access and Development. Editat de Peter Drahos
şi Ruth Mayne, Ed. Oxfam, Marea Britanie, 2002
6. R.PÂRVU, L.OPREA, M.DINESCU, Introducere în proprietatea intelectuală, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2001
7. V.ROŞ, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001
8. V.ROŞ, O.S.MATEI, D.BOGDAN, Dreptul proprietăţii intelectuale,Dreptul
proprietăţii industriale. Mărcile şi indicaţiile geografice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
9. T.MORRIS-SUZUKI, Capitalism in the Computer Age, în J.Davis, T.Hirschl şi
M.Stack (Eds.), Cutting Edge: Technology, Information, Capitalism and Social Revolution,
1997
119

CRIMA ORGANIZATĂ ŞI CRIMINALITATEA
ECONOMICO-FINANCIARĂ
ORZA CARLA NICOLETA - ANAF
IONELA GINA GHIŢĂ - Guvernul României – S.G.G.
The criminal organizations that use smuggling are behind of the illegal transfers of
murchandise, money and other values from one side of the world to another, and also
because of them, huge summs of money are transfered with the final destination in the
„tax paradises” to be laundred and recicled. It seems that without smuggling, all would
be still and izolated in the area of organised crime.
Unele forme de manifestare a criminalităţii
nu pot fi concepute în afara filierelor,
reţelelor sau, mai direct, organizaţiilor
infracţionale, caracteristici şi ale
contrabandei. Acceptând că aceasta se
poate defini ca nerespectarea prohibiţiilor
legale, a cotelor comerciale, a reglementărilor
de import - export şi a taxelor impuse
la trecerea mărfurilor peste frontierele
naţionale 102 apare aproape „natural”
ca „punerea în operă” a unor asemenea
întreprinderi ilicite să fie rodul unor
eforturi colective şi, mai rar, al unora
individuale. Altfel spus, contrabanda
practicată de unul singur este pe cât de
sărăcăcioasă pe atât de expusă pericolelor
de a fi descoperită şi lichidată.
Când exasperarea autorităţilor atinge
o limită critică, se decid adevărate campanii
de combatere, primii căzuţi fiind
contrabandiştii mărunţi şi solitari. Din
acest motiv, dar şi pentru sporirea câştigurilor,
s-a simţit nevoia asocierii, împărţirii
sarcinilor şi, evident, a riscurilor şi veniturilor.
Cu alte cuvinte, s-a înfiripat
delincventa de antrepriză, sau corporaţia
criminală, sau crima organizată. Este
greu de apreciat momentul apariţiei
acestui fenomen, probabil că a traversat
veacurile odată cu civilizaţia umană căpătând
trăsături mai mult sau mai puţin
102 Buletinul Academiei de Poliţie Munster (Germania)
nr. 3/2003, p. 97
120
accentuate de ia o perioadă istorică ta alta.
Cei mai mulţi au asociat crima organizată
MAFIEI, încât acest termen a devenit
un fel de nume comun pentru toate
corporaţiile criminale.
În anul 1863, italienii Giuseppe
Rizolleto şi Gaetano Moşea au publicat
lucrarea „Mafioţii din Vicaria” 103 care a
constituit un punct de referinţă pentru studiile
ce au urmat. 104 Potrivit acestor
autori, „Mafia reprezintă o expresie
curentă, folosită pentru a desemna un
grup de indivizi aroganţi şi violenţi, uniţi
între ei prin raporturi secrete şi de temut,
aflaţi la originea unor acţiuni criminale”.
În literatura criminologică nu există încă
un punct de vedere comun în privinţa
definiţiei crimei organizate sau
criminalităţii organizate.
Americanul Donald Cressy (1919-
1987) o diferenţia de „criminalitatea
103 I.E. SANDU, Criminalitatea afacerilor, Ed. Nemira,
Bucureşti, 1994, p. 276
104 MAFIA este numele unei organizaţii celebre ale
cărei origini au fost căutate în adâncurile antichităţii.
Cuvântului ca atare i s-au identificat diferite
semnificaţii cum ar fi: îndrăzneală, curaj, mândrie. Se
pare că mai plauzibilă este aceea potrivit căreia
MAFIA ar reprezenta abrevierea sloganului
întrebuinţat de luptătorii sicilieni din timpul mişcării
de eliberare de sub dominaţia normandă din 1282:
„Morte Ai Francesi Italia Anela" („Italia doreşte
moartea francezilor"), prescurtat M.A.F.I.A.; pentru
detalii a se vedea Georgio Vergulini, istoria Mafiei,
Ed. Enmar, 1998.

convenţională” prin dimensiuni şi structurarea
grupurilor de infractori; ierarhie de
comandă comparabilă cu a unei armate,
planificare etc. 105 Britanicii Rowan
Basworth-Daniels, Graham Daltmarch
folosesc termeni precum „crima de antrepriză”
sau „crimă organizată” definind-o
ca fiind „comiterea planificată a unor infracţiuni
în scopul obţinerii de profit sau
control ... de două sau mai multe persoane
care operează de mai mult timp,
între care există o diviziune a muncii.” 106
Unii analişti şi experţi în materie de criminalitate
au descris un model al unei
asemenea organizaţii având în vârful piramidei
un director cu principala atribuţie
de a asigura funcţionarea grupării în sensul
„maximalizării profiturilor” 107 , un
subdirector însărcinat cu conducerea
executivă, un consilier, doi locotenenţi cu
rol de supraveghetori tehnici şi trupa
de soldaţi, „componenţii de rând ai
bandei”. Prototipul era inspirat fireşte, de
Mafia Siciliana sau Cosa Nostra.
Alţi specialişti au încercat să definească
fenomenul pornind de la grupurile
de infractori cărora le-a relevat „structurarea”
în vederea înfăptuirii activităţilor
ilegale, având ca scop final îmbogăţirea
fără limite a participanţilor. Alte definiţii
ale crimei organizate se găsesc în
acte normative interne 108 şi internaţionale
109 majoritatea raportându-se la
105
D.R. CRESSY, Furtul poporului, New York,
Harper end Row, Pistoale şi usturoi: mituri şi
realitate despre criminalitatea organizată, Latayette,
Indiana, Pradue Universsity Press, 1994; A. Dincu,
Criminologie, Ed. Universităţii Bucureşti, 1998, p.
19.
106 C.VOICU – Criminalitatea afacerilor – Bucureşti,
1997, Editura Inspectoratului General al Poliţiei, pag.
19
107 A. DINCU, Criminologie, Ed. Universităţii
Bucureşti, 1998, p. 129.
108 Codul penal italian, Codul de procedură penală al
Mexicului, L. Nr. 39 din 21 ianuarie 2003 privind
prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate,
Codul penal român din 28 iunie 2004, publicat în
Monitorul Oficial nr. 575 din 29 iunie 2004 (în
continuare C.pen.ll).
109 Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii
121
„grupuri de infractori constituite din cel
puţin trei persoane”, organizate în scopul
de a săvârşi infracţiuni grave, cu violenţă
şi pentru obţinerea de profituri cât mai
mari. Dincolo de diferenţele de formulare
a definiţiilor, specialiştii au identificat
şi puncte comune în abordarea
fenomenului criminalităţii organizate,
considerând că acesta se caracterizează
printr-un înalt grad de secretizare,
structurare şi compartimentare şi că, în
prezent, constituie o ameninţare teribilă,
care macină întregul sistem al societăţii
contemporane.
Încercând o separare sau o individualizare
a marilor corporaţii criminale, Organizaţia
Internaţională de Poliţie Criminală
- OIPC -INTERPOL a ajuns la concluzia
că acestea ar putea fi clasificate în
cinci grupe distincte:
1. Familiile mafiei, constituite pe
structuri ierarhice, norme stricte de disciplină,
cod de conduită, diversitate de activităţi
ilicite (în S.U.A., în perioada
1958-1968, existau circa 24 familii, fiecare
având de la 20 la 700 membri cu un total
cuprins între 500 şi 16.000 de persoane;
cartelurile columbiene ale drogurilor; bandele
de motociclişti).
2. Organizaţiile profesionale, specializate
pe una sau două activităţi delincvente
(laboratoare clandestine pentru fabricarea
drogurilor, traficul de maşini furate, contrabanda,
traficul de persoane, imprimeriile
clandestine de monedă falsă, jafuri, răpiri
de persoane etc.).
3. Organizaţii criminale etnice, constituite
în urma producerii unor fenomene,
procese împrejurări precum izolarea politică,
economică, închiderea graniţelor, proceduri
excesive de emigrare, disparitatea
nivelurilor de viaţă („Triadele” chineze,
„Yacuza” - grupări criminale japoneze,
„Kastafaris” - grupări jamaicane).
transnaţionale organizate, adoptată la New York la 15
noiembrie 2000, ratificată de România prin L. Nr. 565
din 16 octombrie 2002, publicată în Monitorul Oficial
nr. 813 din 8 noiembrie 2002.

4. Organizaţii criminale specializate
în reciclarea banilor, care îşi oferă „serviciile”
deţinătorilor de mari sume lichide
provenite din afaceri ilegale, oamenilor
de afaceri care se sustrag de la plata impozitelor
şi taxelor, persoanelor care au
acumulat importante fonduri de pe urma
corupţiei sau celor care deţin fonduri destinate
corupţiei, în fine, posesorilor de capitaluri
„jenante”.
5. Organizaţiile teroriste internaţionale,
specializate în asasinate
„răpiri de persoane, atacuri cu bombe, deturnări
de avioane, nave, mijloace
rutiere etc., sub diferite motivaţii, de cele
mai multe ori politice, sociale, militare,
religioase, rasiale.
Cu toate că, în principiu, nici o ţară nu
pare să fi rămas în afara sferei de cuprindere
a criminalităţii corporatiste, doar opt
au făcut cunoscute organizaţiile criminale
mai mari si mai importante care îşi desfăşoară
activitatea pe teritoriul lor: 110
China, Hong Kong, Taiwan: cele şase
„Triade”;
Columbia: cartelurile de la Medellin
şi Gali;
Italia: Mafia Siciliana sau Cosa
Nostra, 'Ndrangheta Calabreză,
Camorra Napolitană şi Sacra Corona
Unita din Puglia;
Japonia: Boryokudan, mai cunoscută
ca „Yakuza”;
Mexic: cartelurile Juarez, Tijuana si
Golfului;
Rusia: numeroase grupări ruseşti de
rackeţi 111 şi caucaziene;
Turcia: clanurile turco-kurde, cunoscute
ca „Turcii”;
S.U.A.: Mafia Americană sau
Cosa Nostra cu ramificaţii şi în
Canada.
110
Buletinul Academiei de Poliţie Munster
(Germania) nr. 3/ 2003, p. 7.
111 Acţiunile „racket", o practică a infractorilor din
perioada de prohibiţie din S.U.A.,se caracterizau prin
rapiditate şi surpriză; autorii unor asemenea acte,
„rackeţii" percepeau „taxa de protecţie" pe care o
impuneau prin violenţe inimaginabile
122
Toate aceste organizaţii şi altele, mai
mici sau „nedeclarate” 112 desfăşoară la
scară mare activităţi de contrabandă cu
substanţe supuse controlului, cu droguri,
ţigări, alcool, cafea, arme, imigranţi ilegali.
Studiul criminalităţii organizate,
corporatiste sau de antrepriză, presupune,
aproape cu necesitate, includerea categoriei
de „criminalitate a gulerelor albe”.
Cel care a pus bazele cercetării acestui
fenomen, Edwin Hardin Sutherland (1883-
1950) 113 şi a folosit pentru prima dată
noţiunea de „criminalitate în gulere albe”,
s-a referit la persoane „onorabile” cu poziţii
economice bune şi foarte bune, dar care
erau implicate total în fapte de corupţie,
abuz de încredere şi altele de acest gen.
Cercetările ulterioare au relevant că
delincventa „gulerelor albe” este o formă
specifică a criminalităţii organizate, este
crima celor puternici sau a celor care au legături
cu cei puternici. 114
Locul contrabandei în cadrul crimei
organizate
Dacă includerea contrabandei printre
componentele criminalităţii organizate nu
mai poate fi pusă în discuţie, trebuie văzut
ce poziţie ocupă în cadrul acesteia. Chestiunea
prezintă importanţă din perspectiva
funcţiilor prospectivă şi profilactică ale
ştiinţei criminologiei, dar şi din punct de
vedere poliţienesc, pentru construirea strategiilor
de acţiune, a programelor de măsuri
şi a planurilor de activităţi.
Stabilirea locului contrabandei în constelaţia
crimei organizate nu presupune neapărat
o clasificare în raport cu anumite
criterii cum ar fi cel al pericolului imediat
sau al cantităţii etc. De altfel, un asemenea
„top” nu ar rezista ca durată, cunoscânduse
caracterul dinamic al criminalităţii. Ceea
ce astăzi pare enorm, mâine, ca urmare a
unor evenimente, poate să pară minor, sau
112 Din Coreea, Filipine, Thailanda, Israel etc.
113
E.H. SUTHERLAND, White collar criminaiity,
American Sociological Review, 1940, vol.5, p. 1-12
114 Pentru detalii a se vedea A. Dineu, op.cit, p. 131-136;

invers.
În opinia noastră, localizarea contrabandei
în cadrul criminalităţii de antrepriză ţine
de istoricitatea manifestărilor fenomenului,
de aptitudinea lui de a determina asocierea
sau gruparea făptuitorilor, 115 de a impune şi
a realiza conexiuni între infractorii de pretutindeni,
precum şi de ameninţările pe care
le generează la adresa echilibrului economic.
Dacă unele forme ale criminalităţii organizate
au apărut şi proliferat în ultima perioadă
de timp, 116 iar altele „bântuie” mai
mult pe anumite arii geografice, 117 contrabanda
a existat dintotdeauna la scară planetară.
Ea constituie un fel de infracţiune
„pivot” pentru celelalte fapte incriminate
penal din arealul corporatist şi tot ea a creat
păienjenişul de relaţii dintre populaţiile lumii
interlope. Traficul cu arme şi droguri
dintr-o parte în alta a lumii se face prin
contrabandă precum şi celelalte activităţi
ilicite care implică circulaţia ocultă: trafic
de fiinţe umane, materiale radioactive, de
autoturisme furate etc.
Din aceste considerente contrabanda
este prezentă mereu în preocupările experţilor,
analiştilor şi practicienilor, relevânduşi
astfel locul central în contextul crimei organizate.
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea
şi combaterea criminalităţii organizate
enumera 20 de tipuri de infracţiuni grave
în rândul cărora contrabanda ocupă locul al
16-lea.
Mai trebuie notat faptul că în lista infracţiunilor
consacrate de dreptul comunitar
european ca făcând parte din criminalitatea
afacerilor cuprinsă în Recomandarea nr.
R(81) 12 din 25 iunie 1981, adoptată de
Comitetul Miniştrilor statelor membre ale
Consiliului Europei, sunt incluse şi „infracţiunile
vamale”. Acestea nu pot fi decât
acte de contrabandă comise prin eludarea
reglementărilor vamale, depăşiri de contingente,
trafic de droguri, de armament,
115 Cu tot ce decurge de aici: organizarea, pregătirea
„acţiunilor”, susţinerea logistică etc.
116 Exemple: traficul de materiale radioactive, infracţiunile
în domeniul informaticii.
117 Exemplu: traficul de fiinţe umane.
123
muniţii, substanţe nucleare ş.a.
Marile organizaţii criminale prin contrabandă
mijloceşte transferurile ilegale de
mărfuri dintr-o parte în alta a lumii, a banilor
şi altor valori şi tot prin intermediul ei
sunt virate imensele sume de bani murdari
destinaţi „paradisurilor fiscale” în vederea
spălării şi reciclării. Se pare că fără contrabandă
totul ar fi încremenit şi izolat în teritoriul
crimei organizate.
Conexiuni ale contrabandei cu alte
forme ale crimei organizate
Contrabanda nu este numai un „pivot”
al crimei organizate ci şi un „liant” care facilitează
conexiunea componentelor acesteia.
Legăturile ei cu celelalte forme ale
criminalităţii organizate sunt atât de vizibile
încât nu trebuie demonstrate. Tot ce se
cere este să fie observate, examinate şi cercetate
spre a se putea desluşi rosturile
care le guvernează şi le determină intercondiţionarea.
Contingenţa contrabandei cu
unele infracţiuni merge până acolo încât
pot sa apară zone de confuzie, aşa cum
stau lucrurile în cazul evaziunii fiscale.
Practica judiciară a relevat legături ale
contrabandei cu actele de corupţie, cu traficul
de droguri, cu spălarea banilor, cu terorismul,
cu migraţia clandestină ş.a.
Contrabanda şi corupţia
Asemenea contrabandei, corupţia este la
fel de veche ca şi societatea. Vechimea ei,
însă, nu-i afectează cu nimic actualitatea
ci dimpotrivă specialiştii consideră ca a
devenit o componentă clasică nu numai a
crimei organizate ci şi a mediilor de afaceri.
În ultima perioadă de timp, odată cu declanşarea
procesului de globalizare economică,
au sporit „oportunităţile” pentru corupţie.
Imensul volum de bani pe care îi
implică operaţiunile comerciale moderne
este, | poate, cea mai importantă dintre ele.
Însă această mare tentaţie nu ar însemna
nimic dacă la îndemâna corupătorilor şi
corupţilor nu s-ar afla regulile democraţiei
de care cei interesaţi se folosesc din plin.
Apoi lipsurile materiale care afectează o

mare parte a populaţiei şi care întreţin şi
dezvoltă piaţa neagră de pretutindeni, fac
din corupţie o întreprindere privată chiar în
interiorul structurilor guvernamentale. În
opinia celor mai mulţi specialişti, fenomenul
de corupţie este greu de definit. Oricine
îl poate observa şi identifica, dar este dificil
de exprimat. Pentru unii corupţia este învăluită
în confuzii conceptuale 118 . Termenul
este adesea folosit pentru a acoperi o
paletă foarte largă a delincventei. În vorbirea
curentă, cuvântul are înţelesul de
abatere de la moralitate, de la cinste, de la
datorie. 119
În plan juridic şi criminologie s-a admis
părerea potrivit căreia corupţia constă
în acceptarea de bani ori alte foloase de către
funcţionarii publici, după îndeplinirea
atribuţiilor de serviciu, sau pretinderea
ori primirea de bani sau alte foloase ce nu li
se cuvin, în scopul îndeplinirii unui act privitor
la îndatoririle lor de serviciu sau săvârşirea
unui act contrar acestor îndatoriri.
Convenţia europeană pentru legislaţia
penală cu privire la corupţie nu defineşte
expresis verbis noţiunea juridică de corupţie,
ci se referă la Infracţiuni individuale ca:
„luarea de mită”, „darea de mită”, „primirea
de foloase necuvenite”, „traficul de influenţă”,
fapte incriminate în Codul penal
român la art. 254-257 şi în Codul penal din
28 iunie 2004 la art. 308-310 şi 312.
Pe aceleaşi coordonate se înscriu şi prevederile
Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie care stabilesc trei categorii
de asemenea infracţiuni: cele de corupţie
(art. 254-257 C.pen.), infracţiunile
asimilate infracţiunilor de corupţie (art. 10-
13 din lege) şi infracţiunile care sunt în legătură
directă cu infracţiunile de corupţie
sau cu cele asimilate acestora (art. 17 din
lege).
118 Buletin l, p. 63 - Raport prezentat la cel de-al Xlllea
Colocviu de Criminologie de la Strasbourg (24-
26 nov. 1999) de către prof. Maurica Punch de la
Universitatea ESSEX din Regatul Unit,„Corupţia în
poliţie şi prevenirea acesteia".
119 Dicţionarul explicativ al limbii române, p. 201.
124
Prin urmare, în noţiunea de corupţie se
cuprind infracţiunile de luare şi dare de
mită, primirea de foloase necuvenite, traficul
de influenţă, remuneraţia injustă incriminate
de C.pen. precum şi cele asimilate
acestora sau aflate în legătură directă cu ele
ori cu infracţiunile asimilate corupţiei.
În conformitate cu prevederile art. 17
din Legea nr. 78/2000, printre infracţiunile
care sunt în legătură directă cu infracţiunile
de corupţie sau cu cele asimilate acestora
se află şi contrabanda cu bunuri provenite
din săvârşirea unei infracţiuni prevăzute
în secţiunea a 2-a şi a 3-a sau săvârşită în
realizarea scopului urmărit printr-o asemenea
infracţiune. Aşadar legăturile contrabandei
cu infracţiunile de corupţie sunt
atât de puternice încât s-a impus incriminarea
lor printr-o lege specială.
Analiştii au observat că pe măsură ce
corupătorii extrag tot mai mulţi bani din
contrabandă, din piaţa neagră şi, în general,
din activităţile ilegale, cu atât ei pot să mituiască
vameşii, funcţionarii poliţiei de
frontieră, judecători, procurori şi alte persoane
oficiale care, în schimbul banilor sau altor
foloase materiale ce constituie „obiectul
mitei”, îi ajută să-şi dezvolte „afacerile”.
Cu cât guvernul impune restricţii mai
mari şi îngustează posibilităţile de comercializare
liberă a unor produse, cu atât tentaţia
de a alege calea contrabandei este mai
mare. Dar cei care aleg cu adevărat o asemenea
soluţie vor trebui să aibă în vedere
nu numai „oportunităţile pieţei” moderne ci
şi „rigorile” ei care impun în primul rând
operaţiuni de mare anvergură, ceea ce nu
se poate înfăptui fără „cointeresarea” funcţionarilor
statului. Aceştia, de obicei şi
pretutindeni prost plătiţi, vor constitui o „rezervă”
sigură pentru recrutarea unor asemenea
complici.
Sistemul relaţional cvasiconspirat este,
încă, atât de puternic încât mult-trâmbiţata
regulă a eficienţei economice, a randamentului,
nu mai reprezintă aproape nimic.
De fapt în unele segmente ale comerţului
a fi eficient înseamnă a avea „relaţii”,
de cele mai multe ori acestea

educându-se la binomul corupător - corupt.
Există diferenţe esenţiale între măruntul
funcţionar corupt şi marii funcţionari
guvernamentali, demnitari care primesc
mită de la oamenii de afaceri. Contrabanda
„serioasă” este mai totdeauna însoţită de
marea corupţie. O mare sumă de bani este
plătită pentru o „contraprestaţie” pe măsură.
Unul dintre cele mai dure efecte ale
alăturării contrabandă - corupţie este pierderea
controlului asupra fenomenului.
O importantă fracţiune din imensele
profituri culese de pe urma contrabandei
„serioase” este alocată campaniilor electorale
(bani pentru partid), subvenţiilor ilegale
care susţin o întreagă serie de acţiuni
având drept scop alegerea unui candidat,
numirea unor funcţionari, magistraţi, poliţişti
care vor închide ochii atunci când trebuie
şi numai cat trebuie. 120 Nu în ultimul
rând, această profitabilă investiţie se va
manifesta cu putere în sfera legislativă
unde marii baroni ai contrabandei vor dicta,
prin intermediul corupţiei cele mai convenabile
legi.
Contrabanda şi evaziunea fiscală
O primă legătură între contrabandă şi
evaziunea fiscală constă în faptul că ambele
tipuri de criminalitate creează stări de pericol
şi prejudicii care se reflectă în bugetul
de stat. Evaziunea, în înţeles general - o
sustragere de la ceva, 121 în domeniul fiscal
desemnează o suită de acte materiale, activităţi
sau atitudini care conduc la un numitor
comun: neplata impozitelor şi taxelor.
Contrabanda, în esenţa ei, nu este decât o
eludare a taxelor vamale sau a celor care se
percep cu ocazia trecerii frontierei.
Uneori, datorită împrejurărilor în care
au fost săvârşite sau descoperite una sau
alta dintre cele două tipuri de infracţiuni,
pot fi confundate. Lucrurile nu se opresc în
acest punct deoarece, în goana după câştiguri
„maximale” infractorii folosesc o gamă
diversificată de mijloace şi metode pentru
120 A. DINCU, op.cit., p. 133
121 Dictionnaire usual, Larousse, Paris, p. 347
125
eludarea prevederilor legale. După ce mărfurile
au fost procurate sau introduse în ţară
prin încălcarea normelor vamale, adică prin
sustragerea de la plata datoriilor către stat,
ele sunt comercializate în aceeaşi manieră.
Dacă mărfurile fac parte din categoria celor
prohibite sau contingentate, cu siguranţă,
comercializarea se va înfăptui în condiţiile
pieţei negre.
Enormele cantităţi de mărfuri plasate
în circuitul subteran atrag sume dimensionate
la nivelul acestora, periclitând piaţa de
suprafaţă şi în final, repartizarea investiţiilor.
Când şi când, îndelungata domnie a bunului
plac din domeniul operaţiunilor de
import sau export produce un fel de reacţie
explozivă din partea autorităţilor. Indiferent
de maşinaţiunile care se derulează în culise
si de motivele care determină aplicarea
câtorva lovituri (în fond nesemnificative
pentru evoluţia fenomenului, dar importante
în planul imaginii autorităţilor) baronii
au trebuit să ţină seama de noile realităţi
si să reconsidere unele metode, în consecinţă,
ele au devenit mai subterane, „drapate”
cu mai multă discreţie 122 şi cu o faţadă
conformistă.
Reglementările în materie 123 au contribuit
şi ele la punerea în funcţiune a noilor
metode de organizare şi de săvârşire a
contrabandei, astfel încât fenomenul a căpătat
noi forme de manifestare considerate
de experţi ca fiind cvasicontrabandă. În
esenţa ei, această nouă apariţie constă în
diminuarea sau majorarea valorii facturilor
la import sau export, manopere în urma cărora
„importatorii” sau „exportatorii” se
aleg cu profituri consistente, iar dezechilibrul
de plăţi şi schimburi valutare se agravează
şi mai mult. 124 În fine. presiunea „tandemului”
contrabandă - evaziune fiscală
122 A. DINCU, op.cit., p.131.
123 Legea nr. 141/1997 privind C.vam. al României şi
Regulamentul vamamal aprobat prin H.G. nr.
1114/2001 publicată în M.Of. nr. 735 din 19
noiembrie 2001.
124 R.J. BARNET, R.E. MULER, Apreciere globală,
puterea corporaţiilor multinaţionale, Simon şi
Schuster, 1974, p. 15.

exercită asupra comercianţilor rămaşi,
dintr-un motiv sau altul, în limitele legalităţii,
este irezistibilă. Mulţi dintre cei înfrânţi
se lasă seduşi de cântecul de sirenă al
fărădelegii şi îngroaşă rândurile armatelor
de evazionist şi contrabandişti. Poate că
acest efect este cel mai periculos şi asupra
lui ar trebui orientată întreaga atenţie. Şi
asta cu atât mai mult cu cât cei care profesează
asemenea gen de criminalitate se bucură
de poziţii superioare. Ei sunt cei puternici
sau cu legături în sfera celor puternici.
125
Contrabanda şi traficul de droguri
Traficul, adică transportul şi comerţul
ilicit 126 cu droguri datează de foarte multă
vreme şi a fost prezent pretutindeni în
lume. 127 De la început el s-a manifestat în
strânsă legătură cu contrabanda întrucât de
la producător şi până la consumator trebuiau
parcurse distanţe mari şi uneori erau
de trecut mai multe frontiere.
La ora actuală, traficul de droguri reprezintă
una dintre cele mai active forme
de manifestare a crimei organizate transnaţionale.
128 Profiturile realizate de pe urma
acestor afaceri sunt atât de mari încât orice
tentativă de a aproxima dimensiunile lor
este inutilă. Singurele posibilităţi în acest
sens ar fi estimările confiscărilor anuale de
droguri, iar acestea reliefează sume incredibile,
de ordinul miliardelor de dolari. Documentele
O.N.U. avansează cifra de 180
miliarde de dolari anual, venituri realizate
de personajele puternice ale traficului global
de narcotice.
Avântul pe care l-a înregistrat fenomenul
în ultima perioadă de timp 129 a
125 A. Dincu, op.cit., p.133.
126 Dicţionarul explicativ al Limbii Române, p. 964;
Jenică Drăgan, Dicţionar de droguri, Ed. Naţional,
Bucureşti, 2000, p. 257
127 A se vedea în acest sens: I. Suceavă, “Miraj şi
realitatea – Terorism, violenţă, toxicomanie”, Ed.
Militară, Bucureşti, 1985; I. Suceavă, Flagelul
stupefiantelor, Editura M.I., Bucureşti, 1987
128 I.E. SANDU ş.a., op.cit., p, 295.
129 I. SUCEAVĂ şi colab., Îndrumar privind controlul
vamal antidrog, Bucureşti 1995; Jenmică Drăgan,
determinat comunitatea internaţională să
adopte măsuri de contracarare 130 şi să-şi
unească eforturile în această direcţie.
Aproape toate legislaţiile vamale impun
prohibiţii în privinţa importului, exportului
şi transportului de droguri, precursori şi alte
substanţe toxice. Legea nr. 86/2006 privind
C.vam. al României defineşte la art. 271
contrabanda calificata ca fiind trecerea
peste frontieră, fără autorizaţie, a armelor,
muniţiilor, materialelor explozive sau radioactive,
produselor şi substanţelor stupefiante
şi psihotrope şi substanţelor chimice
esenţiale, produselor şi substanţelor
toxice. La rândul său, Legea nr. 143 din 26
iulie 2000 privind combaterea traficului şi
consumului ilicit de droguri incriminează la
art. 3 alin. 1 şi 2 introducerea sau scoaterea
din ţară, precum şi importul ori exportul
de droguri, fără drept, în acelaşi registru,
Codul penal din 28 iunie 2004 incriminează
traficul ilicit de droguri (art.
386), nerespectarea dispoziţiilor privind
administrarea ilicită a drogurilor (art.
387) şi nerespectarea dispoziţiilor privind
regimul precursorilor (art. 389).
Aceste măsuri din plan legislativ au fost
determinate de o realitate care ne relevă,
fără nici o îndoială, că drogurile au constituit
şi continuă să constituie un obiect preferat
al contrabandiştilor. Specialiştii arată
că, spre exemplu, la Amsterdam au fost
aduse prin contrabandă în 1992 între 5.000
şi 10.000 kg droguri, din care s-au confiscat
doar 226 kg. 131 Aceste cantităţi impresionante
sunt aduse din Asia de SE, Orientul
Apropiat şi Mijlociu şi, mai nou, din America
Latină.
Din aceste „locuri de origine” si până
la consumatori, drogurile străbat teritorii
pe calea contrabandei organizată de veritabili
experţi ce fac parte din filiere internaţionale.
Ultimele analize poliţieneşti arată că
Laboratoare clandestine, Ed. M.I., 1998, p. 5
130 A se vedea Convenţia Naţiunilor Unite împotriva
traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope,
Viena, 1988.
131 F. SANDU ., Stop drogurilor, Ed. Sylvi, Bucureşti,
2002, p. 17.
126

în România, traficul şi consumul ilicit de
droguri au înregistrat creşteri semnificative
de la an la an, ajungând un fenomen
complex sub toate aspectele: organizarea
reţelelor de traficanţi, a dealer-ilor, extinderea
la nivel naţional, stabilirea de conexiuni
în zona balcanică şi în plan internaţional.
Pe de altă parte previziunile sunt la fel
de sumbre: creşterea pericolelor de infestare
cu HIV-SIDA, hepatita „C”, dezvoltarea
reţelelor de aprovizionare şi distribuţie,
creşterea periculozităţii infractorilor etc.
Dintre factorii care influenţează toate
acestea reţinem doar poziţia geografică a
României, deschiderea graniţelor, sumele
deosebit de mari vehiculate în lumea traficului
de droguri, sărăcia şi mizeria.
Contrabanda şi spălarea banilor
„Spălarea banilor” este o expresie tipic
americană care desemnează investirea
în afaceri licite a banilor obţinuţi pe urma
unor activităţi criminale. Pentru securizarea
unor asemenea „operaţiuni” se folosesc
circuite financiare complicate (cu cât mai
complicate cu atât mai sigure) şi de preferinţa
cu legături internaţionale.
În conformitate cu prevederile art. 23
alin. (1) din Legea. nr. 656 din 7 decembrie
2002( cu modificările şi completările ulterioare)
pentru prevenirea, sancţionarea
spălării banilor şi finanţării actelor de terorism,
următoarele fapte constituie infracţiunea
de spălare a banilor:
schimbarea sau transferul de bunuri,
cunoscând că provin din săvârşirea de
infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării
originii ilicite a acestor bunuri sau
în scopul de a ajuta persoana care a săvârşit
infracţiunea din care provin bunurile să se
sustragă de la urmărire, judecată sau executarea
pedepsei;
ascunderea sau disimularea adevăratei
naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei,
a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor
ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând
că bunurile provin din săvârşirea
de infracţiuni;
127
dobândirea, deţinerea sau folosirea
de bunuri, cunoscând că acestea provin din
săvârşirea de infracţiuni.
În România post-decembristă, cea mai
uzitată formă de obţinere a banilor a fost
contrabanda cu ţigări, cafea şi alcool care,
odată introduse prin manopere frauduloase
(subevaluarea facturilor şi alte modalităţi)
au fost comercializate ilegal prin intermediul
firmelor „fantomă”.
Conform statisticilor poliţiei, în perioada
1990-2008 au fost confiscate mărfuri
de contrabandă în valoare de circa 950 miliarde
lei, dar nimeni nu poate aproxima la
cât se ridică valoarea mărfurilor introduse
prin contrabandă, valorificate şi, ca atare,
neconfiscate de autorităţi. Cu siguranţă,
această valoare, cu mult mai mare decât ce
s-a confiscat, a fost spălată şi reintrodusă în
circuitul legal.
Spălarea banilor închide practic cercul
infracţional început prin săvârşirea uneia
dintre infracţiunile prevăzute de lege
(contrabandă, trafic de droguri, armament,
de maşini furate etc.), se continuă prin obţinerea
„banilor murdari” şi se finalizează
prin spălarea acestora. 132
Prin urmare, spălarea banilor reprezintă
un ciclu care începe cu o infracţiune
şi se încheie cu altă infracţiune. Începe cu
traficul de arme şi se termină cu spălarea
sumelor rezultate în urma acestora.
Conexiunea contrabandei cu spălarea
banilor este mai mult decât evidentă, având
în vedere rolul de generator de bani negri
al celei dintâi, în practică s-a constatat însă
că una din metodele cele mai folosite de
spălare a banilor a fost contrabanda cu valută,
adică scoaterea din ţară a valutei obţinută
din afaceri ilegale.
Într-un asemenea context se poate concluziona
că în cadrul relaţiei contrabandă -
spălarea banilor , prima din ele are un rol
dublu: acela de generator de fonduri ilegale
(bani murdari) şi acela de metodă practică
de spălare a banilor negri.
Contrabanda şi terorismul
132 C. VOICU, op. cit, p. 12.

Cuvânt de origine latină, 133 terorism are
semnificaţia de înfricoşare a unei persoane
prin acte de violenţă. 134 Terorismul ca metodă
de acţiune a fost practicat din timpuri
străvechi, numindu-se după epocă tiranicid,
regicid, etc. Având cauze profunde şi o
motivaţie diversificată în cadrul căreia se
remarcă aceea de natură politico-ideologică,
terorismul a fost definit în raport de
interesele promotorilor respectivelor politici
sau ideologii. Se apreciază că până în
prezent s-au avansat peste 100 de definiţii
care însă nu înglobează totalitatea trăsăturilor
terorismului sau pe cele comune tuturor
formelor de manifestare a fenomenului.
Cu toate acestea, în doctrina românească
există definiţii cuprinzătoare şi în
măsură să contureze corect imaginea lui de
fapt social. Astfel, unii au considerat că „terorismul
constituie săvârşirea unei crime
sau a unui delict printr-o metodă specifică
ce se caracterizează prin violenţă şi intimidare”.
135 Alţii au arătat ca terorismul este
folosirea violenţei sau ameninţării cu violenţa
în scopuri politice de către persoane
sau grupuri, indiferent dacă acţionează
pentru sau împotriva autorităţii guvernamentale
instituite, dacă asemenea acţiuni
urmăresc influenţarea unui grup ţinta aflat
dincolo de victima sau victimele imediate.
136
O.U.G. nr. 141 din 25 octombrie 2001
pentru sancţionarea unor acte de terorism şi
a unor fapte de încălcare a ordinii publice
aprobată prin Legea. nr. 472 din 9 iulie
2002 defineşte actele de terorism ca fiind
săvârşirea unor infracţiuni în scopul tulburării
grave a ordinii publice prin intimidare,
teroare sau prin crearea unor stări de panică.
Infracţiunile care constituie prin ele
însele latura obiectivă a terorismului sunt
enumerate în concret de O.U.G. nr.
133 Teror - teroris = groază, frică, spaimă provocată
premeditat prin ameninţare şi intimidare.
134
ION BODUNESCU, Flagelul terorismului
internaţional, Ed. Militară, 1978, p. 25.
135 I. BODUNESCU, op.cit., p. 29-30.
136
GHEORGHE ARĂDĂVOAICE ş.a. Terorism,
Antiterorism, Contraterorism, Ed. Antet, Bucureşti, 1997
128
141/2001 şi amintim doar omorul, vătămarea
corporală gravă, lipsirea de libertate în
mod ilegal, distrugerea, nerespectarea regimului
armelor şi muniţiilor, nerespectarea
regimului materialelor nucleare şi a
altor materii radioactive etc. Aceiaşi situaţie
constatăm şi în privinţa art. 295-300
din Codul penal din 28 iunie 2004.
De remarcat că, printre acestea nu se
află nominalizate contrabanda, traficul de
stupefiante, de fiinţe umane ş.a. din
această categorie. Asta nu înseamnă că terorismul
nu are nici o legătură cu infracţiunea
de contrabandă sau cu altele asemănătoare.
Dimpotrivă, între cele două tipologii
criminale există conexiuni foarte
strânse. Observatorii le-au denumit „întrepătrunderi”
sau „convergenţe”, apreciind
că se manifestă mai ales cu privire la contrabandă,
trafic ilicit de droguri, organizarea
unor reţele de prostituţie.
După încetarea războiului rece, multe
dintre organizaţiile teroriste s-au trezit fără
„sponsori”, iar pentru procurarea fondurilor
necesare susţinerii logistice a acţiunilor au
trebuit să se implice în activităţi criminale.
Mai întâi i-au „taxat” pe cei care practicau
contrabanda măruntă sau mijlocie, mai rar
pe marii contrabandişti, apoi au trecut la
desfăşurarea directă a unor operaţiuni de
această factură. Cu timpul organizaţiile teroriste
au început să lucreze selectiv, criteriul
alegerii constituindu-l, fireşte, mărimea
profitului, îndeobşte este preferată contrabanda
cu droguri, cu armament, materiale
nucleare, în general produse prohibite a
căror valoare creşte tocmai din cauza
acestui caracter al lor.
Un exemplu recent şi dintr-o zonă apropiată
ni-l oferă „Armata de Eliberare din
Kosovo” (U.C.K.) - formaţiune paramilitară
a etnicilor albanezi. Unele publicaţii
germane, dar şi rapoarte ale forurilor
internaţionale relevau prin anii 1996-
1998 că asistenţa financiară pentru U.C.K.
era asigurată de mafia albaneză. Cea mai
mare parte a fondurilor acestei organizaţii
proveneau din contrabanda cu droguri, ţigări,
alcool, arme, maşini furate, din re-

ţelele de prostituţie şi din spălarea banilor
murdari.
După cum se vede întrepătrunderea sau
convergenţa terorismului cu crima organizată
în general şi contrabanda în special
este destul de puternică, aproape generalizată,
ceea ce îi asigură o autonomie totală.
Contrabanda şi migraţia clandestină
Din totdeauna cauzele migraţiei populaţiei
dintr-o parte în alta a lumii au fost, în
primul rând, de natură economică (sărăcia)
şi apoi politico-religioase (persecuţii, conflicte
armate) şi chiar climaterice, în prezent,
cauza majoră a migraţiei o reprezintă
starea economică de subdezvoltare. Populaţiile
din statele subdezvoltate manifestă
tendinţa de a se deplasa către cele dezvoltate,
cu precădere cele situate în Europa Occidentală.
Când dorinţa de emigrare nu poate fi
satisfăcută pe cale legală, potenţialii
migranţi apelează la metode ilegale pentru
a ajunge în zonele vizate, sau la intermediari
care aparţin mediilor crimei organizate.
Amăgiţi de iluzia unei vieţi mai bune,
cei mai mulţi emigranţi sfârşesc prin a se
regăsi într-o ţară străină, fără un statut juridic
cert, siliţi să accepte practicarea muncii
la negru sau să se prostitueze pentru a
supravieţui. De aici alte implicaţii grave ale
migraţiei clandestine, printre care „traficul
de fiinţe umane” sau „traficul de carne vie”,
adevărată formă de sclavagism.
Trecerea ilegală a frontierelor de către
cei animaţi de dorinţa migrării spre tărâmuri
ale făgăduinţei, singuri sau într-un cadru
organizat, transportând mărfuri sau alte
bunuri, cu mijloace de transport sau fără
asemenea mijloace, implică încălcarea regimului
frontierei de stat. Analiştii au denumit
acest fenomen criminalitate transfrontalieră
şi au constatat că el poate avea
ca obiect contrabanda, traficul de persoane,
traficul de droguri, de maşini, de substanţe
periculoase, armament, muniţii, substanţe
explozive, traficul de bancnote şi titluri de
valoare, obiecte de artă, obiecte de patrimoniu,
alte bunuri.
129
Conexiunile contrabandei cu migraţia
clandestină ar consta în aceea că ambele
fenomene se consumă, parţial sau în totalitate,
în raport cu regimul de frontieră şi
cu cel vamal, se desfăşoară în forme organizate
de tipul filierelor internaţionale
(uneori aceleaşi), organizatorii urmărind
profitul material rapid.
Studiile recente întreprinse de autorităţile
statelor vizate de fenomen au relevat
că dimensiunile acestuia sunt fără precedent.
Centrul internaţional de Dezvoltare a
Poliţiei Migrării din Austria (cu sediul la
Viena) a estimat că anual intră clandestin în
ţările Europei de Vest circa 300.000 persoane.
Cele mai multe dintre acestea vin din
India, Pakistan, Somalia, Nigeria urmând
ruta poloneză. Dinspre sud, turcii, bulgarii,
sârbii, albanezii, românii ş.a. ajung mai
întâi legal în Polonia şi de aici trec ilegal
în Germania.
După eliminarea vizelor pentru cetăţenii
români care călătoresc în spaţiul Schengen,
migraţia acestora a căpătat alte configuraţii,
la fel şi „convergenţa” cu infracţiunea de
contrabandă. Cu toate acestea, observatorii
fenomenului sunt sceptici cu privire la
posibile ameliorări în această direcţie.
Concluziile existente în ceea ce priveşte
definirea şi clasificarea conceptuală a noţiunilor
de mai sus au repercusiuni atât la nivel
naţional, cât şi internaţional, în sensul că nu
se pot stabili cele mai eficiente strategii de
contracarare a fenomenelor de criminalitate,
crimă organizată şi mafie, în condiţiile în
care nu există o viziune clară a fiecărui stat
în parte asupra problemelor de natură infracţională
cu care se confruntă.
În acelaşi timp, mai mult ca oricând, lumea
de astăzi este confruntată cu un inamic
nou, „crima strategică”, care este o combinaţie
de crimă organizată, trafic de droguri şi
acte terorism, cu o întindere şi conţinut larg
ce ameninţă grav puterea legitimă a statelor.
Exponenţii acestor activităţi criminale şiau
creat propriul lor imperiu fără graniţe,
speculând cu tenacitate şi imaginaţie orice

disfuncţie din interiorul statelor, fie ele bogate
sau sărace. La nivel planetar se apreciază
că se realizează, anual, afaceri ilicite al
căror produs financiar depăşeşte 1200 miliarde
dolari 137 .
Crima organizată transfrontalieră reprezintă
poate cea mai puternică ameninţare
contemporană la adresa securităţii statelor
lumii, iar reţelele transnaţionale nu pot fi destructurate
fără conjugarea unor măsuri unitare
din partea tuturor autorităţilor specializate
în ofensiva antiinfracţională.
Organizaţiile criminale evoluează de cele
mai multe ori în relaţie directă cu economia.
Principala forţă a organizaţiilor criminale,
astăzi din ce în ce mai flexibile, reactive şi
capabile să se integreze într-o economie globalizată,
nu constă în creativitatea lor în sensul
propriu al cuvântului, ci în capacitatea pe
care o au de a se adapta şi integra în economia
legală.
Organizaţiile mafiote se folosesc de vulnerabilităţile
din sectoarele în care se poate
pătrunde cu uşurinţă, ca urmare a imperfecţiunilor
sistemului legal. Ele sesizează toate
oportunităţile pentru a intra în centrele de
decizie ale lumii economice, sociale şi politice.
Dezvoltarea lor este consecinţa capacităţii
lor de adaptare şi de reacţie la schimbările
din lumea legală.
BIBLIOGRAFIE:
1. A.DINCU, Criminologie, Ed. Universităţii Bucureşti, 1998
2. C.VOICU Criminalitatea afacerilor Bucureşti, 1997, Editura Inspectoratului General
al Poliţiei
3. E.H. SUTHERLAND, White collar criminaiity, American Sociological Review, 1940
4. F. SANDU ., Stop drogurilor, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2002
5. G. ARĂDĂVOAICE ş.a. Terorism, Antiterorism, Contraterorism, Ed. Antet, Bucureşti, 1997
6. I.E. SANDU, Criminalitatea afacerilor, Ed. Nemira, Bucureşti, 1994
7. I. BODUNESCU, Flagelul terorismului internaţional, Ed. Militară, 1978
8. I.SUCEAVĂ şi colab., Îndrumar privind controlul vamal antidrog, Bucureşti 1995;
Jenmică Drăgan, Laboratoare clandestine, Ed. M.I., 1998
9. R.J. BARNET, R.E. MULER, Apreciere globală, puterea corporaţiilor multinaţionale,
Simon şi Schuster, 1974
137 Informare G:A:F:I: 2006
130

JOCURILE DE NOROC PE INTERNET
ALEXANDRU DANIEL CODESCU
„On behalf of the committee, (...) have the chance essentially to put on record with
this question our concern about the developments of online gambling, and indeed the
gambling sector overall and some of the many uncertainties that are arising about the
whole legislative regime for gambling within the internal market”
Malcom Harbour,
Preşedinte / Committee on the Internal Market and Consumer Protection,
in fata discutiei avute in Parlamentul Europea cu Comisarul European Michel Barniet
(Internal Market and Services)
Abordarea acestui subiect reprezintă in
mod direct, atât pentru România cat si pentru
statele membre ale UE, deschidere cutiei
Pandorei. Jocurile de noroc on line au
invadat spaţiul de internet, toata media,
afectând in mod direct inclusiv organizatorii
de jocuri de noroc live înregistraţi in
România.
Având in vedere ca operatorii on line,
care au implementata o politica extrem de
eficienta in a-si selecta sau identifica noi
piete (jurisdictii) si clientela, au
constientizat „potentialul” incredibil reprezentat
de cleintii romani.
In fapt, in acest moment, toata lumea
poate sa intre intr-un „cazino”: minori,
dependenti de jocuri de noroc, persoane
trecute pe lista neagra a cazinourilor live,
persoane care nu vor sa isi dezvaluie identitatea,
infractori, etc.
Trebuie doar sa ai la indemana un instrument
financiar, un card bancar, fara ca
cineva sa cerceteze daca proprietarul
cardului este aceeasi peroana cu clientul
efectiv.
Cam asa arata o piata nereglementata,
care atrage inerent infractori si care calca in
picioare orice element de protectie sociala.
Principiul discutiei nu este daca sau nu
sa se autorizeze acest tip de joc de noroc in
Romania, ci importanta si necesitatea reglementarii
si supravegherii acestui domeniu.
Dar reglementarea acestui sector este
extrem de „groaie”, deoarece orice cadrul
legislativ al unui stat sau orice norma din
acest domeniu contravine la un anumit
moment cu alte acte normative comunitare,
cu referinta la libertatile pietei economice.
Domeniul jocurilor de noroc, mai ales a
celor on line, a fost „evitat” de Comisia Europeana
pentru a fi integrat in Directive
si/sau Regulamente specifice. In ceea ce
pribeste vointa politica europeana, acest
sector nu a intrat in dezbateri de fond decat
in ultima perioada, datorita numarului considerabil
de proceduri de infrigement
initiate de Comisia Europeana prin intermediul
DG Internal Market / Services.
Deşi nu exista o reglementare unitara la
nivel european asupra jocurilor de noroc
(de tip Directiva, Regulament), DG IMS a
evaluat cadrul legislativ al fiecărui stat
membru din prisma anumitor recomandări
si/sau cerinţe introduse in documentaţii
subsecvente, specifice domeniului economic
(ex. Directiva pt. piata interna a serviciilor).
Având in vedere masurile interne restrictive
impuse de anumite state membre
asupra jocurilor de noroc on line (ex. Portugalia,
Italia, Germania, Grecia, etc), dar si
131

intenţia de autorizare si licenţiere a acestora
(ex. Estonia, etc), grupurile politice parlamentare
au solicitat in mod expres Comisiei
Europene stabilirea unor masuri specifice si
a unui cadrul de reglementare unitar.
Vointa politica europeana induce catre
un cadru comun de reglementare pentru
statele membre, in contextul creşterii interesului
pentru jocurile de noroc transfrontaliere,
care atrag minori, creează dependenta
si încurajează crima organizata (care
orice alt domeniu nereglementat unitar.
Unele statele membre au încercat sa interzică
jocurile de noroc on line transfrontaliere,
insa Comisia Europeana a lansat împotriva
acestora procedura de încălcare a
dreptului comunitar (infrigement), fapt care
a condus catre dezbari aprige in Parlamentul
European, din prisma masurilor impuse
unor state si, evident, a „viziunii” altor
state.
Problematica legata de jocurile de noroc
on line nu poate fi dezbatuta doar printr-un
singur articol, pentru ca nivel de resurse
tehnice si informationale este extrem de ridicat
(data tehnice, prevederi comunitare,
probleme de investigarea internationala inter-jurisdictii,
etc). Necesitatea acestor resurse
fac inclusiv ca statele membre sa nu
fie asa de atrase asupra acestei confruntari
politice, datorita unui sistem intern de supraveghere
si reglementare destul de limitat.
In acelasi timp, explozia acestui domeniu
de activitate a facut ca aproare toate
statele membre UE sa iasa din
impasibiliate.
Partea I
RISCURI ŞI VULNERABILITĂŢI
SPECIFICE JOCURILOR DE NOROC
ON LINE
132
1. RISCUL GEOGRAFIC
Locaţia clientului
In principal, evaluarea acestui risc este
in stransa legata de operarea tranzactiilor
transnationale cu jurisdictii care sunt considerate
a avea o expunere ridicata fata de
riscul de spalare a banilor si de finantare a
terorismului.
Statele si/sau zonele care intra in aceasta
categorie au fost identificate de forurile
internationale cu atributii fata de evaluarea
sistemelor nationale de prevenire si combatere
a spalarii banilor si a finantarii terorismului.
Expunerea fata de acest tip de risc este
specifica sectorului financiar, fiind insa
subsecventa oricaror domenii de activitate
care se utilizeaza instrumente financiare.
In fapt, nefiind o restrictie expresa in
acest sens in toate jurisdictiile, anumiti organizatorii
de jocuri on line accepta plati de
la institutii financiare inregistrate in zonele
de risc, identificate de FATF,
MONEYVAL, CE, FMI, Banca Mondiala,
etc.
In acest sens, au fost elaborate liste specifice
de catre urmatoarele organizatii
internationale din domeniul CSB / CFT:
FATF – Financial Action Task Force
Organism inter-guvernamental stabilit in
anul 1989 in urma Sumitului G7 de la Paris,
in scopul dezvoltării, implementării si promovării
de politici naţionale si internaţionale
in vederea combaterii spalarii banilor
si a finantarii terorismului.
Presedintii statelor G7 (inclusiv sefii de
guverne), alaturi de Presedintele Comisiei
Europene, au decis infiintarea acestui organism
ca un raspuns fata de pericolul si
vulnerabilitatile sistemului financiar (in
special bancar) asupra riscului de spalare a
banilor.
FATF a fost însărcinat cu responsabilitatea
examinării tehnicilor de spalare a banilor
si a trendurilor din domeniu, având
totodată rolul de a dezvolta masuri specifice
de prevenire si combatere.
In anul 1990, FATF a emis 40 de Recomandări
cu scopul de a implementa un plan
de acţiune la nivel naţional si internaţional,
fiind elaborate o serie de masuri care trebuiesc
impuse jurisdicţiilor pentru a se
combate spalarea banilor.

Aceste Recomandări au fost revizuite
de-a lungul timpului, fiind dezvoltate documente
secundare de interpretare (Note
interpretative, etc).
Având in vedere proliferarea amenintarii
reprezentate de actele de terorism, FATF
este însărcinat începând cu anul 2001 sa
elaboreze standarde si masuri specifice in
ceea ce priveşte combaterea finantarii terorismul.
In acest sens, in perioada 2001-2004,
FATF revizuieste standardele deja elaborate
si emite 9 Recomandari Speciale, fiind
intarita viziunea internationala privind impunerea
unor masuri complexe de conformare
cu aceste standarde.
133
Comitetul Moneyval / Consiliul Europei
Consiliul Europei a fost primul organism
international care a evidentiat importanta
elaborarii si implementarii unor masuri
in ceea ce priveste prevenirea si combaterea
spalarii banilor.
In anul 1997 a fost infiintat Comitetul
Expertilor pentru Evaluarea Masurilor de
Prevenire a Spalarii Banilor si a Finantarii
Terorismului / Moneyval.
Moneyval este recunoscut international
ca un for de specialitate regional, incadrat
in categoria FSRB (Organism Regional de
tip FATF), fiind de departe cel mai important
din aceasta categorie.
Comitetul este indrituit sa evalueze sistemele
nationale CSB / CFT ale statelor
membre, atribuind ratinguri privind conformarea
cu standardele internationale din
acest domeniu.
Evaluarea expertilor Moneyval este deosebit
de importanta, in contextul in care
pentru un anumit grad de neconformare
poate emite si impune masuri de
restrictionare a relatiilor (in special financiare)
dintre institutiile statelor membre si
institutiile statului evaluat cu un grad
necorespunzator de conformare.
In aceeasi ordine de idei, procedura de
evaluare a Moneyval este extrem de complexa;
aceasta priveşte conformarea sectorului
financiar si non-financiar, conformarea
cadrului legislativ si/sau de reglementare
din acest domeniu, eficienta punerii in
aplicare a masurilor de către autoritatile
responsabile, eficienta activitatii
desfasurate de aceste autoritati, etc.
Alte foruri de evaluare: FMI, Banca
Mondiala, Comisia Europeana etc
2. RISCUL TRANZACTIONAL
Bunuri de provenienţă ilicită
Expunerea fata de acest risc este, in
principal, identica altor sectoare similare,
cu mentiunea ca, in acest context, este considerabil
amplificata de numarul foarte
mare de tranzactii operate intre clienti si
organizatorii de jocuri de noroc on line.
Datorita sistemului rudimentar si ineficient
de evaluare a riscului implementat de
operatori, aceasta expunere reprezinta una
dintre cele mai mari vulnerabilitati ale
acestui sector fata de riscul de spalare a banilor
si de finantare a terorismului.
Marii operatori din acest sector au implementat
anumite sisteme de securitate in
scopul minimalizarii acestui risc, urmarind
jucatorii si/sau conturile care utilizeaza
tranzactii cu sume importante. In mod special,
masurile de prevenire elaborate de
operatorii important sunt concentrate pe
sistemul de evaluare high spenders / high
accounts.
In mod evident, „constientizarea” organizatorilor
din acest domeniu fata de riscul
de a accepta fonduri de o provenienta ilicita,
masurile luate fiind de natura teoretica.
Marii operatori din acest sector au insa
interesul de a-si conserva riscul
reputational, implementand in anumite masuri
de filtrare si/sau atentionare fata de nivelul
de expunere fata de acest risc,
Tranzactiile cu numerar
Tranzacţiile cu numerar reprezinta, prin
natura lor, o expunere fata de riscul de
spalare a banilor si a finantarii terorismului
(transpunerea numerarului in circulatie).
Chiar daca majoritatea tranzactiilor pe
internet sunt operate prin intermediul

institutiilor si instrumentelor financiare,
exista numerosi organizatori in acest domeniu
care utilizeaza sisteme mixte de operare
(mixed gambling chains), care includ
agentii de pariuri si/sau cazinouri live. In
aceste cazuri, clientii pot depune / depozita
sume in numerar in conturile partenerilor
(land based), fiind ulterior transferate in
conturilele on line ale organizatorilor de jocuri
de noroc pe internet.
Exista astfel posibilitatea, in masura reglementarilor
impuse in jurisdictia din care
fac parte partenerii / cazinourile live, ca
sumele depuse sa nu fie transferate niciodata
prin intermediul sistemului financiar si a
instrumentelor aferente, fiind incheiate
anumite acorduri de decontare, etc.
In acest context, prin aceste practici pot
fi eludate reglementarile specifice prevenirii
si combaterii spalarii banilor si a
finantarii terorismului, in special masurile
simplificate sau intarite de cunoastere a clientelei.
Transferurile intre jucatori
Operatorii on line permite transferuri
intre conturile jucatorilor, urmarind
totodata anumite politici de monitorizare a
sumelor aferente.
Cu toate acestea, nu toti operatorii impun
reguli stricte in acest sens, fiind in fapt
un aspect care tine de evaluarile interne de
risc, implementate de fiecare operator in
parte.
Expunerea fata de acest risc creste considerabil
in cazul jocurilor de noroc on line
pe mize mari sau foarte mari, unde
reglementarile specifice „sufera” anumite
modificari esentiale.In practica, operatorii
on line importanti au restrictionat aceste
transferuri la sume destul de mici,
ramanand insa problema nivelului de repetabilitate
a acestora.
Conturi multiple
Avand in vedere faptul ca majoritatea
operatorilor on line detin platforme de siteuri
de joc de noroc, expunerea fata de acest
risc este in stransa legatura cu evaluarea
134
unitara si generala a tuturor conturilor
detinute de client, inclusiv pe intreagul
numar de platforme de joc la care operatorul
are site-uri afiliate.
Este necesar ca organizatorii sa elaboreze
si sa implementeze politici interne
si/sau sisteme interne de supraveghere pentru
a monitoriza clientii care detin conturi
multiple pentru motive necinstite, cum ar fi
incercarea de a-si „camufla” nivelul de
sume introduse in joc, incercarea de a eluda
controalele facute la un anumit cuantum al
sumelor transferate, etc
Evaluarea operatiunilor derulate de un
client prin intermediul mai multor conturi
se poate face prin cuantificarea instrumentelor
financiare folosite pentru a retrage,
depune sau transfera fonduri. Luand in considerare
ca, in sectorul jocurilor de noroc on
line, clientul este in fapt un cont corespondent,
iar acelasi client poate folosi o multitudine
de conturi on line, operatorii trebuie
sa implemente anumite sisteme de supraveghere
(relativ simple din p.c.d.v. tehnic),
care sa monitorizeze aceste tranzactiile
acestor tip de clienti.
Schimbarea conturilor institutiilor financiare
Clientii cazinourilor on line folosesc deseori
conturile personale detinute la diverse
institutii financiare pentru a debita conturile
on line. In aceeasi ordine de idei, clientii
pot schimba aceste conturi in cadrul
aceluiasi operator, din numeroase motive.
Expunerea fata de acest risc creste
semnificativ in momentul in care operatorii
nu intreprind toate diligentele pentru a
aplica unitar aceleasi masuri de cunoastere
a clientelei pentru fiecare cont corespondent
in parte. Lasand acelasi cont sa fie debitat
prin diverse conturi corespondente
(institutii financiare), se creaza posibilitatea
ascunderii provenientei fondurilor utilizate,
a originii clientului sau a utilizarii de conturi
ale unor institutii financiare inregistrate
in jurisdictii cu expunere ridicata fata de
riscul de spalare a banilor si de finantare a
terorismului.

In aceeasi oridine de idei, schimarea
conturilor poate fi folosita de client inclusiv
pentru a-si ascunde varsta, fiind in fapt un
element de atentionare inclusiv in contextul
protectiei sociale (minori, dependenti, etc)
in acest domeniu.
Frauda identitatii (clientului)
Fata de expunerea care o au majoritatea
tranzactiilor pe internet (in general), frauda
identitatii clientului are anumite
particularitati in ceea ce priveste sectorul
jocurilor de noroc on line. Anumiti clienti
(infractori) pot folosi informatii si detalii
financiare furate din baze de date sau din
alte surse (check / card fraud).
Identitatea furata poate fi folosita atat in
vederea deschiderii unor conturi in
institutiile financiare (corespondente cu
cele on line), cat si pentru a dechide direct
conturi pe platformele de jocuri de noroc on
line.
Avand in vedere specificul acestui risc,
pot fi identificate cel putin trei orientari:
– pentru a fura identitatea si
informatii financiare ale clientilor operatorului
on line (baze de date proprie a siteului)
– pentru a folosi informatiile furate
din alte surse si a debita contul on line
(inclusiv transferuri, etc)
– pentru a disimula atat originea fondurilor
folosite, cat si identitatea reala a
clientului, respectiv a beneficiarului real
(in principal)
Instrumente preplatite si diverse bonusuri
In mod similar tranzactiilor cu numerar
prezentate anterior, in cadrul lanturilor
mixte on line / land based pot fi folosite diverse
instrumente preplatite sau anumite
bonusuri oferite prin intermediul contractorilor
din sectorul live. In fapt, acest sistem
de plata si bonusuri functioneaza in ambele
sensuri (ex. exceptarea la plata turneurilor
de poker live prin castigarea bonusurilor
oferite de operatorii on line).
135
Expunerea efectiva este legata de
reglementarile specifice impuse organizatorului
on line de catre autoritatea de supraveghere
(ex. politica bonusurilor), precum
si de respectarea regulilor cele mai stricte in
situatia jocurilor on line afiliate si/sau derulate
pe mai multe platforme (care presupun
mai multe jurisdictii).
In pricipiu, toate instrumentele
preplatite trebuies reglementate cat mai
clar, pentru a nu reprezenta o modalitate de
disimulare a identitatii clientului
Electronic wallets (e-wallets)
Expunerea legata de „buzunarele electronice”
este bazate pe faptul ca nu toate
aceste instrumente sunt licentiate in
jurisdictii care au un grad semnificativ de
conformare cu obligatiile si cerintele specifice
doemniului de prevenire si combatere a
spalarii banilor si a finatarii terorismului.
De asemenea, un alt element de risc este
legat de faptul ca anumite tipuri de e-
wallets accepta depozite care au la baza depuneri
cu sume in numerar.
Depozitele clientilor in conturile on line
ale organizatorilor trebuie sa respecte in
mod efectiv cerintele legate de identificarea
beneficiarilor reali si a sursei fondurile, mai
ales in contextul in care nu toate
jurisdictiile impun cerinte stricte in acest
sens.
Operatori multipli / platforme de jocuri
de noroc
Organizatorii on line pot oferi anumite
tipuri de joc sau turnee care sa se
desfasoare pe platforme comune sau interconectate.
Legaturile electronice dintre aceste platforme
trebuiesc auditate si filtrate prin intermediul
unor sisteme specializate de securitate
si supraveghere, care sa urmareasca
fiecare mana jucata de client (tipologia de
joc / valoarea bet-ului), pentru a nu se creea
sau specula anumite brese de securitate de
catre infractori, in vedera introducerii in joc
a unor scheme de frauda sau spalare a banilor.

136
De asemenea, organizatorii de jocurilor
de noroc on line isi subcontracteaza platformele
de joc pentru alti operatori mai
mici sau pentru diversificarea tipurilor de
joc oferite clientilor. Este necesar in acest
context ca masurile impuse platformei de
joc (la autorizare) sa fie impuse in
consectinta tuturor subcontractorilor (inclusiv
sistemele de supraveghere, securitate
IT, etc)
Sisteme IT / gambling software
Sisteme de securitate / supraveghere
Inteligenta Artificiala (AI) / Roboti
(boti)
Marii operatori on line si-au dezvoltat si
implementat sisteme proprii (exclusive),
produse numai pentru acestia de catre companii
specializate de sisteme IT.
Sistemele de securitate IT previn modificarea
intentionata a RNG-ului (generator
aleator de numere, care sta la baza soft-ului
de joc), a programelor de supraveghere, etc.
De asemenea, sistemele in speta trebuie
implementate si specializate pentru a bloca
introducerea unor scheme de fraudare sau
de spalare a banilor.
In fapt, doar operatorii importanti au
implementat sisteme IT proprii, majoritatea
site-urilor folosind sisteme comune provenite
de pe piata IT (open market). Nu toate
aceste sisteme au fost auditate si testate
efectiv de institutiile specializate in domeniu,
fiind aduse doar certificari de la diverse
laboratoate de testare IT.
Nivelul de expunere fata de aceste riscuri
este direct legat de nivelul de performanta
al soft-urilor implementate de operatorii
on line.
In acest sector de activitate au fost dezvoltate
programe specializate de spargere a
codurilor de securitate, codurilor sursa, etc,
pentru a creea brese de securitate in vederea
retragerii si/sau introducerii anumitor date
si informatii, scheme frauduloase de joc etc
Luand in considerare faptul ca putini
operatori on line folosesc sisteme IT proprii,
anumite programele AI (inteligenta artificiala)
urmaresc punctele slabe ale sistemelor
IT de pe piata deschisa tuturor contractorilor
(open market), folosind aceste
brese inclusiv pentru a proteja informatiile
sau schemele de frauda introduse in jocul
de noroc on line.
In acest context, au fost elaborate anumite
filtre speciale pentru a detecta si bloca
actiunile de phishing (tip de inselaciune
specifica). In principiu, sistemele IT comune
sunt vulnerabile inclusiv la boti, fiind
astfel posibila introducerea sau nedetectarea
unor scheme de fraudare sau de spalare a
banilor.
Derularea datelor si informatiilor prin
intermediu programelor AI se face cu o
fracventa extrem de ridicata, botii fiind
specializati sa foloseasca bresele identificate
in codul sistemelor IT de securitate.
Conform informatiilor prezentate in cadrul
anumitor grupuri de lucru desemnate
sa identifice riscurile si vulnerabilitatile in
sectorul on line, exista roboti (boti)
specializati pentru domeniul jocurilor de
noroc pe internet, foarte greu de blocat si de
detectat.
In domeniul programarii IT, putine
companii reusesc sa-si protejeze baza tehnica
(ex. codurile sursa) a sistemelor implementate,
acestea fiind intens „atacate” de
hackeri sau de alti programatori care
furnizeaza hackerilor informatii legate de
vulnerabilitatile sistemelor IT.
3. RISCUL DE PRODUS
Schemele de joc 50/50
Avand in vedere tipul de joc de noroc,
exista anumite scheme de joc prin care se
pot disimula fondurile folosite in castiguri
la jocuri de noroc.
In acest sens, anumite tipuri de joc (ex.
Black Jack, Ruleta, etc) pot permite pariuri
in contraparte de 50%, fiind astfel posibila
transformarea sumelor cu o provenienta necunoscuta
in sume cu provenienta certa.
In mod evident, aceste scheme de joc
pot fi contracarate prin politicile de joc ale
organizatorului sau prin masuri regulatorii
impuse de autoritatile de supraveghere.
Cu toate acestea, in situatia platformelor
de joc cu foarte multe site-uri afiliate, se

pot identifica tipologii de clare de spalare a
banilor prin transferul sumelor rezultate din
scheme specifice in conturi ale altor organizatori,
inregistrati in jurisdictii care accepta
si recunosc veniturile din jocuri de noroc
(inclusiv on line).
Loteriile electronice / biletul castigator
Expunerea in aceasta categorie este considerabila,
fiind posibila extragerea unei sume
imense de numerar printr-o singura tranzactie,
cu o provenienta certa (fara sa trezeasca
suspisiuni inclusiv fata de departamentele
speciale ale institutiilor financiare).
De asemenea, in sistemul electronic al
loteriei, sursa si numarul biletului castigator
pot fi cunoscute inainte de anuntarea efectiva,
mai ales in situatia coruperii sistemelor
IT de securitate.
137

TRAFICUL CU MIJLOACE DE PLATĂ CONTRAFĂCUTE
Lect. univ. dr. PINTILIE LIGIA
Lect. univ. dr.TOMA RUS
Academia de Poliţie „Al.I.Cuza”
POPESCU CIPRIAN BCCO Bucureşti
Amidst increasing and diversifying international crime traffic with such means of
payment counterfeiting is experiencing a resurgence of concern reason for all the world
police and other specialized in the sphere of banking in alert continue standing seeking
new ways to fight this phenomenon.
În contextul creşterii şi diversificării
criminalităţii internaţionale, traficul cu astfel
de mijloace de plată contrafăcute cunoaşte
o recrudescenţă îngrijorătoare, motiv
pentru care toate poliţiile din lume şi alte
servicii specializate din sfera bancară sunt
în alertă continuă, căutând permanent noi
modalităţi de contracarare a acestui fenomen
138 .
Analiza datelor şi informaţiilor existente
în acest domeniu atestă faptul că şi în România
s-au organizat şi acţionează reţele de
traficanţi care au ca activitate principală
procurarea şi plasarea de valută falsă 139 .
Atenţia plasatorilor români şi străini a
fost şi este îndreptată cu precădere asupra
persoanelor fizice din sfera economică privată,
întrucât acestea nu cunosc corespunzător
elementele de siguranţă ale bancnotelor.
De-a lungul anilor, atenţia plasatorilor
străini şi români s-a îndreptat cu precădere
spre persoanele particulare, amatoare fie de
călătorii în străinătate, fie de achiziţionarea
valutei în scop de tezaurizare.
Reglementările din România, privind
permisivitatea deţinerii de valută de către
138 Pintilie Ligia – Metode şi Tehnici de investigare şi
documentare a infracţiunilor in domeniul crimei
organizate, Editura Sitech, Craiova, 2008, pag. 81 şi
urm.
139 Banca de Date a D.G.C.C.O.2000-2009.
persoane fizice şi juridice, la care se adaugă
libertatea de deplasare în exterior şi creşterea
fără precedent a activităţilor comerciale,
în condiţiile procesului de privatizare, au
condus la o adevărată goană după valută
din partea cetăţenilor români, cei mai mulţi
neavizaţi asupra elementelor caracteristice
de protecţie a bancnotelor, pentru a le deosebi
de cele false 140 .
Această situaţie a fost repede sesizată şi
fructificată de grupările criminale interesate
din exterior care, beneficiind şi de sprijinul
unor elemente infractoare autohtone, în
special din rândul cetăţenilor de etnie rromă
cu experienţă în schimbul de valută „la negru”,
au introdus în România cantităţi însemnate
de bancnote false 141 .
Măsurile de prevenire luate de organele
de poliţie, prin instruirea agenţilor de la casele
de schimb şi, în general, a personalului
unităţilor specializate care efectuează astfel
de operaţiuni, au determinat plasatorii de
valuta falsă să-şi îndrepte atenţia către persoanele
particulare, racolate în perimetrul
caselor de schimb valutar, la bănci,
oferindu-le un schimb monetar „avantajos”,
sub cursul de schimb practicat de aceste instituţii.
Nu este deloc surprinzător faptul că traficanţii,
în deosebi cei din filierele ruseşti şi
140 Albu Petru - op.cit. pag.215 şi urm.
141 Banca de Date a D.G.C.C.O.2000-2009.
138

ulgare, după apariţia noii monede europene
- EURO - în circuitul monetar, s-au
grăbit şi au acţionat operativ pentru a-şi lichida
stocurile de mărci germane, franci
francezi, lire italiene ş.a., până la finalizarea
operaţiunii de schimb a acestor mijloace de
plată, care s-a finalizat în luna martie 2002.
În acest context, au fost intensificate activităţile
specifice pe plan naţional, dar şi de
cooperate internaţională.
Astfel, prin înfiinţarea la data de
01.03.2004, în cadrul Inspectoratului General
al Poliţiei Române, Direcţia Generală de
Combatere a Criminalităţii Organizate –
Direcţia de Combatere a Crimei Organizate,
a Oficiului Naţional Central pentru Combaterea
Falsului de Monedă şi cec-uri de
călătorie se urmăreşte alinierea la standardele
profesionale şi de performanţă ale
acestuia cu ale celorlalte Oficii Naţionale
din statele Uniunii Europene.
Odată cu introducerea în circulaţia bănească
a bancnotelor imprimate pe suport din
polimer - element de securitate modern, şi
piedică serioasă în activitatea infracţională a
falsificatorilor - numărul cazurilor de
contrafacere a înregistrat o scădere semnificativă.
Combaterea fraudelor comise prin intermediul
mijloacelor electronice şi perfecţionarea
elementelor de siguranţă ale instrumentelor
de plată fără numerar au devenit,
în ultimii ani, o preocupare tot mai intensă
a organismelor internaţionale de cooperare
poliţienească, a guvernelor statelor
puternic industrializate şi a industriei private.
Efervescenţa în jurul acestui subiect
se datorează, în mare măsură, creşterii extrem
de rapide a volumului fraudei şi complexităţii
infracţiunilor săvârşite prin folosirea
mijloacelor electronice şi a informaţiilor
prelucrate de acestea 142 .
Utilizarea noilor tehnologii privind informaţia
şi transferul de informaţii (în special
a reţelei Internet) a declanşat dezvoltarea
noilor pieţe virtuale (e-commerce (co-
142
Rafael Rondelez şi colectiv - Combaterea
Fraudelor cu Carduri - Ed. Imprimeria Naţională Buc.
2006,pag.7.
139
merţul electronic prin intermediul magazinelor
on-line) şi m-commerce ( utilizarea
telefonului mobil pentru comerţ)), creând,
de asemenea, oportunităţi pentru a introduce
noi mijloace de plată electronice, precum
şi noi sisteme de plăţi electronice. Pe
termen lung, perfecţionarea instrumentelor
de plată fără numerar confirmă tendinţa de
utilizare pe scară largă a mijloacelor electronice
pentru efectuarea plăţii în diverse
tranzacţii, faţă de plăţile cu numerar.
De altfel, în prezent intervine simplitatea
de a plăti pentru bunuri şi servicii cu
carduri (de debit, de credit, smart-carduri)
şi prin intermediul sistemelor de plăţi online
(Internet) sau al sistemelor bancare de
tip remote/home banking. (Spre exemplu,
Raiffeisen Bank şi Vodafone au pus la dispoziţia
clienţilor săi serviciul myBanking
prin intermediul căruia se pot efectua operaţiuni
direct din meniul telefonului mobil,
precum: transferuri intra şi interbancare în
lei; consultare sold şi miniextras de cont;
plata facturilor Vodafone/reîncărcări cartele
preplătite Vodafone, din contul curent în lei
deschis la Raiffeisen Bank etc).
Totuşi, introducerea acestor noi instrumente
şi sisteme de plăţi electronice a creat,
de asemenea, oportunităţi infracţionale.
Deşi frauda cu cărţi de credit şi cecuri de
călătorie a fost semnalată pentru prima dată
acum câţiva ani, datele statistice reliefează
faptul că infractorii ţintesc, de asemenea,
mijloacele şi sistemele de plată electronice
introduse recent.
Odată cu apariţia industriei cardurilor de
plată, criminalii au exploatat oportunitatea
de a folosi cardurile pierdute sau furate în
scopuri frauduloase. Reembosarea, ca
formă a contrafacerii, a fost foarte folosită
de către primii falsificatori de cărţi de credit.
Dispunând de cardurile pierdute sau furate,
criminalii au fost capabili să obţină informaţii
valide privind contul şi să producă
copii nelimitate de carduri contrafăcute prin
reembosarea cu informaţii valide. Cardurile
astfel obţinute puteau fi apoi distribuite
global pentru efectuarea tranzacţiilor frauduloase.
Abilitatea falsificatorilor de a altera şi

contraface cardurile de credit a fost în mare
măsură circumscrisă grupurilor infracţionale
organizate tradiţionale şi altor grupări
infracţionale bine structurate, atrăgând de
partea lor persoane specializate care:
să furnizeze o sursă continuă de
carduri contrafăcute sau carduri pierdute/furate
pentru a fi reembosate şi alterate
cu date de cont valide furate;
să poată obţine copii ale chitanţelor
cu date active ale posesorului de card
pentru reembosare;
să aibă acces la echipamentul de
reembosat şi cunoştinţe tehnice pentru
a-l folosi;
să asigure un canal de distribuţie
sau o reţea de curieri pentru tranzacţii cu
astfel de carduri.
Dacă iniţial datele privind posesorul de
card erau limitate la caracterele embosate
pe plasticul cardului, prin introducerea benzii
magnetice pe cardul de credit, băncile/instituţiile
emitente de carduri de credit
au avut posibilitatea să insereze informaţii
suplimentare. Odată cu introducerea şi implementarea
la scară largă a tehnologiei
benzii magnetice, siguranţa datelor cardului
de credit a fost semnificativ îmbunătăţită,
iar spaţiul de acţiune pentru activităţile de
alterare şi contrafacere a cârdurilor a fost
substanţial limitat, fiind accesibil doar
anumitor grupuri criminale specializate 143 .
La începutul anilor '90, situaţia a început
să se schimbe. Proliferarea cardurilor de
plastic cu bandă magnetică emise pentru
telecomunicaţii sau în scopuri comerciale,
sociale etc. pentru diverse companii, precum
şi accesul - din ce în ce mai puţin costisitor
- la tehnologia necesară ştergerii şi
encodării (scrierii) benzii magnetice au
deschis calea unor noi oportunităţi infracţionale
pentru o mulţime de criminali aspiranţi.
Ceea ce anterior era limitat la domeniul
de acţiune al criminalilor organizaţi, a
evoluat rapid într-o „industrie la domiciliu”.
Având în vedere pierderile imense înregistrate
cauzate prin fraude cu carduri de
credit alterate sau contrafăcute, s-au luat
măsuri pentru „întărirea” elementelor de siguranţă
ale cardurilor de credit. În acest
sens, s-a investit în dezvoltarea şi implementare
unui „cod”(card verification code)
(„valori”) din 3-5 cifre obţinut pe baza unui
algoritm, care putea fi encodat pe una din
înregistrările (track) benzii magnetice. Totuşi,
la sfârşitul anului 1995, au fost descoperite
mai multe cazuri în care codurile
CW/CVC fuseseră compromise. Criminalii
şi-au dat seama că pot captura codul
CW/CVC prin citirea (skimming) întregii
benzi magnetice şi transferarea informaţiei
pe un alt card 144 .
Recent, s-a investit major în design-ul şi
dezvoltarea cardurilor cu circuit integrat
(cunoscute sub denumirea de chip card sau
smart card), care vor schimba în mod hotărâtor
natura comerţului, introducând elemente
de siguranţă foarte avansate tehnologic.
Deşi migrarea către cardurile cu cip
este în curs de desfăşurare, se anticipează
că vor trece câţiva ani până când va fi complet
implementată. Mai mult, în această
fază incipientă, cardurile cu cip sau smart
cardurile vor continua să conţină o bandă
magetică pentru a putea fi efectuate în continuare
tranzacţii în lipsa existenţei unui cititor
de card sau a unei reţele adecvate.
Pe măsură ce tehnologia avansează, infractorii
se perfecţionează, încercând să devanseze
eforturile de prevenire, detectare şi
combatere a fraudelor cu cărţi de credit. S-a
identificat o nouă generaţie a modalităţilor
de fraudare, semnalându-se totodată existenţa
unor infractori care exploatează dezvoltarea
tehnologiei pentru o viitoare penetrare
şi subminare a mijloacelor de apărare
promovate de industria cardurilor.
O imagine exactă asupra temei de studiu
poate fi construită printr-o abordare succintă
asupra evoluţiei şi modului de manifestare
a tendinţelor acestui fenomen infracţional,
raportat la România şi la făptuitorii
români.
Având în atenţie conceptul larg de
143 Rafael Rondelez şi colectiv – op.cit.pag.8.
144 Ibidem.
140

„high-tech crime”(frauda cu carduri reprezintă
o componentă importantă a acestui fenomen),
se poate afirma că, în România,
interesul pentru a comite infracţiuni în sfera
mijloacelor de plată electronică (carduri
bancare) a devenit palpabil începând cu
anul 1997, odată cu extinderea la scară
largă a accesului la Internet (fie prin conexiuni
private de la domiciliu, fie prin intermediul
sălilor de tip Internet Cafe). Până la
nivelul anului 2001 a urmat o creştere a
numărului de infracţiuni comise prin reţeaua
Internet de către cetăţenii români, de
regulă victime fiind cetăţeni străini, însemnând:
înşelăciuni pe site-uri de licitaţii (gen
e-Bay), accesuri neautorizate la diferite
site-uri web sau în anumite locaţii prin violarea
unor standarde de securitate, precum
şi activităţi de carding (materializate prin
folosirea datelor bancare obţinute fraudulos
în reţeaua Internet pentru efectuarea de
cumpărături din magazine virtuale). Practic,
carding-ul a constituit pentru infractorii
români debutul în domeniul infracţional al
fraudelor cu carduri 145 .
Profiturile deosebit de mari înregistrate
şi pagubele create au generat o reacţie instituţională
rapidă în plan internaţional şi
intern, urmând demararea unor ample anchete
finalizate cu succes şi destrămarea
unor grupuri organizate în zonele de interes:
Timişoara, Argeş, Vâlcea, Bucureşti (la
nivelul anilor 2002-2003). În paralel, s-a
adoptat o legislaţie modernă care să incrimineze
acest gen de infracţiuni: Legea
365/2002 privind comerţul electronic, Legea
nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea
criminalităţii organizate şi Legea nr.
161/2003 care dedică Titlul III prevenirii şi
combaterii criminalităţii informatice, simultan
cu specializarea poliţiştilor din cadrul
structurilor de combatere a crimei organizate,
implicaţi în cercetarea acestui nou
tip de infracţionalitate.
După anul 2001, pentru cetăţenii români
predispuşi la comiterea de astfel de infracţiuni
a mai apărut o preocupare infracţio-
nală de interes şi anume falsificarea fizică a
cardurilor bancare sau „clonarea
cardurilor”. România nu a reprezentat la
acel moment o arie de interes întrucât utilizarea
cardurilor nu era răspândită la scară
largă raportat la numărul de deţinători, reţeaua
de ATM-uri (bancomate), comercianţii
care să fi implementat sistemul de acceptare
a plăţilor cu card (dotarea cu dispozitive
POS), tipurile de carduri emise şi plafoanele
de credit ale acestora.
Practic, până la nivelul anului 2003, în
România nu s-au înregistrat decât câteva
cazuri izolate în care s-a probat faptul că infractorii
încercaseră compromiterea unor
carduri la bancomate prin metoda trapping,
adică blocarea cardului în bancomat prin
folosirea unui dispozitiv denumit „bucla libaneză”
sau, intrând în posesia unor dispozitive
(maşina de embosat, imprimanta termică,
dispozitiv de laminare, un computer,
inscriptor de bandă magnetică), au încercat
confecţionarea de carduri folosind tehnica
artizanală şi date bancare obţinute în mod
fraudulos, de regulă, din reţeaua Internet. O
statistică întocmită în acest sens de
ROMCARD pentru 2003 arată dimensiunea
fenomenului şi anume faptul că tranzacţiile
frauduloase cu carduri reprezentau 0,25%
din totalul tranzacţiilor efectuate la nivel
naţional (se consideră tranzacţii frauduloase
şi acele tranzacţii efectuate cu un card autentic
pierdut sau furat şi folosit fraudulos)
146 .
Pentru anul 2004, s-a stabilit că în România
numărul aproximativ de posesori de
carduri bancare era de 5 milioane, dar peste
90% reprezentau posesori de carduri de debit
(obişnuitele carduri de salarii), neinteresante
a fi compromise. Prin urmare, atenţia
infractorilor români s-a îndreptat către
cardurile cetăţenilor străini (cu preponderenţă
din ţările Uniunii Europene sau de pe
continentul american), pe lângă folosirea
carding-ului şi a „buclei libaneze”,
skimming-ul (copierea datelor pe bandă
magnetică a cardurilor la ATM-uri sau la
145 Rafael Rondelez şi colectiv –op.cit.,pag.9.
146 . Ibidem.
141

comercianţii care acceptă plăţi cu carduri)
şi pfishing-ul (crearea de pagini web false,
aparent ale instituţiilor bancare, prin care se
solicită, sub diverse pretexte de securitate,
comunicarea detaliilor bancare ale unui posesor
de card), devenind metode uzuale de
compromitere a unui card, cu rezultate
imediate. Ţările cel mai puternic afectate,
într-o ordine a numărului de cazuri cu care
s-au confruntat şi a cuantumului prejudiciilor
înregistrate, au fost: Marea Britanie,
S.U.A., Canada, Italia, Spania, Irlanda,
Germania, Danemarca, Suedia, Belgia,
Franţa, Cehia. Pentru unele din aceste ţări,
legat de mărimea prejudiciilor şi numărul
persoanelor implicate, ponderea au constituit-o
la nivelul anului 2004 şi o constituie
şi în prezent cetăţenii români 147 . Cu privire
la aceştia s-a constatat o organizare de tipul
grup criminal organizat, cu unul sau mai
mulţi coordonatori; tehnician care se ocupa
de confecţionarea, adaptarea sau montarea
dispozitivelor pentru copierea datelor de pe
banda magnetică a unui cârd şi vizualizarea
codului PIN; specialist în domeniul operării
calculatorului, care se ocupa de confecţionarea
cardurilor contrafăcute - de tipul
„white plastics”, pierdute, furate, expirate;
„muncitori” care realizau operaţiuni financiare
în mod fraudulos - extrageri de numerar
de la ATM-uri sau folosirea cardurilor
contrafăcute la comercianţi, uneori implicând
şi complicitatea acestora; „angajatori”
care se ocupau cu recrutarea unor tineri
predispuşi la comiterea de astfel de fapte.
Măsurile luate la nivelul acestor ţări de
către industria bancară şi companiile emitente
de cârduri (Visa, MasterCard), prin
introducerea unor noi elemente de securitate
pentru cardurile de credit (cardurile cu
bandă magnetică şi cip sau cu două coduri
PIN) au condus la migrarea acestui fenomen
infracţional către Europa de Est. Astfel,
şi în România, începând cu a doua jumătate
a anului 2004, s-a constatat o tendinţă
de creştere constantă şi alarmantă a
numărului acestor infracţiuni şi a numărului
147 Rafael Rondelez şi colectiv –op.cit.,pag.9
persoanelor implicate în comiterea lor 148 .
În contextul utilizării tehnologiilor informatice
şi, în special, a reţelei Internet,
criminalitatea clasică dobândeşte noi valenţe.
Alături de spălarea banilor prin transferuri
electronice, pirateria informatică şi
altele asemenea, fraudele cu cărţi de credit
sunt infracţiuni de tip nou, care pot constitui
şi surse de finanţare pentru diverse organizaţii
şi activităţi ilegale, de la crima organizată
la terorism.
După cum am menţionat deja, practica
sau cazuistica instrumentată la nivel european
şi naţional reflectă un aspect important
cu privire la comiterea acestor tipuri de infracţiuni,
şi anume o anumită organizare infracţională.
Pentru unele grupuri infracţionale
implicate şi anihilate, s-a stabilit chiar
şi o organizare specifică grupurilor din
sfera crimei organizate. În acest sens, ne
raportăm la identificarea unui lider şi a unei
ierarhii în cadrul grupului, la stabilirea unor
roluri bine determinate şi delimitate pe traseul
infracţional al fraudei cu carduri. În final,
se constată iniţierea şi organizarea unor
astfel de asocieri criminale doar pentru a
obţine profit şi doar prin această manieră
ilegală, iar în anumite cazuri s-a identificat
şi tendinţa de disimulare a profiturilor obţinute,
conducând fără dubii la un traseu al
spălării banilor obţinuţi din infracţiune 149 .
Tot cu privire la acest prim tip de grup
criminal organizat, s-a constatat că uneori
este iniţiat şi condus tot de un exponent din
sfera crimei organizate, care în trecut vizase
fie alt domeniu infracţional, fie alt teritoriu
de manifestare. Analizând profitul uriaş şi
rapid pe care l-ar putea obţine de pe urma
infracţiunilor cu carduri, a aderat recent la
un nou grup.
Organizarea criminalilor, modurile de
operare folosite (pe de-o parte pentru obţinerea
detaliilor bancare ale unui card, iar pe
de altă parte pentru compromiterea acestuia)
şi, nu în ultimul rând, etnicitatea celor
implicaţi demonstrează în foarte multe ca-
148 Ibidem ,pag.10.
149 Rafael Rondelez şi colectiv – op.cit.pag.10.
142

zuri un caracter transfrontalier vădit pentru
modul de manifestare sau de comitere a
acestor infracţiuni. Cu titlu exemplificativ,
putem aminti identificarea unor cazuri de
fraudă, în care detalii ale conturilor de card
au fost obţinute de pe continentul american
sau asiatic şi folosite cu succes în Europa
sau, raportat la infractorii români, datele
obţinute prin skimming la ATM-uri în ţări
ale continentului european au fost ulterior
transferate în România, unde membri ai
grupului le-au reencodat, creând clone ale
cardurilor autentice şi realizând în final, cu
succes, fraudarea conturilor de card.
Pentru a ilustra conceptul ataşat de infracţiune
transfrontalieră şi conexiunile
acestuia cu criminalitatea organizată, se
poate face trimitere şi la ceea ce specialiştii
numesc carding.
În linii mari, termenul de carding poate
fi definit ca tranzacţionarea ilicită şi/sau
utilizarea frauduloasă de informaţii furate
privind cardurile de credit 150 .
În vederea înţelegerii acestui fenomen,
vom proceda la o scurtă analiză a reţelei infracţionale,
care priveşte, în principal, comunitatea
de carding din Europa de Est,
care are acces la serviciile hackerilor experţi
şi la milioane de date furate privind
cardurile de credit 151 . Reţeaua utilizează
echipamente şi ateliere specifice pentru
producerea de carduri contrafăcute şi are un
sistem de distribuţie corespunzător pentru
vânzarea datelor de cont obţinute ilegal.
Carderii sunt adesea implicaţi în activităţi
de hacking sau sunt asociaţi cu alţi criminali
care pătrund neautorizat în anumite
sisteme informatice în scopul de a sustrage
date financiare. Aceştia pot fi, de asemenea,
specializaţi în contrafacerea cârdurilor de
credit, falsificarea documentelor de identitate
şi/sau spălarea banilor.
Reţeaua de carding nu are neapărat o
structură ierarhică clară, dar - în ciuda
acestui fapt - lucrează într-un mod bine organizat,
utilizând celule specializate pentru
150 Rafael Rondelez şi colectiv –op.cit.,pag.11.
151 Ibidem.
143
funcţii specifice. Natura acestei organizări
este mai degrabă cea a unei reţele de experţi
şi profesionişti care sunt într-o oarecare
măsură în legătură permanentă unul cu altul.
Mai mult, limitele şi dimensiunea reţelei
sunt foarte greu de apreciat, având în
vedere că există câteva niveluri distincte:
asociaţi, clienţi, angajaţi şi contacte. Poziţionarea
acestora faţă de nucleul reţelei este,
de asemenea, dificil de stabilit. Destrămarea
reţelei infracţionale nu este deloc facilă,
având în vedere flexibilitatea şi instabilitatea
părţilor sale componente. În ciuda faptului
că una dintre figurile centrale 152 ale
unei astfel de reţele infracţionale identificate
a fost arestată în 2003, organizaţia a
fost capabilă să funcţioneze în continuare,
datorită structurii sale adaptabile şi abilităţii
de a substitui persoana respectivă.
Diferitele celule ale reţelei infracţionale
funcţionează pe baze simple, cunoscând
doar ceea ce trebuie să facă, astfel încât o
celulă are doar câteva cunoştinţe despre activităţile
celorlalte celule. Se lucrează într-o
manieră proprie afacerilor, astfel încât -
spre exemplu – datele (datele privind
cardurile de credit) cumpărate şi vândute
între celule trebuie să fie plătite înainte de
livrarea lor, deşi celulele între care se face
tranzacţia (ilegală) pot fi părţi ale aceleiaşi
reţele.
Caracteristic structurii unei astfel de reţele
infracţionale este faptul că întreprinzători
particulari formează o celulă care are o
funcţie specifică şi care profită de pe urma
cooperării cu una sau mai multe celule.
Drept urmare, nu putem vorbi de o organizare
infracţională clasică cu o structură ierarhică
de tip piramidal, ci - mai degrabă -
de o mulţime de funcţii bine delimitate.
152
Este vorba despre Roman Stepanenko (actual
Roman Vega), zis BOA, de naţionalitate ucraineană,
membru al CarderPlanet Family. Acesta avea propriul
său site web - BOA Factory, organizat ca o adevărată
afacere, prin intermediul căruia se puteau cumpăra
date furate privind cărţile de credit, carduri
contrafăcute sau paşapoarte, permise de conducere,
documente, cecuri de călătorie etc, oferind totodată
servicii de spălare a banilor.

Deşi criminalitatea organizată poate fi
definită în diferite moduri, putem conchide
că reţeaua infracţională (în directă legătură
cu activitatea de carding) întruneşte elementele
de bază ale criminalităţii organizate
153 .
Cu toate că nu există informaţii confirmate
privind utilizarea violenţei/intimidării
de către grupul existent la nivelul reţelei de
carding, un astfel de grup ,poate fi considerat
un adevărat grup infracţional organizat.
Noţiunile enunţate şi explicate anterior,
privind caracterul transfrontalier al multor
dintre cazurile de fraudă cu carduri, au fost
acoperite naţional şi în plan juridic, prin
modernizarea legislaţiei penale, în primul
rând prin adoptarea Legii 39/2003 154 privind
combaterea criminalităţii organizate.
Potrivit acestei legi, poate fi considerată infracţiune
transfrontalieră orice infracţiune
care, după caz: 1. este săvârşită pe
teritoriul unui stat, cât şi în afara teritoriului
acestuia; 2. este săvârşită pe teritoriul unui
stat, dar pregătirea, planificarea,
conducerea sau controlul său are loc, în tot
sau în parte, pe teritoriul altui stat; 3. este
săvârşită pe teritoriul unui stat de un grup.
infracţional organizat care desfăşoară
activităţi infracţionale în două sau mai
multe state; 4. este săvârşită pe teritoriul
unui stai dar rezultatul acesteia se produce
pe teritoriul altui stat.
Această conexiune este necesară având în
vedere noţiunile cu care noua lege operează,
domeniul infracţional înglobat şi importanţa
acordată de legiuitor combaterii fenomenului.
Astfel, ne raportăm la tipul, mărimea
pedepselor stipulate şi la instituţiile juridice
sau autorizările la care se face referire în
textul de lege, ca instrumente de lucru.
BIBLIOGRAFIE:
1. Albu Petru- Crima organizată în perioada de tranziţie- o ameninţare la adresa
securităţii naţionale, Editura M.I.R.A., Bucureşti, 2007.
2. Pintilie Ligia – Metode şi Tehnici de investigare şi documentare a infracţiunilor in
domeniul crimei organizate, Editura Sitech, Craiova, 2008.
3. Rafael Rondelez şi colectiv - Combaterea Fraudelor cu Carduri - Ed. Imprimeria
Naţională Buc. 2006.
153 6204/1/97 (ENFOPOL 35 REV), Consiliul Uniunii
Europene, 1997. Acest criteriu este aplicat de către
statele membre U.E. pentru întocmirea anuală a
Raportului Europol privind Criminalitatea Organizată.
154 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 50 din 29 ianuarie 2003.
144

CONFUZII ÎN PROCESUL DE CONSTATARE A INFRACŢIUNI-
LOR REGLEMENTATE ŞI SANCŢIONATE DE LEGEA NR. 8/1996
PRIVIND DREPTUL DE AUTOR ŞI DREPTURILE CONEXE
ADRIAN GHIMPU
VASILE ARMANAŞ
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor
This article submits a point of view on the opportunity of computer search warrants,
as understood according to Law No. 161/2003 in cases of investigating criminal offences
in the field of copyright and related rights, as regulated and provided by Law No. 8/1996
and ORDA experience, according to the cases in the field.
This is an approach of the subject considering the format of reproducing both dates
and information under the Law No. 161/2003, and intellectual property works protected
by Law No. 8/1996. A brief think is also given on the correct interpretation of some terms
in or even defined by Law Nr. 161/2003.
In any case the goal of the article is not to impose some procedures in the field but
only tries to introduce new correct elements in understanding and defining any kind of
format in the process of finding the opportunity of the computer search warrants.
Drepturile de autor ale unui titular sunt domeniul audiovizual (filme, clip-uri publicitare
încălcate atunci când unul din actele care
şi de promovare, emisiuni televizate),
necesită autorizarea titularului drepturilor domeniul programelor pentru calculator
este executat de altcineva, fără a avea consimţământul
(sisteme de operare, programe utilitare, jozată
titularului. Copierea neautoricuri
pe calculator), domeniul operelor scrise
a operei protejate prin drept de autor în (beletristică, lucrări de specialitate – mai
scopuri comerciale, ca şi comercializarea ales în domeniul juridic şi medical, enciclopedii),
neautorizată a operei copiate, sunt cunoscute
domeniul internetului (descărca-
sub denumirea de piraterie. Un aspect rea – download – ilegală de opere, încărcarea
esenţial al pirateriei este că activitatea neautorizată
– upload – ilegală de opere, pagini
se desfăşoară în scopul acumulării WEB piratate, postarea ilegală de opere în
de câştiguri comerciale. Cu toate că nu a paginile WEB) şi bazele de date, este necesară
fost menţionat în actele normative, acest
o prezentare a tipurilor de suporturi,
termen este utilizat, alături de cel de contrafacere
cele mai răspândite, pe care sunt realizate
şi este cunoscut de specialiştii din produsele pirat.
domeniu şi cei din mediile de informare. 155 În legislaţia română sunt făcute precizări
Având în vedere faptul că domeniile clare cu privire la noţiunea de suport pentru
cele mai afectate de piraterie sunt în acest o operă de creaţie intelectuală. Astfel, în
moment (fără a ierarhiza în funcţie de volumul
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi
pirateriei): domeniul audio (piese drepturile conexe, cu completările şi modi-
muzicale, emisiuni radio, telefonie mobilă), ficările ulterioare, sunt prevăzute următoarele:
155
Ionel Georgescu şi Dalia Georgescu, ⎯ la Art. 98. alin (2): “se consideră
“Managementul dreptului de autor”, Editura
SITECH, Craiova, 2009, p. 246
fixare încorporarea sunetelor, imaginilor ori
145

a sunetelor şi imaginilor sau a reprezentării
digitale a acestora pe suport care permite
perceperea, reproducerea ori comunicarea
publică a lor, cu ajutorul unui dispozitiv.”;
⎯ la Art. 106 1 . alin. (1): „Se consideră
înregistrare audiovizuală sau
videogramă, orice fixare a unei opere audiovizuale
sau a unor secvenţe de imagini în
mişcare, însoţite sau nu de sunet, oricare ar
fi metoda şi suportul utilizate pentru această
fixare.”;
⎯ la Art. 107. alin. (1) şi alin. (2):
„Autorii operelor susceptibile de a fi reproduse
prin înregistrări sonore sau audiovizuale
pe orice tip de suport, precum şi cei ai
operelor susceptibile de a fi reproduse pe
hârtie, direct ori indirect, în condiţiile prevăzute
la art. 34 alin. (1), au dreptul, împreună
cu editorii, producătorii şi cu artiştii
interpreţi sau executanţi, după caz, la o remuneraţie
compensatorie pentru copia privată,
conform art. 34 alin. (2). ..... Remuneraţia
compensatorie pentru copia privată
se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii
de suporturi de aparate, prevăzute la art. 34
alin. (2), indiferent dacă procedeul folosit
este unul analogic sau digital.”;
⎯ la Art. 113 2 . alin. (1): “Organismele
de radiodifuziune şi de televiziune au
dreptul exclusiv de a împiedica importul de
copii ale propriilor programe de radiodifuziune
sau de televiziune, realizate fără autorizarea
lor şi fixate pe orice tip de suport.”;
⎯ la Art. 122 2 . alin. (1) şi (2): „Fabricantul
unei baze de date are dreptul patrimonial
exclusiv de a autoriza şi de a interzice
extragerea şi/sau reutilizarea totalităţii sau a
unei părţi substanţiale din aceasta, evaluată
calitativ sau cantitativ. [....] se înţelege prin: a)
extragere: transferul permanent sau temporar
al totalităţii ori al unei părţi, evaluată calitativ
sau cantitativ, substanţiale din conţinutul bazei
de date pe un alt suport, prin orice mijloc
sau sub orice formă;”
⎯ la Art. 139 6 . alin. (8): „prin mărfuri
pirat se înţelege: toate copiile, indiferent de
suport, inclusiv copertele, realizate fără consimţământul
titularului de drepturi sau al
146
persoanei legal autorizate de acesta şi care
sunt executate, direct ori indirect, total sau
parţial, de pe un produs purtător de drepturi
de autor sau de drepturi conexe ori de pe
ambalajele sau copertele acestora.”
⎯ la Art. 139 8 .: “Constituie infracţiune
şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la
4 ani sau cu amendă punerea la dispoziţia
publicului, inclusiv prin internet sau prin
alte reţele de calculatoare, fără consimţământul
titularilor de drepturi, a operelor sau
a produselor purtătoare de drepturi conexe
ori de drepturi sui-generis ale fabricanţilor
de baze de date ori a copiilor acestora, indiferent
de suport, astfel încât publicul să le
poată accesa în orice loc sau în orice moment
ales în mod individual.”.
Referitor la programele pentru calculator,
în Legea nr. 8/1996, cu completările şi
modificările ulterioare, sunt prevăzute următoarele:
⎯ la Art. 73. alin. (1): Titularul dreptului
de autor al unui program pentru calculator
beneficiază în mod corespunzător
de drepturile prevăzute [....] în partea I a
prezentului titlu, îndeosebi de dreptul exclusiv
de a realiza şi de a autoriza: a) reproducerea
permanentă sau temporară a unui
program, integral sau parţial, prin orice
mijloc şi sub orice formă, inclusiv în cazul
în care reproducerea este determinată de instalarea,
stocarea, rularea sau executarea,
afişarea sau transmiterea în reţea;
⎯ la Art. 139 9 .: Constituie infracţiune
şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 4
ani sau cu amendă reproducerea neautorizată
pe sisteme de calcul a programelor
pentru calculator în oricare dintre următoarele
modalităţi: instalare, stocare, rulare sau
executare, afişare ori transmitere în reţea
internă.
De asemenea, este importantă şi următoarea
prevedere din Legea nr. 8/1996, cu
completările şi modificările ulterioare, de la
Art. 47. alin. (6): “Dobândirea proprietăţii
asupra suportului material al operei nu conferă
prin ea însăşi un drept de utilizare asupra
operei.”
Este evidentă preocuparea legiuitorului

pentru a acoperi toate posibilităţile de formate
(suporturi) pe care pot fi reproduse
operele de creaţie intelectuală.
Ar fi fost de dorit o formulare concretă
în ceea ce priveşte suporturile ce permit posibilitatea
reproducerii programelor pentru
calculator. Este posibil ca aceasta să se producă
odată cu o nouă completare a Legii nr.
8/1996. Trebuie avută în vedere o definire
generală şi clară a noţiunii de suport. Programul
pentru calculator este în primul rând
o operă de creaţie intelectuală, iar suporturile
pe care acesta poate fi reprodus, stocat
sau rulat sunt de mai multe tipuri decât suporturile
pe care pot fi reproduse operele
muzicale sau audiovizuale. Exemple pot
constitui memoriile tip EPROM (nevolatile)
sau casetele cu jocuri pentru console. Este
evident că aparatele electronice cu câştiguri
(ex.: de tip HOT SPOT sau GAMINATOR)
şi consolele tip SEGA, TERMINATOR sau
NINTENDO nu constituie în particular
„sisteme de calcul”.
Suporturile pe care pot fi fixate, reproduse
sau comercializate operele de creaţie
intelectuală sunt, în principal, de patru tipuri
(în ordinea apariţiei în timp): suport
hârtie, suport magnetic, suport optic, suport
electronic.
Deoarece hârtia, ca suport pentru operele
de creaţie intelectuală, nu necesită comentarii
suplimentare, în continuare se vor
aborda, pe scurt, celelalte trei tipuri de suport.
Suportul magnetic. În ordinea apariţiei
în timp, ca răspândire şi utilizare este următor
hârtiei, este pasibil de condamnare la
o răspândire şi utilizare din ce în ce mai redusă,
evoluţia pozitivă fiind axată pe anumite
tipuri de utilizări. Acest tip de suport
include două utilizări referitoare la: echipamentele
periferice şi suporturile magnetice.
Pentru memorarea unor volume mai
mari de date, care să poata fi regăsite rapid,
se folosesc echipamente periferice care utilizează
în esenţă, suporturi magnetice. Pentru
aceste suporturi tehnologia utilizată are
la bază principiul magnetic, acelaşi întâlnit
147
la casetele video şi audio. Înregistrarea
magnetică digitală se poate obţine cu ajutorul
unui material sensibil magnetic, de obicei
o peliculă de oxid de fier. Modul de înregistrare
a informaţiilor pe suprafaţa magnetică
este acelaşi, indiferent că este vorba
de discuri, dischete sau benzi magnetice.
Microinformatica a determinat o extindere
considerabilă a discului magnetic, acesta fiind
suportul utilizat curent pentru culegerea, introducerea
şi stocarea datelor în sistemele de
calcul. Din punct de vedere fizic, un disc
magnetic este realizat din material plastic
sau metal acoperit cu o peliculă fero-magnetică.
Dupa tehnologiile de realizare, discurile
magnetice şi unităţile de discuri asociate
se împart în: discuri flexibile, discuri dure
Winchester, discuri dure amovibile, etc.
În configuraţiile actuale ale calculatoarelor,
discul magnetic este suportul cel mai
utilizat. Îl întâlnim atât ca extensie a memoriei
principale, cât şi ca memorie auxiliară.
Formele comerciale ale suportului magnetic,
întâlnite cel mai des în practică, sunt
discheta (disc flexibil, de obicei cu o capacitate
formatată de 1,44 MB), caseta audio
(care de obicei conţine înregistrate opere
muzicale, înregistrarea fiind analogică), caseta
video (care de obicei conţine înregistrate
opere audiovizuale, înregistrarea fiind
analogică) şi hard discul (disc dur sau disc
tip Winchester). Trebuie precizat în mod
expres faptul că dacă se utilizează o înregistrare
de tip digital atât caseta audio cât şi
cea video pot constitui suport pentru date,
informaţii sau fişiere cuprinzând opere (audio,
audiovizuale, texte, imagini, programe
pentru calculator).
Suportul optic. Suportul fizic pentru
discurile optice este realizat din material
plastic acoperit cu o peliculă metalică, de
obicei oxid de aluminiu. Stocarea informaţiei
sub forma numerică este făcută prin
amprente minuscule ce pot fi citite prin intermediul
unui fascicul de raze laser. Compact
discul (CD) este probabil cel mai cunoscut
mediu de stocare a informaţiei digitale.
Philips introduce conceptul de Compact
Disc la o conferinţă în anul 1979, pen-

tru ca primele CD-uri să fie disponibile în
anul 1982. Deşi au fost concepute iniţial
pentru industria muzicală, conceptual considerat
ca fiind succesorul discului gramofonului
ca mijloc de a stoca muzica, în scurt
timp devine un mediu în care puteau fi stocate
orice tip de date, nu doar audio.
Utilizările cele mai frecvente ale compact
discurilor sunt (funcţie de tipul înregistrărilor
conţinute): suport pentru muzică
(compact disc audio), suport pentru filme
(compact disc video sau DivX), suport
pentru programe pentru calculator, suport
pentru documentaţii (text), suport pentru
imagini (Photo CD). Având în vedere
insuficenţa capacităţii de înregistrare de
700 MB a CD-ului, insuficienţă datorată
evoluţiei calităţii şi mărimii operelor ce
erau necesar a fi înregistrate, a apărut din
1995 o dezvoltare a CD-ului şi anume
DVD-ul (Digital Versatile Disk). Acesta
poate stoca de 26 de ori mai multe date decât
un CD. Înalta capacitate a DVD-urilor
s-a obţinut prin crearea unor cavităţi mai
mici, îndesarea spiralei, precum şi înregistrarea
datelor pe patru straturi câte două pe
fiecare faţă a discului. 156
Suportul electronic. Dezvoltarea fără
precedent din ultimele două decenii a tehnologiilor
informaţionale determinate de
necesitatea stocării şi a transmiterii rapide a
informaţiilor cu cele mai mici costuri au revoluţionat
majoritatea domeniilor de activitate.
Toate informaţiile, datele, muzica, filmele
etc. care există şi pot fi accesate într-un mod
sau altul pe internet au ca suport aşa numitul
suport electronic. E-mail-ul sau poşta electronică
are suport electronic. La fel şi diferitele
forme de învăţământ on-line, atunci când este
utilizat calculatorul.
Din momentul în care informaţiile, datele,
piesele muzicale sau filmele sunt
downlodate (copiate/reproduse) în PC,
laptop sau iPod sau tipărite (imprimate), ele
capătă un alt suport, care poate fi magnetic,
156
http://ro.netlog.com/TyEsTo_Dj/blog/blogid=609131
148
optic sau hârtie.
Ca exemplu, poate fi folosit comerţul
electronic. Plecând de la o definiţie a comerţului
electronic în sens restrâns, se
poate afirma că acesta este totalitatea actelor
de comerţ care se desfăşoară de la început
la sfârşit prin mijloace electronice sau
cu suport electronic. Adică se contactează
o firmă printr-un mijloc electronic (e-mail,
mesaj pe internet, sms, etc), se primeşte o
ofertă electronică, se face o comandă electronică
(e-mail, shopping cart, formular
online) şi plata se execută electronic (card).
Un alt exemplu, practic, este o menţiune
de pe site-ul CNVM care precizează că:
„Atenţie: Raportările care au conţinutul
"zero" nu se mai transmit pe suport hârtie ci
numai pe suport electronic (prin e-mail).”
În Legea 161/2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice
şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, noţiunea de „suport” este
folosită doar în legătură cu alte noţiuni ce
sunt definite în cuprinsul legii. Astfel, la
Art. 56 se prevăd următoarele:
⎯ (1) Ori de câte ori pentru
descoperirea şi strângerea probelor este necesară
cercetarea unui sistem informatic sau
a unui suport de stocare a datelor informatice,
organul competent prevăzut de lege
poate dispune efectuarea unei percheziţii.
⎯ (2) Dacă organul de urmărire penală
sau instanţa de judecată apreciază că
ridicarea obiectelor care conţin datele prevăzute
la alin. (1) ar afecta grav desfăşurarea
activităţii persoanelor care deţin aceste
obiecte, poate dispune efectuarea de copii,
care pot servi ca mijloc de probă şi care se
realizează potrivit art. 55 alin. (3).
⎯ (3) În cazul în care, cu ocazia
cercetării unui sistem informatic sau a unui
suport de stocare a datelor informatice, se
constată că datele informatice căutate sunt
cuprinse într-un alt sistem informatic sau suport
de stocare a datelor informatice şi sunt
accesibile din sistemul sau suportul iniţial, se
poate dispune, de îndată, autorizarea efectuării
percheziţiei în vederea cercetării tuturor

sistemelor informatice sau suporturilor de
stocare a datelor informatice căutate.
⎯ (4) Dispoziţiile din Codul de
procedură penală referitoare la efectuarea
percheziţiei domiciliare se aplică în mod
corespunzător.
Conform Legii 161/2003, definirea noţiunilor
de “sistem informatic” şi de “date
informatice” se face la Art. 35. alin. (1) astfel:
a) prin sistem informatic se înţelege
orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive
interconectate sau aflate în relaţie
funcţională, dintre care unul sau mai multe
asigură prelucrarea automată a datelor, cu
ajutorul unui program informatic; b) prin
prelucrare automată a datelor se înţelege
procesul prin care datele dintr-un sistem informatic
sunt prelucrate prin intermediul
unui program informatic; c) prin program
informatic se înţelege un ansamblu de instrucţiuni
care pot fi executate de un sistem
informatic în vederea obţinerii unui rezultat
determinat; d) prin date informatice se înţelege
orice reprezentare a unor fapte, informaţii
sau concepte într-o formă care
poate fi prelucrată printr-un sistem informatic.
În această categorie se include şi
orice program informatic care poate determina
realizarea unei funcţii de către un sistem
informatic.
Nu se poate considera că s-a dorit de
către legiuitor o definire a termenilor deja
consacraţi, sau chiar existenţi şi definiţi în
alte acte normative şi studii de specialitate
juridice şi tehnice, de calculator, sistem de
calcul, unitate centrală, disc optic, operă
de creaţie intelectuală etc. O asemenea încercare
de definire ar fi cel puţin hazardată
deoarece, în mod evident, o melodie, o simfonie,
un film, o fotografie de artă, o operă
dramatică, un program pentru calculator, o
planşă de arhitectură, un curs universitar, o
hartă etc. pot fi definite, atunci când sunt
reproduse (stocate) pe un CD, DVD sau
hard disc, ca simple date informatice.
De asemenea, dacă s-ar fi dorit includerea
în noţiunea de “sistem informatic” a
tuturor noţiunilor de tipul: calculator, sistem
de calcul, unitate centrală, disc optic,
hard disc, suport etc. atunci s-ar fi folosit
o formulare de genul: sisteme de calcul sau
calculatoare, suporturi magnetice, optice
sau de oricare altă natură ce pot conţine
stocate sau reproduse date informatice, informaţii
de orice natură, opere de creaţie
intelectuală etc., interconectate în cadrul
unui sistem informatic.
Considerăm că, de fapt s-a dorit o definire
generală a acelor mijloace materiale ce
pot servi la făptuirea fraudelor informatice
s-au complet spus, la săvârşirea faptelor
incriminate de Legea 161/2003.
Organele de cercetare penală care au
solicitat şi obţinut autorizaţii de percheziţie
având ca scop efectuarea unei “percheziţii
în sistem informatic” sau “percheziţii informatice”,
au dispus spre efectuare a constatării
tehnico-ştiinţifice drept obiective,
spre exemplu următoarele:
⎯ Dacă unitatea centrală a calculatorului
ridicată cu ocazia percheziţiei efectuate
la domiciliul numitei U.E. din ......, jud.
B. la data de ....11.2009 conţine reproduceri
ale produselor purtătoare de drepturi conexe
sau programe de calculator, care sunt
acestea şi cine sunt titularii ale căror drepturi
au fost încălcate;
⎯ Dacă unitatea centrală a calculatorului
a fost conectată anterior efectuării percheziţiei
la o reţea sau reţele (hub-uri peer to
peer) metropolitane sau alte asemenea reţele
şi care sunt acestea;
149
⎯ Dacă în unitatea centrală este instalat
programul ODC, DC++, APEX DC++
sau alte programe asemănătoare utilizate
pentru conectarea la reţele ( hub-uri peer to
peer);
⎯ Ce hub-uri figurează la secţiunea
"favourite hubs", ce hub-uri au fost accesate
prin intermediul programului ODC, DC++,
APEX DC ++ sau alte programe asemănătoare
identificate şi în ce perioadă, şi când a
fost efectuată ultima accesare;
⎯ Care sunt operele şi/sau produsele
purtătoare de drepturi conexe de la secţiunea
"share" (pus la dispoziţie) a programului
identificat şi dacă acestea puteau fi des-

cărcate de alţi utilizatori ai huburilor la care
era conectat;
⎯ Dacă operele sau produsele purtătoare
de drepturi conexe identificate în
unitatea centrală erau reproduse neautorizat;
⎯ Dacă ulterior efectuării percheziţiei
din data de .....11.2009, intervalul orar
16.45. - 18.30., au fost efectuate modificări
de orice natură asupra unităţii centrale (instalate,
şterse, modificate programe, fişiere,
etc.).
⎯ În ceea ce priveşte hard discurile
şi laptopurile:
o stabilirea stării de funcţionare a
acestora şi a parametrilor tehnici;
o stabilirea sistemelor de operare şi a
programelor informatice instalate şi/sau
stocate pe hard discuri;
o stabilirea operelor muzicale şi
audiovizuale stocate pe hard discuri;
o în cazul în care hard discurile conţin
reproduse/stocate programe pentru calculator
şi/sau opere audio şi video, pentru a
căror stocare/instalare/utilizare este necesară
licenţa sau acordul titularilor, urmează
să fie comunicate datele de identificare ale
acestora;
o cu ocazia verificării suporturilor
menţionate, urmează să se realizeze capturi
de ecran cu programele de calculator, operele
muzicale şi audiovizuale identificate,
partiţia unde acestea sunt reproduse (stocate),
fişierele cu denumirea extensiilor ce
reprezintă opere muzicale şi audiovizuale,
precum şi titlurile acestora;
⎯ În ceea ce priveşte discurile
optice:
o stabilirea stării de funcţionare a
acestora şi a parametrilor tehnici;
o stabilirea conţinutului discurilor
optice;
o dacă discurile optice ridicate sunt
mărfuri pirat în sensul Legii nr. 8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe,
modificată şi completată;
o cu ocazia verificării discurilor optice,
urmează să se comunice în anexă titlurile
150
programelor de calculator stocate pe acestea
şi/sau titlurile operelor muzicale şi audiovizuale.
Ceea ce este relevant este faptul că
printre aceste obiective nu se regăseşte
nici unul din obiectivele a căror realizare
ar putea să furnizeze probe privind infracţiunile
prevăzute şi sancţionate de
Legea 161/2003, ci numai obiective privind
infracţiuni prevăzute şi sancţionate
de Legea 8/1996. De asemenea, obiectivele
conţin noţiuni clare cum ar fi “calculator”
“unitate centrală a calculatorului”, “disc
optic”, “hard disc” etc. şi nu noţiuni care
se regăsesc în Legea 161/2003 cum ar fi
“sistem informatic”, “date informatice”,
“suport pentru date informatice”.
Ca o remarcă, este necesară precizarea
că în cuprinsul Legii 161/2003 nu există
noţiunile de “mediu informatic“, “percheziţie
în sistem informatic” sau “percheziţie
informatică”.
În consecinţă, atunci când se dispune
efectuare unei percheziţii cu caracter informatic,
ar trebui să se înţeleagă verificarea
e-mail-urilor, corespondenţei, mesajelor,
bazelor de date, fişierelor text, imaginilor
de carduri, comunicărilor şi a altora
similare, ce constituie dovezi existente în
“sistemul informatic” cercetat (eventual
stocate pe suporturi tip hard disc, disc optic
sau similare), precum şi a oricăror date sau
informaţii ce sunt în legatură cu posibilitatea
comiterii de fraude incriminate de Legea
161/2003.
Mandatul de percheziţie informatică este
necesar în cazul în care, există suspiciunea
savârşirii infracţiunilor privitoare la criminalitatea
informatică, prevăzute de Legea
161/2003 - privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul
de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei.
Conform Art. 35., lit a) – din Legea
161/2003, prin sistem informatic se înţelege
orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive
interconectate sau aflate în relaţie
funcţională, dintre care unul sau mai multe

asigură prelucrarea automată a datelor, cu
ajutorul unui program informatic.
În nici un caz, operele de creaţie intelectuală,
aşa cum sunt ele definite de
Art. 7 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul
de autor şi drepturile conexe, nu pot
fi privite ca simple date ce pot fi prelucrate
automat într-un sistem informatic.
Ca o completare la aceasta, Art. 9 din
Legea 8/1996 precizează că nu pot beneficia
de protecţia legală a dreptului de
autor simplele fapte şi date.
Este posibil ca extinderea prevederilor
Legii 161/2003 asupra problematicii dreptului
de autor şi drepturilor conexe să fie
datorată doar din motivul că suporturile
materiale care au servit la fraudare informatică
sunt de acelaşi tip cu unele din cele
utilizate pentru reproducerea, stocarea,
transmiterea şi utilizarea operelor de creaţie
intelectuală (suporturi magnetice – ex.: hard
discurile, suporturi magnetice – ex.: CD-uri
şi DVD-uri, suporturi electronice – ex.: internetul
sau alte tipuri de reţele de calculatoare).
Suporturile pentru fraudele informatice
sunt din categoria celor folosite pentru infracţiuni
în domeniul dreptului de autor şi
drepturilor conexe. Însă suporturile folosite
atât în decursul timpului, cât şi azi pentru
săvârşirea de infracţiuni în domeniul dreptului
de autor şi drepturilor conexe sunt
mult mai multe decât cele folosite în domeniul
fraudelor informatice. Acelaşi lucru se
poate spune şi despre mijloacele şi metodele
folosite pentru fraudarea propriu-zisă.
De asemenea, se poate preciza că infracţiunile
din domeniul dreptului de autor care au
avut ca suport material suporturi magnetice,
optice sau electronice au apărut mult înaintea
fraudelor informatice ce au avut suporturi
materiale similare.
Copierea neautorizată a unui film, a unei
melodii sau a unei cărţi nu reprezintă o
fraudă informatică, chiar dacă pentru a
face aceasta s-a folosit o parolă (password),
o cheie sau o cale de acces obţinute de pe
internet sau prin orice altă cale. Drept urmare
şi reproducerea, stocarea, transmiterea
151
(comunicarea publică) etc., a operelor de
creaţie intelectuală nu pot fi încadrate în
categoria fraudelor informatice (obiect al
Legii 161/2003) ci în categoria infracţiunilor
din domeniul dreptului de autor şi
drepturilor conexe. Acest fapt este evident
prin însăşi existenţa reglementărilor legale
cu privire la acest subiect (Legea 8/1996,
reglementările europene în domeniu, prevederile
legislaţiei din marea majoritate a
ţărilor lumii).
Este potrivit a se da un exemplu de interpretare
forţată a Art. 58 din legea 161/2003,
care stipulează că: „dispoziţiile prezentului
capitol se aplică în urmărirea penală sau
judecarea cauzelor privind infracţiunile
prevăzute în prezentul titlu şi a oricăror
alte infracţiuni săvârşite prin intermediul
sistemelor informatice”. Astfel, dacă un individ
foloseşte calculatorul (privit ca un sistem
informatic) cuplat la internet pentru a
downloada (transfera) pe hard discul din calculator,
fără autorizarea titularului de drepturi
sau a administratorului site-ului, un film, o
melodie sau joc pentru calculator (privite ca
date informatice) care în mod obligatoriu se
găsesc stocate pe un calculator server (privit
ca un sistem informatic) şi în acesta pe un
hard disc (privit ca suport de date informatice),
atunci respectivul individ poate fi incriminat
comform Legii 161/2003 Art. 44. de
transfer neautorizat de date dintr-un sistem
informatic (faptă pedepsită cu închisoare
de la 3 la 12 ani) şi de transfer neautorizat
de date dintr-un mijloc de stocare a
datelor informatice (faptă pedepsită cu închisoare
de la 3 la 12 ani), iar conform Legii
8/1996 de reproducere neautorizată pe sisteme
de calcul a programelor pentru calculator
în oricare dintre următoarele modalităţi:
instalare, stocare, rulare sau executare, afişare
ori transmitere în reţea internă (faptă pedepsită
cu închisoare de la 1 la 4 ani sau cu
amendă) - Art. 139 9 . sau de reproducere (realizare,
integrală sau parţială, a uneia ori a mai
multor copii ale unei opere, direct sau indirect,
temporar ori permanent, prin orice mijloc
şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei
înregistrări sonore sau audiovizuale a

unei opere, precum şi stocarea permanentă ori
temporară a acesteia cu mijloace electronice)
a operelor sau a produselor purtătoare de
drepturi conexe (faptă ce se pedepseşte cu închisoare
de la o lună la 2 ani sau cu amendă) -
Art. 14. + Art. 140.
În România, până în acest moment, copierea,
stocarea şi transmiterea neautorizată
a operelor de creaţie intelectuală nu a fost
privită ca o fraudă informatică de către autorităţile
îndreptăţite să facă această încadrare
(poliţie, parchet, instanţe) şi considerăm
că nici nu este posibilă şi corectă o
asemenea încadrare. La fel s-a întâmplat în
toate ţările lumii despre care avem informaţii
referitoare la legislaţia, aplicarea ei şi
modul de pedepsire în domeniul infracţiunilor
(fraudelor) din domeniul dreptului de
autor şi drepturilor conexe.
Problema apare în momentul în care se
întâlnesc suporturi ce pot fi folosite pentru
fraudare şi care sunt aceleaşi, atât în cazul
fraudelor informatice cât şi în cazul infracţiunilor
din domeniul dreptului de autor şi
drepturilor conexe.
Este de dorit a fi făcută de către organele
de cercetare penală o distincţie
clară între subiecte, frauda informatică,
ce se referă la fraudele privind comerţul
electronic, atacurile informatice, fraudele
cu mijloace de plată electronică etc.,
şi infracţiunile din domeniul dreptului de
autor şi drepturilor conexe ce se referă,
în principal, la reproducerea (copierea),
stocarea şi comunicarea publică, fără autorizare
din partea titularului de drepturi
sau a reprezentantului acestuia, a
operelor de creaţie intelectuală.
Termenii folosiţi şi definiţi în Legea
161/2003 se referă la fraudele (infracţiunile)
care sunt descrise şi al căror mod de
pedepsire este prezentat în aceeaşi lege. În
Legea 161/2003 nu se face nici o referire cu
privire la termenul de “autor”, la noţiunea
de „drept de autor” sau la noţiunea
de”operă de creaţie intelectuală”.
În domeniul fraudelor informatice, ca
suport folosit în cvasitotalitatea cazurilor
este cel electronic (internet), iar ca suport
152
material propriu-zis hard discul. Nu
cunoştem cazuri în care suportul material
necesar pentru comiterea unei fraude informatice
să fie discul optic sau suporturi
similare hard discului (sau un mod de stocare
similar aşa cum ar fi, spre exemplu,
memory stick-urile sau flash driver-ele).
Din experienţa noastră (şi nu numai a
ORDA) nu s-au întâlnit cazuri de infracţiuni
informatice împreună cu cazuri de pornografie
infantilă şi cu cazuri privind infracţiuni
referitoare la dreptul de autor şi
drepturile conexe. Motivul este evident:
este diferit domeniul de acţiune (activitate)
al infractorilor.
Un alt element ce ar trebui să dea de gândit
cu privire la clarificarea anumitor aspecte
legate de aplicarea prevederilor Legii
161/2003 este şi acela al modului în care sunt
acestea apreciate de către organizaţiile internaţionale
recunoscute în domeniu. Astfel,
conform “Raportului 301 special pe 2009
privind drepturile de autor şi aplicarea
lor” privind România, întocmit de Alianţa
Internaţională pentru Proprietate Intelectuală
(IIPA) se fac, solicitate de titularii de
drepturi sau de reprezentanţii acestora, o serie
de recomandări ce privesc, în rezumat, necesitatea
modificării Legii 161/2003 în sensul
de a nu extinde prevederile acesteia referitoare
la percheziţie şi asupra cazurilor ce privesc
fraude în domeniul dreptului de autor şi
drepturilor conexe (reproducerea neautorizată
a operelor de creaţie intelectuală – audio, audiovizuale,
programe pentru calculator etc.).
Acestă problemă a fost considerată reală şi
cauzatoare de întârzieri semnificative atât în
desfăşurarea activităţilor de control ale poliţiei,
cât şi în efectuarea constatărilor tehnicoştiinţifice.
S-a propus şi soluţia de modificare
a legii, în sensul ca aceasta să stabilească
faptul că o simplă verificare a existenţei operelor
de proprietate intelectuală reproduse/stocate/instalate
pe calculatoare să nu
necesite un mandat special de percheziţie în
acest sens.
În concluzie, se poate aprecia că necesitatea
percheziţiei informatice aşa cum
este prezentată în Legea 161/2003 se re-

feră strict la infracţiunile ce fac obiectul şi
care sunt prezentate în cuprinsul acesteia
şi nu la infracţiunile săvarşite în domeniul
dreptului de autor şi drepturilor conexe.
Prin constatările tehnico-ştiinţifice efectuate
de ORDA, nu se accesează baze de date sau
dispozitive interconectate, şi in consecinţă
nu se obţin probatorii referitoare la fraudele
informatice reglementate de Legea
161/2003, ci se face o constatare a existenţei,
reproducerii/instalării/stocării operelor ce
necesită autorizarea titularilor de drepturi de
autor, pentru reproducere, stocare, instalare
şi utilizare. Credem că autorizaţia de percheziţie
domiciliară emisă în conformitate cu
art. 100 alin. 4/1 Cod procedură penală (in
cazul persoanelor fizice) este suficientă pentru
investigarea cazurilor ce ţin de dreptul de
autor şi drepturile conexe. O a doua autorizaţie
de percheziţie ce foloseşte doar termeni
referitori la Legea 161/2003 (ca şi cum ar fi
vizate infracţiuni prevăzute expres de Legea
161/2003) şi care are drept obiective obţinerea
de probe ce privesc infracţiunile prevăzute
expres în Legea 8/1996 este în mod
evident inutilă.
De asemenea, se poate considera că orice
extindere a prevederilor Legii 161/2003 asupra
altor domenii, cum ar fi cel al drepturilor
de autor şi drepturilor conexe, reprezintă în
fapt o întârziere a activităţilor de investigare şi
un mod de a rata celeritatea în desfăşurarea
actului de justiţie.
BIBLIOGRAFIE
1. Georgescu Ionel şi Georgescu Dalia, “Managementul dreptului de autor”, Editura
SITECH, Craiova, 2009
2. Pantea Marius, „Protecţia penală a proprietăţii intelectuale în era globalizării”,
Editura EXPERT, Bucureşti, 2008
3. Pantea Marius, Mihai I.C., Dorobanţu Gh., "Investigarea fraudelor informatice",
Curs Universitar, Editura SITECH, Craiova, 2008
4. Vasiu Ioana, “Criminalitatea informatică”, Ed. a II-a, Editura Nemira, Bucureşti,
2001
5. Voicu Costică, "Investigarea fraudelor. Curs pentru masterat", vol. I, Curs
Universitar, Editura SITECH, Craiova, 2009
6. Voicu Costică, "Investigarea fraudelor. Curs pentru masterat", vol. II, Curs
Universitar, Editura SITECH, Craiova, 2009
7. Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi
completările ulterioare, publicată în M.O. nr. 60 din 26 martie 1996 şi care a suferit
modificări şi completări aduse de: Legea nr. 146/1997, Legea nr. 285/2004, O.U.G.
123/2005, O.U.G. 190/2005, Legea nr. 329/2006
8. Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, publicată în MOF nr. 279 - 21/04/2003 şi care a suferit modificări şi completări
aduse de O.U.G. nr. 40/2003, O.U.G. nr. 77/2003, O.U.G. nr. 92/2004, Legea nr. 114/2004,
Legea nr. 171/2004, Legea nr. 280/2004, O.U.G. nr. 14/2005, O.G. nr. 2/2006, Legea nr.
96/2006, Legea nr. 251/2006, O.U.G. nr. 119/2006, Legea nr. 144/2007
9. http://ec.europa.eu - Site-ul Comisiei Europene (portal)
10. http://legi-internet.ro
11. http://ro.wikipedia.org
153

PROTEJAREA DREPTURILOR
ARTIŞTILOR INTERPREŢI SAU EXECUTANŢI.
CONTROVERSE ASUPRA PRELUNGIRII TERMENULUI DE
PROTECŢIE A DREPTURILOR ACESTORA
154
Insp. ADRIAN ILINCA
„The artist must be more powerful than his art that must defend!”
(„Artistul trebuie să fie mai puternic decât arta lui pentru că
trebuie să o apere!”)
Henry Matisse
Un produs intelectual neprotejat nu va fi interesant pentru un investitor deoarece banii
care ar fi investiţi ar putea să se piardă şi investiţia ar putea să nu se recupereze.
Acest produs nu va aduce bani nici pentru autor şi nici pentru investitor. Aceasta este
situaţia pentru orice creaţie muzicală, indiferent că se referă la dreptul artistului interpret
sau la dreptul autorului operei muzicale.
Parafrazând afirmaţia făcută de Emil
Cioran şi anume că ,,fiecare om suferă de
faptul de a se fi născut într-o ţară cu o cultură
mică”, trebuie spus că orice persoană
are dreptul de a lua parte la viaţa culturală a
comunităţii sale şi bineînţeles la protecţia
intereselor sale morale şi materiale, ce decurg
din producţia ştiinţifică, literară şi artistică
al cărei autor este. Dacă în interiorul
circuitului relaţiilor juridice nu se conferă o
asemenea protecţie autorilor, atunci este firesc
ca respectivele persoane să nu-şi mai
dea silinţa la dezvoltarea vieţii culturale a
acelei comunităţi, de cele mai multe ori ele
,,migrând” în teritorii unde aceste protecţii
sunt acordate.
În cele ce urmează ne vom ocupa de
problema protejării drepturilor artiştilor interpreţi
sau executanţi, în special de durata
protecţiei drepturilor lor asupra muncii lor.
Dreptul de autor are ca principală caracteristică
exclusivitatea conferită titularului
acestuia în a autoriza exploatarea operei,
indiferent de suportul acesteia.
În domeniul dreptului de autor există
două mari sisteme de drept, cel european şi
cel de copyright. Principala deosebire dintre
cele două sisteme constă în accentul pus pe
interesul autorului în sistemul european şi
cel pus pe interesul industriei în sistemul
american. În principal, referitor la această
problemă, Uniunea Europeană are rolul de
a menţine coexistenţa acestor sisteme juridice,
bineînţeles cu precizarea că sistemul
european trebuie să primeze.
Legea cadru pentru protejarea drepturilor
de autor şi a drepturilor conexe este în
România, legea nr. 8/1996 privind dreptul
de autor şi drepturile conexe, publicată în
M. Of. nr. 60 din 26/03/1996.
Această lege defineşte în art. 4 şi art. 95,
noţiunile de autor şi artist interpret sau executant
astfel: „(1) Se prezumă a fi autor,
până la proba contrară, persoana sub numele
căreia opera a fost adusă pentru prima
dată la cunoştinţa publică; (2) Când opera a
fost adusă la cunoştinţa publică sub formă
anonimă sau sub un pseudonim care nu
permite identificarea autorului, dreptul de
autor se exercită de către persoana fizică
sau juridică ce o face publică numai cu consimţământul
autorului, atât timp cât acesta
nu-şi dezvăluie identitatea”; iar art. 95 arată
că, “prin artişti interpreţi sau executanţi se
înţelege: actorii, cântăreţii, muzicienii, dansatorii
şi alte persoane care prezintă, cântă,
dansează, recită, declamă, joacă, interpretează,
regizează, dirijează ori execută în
orice altă modalitate o operă literară sau artistică,
un spectacol de orice fel, inclusiv

folcloric, de varietăţi, de circ ori de marionete”.
În prezent, artiştii interpreţi beneficiază de
o protecţie a drepturilor de reproducere şi de
difuzare timp de 50 de ani (art. 102 “Durata
drepturilor patrimoniale ale artiştilor interpreţi
sau executanţi este de 50 de ani, începând cu
data de 1 ianuarie a anului următor celui în
care a avut loc prima fixare sau, în lipsă,
prima comunicare către public”) - o durată cu
mult inferioară celei acordate compozitorilor
şi scurtă, ţinând cont de evoluţia demografică.
Acest lucru face ca mulţi artişti să piardă
drepturile de autor pentru piesele lansate la
începutul carierei lor şi, prin urmare, să nu
aibă parte de beneficii financiare odată ajunşi
la o vârstă înaintată.
În cazul compozitorilor, această protecţie
este valabilă pe toată durata vieţii şi încă
70 de ani după moartea lor. Drepturile patrimoniale
în cazul acestora durează tot
timpul vieţii autorului, iar după moartea
acestuia se transmit prin moştenire, potrivit
legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani.
Aceste drepturi pot fi transmise în tot sau în
parte, exclusiv sau neexclusiv. O lucrare
pentru care această perioadă a fost depăşită
intră in domeniul public, ea putând fi folosită
de oricine fără a cere acordul cuiva.
Mii de muzicieni şi interpreţi din anii
1950 şi 1960 riscă astfel să fie privaţi, în
următorii zece ani, de redevenţele pe care le
primesc astăzi pentru fiecare difuzare a înregistrărilor
lor pe calea undelor. Ori, pentru
artiştii cei mai puţin cunoscuţi, aceste
redevenţe reprezintă adesea singurul venit.
Acest lucru ar putea permite ca muzicienii
să primească un venit suplimentar anual
situat între 150 şi 2 000 de euro. Deşi
această măsură nu înseamnă prea mult pentru
cei care obişnuiesc să dea concerte cu
casa închisă, ea ar avea un impact considerabil
pentru acei interpreţi care au doar apariţii
fulgurante pe scena muzicală.
Autorităţile europene intenţionează să
propună o prelungire, de la 50 la 95 de ani, a
perioadei de protecţie a drepturilor de reproducere
şi de difuzare de care beneficiază
artiştii interpreţi europeni. De asemenea, se
propune ca artiştii interpreţi să-şi poată
schimba casa de discuri, în situaţia în care
aceasta nu doreşte să reediteze o înregistrare
pe o durată prelungită. Totodată, printre
ideile noi pe care autorităţile europene
155
doresc să le introducă în acest domeniu se
înscrie şi conceptul de „foloseşti sau pierzi”,
care prevede posibilitatea de „deblocare” a
fonogramelor neutilizate, pentru ca publicul
larg să le poată folosi. Cu toate acestea,
această clauză, ca parte a unei tranziţii
armonioase către noul sistem de protecţie
lărgită a drepturilor artiştilor interpreţi sau
executanţi, va trebui aplicată sub rezerva
unor modalităţi practice, pentru ca aceste
companii de producţie să beneficieze de
condiţii corecte şi timp suficient pentru a-şi
face cunoscută intenţia de a reedita sau de a
nu reedita fonograme vechi.. Această
modificare a legislaţiei va avea un impact
atât pentru artiştii interpreţi, cât şi pentru
producători. Ambele părţi ar încasa o sumă
de bani de fiecare dată când piesa lor este
transmisă la radio sau în locuri publice (de
exemplu, în baruri sau în centre comerciale).
O perioadă de protecţie de 95 de ani ar
reduce diferenţele de venit care apar atunci
când artiştii interpreţi ajung la o vârstă
înaintată şi, totodată, legislaţia privind
drepturile de autor din sectorul muzical s-ar
alinia celei în vigoare pentru scriitori. Garantarea
unor venituri sigure ar putea să-i
motiveze pe artiştii interpreţi să rămână în
Europa, în loc să se mute în alte ţări unde
există o legislaţie mai strictă în domeniu.
Uniunea Europeană a rămas în spatele
multor altor ţări în ceea ce priveşte asigurarea
faptului că artiştii, interpreţii şi casele
de producţie au un termen de protecţie
adecvat pentru înregistrări. Ţări care permit
un termen de protecţie mai lung decât cel al
U.E. includ: Statele Unite (95-120 ani),
Mexic (75 ani), Chile (70 ani), Brazilia (70
ani), Peru (70 ani), Turcia (70 ani), India
(60 ani) şi Venezuela (60 ani). Australia şi
Singapore sunt de asemenea pentru extinderea
termenului la 70 de ani. Există astfel, un
context global spre atingerea unui termen
de protecţie mai lung.
De asemenea, protecţia prevăzută se va
aplica şi pentru muzica compusă de mai
mulţi autori, cum de altfel este cazul de cele
mai multe ori. Drepturile de autor pentru
astfel de piese nu vor expira mai devreme de
70 de ani de la moartea ultimului coautor.
Iniţiativa Comisiei Europene de a extinde
termenul de protecţie pentru artiştii şi
producătorii de înregistrări sonore de la 50
la 95 de ani este un semnal clar al faptului

că Europa pune valoare pe talentul său muzical.
Această iniţiativă are şi o motivaţie
economică, în contextul în care industriile
de creaţie bazate pe proprietatea intelectuală
generează un procent în creştere de PIB
în Uniunea Europeană. În România, contribuţia
industriilor bazate pe copyright la
PIB-ul Romaniei depăşea 5% la nivelul
anului 2005, în prezent fiind mai ridicată.
Şi artiştii români şi întreaga industrie
muzicală din România, susţin propunerea
Comisiei de a adnota Directiva Termenului
de Protecţie existentă (Directiva
2006/116/EC a Parlamentului European
privind durata de protecţie a dreptului de
autor şi a anumitor drepturi conexe).
Astfel, în luna mai a anului trecut, un
grup de artişti interpreţi români, din care
fac parte Dan Bittman (Holograf), Florin
Chilian, Nicu Covaci, Angela Gheorghiu,
Alexandru Velea, Vladi Cnejevici, Andrei
Maria Tiberiu (Smiley), Florin Grozea
(HiQ), Marian Ionescu (Directia 5), Mihai
Georgescu (Bere Gratis), au adresat ministrului
Culturii din acea perioadă, Teodor
Paleologu, o scrisoare deschisă prin care
solicită efectuarea demersurilor legale pentru
alinierea României la tendinţa legislativă
europeană, impusă prin directiva arătată
mai sus, printre argumentele aduse în
sprijinul acestui demers fiind şi acela că diferenţa
semnificativă dintre mărimea termenelor
de protecţie în U.E. şi S.U.A. facilitează
pirateria, în special în mediul online
acolo unde tehnologia permite înregistrărilor
care au intrat în domeniul public în Europa
să fie transmise în ţări unde înregistrările
sunt încă sub termenul de protecţie.
Prelungirea duratei de protecţie a drepturilor
conexe va motiva companiile de înregistrări
să-şi prezinte cataloagele în format
electronic. Serviciile de distribuţie online
vor crea noi perspective pentru multe înregistrări,
constituind noi surse de venituri
pentru artiştii interpreţi sau executanţi. Mai
mult decât atât, prezentarea în format electronic
a fonogramelor din trecut va asigura
venituri pentru artiştii mai vechi şi mai puţin
populari, care vor beneficia de aşa-numitele
vânzări „long tail”.
Stadiul evoluţiei tehnice poate funcţiona
fie în favoarea titularilor de drepturi de autor
şi de drepturi conexe, furnizându-le dispozitive
prin care să-şi protejeze creaţiile la
156
copiere, fie în defavoarea lor, furnizând piraţilor
posibilităţi aproape nelimitate de a
realiza şi distribui copii pirat. Echipamentele
IT noi, ca şi posibilităţile aproape nelimitate
oferite de Internet sunt tot atâtea
ameninţări la adresa drepturilor exclusive
ale autorilor sau ale artiştilor, ce-şi văd operele
şi creaţiile copiate şi piratate din ce în
ce mai mult. Evoluţia tehnicii poate ar impune
gândirea altor scheme prin care titularii
de drepturi de autor şi de drepturi conexe
dreptului de autor ar putea fi remuneraţi sau
ar putea controla copierea şi răspândirea
operelor lor.
Raportul Special 301, întocmit în fiecare
an de către Alianţa Internaţională de Proprietate
Intelectuală (AIPI), evidenţiază
faptul că economia gri şi neagră constituie
„între 60% şi 80% din totalul economiei
româneşti”. Conform raportului, ratele cele
mai ridicate ale pirateriei sunt întâlnite în
domenii precum muzica (78%), programele
de calculator (74%), jocurile pe calculator
(65%) sau filmul (55%). „La nivel internaţional,
economia subterană rezultată din
comerţul cu produse contrafăcute reprezintă
25% din economia mondială şi este într-o
continuă creştere”, se mai arată în Raportul
Special 301. Conform acestui studiu, România,
se află pe lista ţărilor în care pirateria
are un nivel foarte ridicat. AIPI atrage
atenţia asupra creşterii accentuate a pirateriei
pe internet înregistrate în România, tot
mai mulţi utilizatori folosind protocolul de
conectare directă între calculatoare, peer-topeer
(P2P). În România a scăzut în schimb
vânzarea ilegală de software, muzică şi
filme stocate pe discuri optice.
Efectele pirateriei sunt diverse, pornind
de la prejudicierea celor care muncesc pentru
crearea operei şi terminând cu destinatarul
operei, care nu va mai avea parte de rezultatul
unei munci de creaţie diverse ci de
o ofertă uniformă, standardizată.
Totodată, „prelungirea termenului de
protecţie a înregistrărilor sonore asigură
încasări pe termen mai îndelungat la bugetul
de stat, rezultate din exploatarea drepturilor
artiştilor şi producătorilor, mai ales în cazul
catalogului Electrecord, în cazul arhivelor
Societăţii Române de Televiziune şi
Radiodifuziune şi, în general, a tuturor
înregistrărilor făcute în anii `50-`70”, după
cum se arată în scrisoarea mai sus menţionată.

În doi ani (2007 şi 2008) s-au strâns, la
organismele de colectare şi gestionare a
drepturilor de autor şi conexe din România,
aproape 90 de milioane de euro. În ultimii
10 ani s-au colectat peste jumătate de miliard
de euro la aceleaşi organisme. Prin
urmare vorbim de un domeniu în care sumele
de bani vehiculate sunt foarte mari,
sume din care profitul celor interesaţi ar fi
într-adevăr destul de mare. Este esenţial ca
organismele de colectare să distribuie cu
cea mai mare precizie şi în mod individual
remuneraţiile colectate în numele artiştilor
interpreţi sau executanţi.
Tot acelaşi raport Special 301, face o serie
de propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii
organismelor de gestiune colectivă,
printre acestea regăsindu-se şi propunerea
de desfiinţarea a sistemului de protejare a
fonogramelor prin aplicarea hologramei de
autenticitate, sistem care şi-a dovedit ineficienţa.
Totodată, se mai fac şi o serie de
propuneri privitoare la activitatea organizaţiilor
de combatere a fenomenului pirateriei
(poliţie, parchete), în scopul eficientizării
activităţii.
Momentan, autorităţile române nu dau
semne că doresc să se alinieze la normele
generale ale Uniunii Europene şi la contextul
global în care majoritatea statelor
lumii înţelege să protejeze munca şi talentul
artiştilor lor.
Există, totuşi, şi o părere contrară celor
arătate mai sus. Mai mulţi specialişti din
domeniul dreptului proprietăţii intelectuale
din Europa sunt de părere că măsura va
aduce rezultate contrare. Un studiu independent
făcut în Marea Britanie arată că de
fapt există o motivaţie economică importantă
pentru a nu permite această extindere:
aceasta va duce la costuri sporite pentru întreaga
economie şi societate. Extinderea
termenului de protecţie a acestor drepturi ar
duce la o scădere a veniturilor populaţiei,
ale cărei costuri în ceea ce priveşte accesarea
şi exploatarea unor astfel de opere ar
creşte, din cauza termenului extins în care
ar trebui să plătească pentru aceste opere,
pe de altă parte, extinderea termenului de
protecţie ducând şi la scăderea apariţiei de
opere noi şi, implicit, la scăderea veniturilor
bugetului de stat, prin aceea că, ştiindu-se
protejaţi pe o perioadă mai lungă, autorii şi
interpreţii nu vor simţi nevoia de a crea
157
opere noi, cele existente aducându-le destule
beneficii.
Un nou studiu finanţat chiar de Comisia
Europeană în 2006 şi realizat de IViR (Institute
for Information Law - Olanda) concluzionează
similar: nu există niciun argument
viabil pentru această propunere.
Profesorul Bernt Hugenholtz, directorul
Institute for Information Law (IViR),
afirmă că de fapt, această propunere de modificare
legislativă este mai mult rezultatul
activităţii de lobby susţinut al celor interesaţi,
decât o decizie raţională de a oferi
sprijin artiştilor interpreţi, cei interesaţi în
această cauză fiind de fapt producătorii muzicali
prin casele de discuri, care ar avea cel
mai mult de câştigat. Explicaţia sa devine
plauzibilă dacă ne uităm cine ar beneficia
de o astfel de directivă. Conform unor păreri
din domeniu, 90% din profiturile rezultate
ar merge către casele de discuri. Din
ce rămâne - 9% merge la interpreţii consacraţi
şi doar 1% către restul de 80% dintre
interpreţi. Adică un interpret mediu de la
nivelul Europei ar câştiga 50 eurocenţi în
plus pe an în primii 10 ani. Casele de discuri
ar câştiga 163 de milioane de euro în
primii 10 ani. Aceste păreri vin să întărescă
ideea că, din păcate, sistemul de drept american
bazat pe copyright, cel care protejează
mai ales industria din jurul drepturilor de
autor, tinde să se impună într-o oarecare
măsură în faţa sistemului de drept european.
Acest fapt vine şi ca o consecinţă a
faptului că interesele financiare primează
totdeauna în faţa celor culturale, morale şi
intelectuale.
Un alt centru major în cercetarea proprietăţii
intelectuale în Europa, Institutul Max
Planck (Max Planck Institute for Intellectual
Property, Competition and Tax Law)
protestează în acelaşi mod, explicând că
“nici un motiv evident economic sau social
nu poate fi găsit în favoarea unei prelungiri a
termenului de protecţie de vreme ce aceasta
nu ar creşte interesul pentru investiţii şi nici
nu ar asigura securitatea financiară pentru
interpreţii de toate vârstele, în special pentru
cei care au nevoie de aşa ceva”.
Treptat însă, în epoca contemporană
constatăm că, dreptul de autor îsi modifică
finalitatea el devenind din instrument de
protecţie al creatorilor şi operelor lor, un instrument
de protecţie a investitorilor şi in-

vestiţiilor, întrucât şi acest domeniu este
unul aducător de mari profituri financiare.
Explozia industriilor culturale creează un
risc de absorbire a dreptului de autor în
dreptul economic, deoarece în centrul atenţiei
nu va mai fi autorul, ci agentul economic
de producţie sau de difuzare. Semnificaţia
culturală a dreptului de autor este
grav neglijată prin punerea în umbră a distincţiei
dintre proprietatea asupra suportului
material şi proprietatea asupra operei fixate
pe acest suport, acest aspect făcând diferenţa
între interesul artistului şi interesul
producătorului.
Având în vedere cele arătate mai sus, se
poate concluziona că o extindere a termenului
de protecţie a drepturilor conexe
drepturilor de autor, ar duce la o creştere
(de altfel, îndreptăţită, n.a.) a veniturilor
artiştilor interpreţi, a căror munca şi talent
merită recunoscute şi recompensate pe o
perioadă cât mai lungă, dar totodată ar duce
şi la o scădere economică per ansamblu,
generată de creşterea sporită a costurilor
populaţiei relativ la creşterea mult mai mică
a veniturilor obţinute de către bugetele de
stat de pe urma garantării drepturilor de
autor şi a drepturilor conexe.
Principala problemă, până la urmă, este
aceea a supravieţuirii culturii, deci a autorului
şi a operei sale şi nicidecum supravieţuirea
industriei (prin protejarea ei), care
oricum ar fi, nu trebuie să primeze asupra
actului de creaţie şi a talentului.
Dreptul trebuie să rămână un element de
securitate. Dreptul de autor nu este depăşit
de dezvoltarea tehnicii şi este capabil să
ţină pasul cu ea. Mai mult, această dezvoltare,
care, prin extindere şi perfectionarea
posibilităţilor de cunoaştere şi difuzare a
ideilor, leagă din ce în ce mai strâns activitatea
creatoare trecută, cu cea prezentă, pe
cea naţională de cea universală, determină
multiplicarea acţiunilor şi a operelor de colaborare,
precum şi împletirea, uneori inseparabilă,
a activităţilor intelectuale creatoare
cu cele tehnice, fiind de natură să solidarizeze
oamenii în ceea ce activitatea lor
are mai frumos şi mai uman, creaţia.
BIBLIOGRAFIE:
1. PANTEA, Marius, Protecţia penală a proprietăţii intelectuale în era globalizării,
Ed. Expert, 2008
2. SAVU, Mariana-Liliana, ROMITAN, Ciprian Raul, Drepturile artiştilor interpreţi
sau executanţi, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008.
3. PANTEA, Marius, articol Protecţia drepturilor artiştilor interpreţi şi executanţi, Revista
Info CREDIDAM, februarie, 2004.
4. Nadine Klass, Josef Drexl, Reto M. Hilty, Annette Kur, Alexander Peukert,
Statement of the Max Planck Institute for Intellectual Property, Competition and Tax Law
Concerning the Commission's Plans to Prolong the Protection Period for Performing
Artists and Sound Recordings, IIC 2008, p. 586-596.
5. Directiva 2006/116/EC a Parlamentului European privind durata de protecţie a
dreptului de autor şi a anumitor drepturi conexe.
6. Review of the Economic Evidence Relating to an Extension of the Term of Copyright
in Sound Recordings, Centre for Intellectual Property and Information Law, University of
Cambridge.
7. Open Letter concerning European Commission's “Intellectual PropertyPackage”,
18.08.2008, http://www.ivir.nl/news/Open_Letter_EC
8. SCRISOARE DESCHISĂ în atenţia Domnului Teodor Paleologu, Ministrul Culturii,
Cultelor şi Patrimoniului Naţional. Poziţia artiştilor români faţă de decizia Guvernului
României de a respinge Proiectul de Directivă privind prelungirea termenului de protecţie
a înregistrărilor sonore, Bucureşti, 06.05.2009.
9. GĂRĂIMAN, Daniela Gabi, OLTEANU, Edmond Gabriel, Încălcarea dreptului de
autor prin „piratarea” operelor aflate pe suport electronic.
10. Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, publicată în M. Of.
nr. 60 din 26/03/1996.
11. International Intelectual Property Alliance, 2010 Special 301 Report: Romania, p.
287-298, www.iipa.com.
158

ACTIVITĂŢILE INVESTIGATORULUI ACOPERIT
ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII
Lect. univ. dr. PINTILIE LIGIA
Lect. univ. dr. TOMA RUS
Academia de Poliţie”A.I.Cuza”
The Techniques of undercover investigation used by the F.B.I.
These techniques have become more complex and innovative. The undercover
operation provides the most effective means to expose a criminal organization or
conspiracy.Once accepted by the criminal group, the undercover officer begins to collect
evidence and intelligence.
FOLOSIREA DE CĂTRE FBI
A TEHNICII DE ANCHETĂ
ACOPERITĂ
159
Folosirea de către FBI a tehnicii de anchetă
acoperită a sporit, devenind mai complexă
şi mai novatoare. Operaţiunea acoperită
(UCO) pune la dispoziţie cel mai eficace
mijloc de a descoperi şi demasca o organizaţie
sau o conspiraţie criminală. Odată
acceptat de către ţintele criminale, agentul
acoperit (UCA) imediat începe să strângă
probe şi să culeagă informaţii secrete de
mare preţ. Această combinaţie de colectare
de probe şi strângere de informaţii din partea
agentului acoperit care a reuşit să penetreze
cu succes o organizaţie criminală este
fără precedent pe planul tehnicilor de anchetare.
Datorită numărului mare de chestiuni
extrem de importante şi delicate legate
de folosirea acestei tehnici, utilizarea ei este
supusă unor reglementări riguroase, fiind
examinată îndeaproape de FBI şi de Ministerul
Justiţiei (DOJ). Procedura şi politicile
care guvernează folosirea acestei tehnici
sunt concepute în aşa fel încât să evite folosirea
inadecvată sau greşită a operaţiunii
acoperite (UCO) în cadrul anchetei penale
FBI. Toate operaţiunile acoperite ale FBI
sunt desfăşurate sub autoritatea Procurorului
general SUA în baza Titlului 28, codul
penal SUA, paragrafele 509, 510 şi 533,
folosind Normele Procurorului General privitoare
la Operaţiunile Acoperite.
Aceste norme încep prin a afirma că
folosirea de către FBI a unor salariaţi acoperiţi
şi mânuirea unor unităţi economice
„proprietare” în acest scop este o tehnică
legală şi esenţială în depistarea şi anchetarea
crimei cu guler alb, a coruperii funcţionarilor
publici, a crimei organizate şi a altor
zone prioritare de anchetă. Dar folosirea
acestei tehnici pune inerent şi problema
utilizării unui element de amăgire şi, uneori,
poate să reclame un grad de cooperare
cu persoane ale căror motivaţii şi comportamente
stau sub semnul îndoielii. Prin urmare
tehnica trebuie monitorizată îndeaproape.
Normele au stabilit două nivele de operaţiuni
acoperite, identificate drept: „grupul
doi” şi „grupul unu”. Operaţiunile acoperite
din grupul doi sunt caracterizate prin autorizarea
la nivelul direcţiei teritoriale FBI,
prin durata foarte limitată, prin finanţare
limitată, prin autoritate limitată pentru participarea
agentului acoperit la activităţi ilegale
şi prin absenţa din scenariul operaţiunii
acoperite a aşa-numitor „împrejurări delicate”.
Operaţiunile acoperite din grupa întâi

sunt caracterizate prin: revizuirea de către
Comisia de Revizie a Operaţiunilor Acoperite
Penale şi autorizarea de către Directorul
Adjunct sau Asistent, printr-o durată şi finanţare
mai mare, prin posibilitatea ca
agentul acoperit să poată participa într-o
gamă mai largă de activităţi ilegale şi
printr-un scenariu de operaţiune acoperită
ce poate presupune împrejurări delicate.
Anumite chestiuni fiscale şi/sau legate
de responsabilitate, precum şi împrejurările
concret definite drept delicate, cum ar fi anchetarea
unor cazuri de corupere a unor
funcţionari publici, participarea agentului
acoperit la delicte grave, sau solicitarea de
către agentul acoperit a informaţiilor cu caracter
particular, acoperite de legea secretului
comunicărilor, de la, sau asumarea
unei identităţi false de avocat, medic, prelat
sau membru al presei, precum şi riscul sporit
al expunerii la acte de violenţă sau riscul
sporit al unei pierderi financiare suferite de
partea nevinovată — toate acestea necesită
folosirea procedurii de operaţiune acoperită
din grupa întâi. Când sunt implicate aceste
condiţii sau se întrevede apariţia lor în timpul
operaţiunii acoperite, trebuiesc folosite
mecanisme de supervizare şi control pentru
operaţiunea acoperită de tipul Unu,
obţinându-se în acest sens aprobarea prealabilă
de la biroul central FBI şi de la Ministerul
Justiţiei pentru operaţiunea acoperită
în cauză. Comisia de Revizie a Operaţiunilor
Acoperite Penale, alcătuită din salariaţi
FBI desemnaţi de Director şi din avocaţi
de la Ministerul Justiţiei desemnaţi de
Procurorul General, efectuează o examinare
oficială a cererii scrise de aprobare a desfăşurării
operaţiunii acoperite. Comisia trebuie
să evalueze cu toată atenţia planul operativ
şi beneficiile scontate că vor rezulta în
urma operaţiunii acoperite, punându-le în
cântar faţă de aspectul celălalt al preţului de
cost şi al riscurilor implicate. Faptele şi împrejurările
citate în propunerea de tipul Unu
trebuie să depăşească simpla fază a stabilirii
existenţei activităţilor criminale, cuprinzând
în schimb informaţii privitoare la anchete
anterioare, la scenariul propus şi la şansele
160
de reuşită. Dacă Comisia va aviza favorabil
propunerea şi astfel operaţiunea acoperită
de tipul Unu va fi autorizată de Director sau
de Adjunctul desemnat de Director al FBI,
atunci între mecanismele de control ale
operaţiunii acoperite din Grupa întâi vor figura
şi monitorizarea permanentă şi revizuirea
operaţiunii acoperite. Printre elementele
de control stabilite de Normele
Procurorului general pentru operaţiunile
acoperite figurează şi obligativitatea înregistrării
şi raportării acţiunilor Comisiei de
Revizie a Operaţiunilor Acoperite Penale,
precum şi raportarea utilizării globale de
către FBI a tehnicii de operaţiune acoperită.
Agenţii acoperiţi sunt verificaţi şi selecţionaţi
cu toată atenţia şi deşi aproape întotdeauna
ei sunt anchetatori cu experienţă, se
recomandă insistent ca ei să fie înscrişi la
cursuri suplimentare de pregătire în domeniul
operaţiunilor acoperite. FBI reduce la
minimum participarea agenţilor acoperiţi în
activităţi ilegale. Dar agenţilor acoperiţi li
se permite totuşi să participe în activităţi
criminale minore, numai atunci când
această acţiune a fost avizată anterior de
oficialităţile supervizoare şi numai în scopul
obţinerii de probe esenţiale, pentru a
stabili şi menţine credibilitatea subiecţilor
criminali, şi pentru a preveni sau evita pericolul
decesului sau al unei răniri grave.
Participarea agentului acoperit în activităţi
criminale mai grave, între care ar figura şi
riscurile izbucnirii unor acte de violenţă,
trebuiesc aprobate în prealabil prin procesul
de revizie stabilit pentru operaţiunile acoperite
din Grupa întâi.
Folosirea de către FBI a tehnicii de anchetă
acoperită a început prin operaţiunile
clasice cu magazin fantomă, în care se
cumpărau de la hoţi bunuri furate de către
unităţi comerciale acoperite .Acestea au
fost folosite cu succes în Washington D.C.,
în anii 70, ducând la elaborarea altor scenarii
de operaţiuni acoperite. Către sfârşitul
anilor 70 operaţiunea acoperită ABSCAM a
atras atenţia asupra folosirii de către FBI a
acestei tehnici. Ancheta ABSCAM în cadrul
căreia un agent FBI a pozat în şeic

arab, a condus la arestarea şi condamnarea
mai multor personalităţi marcante de pe
arena politică americană. Aceşti politicieni
au solicitat şi acceptat sume de bani în numerar
de la presupusul şeic arab, în schimbul
unor activităţi şi cazuri de influenţă politică.
În 1991 folosirea de către FBI a tehnicii
de anchetă acoperită a condus la condamnări
în 1140 de cazuri de infracţiuni
grave, bunuri recuperate în valoare de
$345.347.691 şi amenzi ordonate de instanţă,
şi a prevenit pierderi economice cu
un potenţial de circa $30.000.000.
Folosirea tehnicii acoperite, inclusiv a
unor unităţi economice proprietare („fantomă”),
este esenţială pentru depistarea,
prevenirea şi trimiterea în judecată a crimelor
cu guler alb, a celor de corupere a
funcţionarilor publici, terorism, crimă organizată,
a infracţiunilor privitoare la substanţele
cu regim controlat şi a altor zone
prioritare pentru anchete. Dar aceste tehnici
presupun în mod inerent un element de inducere
în eroare, necesitând cooperarea cu
persoane ale căror motivaţii şi comportamente
stau sub semnul îndoielii. Prin urmare
tehnica trebuie monitorizată îndeaproape.
161
TERMINOLOGIE
„Activităţi acoperite” înseamnă orice
activitate ce presupune folosirea unui nume
fals sau unei identităţi acoperite de către un
salariat al FBI sau altă organizaţie de aplicare
a legii, la nivel federal, statal sau local,
ce cooperează cu FBI.
„Operaţiune acoperită” înseamnă orice
anchetă ce presupune o serie de activităţi
acoperite înrudite, derulate de-a lungul unei
perioade de timp, de către un salariat acoperit.
în cadrul acoperit de aceste norme,
printr-o „serie de activităţi acoperite înrudite”
se înţelege în general peste trei contacte
separate stabilite de un salariat acoperit
cu individul/indivizii aflaţi sub urmărire.
Dar activitatea acoperită ce presupune împrejurări
delicate sau fiscale constituie o
operaţiune acoperită, indiferent de numărul
de contacte implicat.
„Salariat acoperit” înseamnă orice salariat
al FBI sau salariat al unei agenţii de
aplicare a legii locale, statale sau federale
care îşi desfăşoară activitatea sub îndrumarea
şi controlul FBI într-o anchetă dată, a
cărei relaţie cu FBI este mascată faţă de
terţe persoane pe parcursul unei operaţiuni
de anchetare, prin menţinerea unei legende
de acoperire sau a unei identităţi false .
„Proprietary” se referă la o întreprindere
particulară, cu proprietar unic; un parteneriat,
o corporaţie (societate comercială
pe acţiuni) sau altă unitate economică derulată
pe bază comercială, care este deţinută,
controlată sau derulată integral sau
parţial în folosul FBI şi a cărei relaţie cu
FBI este ascunsă faţă de terţe persoane.
„Procuror federal de resort” înseamnă
procuror federal SUA sau şef de secţie a
Direcţiei Penale din Ministerul Justiţiei
(DOJ).
Conform acestor norme, FBI poate recurge
la activităţi şi operaţiuni acoperite recomandabile
pentru aducerea la îndeplinire a
atribuţiunilor ce-i revin pe planul aplicării
legii. Aceste norme nu se aplică la anchetele
care utilizează informatori confidenţiali,
martori cooperanţi sau subiecţi cooperanţi,
decât în cazul în care ancheta utilizează şi un
salariat acoperit. Prin elaborarea politicii
interne, FBI poate opta pentru aplicarea
acestor norme la anumite operaţiuni în care
sunt implicaţi informatori confidenţiali,
martori cooperanţi şi subiecţi cooperanţi, prin
supunerea acestor chestiuni avizului Comisiei
de Revizie a Operaţiunilor Acoperite Penale.
În baza acestei autorizări, FBI poate participa
la activităţi acoperite comune cu alte agenţii
de aplicare a legii, putând opera o unitate
economică proprietară, în măsura necesară
menţinerii eficacităţii sau legendei
operaţiunii. Toate operaţiunile acoperite
comune trebuiesc derulate în conformitate cu
prevederile prezentelor norme.
AUTORIZAREA OPERAŢIUNILOR
ACOPERITE
Norme generale de aprobare: Orice
oficial care contemplă obţinerea unei aprobări
sau autorizaţii de derulare a unei acţi-

uni acoperite pentru care a înaintat cerere
trebuie să cântărească foarte bine riscurile
şi beneficiile operaţiunii, ţinând cont de
următorii factori:
Riscul rănirii persoanelor individuale,
al unor pagube materiale sau pierderi
financiare suferite de persoanele
sau întreprinderile respective, precum
şi pericolul pătării reputaţiei sau al altor
genuri de vătămări ale persoanelor;
Riscul unor răspunderi (procese) civile
intentate împotriva guvernului sau
alte pierderi suferite de acesta.
Riscul intruziunii în viaţa particulară
a cetăţenilor sau amestecul în relaţii
confidenţiale sau privilegiate.
Riscul ca indivizii angajaţi în operaţiuni
acoperite să se implice în
comportamente ilegale limitate de
prevederile paragrafului IV. H. de mai
jos; şi
Dacă se cuvine ca guvernul să participe
în genul de activitate care se va
ivi probabil pe parcursul operaţiunii.
Operaţiuni acoperite care pot fi autorizate
de agentul special responsabil (SAC)
Stabilirea, extinderea sau reînnoirea tuturor
operaţiunilor acoperite ce urmează a fi
supervizate de un anumit birou teritorial
trebuiesc aprobate de agentul special responsabil
(SAC). Această aprobare va constitui
autorizarea operaţiunii. Aprobarea necesită
o hotărâre în scris, în care se expun
faptele şi împrejurările aduse în sprijinul
deciziei, conform cărora:
Iniţierea activităţii de anchetare a
prezumtivei conduite criminale sau întreprinderi
criminale se justifică în baza tuturor
normelor aplicabile ale ministerului;
Preconizata operaţiune acoperită
pare să fie mijlocul eficace prin care s-ar
putea obţine probele sau informaţiile necesare.
Această constatare trebuie să cuprindă
şi o declaraţie referitoare la anchetele derulate
anterior şi la şansele pe care le va
avea operaţiunea de a obţine probele sau informaţiile
necesare, privind prezumtiva
conduită criminală sau întreprindere criminală;
162
Operaţiunea acoperită se va derula
cu un grad minim de intruziune, în
funcţie de nevoia de a colecta probele
sau informaţiile într-o manieră rapidă
şi efectivă;
Aprobarea folosirii unui informator
sau surse confidenţiale s-a obţinut,
prin respectarea Normelor procurorului
general privitoare la folosirea informatorilor
şi a surselor confidenţiale;
Orice participare preconizată a
unui angajat acoperit la activităţi ilegale
ce pot fi avizate de agentul special
responsabil (SAC), în temeiul
propriei sale autorităţi;
Dacă nu se întrevede apariţia unor
împrejurări delicate sau fiscale , este
necesar să existe o declaraţie în acest
sens.
Operaţiunile acoperite pot fi autorizate
în baza prevederilor acestei sub-secţiuni
pentru o perioadă de maximum 6 luni, cu o
prelungire de şase luni, dar cu un total de
un an. Operaţiunile acoperite iniţiate în
baza prevederilor acestei sub-secţiuni nu
pot implica cheltuieli mai mari de $40.000
($100.000 în cauze de droguri în care suma
maximă de $40.000 se alocă cheltuielilor de
funcţionare) sau suma stabilită din timp în
timp de director, fără aprobarea sediului
central FBI (FBIHQ).
Agentul Special Responsabil (SAC)
poate delega responsabilitatea avizării iniţierii,
extinderii sau reînnoirii operaţiunilor
acoperite Agenţilor Speciali Asistenţi Responsabili.
Delegarea acestei responsabilităţi
de către SAC trebuie să se facă în scris şi să
se depună la biroul teritorial de resort. Dar
toate operaţiunile acoperite care trebuiesc
autorizate la nivelul biroului central FBI
trebuie să fie aprobate şi de SAC. O copie a
tuturor aprobărilor scrise descrise mai sus
vor fi înaintate fără întârziere biroului central
FBI.
Operaţiuni care trebuie aprobate de
FBIHQ (biroul central FBI)
Împrejurări de ordin fiscal. În toate operaţiunile
acoperite ce presupun împrejurări

163
de ordin fiscal prezentate mai jos, agentul
special responsabil va înainta o cerere către
FBIHQ . O recomandare de autorizare
poate fi înaintată direct Directorului sau Directorului
Asistent Desemnat sau, în cazul
operaţiunilor ce presupun doar scrisori privind
împrejurări de ordin fiscal , Directorului
Asistent Adjunct pentru revizia şi autorizarea
finală a acesteia, cu condiţia ca
nivelele de aprobare să se conformeze tuturor
legilor aplicabile. În cazul cererilor
pentru aprobarea operaţiunilor acoperite,
înaintate biroului central FBI doar pe considerentul
împrejurărilor de ordin fiscal nu
este nevoie ca acestea să fie luate în considerare
şi aprobate de Comisia de Revizie a
Operaţiunilor Acoperite. Pentru scopul avut
în vedere în cadrul acestor norme, o operaţiune
acoperită presupune împrejurări de
ordin fiscal dacă există temei să se creadă
că operaţiunea acoperită va :
(a) Necesita cumpărarea sau închirierea
prin contract a unor bunuri, echipamente,
clădiri sau facilităţi; modificarea unor clădiri
sau facilităţi; un contract pentru construirea
sau modificarea de clădiri şi facilităţi;
sau achitarea în avans a chiriei pe mai
mult de o lună. Cumpărarea, închirierea sau
semnarea unui contract de închiriere a unor
bunuri folosind un nume fals sau o identitate
de acoperire pentru a facilita supravegherea
fizică sau electronică nu constituie o
operaţiune acoperită în înţelesul avut în vedere
de aceste norme. Dar, întrucât este implicată
cheltuirea sumelor alocate, trebuie
obţinută aprobare de la FBIHQ în conformitate
cu legile aplicabile.
(b) Va reclama depunerea fondurilor
alocate sau a sumelor generate de operaţiunea
acoperită la bănci sau alte instituţii financiare.
(c) Va folosi fondurile generate de operaţiunea
acoperită pentru a acoperi cheltuielile
necesare şi rezonabile pe care le incumbă
operaţiunea;
(d) Va reclama încheierea unui acord de
decontare sau compensare a indivizilor sau
entităţilor cooperante pentru serviciile sau
pierderile suferite de ei în promovarea operaţiunii
(orice acord de decontare încheiat
cu terţe părţi trebuie revizuit de Direcţia
Consilierului Juridic FBI); sau
(e) Va depăşi limitările impuse asupra
duratei sau angajării de resurse stabilite de
Director pentru operaţiuni iniţiate la nivelul
biroului teritorial.
Împrejurări delicate. În toate operaţiunile
acoperite ce presupun împrejurări delicate
de genul celor descrise mai jos, agentul
special responsabil (SAC) va înainta biroului
central FBI o cerere . Cererea va fi revizuită
de personalul supervizor de resort
de la FBIHQ şi, dacă va primi avizul favorabil,
va fi remisă spre avizare Comisiei de
Revizie a Operaţiunilor Acoperite. Cererea
va fi înaintată apoi Directorului sau Directorului
Asistent desemnat, care o va aproba
sau nu. Pentru scopul avut în vedere în cadrul
acestor norme, avem de a face cu împrejurări
delicate dacă există temei să se
creadă că operaţiunea acoperită va presupune
:
(a) anchetarea unei posibile conduite
criminale din partea unui funcţionar public
ales sau desemnat sau a unui candidat politic
la ocuparea unei funcţii la nivel judiciar,
legislativ, de conducere (management) sau
executiv. Într-un post de încredere într-o
entitate a administraţiei locale, statale sau
federale sau a unei subdiviziuni politice a
acesteia;
(b) anchetarea oricărui funcţionar public
la nivel local, statal sau federal, în orice
chestiune în care este implicată coruperea
sistematică a oricărei funcţii guvernamentale;
(c) anchetarea unei posibile conduite
criminale ce ar putea să fi fost comisă de
orice oficialitate străină sau guvern străin,
organizaţie religioasă, organizaţie politică
sau organizaţie de presă. Există circumstanţe
privind oficialităţi aflate în funcţii
judiciare, legislative, de conducere sau executive,
care ar putea fi considerate în mod
logic nedelicate (neconfidenţiale). În asemenea
cazuri, trebuie consultat Şeful de
Secţie, al Secţiei de Crimă cu guler alb, din
biroul central FBI, care face parte din Co-

164
misia de Revizie a Operaţiunilor Acoperite
Penale şi care are o viziune globală naţională
asupra chestiunilor privind funcţionarii
publici, pentru ca acesta să stabilească dacă
operaţiunea acoperită în cauză trebuie
adusă în faţa Comisiei de Revizie a Operaţiunilor
Acoperite.
(d) Angajarea în activităţi ce au un efect
semnificativ asupra sau constituie o intruziune
considerabilă în funcţionarea legitimă a
unei entităţi de administraţie locală, statală
sau federală;
(e) Stabilirea, achiziţionarea sau folosirea
unei unităţi economice „proprietare”;
(f) Furnizarea de bunuri sau servicii
esenţiale săvârşirii unei infracţiuni, bunuri
şi servicii care în mod obişnuit nu sunt disponibile
subiectului anchetei decât din
sursa provenită de la stat;
(g) Activităţi care sunt interzise de legislaţia
locală, statală sau federală, fiind
considerate delicte sau infracţiuni grave —
dar nu şi cumpărarea de bunuri furate sau
de contrabandă; livrarea sau desfacerea de
către guvern a unor bunuri furate al căror
proprietar nu poate fi stabilit; livrarea controlată
de droguri care nu vor pătrunde în
circuitul comercial; acordarea de mită care
nu este cuprinsă în alte împrejurări delicate;
sau facerea unor declaraţii false unor terţe
părţi în procesul mascării identităţii personale
sau al adevăratului proprietar al unităţii
economice „proprietare” (această scutire nu
cuprinde nici o declaraţie făcută sub jurământ
sau posibilitatea unor sancţiuni pentru
comiterea sperjurului). Unele dintre activităţile
de mai sus, inclusiv cea referitoare la
livrarea controlată de droguri şi efectuarea
de plăţi sub formă de mită, sunt pasibile
procedurilor de revizie şi aprobare specifică.
Chestiunile acestea trebuiesc coordonate
cu sediul central FBI.
(h) Existenţa unui risc considerabil că
persoana participantă la operaţiunea acoperită
va fi arestată sau va depune mărturie
falsă sub prestare de jurământ sau va furniza
documente false în orice proceduri juridice
sau administrative ;
(i) Participarea la o întrunire sau în cadrul
unor convorbiri dintre orice individ şi
avocatul lui sau ei;
(j) Existenţa unui risc considerabil că o
terţă parte va intra într-o relaţie profesională
sau confidenţială cu persoana participantă
la o operaţiune acoperită care are rolul
de avocat, medic, prelat sau membru al
presei;
(k) Solicitarea adresată unui avocat, medic,
membru al clerului sau altei persoane
pentru obţinerea de informaţii care, în mod
normal, ar constitui un domeniu confidenţial,
protejat de obligativitatea dezvăluirii,
sau unui membru al presei cu privire la un
individ cu care se ştie că ziaristul are o relaţie
profesională sau confidenţială;
(1) Participarea la activităţile unui grup
aflat sub anchetă în cadrul Unei Anchete de
Securitate Internă sau recrutarea unei persoane
din rândurile unui atare grup pentru a
sluji de informator;
(m) Un risc considerabil de izbucnire a
unor acte de violenţă sau producerea unor
răniri fizice indivizilor sau un risc considerabil
de pierderi financiare;
(n) Activităţi care ar putea duce la formularea
de pretenţii de despăgubiri împotriva
Statelor Unite în cadrul unor responsabilităţi
contractuale sau cereri de despăgubire
pentru „confiscarea” unor bunuri;
(o) Reprezentări neadevărate făcute de o
persoană participantă la operaţiunea acoperită
cu privire la activităţile în cauză sau
implicarea unei terţe persoane fără cunoştinţa
sau consimţământul acelei persoane.
Comisia de Revizie a Operaţiunilor
Acoperite Penale (Comisia de Revizie a
Operaţiunilor Acoperite) va fi alcătuită din
salariaţi de resort ai FBI desemnaţi de Directorul
FBI şi de avocaţi din direcţia penală
a ministerului justiţiei, desemnaţi de
procurorul asistent ce răspunde de direcţia
penală, peste care va prezida o persoană desemnată
de Directorul FBI. Când biroul
central FBI primeşte cererea înaintată de un
agent special responsabil (SAC) vizând
aprobarea unei operaţiuni acoperite implicând
împrejurări delicate, la recomandarea
secţiei de resort a biroului central FBI,

165
membrii Comisiei se vor întruni pentru a
examina (revizui) cererea. Membrii direcţiei
penale din cadrul Comisiei pot să se
consulte cu cadrele de resort din FBI, cu
oficialităţi de rang înalt din ministerul justiţiei
şi cu procurorul general al SUA, după
cum se va găsi de cuviinţă. Cererea va fi
înaintată apoi de Comisie Directorului sau
Directorului Asistent desemnat, cu aviz de
aprobare sau respingere a cererii şi cu
schimbările sau amendamentele pe care le
recomandă asupra textului propunerii. Pe
lângă considerentele prevăzute mai sus,
Comisia va examina cererea şi pentru a stabili
dacă s-au luat măsurile corespunzătoare
pentru minimalizarea incidenţei împrejurărilor
delicate şi reducerea riscurilor de vătămare
şi intruziune pe care le creează atari
circumstanţe. Dacă Comisia va recomanda
aprobarea unei operaţiuni acoperite, în recomandare
va figura şi o scurtă declaraţie
care să explice de ce operaţiunea merită să
fie aprobată, în lumina apariţiei preconizate
a unor împrejurări delicate.
Comisia va recomanda aprobarea unei
operaţiuni acoperite numai în cazul în care
a ajuns la un consens, cu condiţia ca:
Dacă una sau mai multe persoane
desemnate de procurorul general asistent
responsabil peste direcţia penală nu-şi dă
avizul la aprobarea unei operaţiuni preconizate
din considerente de ordin juridic, etic,
judiciar sau legat de politica internă a ministerului,
persoana desemnată va aduce
imediat la cunoştinţa procurorului general
asistent acest lucru, şi nu se va întreprinde
nici o acţiune asupra propunerii, până când
Directorul Asistent desemnat va avea prilejul
de a se consulta cu procurorul general
asistent; şi
Dacă, în urma consultării, procurorul
general asistent nu este de acord cu decizia
luată de directorul asistent desemnat
de aprobare a preconizatei operaţiuni, nu se
va mai întreprinde nici o acţiune asupra
propunerii fără aprobarea procurorului general
adjunct sau a procurorului general.
Comisia trebuie să obţină consultul Direcţiei
Consilierului Juridic al FBI şi al Oficiului
Consilierului Juridic sau al altei direcţii
sau oficiu corespunzător din cadrul
ministerului justiţiei, cu privire la orice
chestiuni de ordin juridic nesoluţionate,
privitoare la autoritatea sau desfăşurarea
preconizatei operaţiuni acoperite. Directorul,
procurorul general asistent sau alt oficial
desemnat de aceştia, poate supune orice
chestiune de anchetă delicată, inclusiv operaţiunile
cu informatori, martori şi subiecţi
cooperanţi Comisiei de Revizie a Operaţiunilor
Acoperite pentru sfatul, recomandările
sau comentariile acesteia, indiferent dacă
este implicată o operaţiune acoperită. Procurorul
federal, agentul special responsabil
sau orice alt membru al staff-ului lor, poate
participa la întrunirile Comisiei de Revizie
a Operaţiunilor Acoperite pentru a susţine
aprobarea operaţiunii acoperite. Dacă
agentul special responsabil şi procurorul
federal resping în tandem orice stipulare făcută
de Comisia de Revizie a Operaţiunilor
Acoperite privind aprobarea unei operaţiuni
acoperite, ei se pot consulta cu preşedintele
care prezidează Comisia de Revizie a Operaţiunilor
Acoperite Penale, care poate convoca
o întrunire a comisiei pentru a reexamina
chestiunea aflată în dezbatere. În
orice moment al derulării operaţiunii acoperite
agentul special responsabil poate înainta
contestaţie faţă de orice decizie a biroului
central, către Directorul asistent. Tot
aşa, procurorul federal poate înainta contestaţie
direct procurorului general asistent,
direcţiei penale sau procurorului general
adjunct, după cum este cazul.
Un director asistent desemnat poate
aproba o operaţiune acoperită luată în considerare
de Comisia de Revizie a Operaţiunilor
Acoperite, cu excepţia cazurilor în
care ancheta presupune împrejurări delicate
(1) sau (m). Cu excepţia prevederilor împrejurărilor
limitate descrise mai jos, numai
directorul, directorul adjunct sau directorul
adjunct asociat — care răspunde de anchete
— poate aproba o operaţiune preconizată
dacă există temeiuri rezonabile să se creadă
că:
(1) Operaţiunea acoperită se va folosi în

scopul participării la activităţile unui grup
aflat sub anchetă, încadrat la Anchetele de
Securitate Naţională sau pentru a recruta o
persoană din rândurile unui atare grup ca
informator sau sursă confidenţială (împrejurările
Delicate (1));
(2) Pot exista riscuri considerabile de
izbucnire a unor acte de violenţă sau rănire
personală a indivizilor sau riscul considerabil
al suferirii unor pierderi financiare (împrejurările
delicate (m)).
Cererea/Notificarea adresată biroului
central FBI este obligatorie în cazul oricărei
operaţiuni acoperite ce necesită aprobarea
biroului central (FBIHQ). Fiecare cerere
va cuprinde:
Aprobarea scrisă din partea agentului
special responsabil;
descriere a operaţiunii preconizate
şi legenda de acoperire la care se va recurge;
toţi informatorii sau alte persoane
cooperante care îşi vor da concursul la bunul
mers al operaţiunii, precum şi informaţiile
de fond, dosarul arestărilor anterioare
şi acordurile încheiate cu procurorii; infracţiunea
specifică sau întreprinderea criminală
aflată sub anchetă; şi toate persoanele
individuale despre care se ştie că sunt
implicate;
declaraţie specificând intervalul de
timp în care se va derula operaţiunea;
descriere a modului în care s-au întrunit
criteriile privitoare la ademenirile ce
ar urma să fie oferite; şi
declaraţie a sumelor pe care şi le
propune operaţiunea să Ie cheltuiască.
Cererile solicitând aprobarea operaţiunilor
acoperite cu implicarea unor împrejurări
delicate trebuie să cuprindă şi următoarele
informaţii: precizarea împrejurărilor
asupra cărora există temeiuri rezonabile să
se creadă că se vor ivi. Ce fapte semnificative
ar urma să se ivească? Şi de ce operaţiunea
acoperită are meritul de a fi aprobată,
în lumina circumstanţelor respective, şi în
cazul operaţiunilor acoperite cu prezenţa
unor împrejurări delicate , trebuie să existe
şi o declaraţie în care să se explice de ce
participarea la o activitate altminteri ilegală
166
se justifică totuşi, şi o scrisoare din partea
procurorului federal de resort. Pentru operaţiunile
acoperite implicând circumstanţe
delicate, trebuie să se explice de ce este necesară
acţiunea de infiltrare sau recrutare şi
să se descrie procedurile întreprinse pentru
minimalizarea oricărei achiziţii, reţineri şi
diseminări de informaţii care nu au legătură
cu chestiunea aflată sub anchetă sau cu altă
activitate autorizată din cadrul anchetei. O
scrisoare din partea procurorului federal de
resort indicând faptul că acesta sau aceasta
a revizuit operaţiunea preconizată, inclusiv
împrejurările delicate probabile, faptul că
este de acord cu propunerea respectivă şi cu
temeiul juridic şi faptul că va acţiona în
justiţie cauza ce se va contura în urma anchetei,
având temeinicia unei acţiuni judiciare.
Scrisoarea trebuie să cuprindă constatarea
că ancheta preconizată şi beneficiile ce
ar decurge din ea pe planul intentării unui
proces ar atârna mai greu la cântar decât
costurile directe sau riscurile altor pierderi
pe care le implică o atare operaţiune. Cererea
de prelungire sau reînnoire a operaţiunii
acoperite trebuie să descrie rezultatei obţinute
în urma desfăşurării prealabile a operaţiunii
sau, după caz, să explice motivele
pentru care nu s-au obţinut rezultate semnificative
iar acolo unde a fost vorba de circumstanţe
delicate, trebuie să se existe o
scrisoare din partea procurorului federal de
resort care să-şi avizul favorabil prelungirii
sau reînnoirii autorizaţiei.
Durata autorizaţiei
O operaţiune acoperită aprobată de
FBIHQ nu poate fi derulată pe o perioadă
mai lungă decât cea necesară realizării obiectivelor
precizate în autorizaţie, şi în nici
un caz nu poate depăşi şase luni, fără să
existe o nouă autorizaţie de continuare, cu
excepţia prevederilor cuprinse mai jos.
Dacă există schimbări semnificative fie
în direcţia, fie în obiectivele unei operaţiuni
acoperite aprobate de FBIHQ, operaţiunea
trebuie revizuită de Comisia de Revizie a
Operaţiunilor Acoperite pentru a se stabili
dacă este nevoie de o nouă autorizaţie. O
operaţiune acoperită ce necesită revizie din

partea Comisiei de Revizie a Operaţiunilor
Acoperite poate fi iniţiată sau prelungită pe
bază interimară de către Directorul Asistent
desemnat în cazul unor împrejurări excepţionale,
pe o perioadă de maximum 30 de
zile. În cazul unei autorizaţii iniţiale, al unei
argumentări bugetare sau schimbări de direcţie,
autorizaţia interimară trebuie ratificată
de Comisia de Revizie a Operaţiunilor
Acoperite în cadrul următoarei sale şedinţe
de lucru programate. O operaţiune acoperită
autorizată iniţial de un SAC trebuie să fie
reautorizată de un director asistent desemnat,
dacă durează mai mult de 12 luni sau
presupune cheltuieli de peste $40.000
($100.000 în cazuri de narcotice din care
maximum $40.000 reprezintă cheltuieli de
funcţionare) sau o altă sumă care este stabilită
din timp în timp de director. Nici o
operaţiune acoperită aprobată de biroul teritorial
nu poate dura mai mult de un an
fără aprobarea scrisă din partea biroului
central FBI. O operaţiune acoperită aprobată
de un SAC este considerată că a început
la data aprobării, nu în ziua în care a început
activitatea acoperită.
Printre factorii de care trebuie să se ţină
seama în luarea de către orice oficialitate cu
putere de aviz a deciziei de a aproba sau nu
reînnoirea sau prelungirea operaţiunii acoperite
figurează şi următorii:
(a) Măsura în care operaţiunea a produs
rezultatele scontate la data concepţiei;
(b) Potenţialul obţinerii în viitor a unor
succese ce depăşesc cadrul iniţial avut în
vedere;
(c) Măsura în care ancheta poate continua
fără să dea în vileag operaţiunea acoperită;
(d) Măsura în care continuarea anchetei
poate cauza vătămare, financiară sau de altă
natură, unor părţi nevinovate.
Participarea la activităţi altminteri ilegale,
de către salariaţi acoperiţi
Cu excepţia unor prevederi expres autorizate
de prezentele norme, nici un salariat
acoperit nu se va angaja în nici o activitate
care ar putea constitui o încălcare a legislaţiei
locale, statale sau federale, dacă la
167
acestea participă o persoană particulară ce
acţionează fără autorizaţie. Pentru scopul
avut în vedere în cadrul acestor norme, o
atare activitate este definită ca fiind o activitate
altminteri ilegală. Nici o oficialitate
nu va recomanda sau aproba participarea de
către un salariat acoperit la vreo activitate
altminteri ilegală, decât atunci când participarea
la o atare acţiune se justifică prin necesitatea:
(a) de a obţine informaţii sau probe necesare
pentru succesul anchetei şi care nu
sunt în mod rezonabil disponibile fără participarea
la acţiunea considerată altminteri
ilegală;
(b) de a stabili sau menţine credibilitatea
identităţii acoperite; sau
(c) de a preveni decesul sau grave răniri
fizice.
FBI va lua măsurile rezonabile de a minimaliza
participarea unui salariat acoperit
în activităţi considerate altminteri ilegale.
Un salariat acoperit nu are voie:
să participe în nici un act de violenţă
decât în cazuri de auto-apărare;
să iniţieze sau să instige la
formularea unui plan de comitere a unor
acte criminale, sau
să participe în conduită care ar
constitui tehnici ilegale de anchetare (de ex.
interceptări electronice ilegale, interceptări
ilegale de corespondenţă, pătrunderea prin
efracţie sau cele ce echivalează cu o percheziţie
ilegală).
Nimic din prezentele norme nu va interzice
unui salariat acoperit să ia măsurile rezonabile
de auto-apărare în cazul unei situaţii
excepţionale, pentru protecţia propriei
sale vieţi sau a vieţii celorlalţi în faţa pericolului
unei forţe criminale. Aceste măsuri
vor fi raportate procurorului federal de resort
şi FBIHQ, care vor informa procurorul
general asistent al direcţiei penale fără întârziere.
Autorizaţia
Agentul special responsabil trebuie să
aprobe toate operaţiunile şi activităţile acoperite,
inclusiv cele care vizează participarea
în activităţi altminteri ilegale. Această

aprobare va constitui autorizaţia pentru următoarele
acţiuni:
activităţi considerate altminteri ilegale
care sunt un delict minor sau altă infracţiune
minoră în baza prevederilor legislaţiei
locale, statale sau federale;
monitorizare consimţită, chiar dacă
constituie o infracţiune în baza legislaţiei
locale;
cumpărarea de bunuri furate sau de
contrabandă;
livrarea sau vânzarea de bunuri furate,
al căror proprietar de drept nu poate fi
reperat;
livrarea controlată de droguri care
nu vor pătrunde în circuitul comercial;
acordarea de mită care nu se încadrează
la categoria circumstanţelor delicate;
efectuarea de reprezentări false către
terţe părţi în procesul mascării identităţii
personale sau al adevăratului proprietar al
unei unităţi economice proprietare (dar nu
şi o declaraţie făcută sub prestare de jurământ
sau sub ameninţarea cu rigorile infracţiunii
de sperjur).
Participarea la o activitate altminteri ilegală
care este un delict grav sau echivalentul
său în legislaţia locală, statală sau federală
necesită autorizaţie suplimentară din
partea directorului asistent după revizia
efectuată de Comisia de Revizie a Operaţiunilor
Acoperite.
Participarea la activităţi altminteri ilegale
care presupun un grad ridicat de risc de
izbucnire a unor acte de violenţă sau de răniri
fizice necesită autorizaţie din partea directorului
sau directorului adjunct după revizia
efectuată de Comisia de Revizie a
Operaţiunilor Acoperite.
BIBLIOGRAFIE:
1. Reguli de bune practici folosite de investigatorii sub acoperire în S.U.A., 2008
2. Curs de pregătire cu ofiţeri D.E.A. – S.U.A, 2008
168

169

170

PROCEDURA PREDĂRII PERSOANELOR URMĂRITE
INTERNAŢIONAL PRIN MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE
171
Dr. CLAUDIU ŢUPULAN
Drd. ADRIAN ANGHELUŞ
Within the article, the authors present the main aspects regarding the procedure of
transferring internationally wanted persons through the European Arrest Warrant, which
constitutes a modern cooperation instrument at the disposal of judicial bodies from
Member States of the European Union.
Conceptul mandatului european de
arestare
Legiuitorul european a simţit nevoia să
înlocuiască, exclusiv în relaţia dintre statele
membre ale UE, procedurile clasice de extrădare
cu procedurile de predare în baza
unui mandat european de arestare datorită
faptului că în toate statele membre ale UE,
ca şi în alte state (inclusiv SUA), extrădarea
este reglementată în primul rând ca un act
de suveranitate al statului, decizia finală
aparţinând executivului (Consiliul de Miniştri
în Franţa şi Spania, Departamentul de
Stat în SUA, ministerele de justiţie, eventual
împreună cu ministerele de externe, în
marea majoritate a statelor europene).
Mandatul european de arestare este primul
instrument juridic fondat pe recunoaşterea
mutuală a deciziilor penale. El produce
o schimbare radicală în raport cu vechiul
sistem de predare a persoanelor în cadrul
unui spaţiu de libertate, securitate şi
justiţie, efectul făcându-se simţit mai ales
asupra procedurilor, termenelor şi motivelor
de refuz al predării unei persoane. Mandatul
european de arestare este deci strâns
legat de obiectivul enunţat de art.29 al Tratatului
privind UE.
Statele membre ale UE au ajuns la soluţia
adoptării conceptului mandatului european
de arestare, întrucât în fiecare stat au
existat cazuri celebre care au creat probleme,
având un ecou puternic în rândul
opiniei publice. În Franţa, de exemplu, a
avut loc un caz (Resala) al unui cetăţean
francez de origine arabă care a comis mai
multe infracţiuni de viol în tren, după care
s-a refugiat în Portugalia. Existau probe
împotriva lui, se prelevase ADN-ul şi, deşi
Franţa a cerut extrădarea lui, Portugalia a
refuzat acest lucru deoarece în dreptul portughez
nu este prevăzută pedeapsa detenţiunii
pe viaţă, pedeapsa maximă fiind închisoarea
de 30 de ani, în timp ce în dreptul
francez este prevăzută această pedeapsă
pentru infracţiunile cele mai grave. Prin
acest refuz s-a ajuns la situaţia în care francezii
nu mai ştiau ce înseamnă această Europă,
pentru că nu-şi puteau imagina că în
cadrul UE, compus din state democratice
care au încredere unele în altele, o ţară
poate refuza extrădarea către o altă ţară din
UE. Acest caz a determinat luarea unor decizii
la nivel politic şi s-a reflectat în crearea
instituţiei mandatului european de
arestare 157 .
În spaţiul judiciar comun al UE, cooperarea
judiciară se desfăşoară în temeiul unor
instrumente comunitare care au la bază
principiile încrederii reciproce şi a recunoaşterii
deciziilor judiciare 158 .
Decizia-Cadru a Consiliului UE
nr.2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind
mandatul european de arestare şi procedurile
de predare între statele membre ale UE
157
Simona Brădiceanu – Mandatul de arestare
european, articol publicat în Pro Lege nr.3/2005,
pag.171
158 L. Benoit – Le mandat d’arrêt européen, Revue du
marché commun de l’Union Européenne nr.465/2003,
pag.106

oferă un cadru general comun de acţiune
tuturor statelor membre şi introduce o serie
de dispoziţii cu caracter de noutate în raport
cu dreptul de extrădare, reprezentând un
pas uriaş făcut de ţările membre în construirea
spaţiului penal european.
Decizia-Cadru a fost transpusă integral
în legislaţia română în Titlul III al Legii
nr.302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală. În ceea ce
o priveşte, România nu a făcut nici o declaraţie
privind infracţiunile comise înainte de
intrarea în vigoare a Deciziei-Cadru, acceptând
mandatul european de arestare fără
a ţine cont de data comiterii infracţiunii 159 .
Totuşi, în conformitate cu prevederile legii
române, numai mandatul european de arestare
emis după 01.01.2007 este acceptat,
aceasta fiind data când Decizia-Cadru a intrat
în vigoare în România.
Art.77 din Legea nr.302/2004 160 defineşte
mandatul european de arestare ca fiind
decizia judiciară prin care autoritatea
judiciară competentă a unui stat membru al
UE solicită arestarea şi predarea de către
un alt stat membru, a unei persoane în vederea
efectuării urmăririi penale, judecăţii
sau executării unei pedepse sau a unei măsuri
de siguranţă privative de libertate 161 .
Punctul 2 al art.77 prevede că mandatul eu-
159 În conformitate cu prevederile art.32, alin.1 din
Decizia-Cadru a Consiliului Uniunii Europene
nr.2002/584/JAI din 13 iunie 2002, orice stat membru
poate face, în momentul adoptării Deciziei-Cadru, o
declaraţie referitoare la faptul că, în calitate de stat
membru de executare, va aplica instrumentul
mandatului european de arestare doar la faptele
comise după o anumită dată precizată, care nu poate fi
posterioară datei de 7 august 2002. Următoarele State
Membre au făcut o asemenea declaraţie: Austria
(fapte comise după 7 august 2002), Republica Cehă
(fapte comise de resortisanţi sau după 1 noiembrie
2004), Franţa (fapte comise după 1 noiembrie 1993),
Italia (fapte comise după 7 august 2002).
160 Modificată şi completată prin Legea nr.222/2008.
161 Art.1 din Decizia-Cadru a Consiliului Uniunii
Europene nr.2002/584/JAI din 13 iunie 2002 defineşte
mandatul european de arestare ca fiind o hotărâre
judecătorească emisă de un Stat Membru în vederea
arestării şi predării de către un alt Stat Membru a
persoanei solicitate, în scopul efectuării urmăririi
penale sau executării unei sentinţe privative de
libertate sau a unei dispoziţii de detenţie.
172
ropean de arestare se execută în baza principiului
recunoaşterii şi a încrederii reciproce,
în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-Cadru
a Consiliului Uniunii Europene
nr.2002/584/JAI din 13 iunie 2002.
Procedura emiterii mandatului european
de arestare
Procedura emiterii mandatului european
de arestare de către autorităţile române este
reglementată în cuprinsul art.81 din Legea
nr.302/2004, modificată şi completată prin
Legea nr.222/2008. Astfel, mandatul european
de arestare este emis în situaţia în care
un mandat de arestare preventivă sau de
executare a pedepsei închisorii nu poate fi
dus la îndeplinire, întrucât inculpatul ori
condamnatul nu se mai află pe teritoriul
României.
Prin cele mai recente modificări aduse
Titlului III din Legea nr.302/2004, prin Legea
nr.222/2008, s-a urmărit soluţionarea
unor aspecte care au generat practică neunitară
a instanţelor de judecată sau au ridicat
probleme de ordin practic.
Astfel, în ceea ce priveşte procedura de
emitere a mandatelor europene de arestare,
se elimină o problemă care a determinat o
practică neunitară legată de judecătorul
competent să emită mandatul european de
arestare 162 . Potrivit noii redactări legale,
mandatul european de arestare este emis, în
faza de urmărire penală, de către judecătorul
delegat de preşedintele instanţei căreia i-
ar reveni competenţa să judece cauza în
fond, iar în faza de judecată şi de executare
de către judecătorul delegat de preşedintele
primei instanţe ori de cel al instanţei de
executare. Judecătorul competent verifică
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege,
procedând astfel 163 :
‣ emite mandatul european de arestare
şi supraveghează luarea măsurilor pentru
transmiterea acestuia, iar în cazul în care
162 Informarea Ministerului Justiţiei nr.121650 din 11
noiembrie 2008, adresată tuturor instanţelor
judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea.
163
Art.81, alin.3 din Legea nr.302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
modificată şi completată prin Legea nr.222/2008

persoana este localizată pe teritoriul unui
stat membru al UE, dispune traducerea
mandatului european de arestare. Totodată
informează procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală sau instanţa
pe rolul căreia se află cauza penală
despre emiterea mandatului european de
arestare;
‣ constată, prin încheiere motivată,
că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de lege pentru a emite un mandat european
de arestare, comunicând totodată încheierea
procurorului care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală sau procurorului
de pe lângă instanţa de executare.
În cazul emiterii unui mandat european
de arestare, judecătorul poate solicita autorităţii
judiciare de executare şi remiterea
bunurilor care constituie mijloace materiale
de probă.
În urma reuniunii sale din 17 iulie 2007,
Grupul „Cooperare în materie penală” (Experţi
în mandatul european de arestare) a
procedat la un schimb de informaţii referitoare
la problemele practice implicate de
procedura emiterii mandatului european de
arestare. În scopul rezolvării acestor probleme,
delegaţiile şi-au îndreptat atenţia
asupra recomandării Preşedinţiei Consiliului
UE referitoare la elaborarea orientărilor
comune indicând modul de completare al
mandatului european de arestare. Preşedinţia
a declarat în concluzie că există un consens
în cadrul tuturor delegaţiilor în ceea ce
priveşte necesitatea realizării unui manual
european privind emiterea mandatului european
de arestare. De asemenea, s-a sugerat
ca proiectul de propunere să fie din nou
examinat în perioada preşedinţiei portugheze,
de Grupul „Cooperare în materie
penală” (Experţi în mandatul european de
arestare). Misiunea a fost încredinţată preşedinţiei,
asistată de Secretariatul General
al Consiliului UE. Manualele existente în
Statele Membre, ca şi experienţele profesionale
din cadrul Reţelei Judiciare Europene
şi Eurojust, au servit ca bază de elaborare a
manualului. În urma reuniunii sale din 14-
15 mai 2008, Comitetul a aprobat manualul.
Acesta are ca scop furnizarea de orientări în
173
vederea adoptării de bune practici, ţinând
cont de experienţa acumulată, oferind judecătorilor
şi procurorilor competenţi informaţii
precise referitoare la modul în care
trebuie completat formularul-tip al mandatului
european de arestare. În acest scop,
textul conţine exemple precise referitoare la
redactarea mandatului european de arestare
164 .
Formularul-tip al mandatului european
de arestare constituie o anexă a Deciziei-Cadru
referitoare la mandatul european
de arestare. Acesta trebuie utilizat, chiar şi
în situaţiile în care nu este prevăzut în mod
clar în legislaţia anumitor state membre.
Intenţia Consiliului este de a pune în practică
un instrument de lucru susceptibil de a
fi uşor de completat de autorităţile judiciare
emitente, fiind astfel recunoscut de autorităţile
judiciare de executare 165 . Unul din
obiectivele formularului-tip este de a evita
traducerile costisitoare sub raport financiar
şi temporal, oferind informaţii cât mai accesibile.
Având în vedere faptul că formularul
mandatului european de arestare va constitui
în principiu singura bază legală privind
arestarea şi ulterior predarea persoanei
solicitate, acesta trebuie completat în mod
minuţios, în scopul evitării cererii inutile de
informaţii complementare 166 .
Legea prevede faptul că procedura emiterii
mandatului european de arestare are
caracter confidenţial până la momentul
arestării persoanei solicitate în statul membru
de executare.
Mandatul european de arestare poate fi
emis în cazul faptelor care sunt incriminate
şi sancţionate în statul emitent al mandatu-
164 Manualul a fost elaborat în timpul Preşedinţiei
portugheze şi slovene, cu ajutorul unor profesionişti
care operează cu mandatul european de arestare în
întreaga Europă, precum şi cu Reţeaua Judiciară
europeană, Eurojust, Secretariatul General al
Consiliului UE şi Comisia Europeană.
165 Mandatul european de arestare este emis exclusiv
sub forma formularului standardizat. Acesta trebuie
completat exact şi cu grijă, deoarece reprezintă baza
pentru arestare şi condamnarea ulterioară a persoanei
solicitate.
166 Version finale du manuel européen concernant
l'émission d'un mandat d'arrêt européen

lui cu închisoarea sau cu o măsură de siguranţă
privativă de libertate pe o perioadă de
minimum 3 ani, predarea persoanei
acordându-se chiar dacă nu este îndeplinită
condiţia dublei incriminări a faptei.
Sub raportul formei şi a conţinutului,
mandatul european de arestare trebuie să
conţină următoarele informaţii 167 : identitatea
şi cetăţenia persoanei solicitate, denumirea,
adresa, numerele de telefon şi fax, precum
şi adresa de e-mail ale autorităţii judiciare
emitente, indicarea existenţei unei
hotărâri judecătoreşti definitive, a unui
mandat de arestare preventivă sau a oricărei
alte hotărâri judecătoreşti executorii având
acelaşi efect, natura şi încadrarea juridică a
infracţiunii, o descriere a circumstanţelor în
care a fost comisă infracţiunea, inclusiv
momentul, locul, gradul de implicare a persoanei
solicitate, pedeapsa pronunţată, dacă
hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa
prevăzută de legea statului emitent pentru
infracţiunea săvârşită, dacă este posibil, alte
consecinţe ale infracţiunii.
Procedura transmiterii mandatului european
de arestare este reglementată în cuprinsul
art.82 din Legea nr.302/2004 168 .
Astfel, în cazul în care se cunoaşte locul
unde se află persoana solicitată, autoritatea
judiciară română emitentă poate transmite
mandatul european de arestare direct autorităţii
judiciare de executare. Acesta va fi
tradus, prin grija instanţei emitente, în
limba impusă de statul membru de executare,
după ce se confirmă localizarea prezenţei
solicitate pe teritoriul unui anumit
stat membru al UE 169 .
167 Aceste condiţii formale ale mandatului european
de arestare trebuie îndeplinite în toate împrejurările,
fie că statul membru este stat emitent, fie că este stat
de executare.
168
Autorităţile judiciare române pot transmite
mandatul european de arestare prin orice mijloc de
transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiţia
ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica
autenticitatea acestuia.
169
Datorită faptului că perioada de executare a
mandatului european de arestare este scurtă, atunci
când se cunoaşte locul în care se găseşte persoana
căutată, este recomandabilă traducerea anterioară a
mandatului de arestare, în limba ţării în care este
174
În cazul în care locul unde se află persoana
solicitată nu este cunoscut, transmiterea
mandatului european de arestare se realizează
prin intermediul Centrului de Cooperare
Poliţienească Internaţională din cadrul
Inspectoratului General al Poliţiei Române,
care procedează la difuzarea în Sistemul
Informatic Schengen (SIS) sau pe canalele
Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei
Criminale-Interpol, după caz 170 . În acest
caz, transmiterea se poate efectua şi prin
sistemul securizat al Reţelei Judiciare Europene,
când acesta va fi operaţional 171 .
Autoritatea judiciară emitentă poate să
solicite introducerea semnalmentelor persoanei
în cauză în SIS prin intermediul
Sistemului Informatic Naţional de Semnalări
172 . Majoritatea statelor membre care
utilizează SIS au proceduri particulare de
lucru. După 1 septembrie 2007, sistemul
SISone4all funcţionează în principiu în
majoritatea statelor membre, cu excepţia
Bulgariei, Ciprului, României, Irlandei şi
Regatului Unit. Aceasta înseamnă că formularele
SIRENE de tip A 173 vor conţine în
linii mari aceleaşi informaţii ca şi formularul-tip
al mandatului european de arestare,
şi că traducerile provizorii vor fi întocmite
în limba engleză. Din momentul operaţioposibil
să se găsească persoana. Atunci când un
mandat european de arestare este transmis direct unei
autorităţi judiciare de executare sau unei autorităţi
centrale, acesta trebuie să fie însoţit de o traducere.
170 Dacă locul în care se găseşte persoana solicitată nu
este cunoscut, mandatul european de arestare se
transmite Biroului Sirene Naţional din statul respectiv
în vederea difuzării sale în statele membre ale UE
care fac parte din SIS. Se recurge la OIPC-Interpol
pentru difuzarea mandatului european de arestare în
statele membre care nu fac parte din SIS la momentul
actual.
171
Art.83, alin.2 din Legea nr.302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
modificată şi completată prin Legea nr.222/2008
172
Semnalarea introdusă în Sistemul Informatic
Schengen echivalează cu un mandat european de
arestare
173 Formularul SIRENE de tip A conţine informaţii
despre semnalare (numărul de identificare Schengen,
data şi ora transmiterii formularului, Biroul SIRENE
expeditor şi Biroul SIRENE destinatar), precum şi
informaţii despre mandatul european de arestare la
care se referă respectiva semnalare din SIS.

nalizării Sistemului Informatic Schengen de
a doua generaţie (SISII), originalul formularului
mandatului european de arestare va
fi scanat şi înregistrat în sistem, fiind disponibil
imediat.
Dacă autoritatea judiciară emitentă nu
cunoaşte autoritatea judiciară de executare,
se va efectua cercetarea necesară, inclusiv
prin punctele de contact ale Reţelei Judiciare
Europene sau prin direcţia de specialitate
a Ministerului Justiţiei, pentru a obţine
informaţiile necesare de la statul membru
de executare 174 .
Orice dificultate care ar putea interveni
în legătură cu transmiterea unui mandat european
de arestare se va soluţiona prin
contact direct între autoritatea judiciară
emitentă şi autoritatea judiciară de executare
sau cu sprijinul Ministerului Justiţiei.
Ulterior transmiterii mandatului european
de arestare, autoritatea judiciară română
emitentă poate transmite orice informaţii
suplimentare necesare pentru executarea
mandatului.
În cazul transmiterii directe, autorităţile
judiciare române emitente informează Ministerul
Justiţiei în ultima zi lucrătoare a fiecărui
trimestru cu privire la mandatele europene
de arestare emise în perioada de referinţă
şi stadiul executării acestora 175 .
Punerea în executare a mandatului european
de arestare
Autorităţile române competente să primească
mandatul european de arestare sunt
Ministerul Justiţiei şi parchetele de pe lângă
curţile de apel în a căror circumscripţie a
fost localizată persoana solicitată. În cazul
174 Informaţiile referitoare la autorităţile emitente şi de
executare din Statele Membre pot fi accesate pe siteul
de Internet al Reţelei Judiciare Europene, la
următoarea adresă: http://www.ejn.-
crimjust.europa.eu=>searchEAW Atlas => select the
country
175 În practică, transmiterea mandatelor europene de
arestare se realizează mai ales prin OIPC-Interpol
(58% din totalul mandatelor emise) şi prin Sistemul
Informatic Schengen, în statele membre care au acces
la acesta (52% din acelaşi total). În rest, mandatele
europene de arestare sunt transmise, evident, cel mai
adesea în mod direct între statele membre în cauză.
175
în care nu se cunoaşte locul unde se află
persoana solicitată, mandatul european de
arestare se transmite Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel Bucureşti 176 .
Autoritatea centrală română este Ministerul
Justiţiei, care, după ce primeşte mandatul
european de arestare emis de o autoritate
judiciară dintr-un alt stat membru al
UE, îl transmite parchetului de pe lângă
curtea de apel în a cărui circumscripţie a
fost localizată persoana solicitată sau Parchetului
de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti,
în cazul în care persoana solicitată nu
a fost localizată 177 .
Potrivit dispoziţiilor legale, mandatul
transmis spre executare autorităţilor române
trebuie tradus în limba română sau în una
din limbile engleză şi franceză. Autoritatea
judiciară de executare română verifică în
prealabil dacă mandatul european de arestare
este însoţit de traduceri. În cazul în
care mandatul nu este tradus, autoritatea judiciară
de executare română poate comunica
acest lucru autorităţii judiciare emitente,
cu scopul de a remite traducerea în
cel mai scurt timp posibil, sau poate dispune
efectuarea traducerii, dacă este posibil
178 .
Transpunând în dreptul intern art.16 din
Decizia-Cadru privind mandatul european
de arestare, Legea nr.302/2004 prevede
faptul că în cazul în care două sau mai
multe state membre au emis un mandat european
de arestare în legătură cu aceeaşi
persoană, autoritatea judiciară de executare
română va decide asupra priorităţii de executare,
ţinând seama de toate circumstanţele
şi, în special, de locul săvârşirii şi gravitatea
infracţiunii, de data emiterii mandatelor,
precum şi de împrejurarea că mandatul a
fost emis în vederea urmăririi penale, a ju-
176 Cheltuielile ocazionate pe teritoriul statului român
de executarea unui mandat european de arestare revin
României, celelalte cheltuieli rămânând în sarcina
statului emitent.â
177
Situaţie aplicabilă ori de câte ori autoritatea
judiciară emitentă nu reuşeşte să transmită mandatul
european de arestare direct autorităţii judiciare
române primitoare.
178 Dispoziţiile legale prevăd faptul că procedura se
poate suspenda până la primirea traducerii.

decăţii sau în vederea executării unei pedepse
sau a unei măsuri de siguranţă. Autoritatea
judiciară de executare română va
putea solicita, dacă este cazul, avizul
Eurojust cu privire la această hotărâre.
Cetăţenii români pot fi predaţi în baza
unui mandat european de arestare emis în
vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii
cu condiţia ca, în cazul în care se va
pronunţa o pedeapsă privativă de libertate,
persoana predată să fie transferată în România
pentru executarea pedepsei.
Procedurile prealabile şi condiţiile speciale
cărora le poate fi supusă executarea
unui mandat european de arestare sunt
menţionate în cuprinsul art.87 şi 88 din Legea
nr.302/2004. Refuzul executării mandatului
are o ipoteză imperativă şi una facultativă.
Procedura punerii în executare a unui
mandat european de arestare transmis autorităţilor
judiciare române parcurge următoarele
etape:
a) verificarea de către procuror a condiţiilor
de formă şi fond pe care trebuie să
le îndeplinească mandatul 179
În termen de 24 de ore de la primirea
unui mandat european de arestare sau a
unei semnalări în Sistemul Informatic
Schengen, procurorul desemnat de procurorul
general al parchetului de pe lângă curtea
de apel verifică dacă mandatul european de
arestare este însoţit de o traducere în limba
română sau în una dintre limbile engleză
sau franceză. În cazul în care mandatul nu
este tradus în niciuna dintre limbile acceptate,
parchetul solicită autorităţii judiciare
179 În reglementarea precedentă, până la apariţia Legii
nr.222/2008, instanţa era competentă să verifice
condiţiile de fond şi formă ale mandatului european
de arestare. Astfel, de îndată ce curtea de apel primea
un mandat european de arestare sau o semnalare în
Sistemul Informatic Schengen, preşedintele secţiei
penale repartiza cauza unui complet format din doi
judecători. Instanţa verifica dacă mandatul european
de arestare conţinea informaţiile prevăzute de lege, iar
atunci când constata faptul că informaţiile comunicate
de statul emitent erau insuficiente, solicita de urgenţă
autorităţii judiciare emitente informaţiile suplimentare
necesare, fixând totodată un termen limită pentru
primirea acestora.
176
emitente remiterea traducerii. Dacă mandatul
este tradus în limba engleză sau limba
franceză, procurorul competent trebuie să ia
măsurile necesare pentru efectuarea traducerii
în limba română, în termen de cel mult
2 zile.
În continuare, procurorul verifică dacă
mandatul european de arestare conţine informaţiile
prevăzute de lege, iar atunci când
constată faptul că mandatul european de
arestare nu cuprinde aceste informaţii, solicită
de urgenţă autorităţii judiciare emitente
completarea informaţiilor, fixând totodată
un termen limită pentru primirea acestora
180 .
Sub aspectul condiţiilor de formă, este
obligatorie pentru autoritatea judiciară solicitată
verificarea cerinţelor legale relative
la 181 : individualizarea autorităţii judiciare
solicitante, competentă potrivit legii statului
emitent; forma mandatului, potrivit Deciziei-cadru
şi legii române; emiterea mandatului
într-o limbă oficială desemnată de
norma comunitară sau, după caz, în limba
română; corecta identificare a persoanelor
solicitate la predare; conţinutul minim de
informaţii privind motivele care au determinat
emiterea mandatului european de
arestare, printre care prezentarea pe scurt a
stării de fapt şi a încadrării judiciare; menţiunile
impuse conţinutului mandatului european
de arestare de norma comunitară şi
dreptul intern.
La capitolul condiţii de fond, autoritatea
judiciară solicitată verifică incidenţa, respectiv
absenţa cauzelor de nepredare a persoanei
solicitate la extrădare, potrivit dreptului
intern şi dreptului comunitar.
Atunci când o autoritate judiciară română
primeşte un mandat european de
arestare, dar nu este competentă să îl soluţioneze,
transmite mandatul autorităţii judiciare
de executare competente şi informează
180 Mandatul european de arestare emis de autorităţile
judiciare ale unui stat membru al UE se supune
verificării condiţiilor de formă şi de fond prevăzute
atât de normele comunitare, cât şi de cele impuse de
dreptul intern.
181 Sentinţa penală nr.13/PI din 02.02.2007 a Secţiei
Penale din cadrul Curţii de Apel Timişoara.

despre acesta autoritatea judiciară emitentă.
b) luarea măsurilor necesare de către
procuror pentru identificarea, căutarea, localizarea
şi prinderea persoanei solicitate.
Dacă mandatul european de arestare
conţine informaţiile necesare şi este tradus,
procurorul poate pune în aplicare dispoziţiile
Codului de Procedură Penală referitoare
la procedura specială a dării în urmărire 182 .
Codul de Procedură Penală prevede
faptul că darea în urmărire se dispune prin
ordin de Inspectoratul General al Poliţiei
Române. Ordinul de dare în urmărire urmează
a fi comunicat în cel mai scurt timp
organelor competente să elibereze paşaportul,
care au obligaţia să refuze eliberarea
paşaportului sau, după caz, să ridice provizoriu
paşaportul pe durata măsurii, precum
şi organelor de frontieră pentru darea în
consemn 183 .
Conform opiniei exprimate de un autor
român 184 , urmărirea reprezintă o activitate
complexă, informativ-operativă, criminalistică
şi de cercetare penală care se organizează
la nivelul tuturor unităţilor de poliţie
pentru îndeplinirea unor dispoziţii procedurale
legale.
În situaţia în care în urma verificărilor
efectuate se constată că persoana solicitată
se află în circumscripţia teritorială a unui
alt parchet, procurorul trimite de îndată
mandatul european de arestare parchetului
competent şi informează despre aceasta
autoritatea judiciară emitentă şi Ministerul
Justiţiei.
182 Este de reţinut faptul că textul de lege nu face
referire directă la aportul unităţilor de poliţie în
vederea identificării persoanei solicitate, acesta fiind
subînţeles. Astfel, activitatea de urmărire, depistare şi
identificare a acestor categorii de persoane este
desfăşurată de către organele de poliţie care au primit
solicitarea de la parchetul de pe lângă curtea de apel
competentă teritorial.
183 În activitatea de urmărire a persoanelor pot fi
atrase şi instituţii din afara sistemului judiciar. Astfel,
Codul de Procedură Penală prevede faptul că
instituţiile publice sunt obligate să sprijine, în
condiţiile legii şi conform competenţelor legale,
organele de poliţie care efectuează urmărirea unei
persoane date în urmărire.
184 Bujor Florescu – Curs de investigaţii criminale,
Editura Concordia, Arad, 2007, pag.349
177
Dacă nu se cunoaşte cu exactitate locul
de pe teritoriul României unde se află persoana
solicitată, este necesar ca organele de
poliţie să execute sub supravegherea şi îndrumarea
procurorului activităţi preliminare
(verificări, investigaţii, supravegheri operative,
etc.) care să conducă la localizarea,
prinderea şi arestarea persoanei.
În procedura specială a urmăririi, în
scopul localizării şi prinderii persoanelor
împotriva cărora au fost emise mandate europene
de arestare, organele judiciare desfăşoară
şi activităţi de cercetare penală,
cum ar fi: audierea unor persoane (martori,
favorizatori, complici), administrarea unor
probe şi mijloace de probă (interceptarea şi
înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor
efectuate prin telefon sau prin orice
mijloc electronic de comunicare, precum şi
alte înregistrări; reţinerea şi predarea corespondenţei
şi obiectelor; percheziţia; ridicarea
de obiecte şi înscrisuri; punerea sub supraveghere
a conturilor bancare şi a conturilor
asimilate acestora, etc.).
În cazul în care din verificările efectuate
rezultă în mod neîndoielnic că persoana solicitată
nu se află pe teritoriul României,
procurorul dispune clasarea, informând
despre aceasta autoritatea judiciară emitentă
şi Ministerul Justiţiei.
c) reţinerea persoanei solicitate
Măsura reţinerii persoanei solicitate
poate fi luată de procuror numai după ascultarea
acesteia în prezenţa apărătorului.
Măsura reţinerii se dispune prin ordonanţă
motivată şi poate dura cel mult 24 de ore.
Persoanei reţinute trebuie să i se aducă
la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o
înţelege, motivele reţinerii şi conţinutul
mandatului european de arestare,
comunicându-i-se totodată o copie a mandatului
şi traducerea acestuia.
Legea nr.222/2008 prevede faptul că
persoana reţinută poate solicita să fie încunoştinţat
despre măsura luată un membru de
familie ori o altă persoană pe care o desemnează
aceasta. În mod excepţional, dacă
procurorul apreciază că acest lucru ar afecta
executarea mandatului european de arestare
emis împotriva persoanei solicitate sau în

cazul în care are cunoştinţă, a unor mandate
europene de arestare emise împotriva altor
participanţi la comiterea infracţiunii, procurorul
poate refuza solicitarea.
Având în vedere faptul că, începând cu
data de 1 ianuarie 2007, organele de poliţie
din ţara noastră primesc în vederea punerii
în executare mandate europene de arestare
emise de autorităţile judiciare ale altor
state, prevederile referitoare la pătrunderea
în domiciliul sau reşedinţa unei persoane
fără învoirea acesteia, precum şi în sediul
unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului
legal al acesteia, sunt aplicabile
şi în cazul executării mandatelor europene
de arestare. În acest sens, datorită dificultăţilor
întâmpinate în practica judiciară de organele
de poliţie legate de executarea mandatelor
europene de arestare, sunt binevenite
modificările aduse de Legea
nr.222/2008, potrivit cărora, în vederea reţinerii
persoanei solicitate, organul competent
poate pătrunde în orice locuinţă în care
se află persoana solicitată, fără consimţământul
acesteia ori a persoanei căreia îi
aparţine ori foloseşte locuinţa, precum şi în
sediul unei persoane juridice, fără învoirea
reprezentantului legal al acesteia.
Dispoziţiile normative din Legea
nr.222/2008 prevăd şi o situaţie de urgenţă
a reţinerii şi arestării persoanei solicitate.
Astfel, în mod excepţional, măsura reţinerii
poate fi dispusă pe baza semnalării transmise
prin Organizaţia Internaţională a Poliţiei
Criminale-Interpol, care nu echivalează
cu mandatul european de arestare. În acest
caz, Centrul de Cooperare Poliţienească
Internaţională solicită de îndată Biroului
Central Naţional Interpol corespondent
transmiterea către parchetul competent, în
termen de cel mult 48 de ore de la reţinerea
persoanei solicitate. Atunci când măsura
reţinerii a fost luată de organul de cercetare
penală al poliţiei judiciare, acesta este obligat,
în primele 10 ore de la reţinere, să prezinte
persoana solicitată procurorului desemnat
de procurorul general al parchetului
de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie
teritorială a fost reţinută.
d) sesizarea curţii de apel în vederea
178
arestării şi predării persoanei solicitate
Procurorul sesizează curtea de apel
competentă cu propunerea de luare a măsurii
arestării persoanei solicitate. De îndată
ce instanţa este sesizată, cauza se repartizează
în condiţiile legii, unui complet format
dintr-un judecător, pentru a aprecia
asupra luării măsurii arestării şi asupra predării
persoanei solicitate 185 .
Judecătorul verifică mai întâi identitatea
persoanei solicitate şi se asigură că acesteia
i s-a comunicat o copie a mandatului european
de arestare sau că a fost informată
despre motivul reţinerii.
Atunci când reţinerea s-a făcut potrivit
cazului de urgenţă reglementat de lege, judecătorul
poate dispune, prin încheiere motivată,
pe baza semnalării transmise prin
Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale-
Interpol, arestarea persoanei solicitate
sau obligarea de a nu părăsi localitatea pe o
durată de 5 zile. În acest caz, instanţa
amână cauza şi fixează un termen de 5 zile
pentru prezentarea de către procuror a mandatului
european de arestare însoţit de traducerea
în limba română.
După primirea mandatului european de
arestare, judecătorul aduce la cunoştinţa
persoanei solicitate drepturile prevăzute de
lege (dreptul de a fi informată cu privire la
conţinutul mandatului, dreptul de a fi asistată
de apărător), precum şi posibilitatea de
a consimţi la predarea către autoritatea judiciară
emitentă, punându-i în vedere consecinţele
juridice ale consimţământului la
predare, îndeosebi caracterul irevocabil al
acestuia.
În cazul în care mandatul european de
arestare a fost emis împotriva unui cetăţean
român, în vederea executării unei pedepse
ori a unei măsuri de siguranţă privativă de
libertate, judecătorul întreabă persoana solicitată
dacă aceasta este de acord să execute
pedeapsa sau măsura de siguranţă în
statul membru emitent. Dacă persoana solicitată
declară că este de acord, judecătorul
185 Art.89, alin.1 şi 2 din Legea nr.302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
modificată şi completată prin Legea nr.222/2008.

se poate pronunţa prin sentinţă, deopotrivă
asupra arestării şi predării persoanei.
Dacă persoana solicitată nu consimte la
predarea sa către autoritatea judiciară emitentă,
procedura de executare a mandatului
european de arestare continuă cu audierea
persoanei solicitate, care se limitează la
consemnarea poziţiei acesteia faţă de existenţa
unuia dintre motivele obligatorii sau
opţionale de neexecutare, precum şi eventuale
obiecţii în ceea ce priveşte identitatea.
Instanţa va verifica periodic, dar nu mai
târziu de 30 de zile, dacă se impune menţinerea
arestării în vederea predării,
pronunţându-se în acest sens prin încheiere
motivată.
În toate cazurile, măsura arestării în vederea
predării poate fi luată numai după ascultarea
persoanei solicitate în prezenţa
apărătorului. Durata iniţială a arestării nu
poate depăşi 30 de zile, iar durata totală,
până la predarea efectivă către statul membru
emitent, nu poate depăşi în nici un caz
180 de zile.
În cazul în care persoana solicitată este
pusă în libertate, instanţa dispune faţă de
aceasta măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
În toate cazurile, instanţa se pronunţă
asupra executării mandatului european de
arestare prin sentinţă, ţinând seama de toate
împrejurările cauzei şi de necesitatea executării
mandatului european de arestare. În
termen de cel mult 24 de ore de la rămânerea
definitivă a hotărârii de predare, instanţa
va comunica hotărârea luată autorităţii
judiciare emitente, Ministerului Justiţiei
şi Centrului de Cooperare Poliţienească
Internaţională.
Predarea persoanei solicitate se realizează
de către Centrul de Cooperare Poliţienească
Internaţională, cu sprijinul unităţii
de poliţie pe raza căreia se află locul de
detenţie, în termen de 10 zile de la rămânerea
definitivă a hotărârii de predare.
Dacă, din motive independente de voinţa
unuia dintre statele emitente sau de
executare, predarea nu se poate efectua în
acest termen, autorităţile judiciare implicate
vor intra imediat în contact pentru a fixa o
nouă dată de predare. În acest caz, predarea
va avea loc în termen de 10 zile de la noua
dată convenită.
În mod excepţional, predarea poate fi
amânată temporar, pentru motive umanitare
serioase, cum ar fi existenţa unor temeiuri
suficiente pentru a se crede că predarea va
periclita, în mod evident, viaţa sau sănătatea
persoanei solicitate. Executarea mandatului
european de arestare va avea loc
imediat ce aceste motive încetează să
existe. În acest sens, autoritatea judiciară de
executare va informa de îndată autoritatea
judiciară emitentă şi împreună vor conveni
o nouă dată de predare. În acest caz, predarea
va avea loc în termen de 10 zile de la
noua dată astfel convenită.
În cazul în care sunt depăşite termenele
maxime pentru predare, fără ca persoana în
cauză să fie primită de către statul emitent,
se va proceda la punerea în libertate a persoanei
urmărite, fără ca acest fapt să constituie
un motiv de refuz al executării unui
viitor mandat european de arestare, bazat pe
aceleaşi fapte.
În toate cazurile, în momentul predării,
autoritatea judiciară de executare română
va aduce la cunoştinţa autorităţii judiciare
emitente durata privării de libertate pe care
a suferit-o persoana la care se referă mandatul
european de arestare, cu scopul de a fi
dedusă din pedeapsa sau din măsura de siguranţă
care se va aplica.
BIBLIOGRAFIE
Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată
şi completată prin Legea nr.222/2008
179

CONSIDERAŢII ÎN LEGĂTURĂ CU PROTECŢIA PROGRAME-
LOR PENTRU CALCULATOR ŞI A BAZELOR DE DATE
Av. LILIANA CONSTANTIN
Lect.univ.dr. MARIUS PANTEA
Academia de Poliţie „A.I.Cuza”
„Tehnica reprezintă fantezia realităţii.”
Lucian Blaga
Phenomenon of crime trends in the field of copyright the software acquire new forms
and new methods of fraud especially over the Internet. To keep pace with this
phenomenon, we think that specific legislation in criminal matters must become
dynamic, both in terms of the procedural and substantive law, because otherwise, the
rule of this phenomenon would be extremely difficult.
Reglementările în domeniul dreptului de
autor cu referire la programele pentru calculator
şi la bazele de date, sunt cuprinse în
Convenţiile şi tratatele internaţionale, în Directivele
UE şi sunt preluate în legislaţia
românească, Legea 8/1996 privind dreptul
de autor şi drepturile conexe, cu modificările
şi completările în vigoare până la sfârşitul
anului 2009.
Paragraful 1 al art.2 din Convenţia de la
Berna 186 stabileşte operele care beneficiază
de protecţie şi defineşte termenii, de „opere
literare şi artistice” care „cuprind toate
lucrările din domeniile literar, ştiinţific şi
artistic, oricare ar fi modul sau forma de
exprimare, precum: cărţile, broşurile şi alte
scrieri; conferinţele, alocuţiunile, predicile
şi alte opere de aceeaşi natură; operele
186 Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor
literare şi artistice din 9 septembrie 1886, în forma
completata la Paris la 4 mai 1896, revizuita la Berlin
la 13 noiembrie 1908, completata la Berna la 20
martie 1914, revizuita la Roma la 2 iunie 1928,
revizuita la Bruxelles la 26 iunie 1948, revizuita la
Stockholm la 14 iulie 1967, revizuitã prin Actul de la
Paris la 24 iulie 1971 şi modificatã la 28 septembrie
1979 la care România a aderat prin Legea nr. 77 din
08/04/1998, Publicatã în Monitorul Oficial, Partea I,
nr. 156 din 17 aprilie 1998.
180
dramatice sau dramatico-muzicale; operele
coregrafice şi pantomimele; compoziţiile
muzicale cu sau fără cuvinte; operele
cinematografice, cărora le sunt asimilate
operele exprimate printr-un procedeu
analog cu cinematografia; operele de
desen, de pictură, de arhitectură, de
sculptură, de gravură, de litografie; operele
fotografice, cărora le sunt asimilate
operele exprimate printr-un procedeu analog
cu fotografia; operele de artă aplicată;
ilustraţiile, hărţile geografice; planurile,
crochiurile şi operele plastice referitoare la
geografie, la topografie, la arhitectură sau
la ştiinţe.”
Conform art. 4 din Tratatul O.M.P.I.
privind dreptul de autor, adoptat la Geneva
la 20 decembrie 1996 187 , „programele
pentru calculator sunt protejate ca şi
operele literare, în sensul art. 2 din Convenţia
de la Berna. Protecţia prevăzută se
aplică programelor pentru calculator indiferent
de modul sau forma de exprimare”.
187 România a ratificat Tratatul O.M.P.I. privind
dreptul de autor, adoptat la Geneva la 20 decembrie
1996 prin Legea nr. 205 din 21 noiembrie 2000,
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 609 din 27
noiembrie 2000

Conform prevederilor art. 5 din acelaşi tratat,
„compilaţiile de date sau de alte elemente,
indiferent de forma lor, care prin
alegerea sau dispunerea conţinutului constituie
creaţii intelectuale, sunt protejate ca
atare. Această protecţie nu se extinde asupra
datelor sau elementelor ca atare şi nu
prejudiciază nici un drept de autor care
există asupra datelor sau elementelor conţinute
în compilaţie”.
Programul pentru calculator nu este definit
unitar în legislaţia internaţională, majoritatea
definiţiilor cuprinse în diferite documente,
directive, acorduri internaţionale
sau legislaţii exprimă în esenţă acelaşi lucru.
Conform Legii-tip din 1978 elaborată de
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale
(OMPI), programele pentru calculator
sunt definite ca fiind „un ansamblu de
instrucţiuni putând, din momentul transpunerii
pe un suport descifrabil de către o
maşină capabilă să trateze informaţii, să
indice, să execute, ori să permită obţinerea
unei funcţii, a unei sarcini sau a unui rezultat”.
Conform Legii copyright-ului din 1976
cu modificările ulterioare, în SUA, programul
pentru calculator este definit ca „un
ansamblu de indicaţii (comenzi) sau instrucţiuni
care se utilizează direct sau indirect
într-un calculator pentru a produce
anumite rezultate”.
Consiliului Comunităţii Europene, prin
Directiva 91/250/CEE din 1991, defineşte
programul pentru calculator ca „un ansamblu
de instrucţiuni în scopul de a permite
executarea unor funcţii de către un sistem
de tratare a informaţiilor numit calculator”.
Normele Internaţional Standard
Organizations (ISO) definesc programele în
doi timpi, ca fiind „o mulţime de programe,
procedee şi reguli, eventual şi documentaţia
auxiliară” dar şi „o suită ordonată de
instrucţiuni destinată de a fi executată de
maşini”.
Glosarul de terminologie privind proprietatea
intelectuală, apărut sub egida programului
Phare pentru Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci(OSIM) şi Oficiul Român
pentru Drepturile de Autor (ORDA),
prezintă modalităţile de protejare a programelor
pentru calculator prin: legea dreptului
de autor – pentru structura şi organizarea
programului, ca şi pentru expresii şi
secvenţe care aparţin acestuia (Legea
8/1996 modificată şi completată – capitolul
9 Programele pentru calculator, art.72-81)
legea mărcilor 188 – pentru denumirile
sub care se comercializează programele
de calculator – exemplu
WINDOWS 98
legea privind protecţia desenelor şi
modelelor industriale 189 – pentru protecţia
interfeţelor grafice folosite în
cazul dialogului care se stabileşte între
un utilizator şi un sistem informatic
(Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile
geografice)
secretul comercial 190 – pentru
conţinutul informaţional şi conceptual
al programului pentru calculator
legea brevetului de invenţie 191 –
pentru secvenţa de program asociată
unei soluţii tehnice, care poate rezolva
prin aplicare o problemă tehnică, sau
pentru metoda care stă la baza programului
de calculator, dacă aceasta
rezolvă o problemă tehnică şi îndeplineşte
condiţiile stipulate în actul normativ
din domeniu. Nu sunt brevetabile,
programele de calculator în
sine.
În România, Legea 8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe, nu cuprinde
o definiţie a programului pentru calculator,
precizând în schimb care este obiectul
protecţiei, stabilind beneficiarii,
181
188 Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile
geografice, cu modificările şi completările în vigoare
189 Legea 121/1992 privind protecţia desenelor şi
modelelor industriale, cu modificările şi completările
în vigoare până în decembrie 2009
190 Legea 298/2001, privind combaterea concurenţei
neloiale cu modificările şi completările în vigoare
191 Legea nr.64/1991 privind brevetele de invenţie, cu
modificările şi completările în vigoare până în
decembrie 2009

drepturile exclusive ale acestora, precum şi
durata protecţiei. Protecţia programelor
pentru calculator include orice expresie a
unui program, programele de aplicaţie şi
sistemele de operare, exprimate în orice fel
de limbaj, fie în cod-sursa sau cod-obiect,
materialul de concepţie pregătitor, precum
şi manualele de utilizare. Nu beneficiază
de protecţie, conform art. 72 alin 2
din legea dreptului de autor, ideile, procedeele,
metodele de funcţionare, conceptele
matematice şi principiile care stau la baza
oricărui element dintr-un program de calculator,
inclusiv acelea care stau la baza
interfeţelor sale.
Titularul dreptului de autor al unui
program pentru calculator, „beneficiază de
dreptul exclusiv de a autoriza închirierea
comercială către public a originalului sau a
exemplarelor programelor pentru calculator”,
conform prevederilor art. 7 din tratat
192 . Dreptul de autor nu protejează ideea
în sine, el se aplică formei concrete în care
este exprimată opera de creaţie intelectuală.
În cazul programelor pentru calculator, beneficiază
de protecţie cele patru componente
ale unui program pentru calculator:
materialul de concepţie pregătitor,
codul sursă sau programul editat în
cod sursă,
codul obiect, sau altfel spus, traducerea
programului sursă în program inteligibil
pentru maşină
manualul de utilizare sau documentaţia
conexă şi documentaţia auxiliară.
Pentru a fi riguroşi în prezentarea de
faţă vom încerca să explicităm cele două
noţiuni – program pentru calculator şi
software, iar pentru aceasta cel mai potrivit
ar fi să recurgem la dispoziţiile Organizaţiei
Mondiale pentru Proprietate Intelectuală
(OMPI), care în 1978 la cerea Secretariatului
General al ONU a elaborat o lege tip
privitoare la protecţia juridică a programelor
pentru calculator în care se precizează
că prin program de calculator se înţelege
„un ansamblu de instrucţiuni care transpuse
pe un suport descifrabil de maşină
permit să se obţină anumite rezultate de la
o maşină capabilă să trateze informaţii” iar
prin software „atât un program care permite
executarea unei operaţii cât şi documentaţia
conexă” Programul este, prin urmare,
un element al software-lui, prin documentaţie
conexă înţelegând descrierea
programului (prezentarea completă a operaţiilor
sub formă verbală, schematică sau
de alt fel, suficient de amănunţită pentru a
determina un ansamblu de instrucţiuni constituind
un program de calculator corespunzător)
şi documentaţia auxiliară (orice documentaţie
în afară de program şi descrierea
acestuia, creată pentru a facilita înţelegerea
sau aplicarea sa; ex: manualele) În
literatura de specialitate s-a arătat că documentaţia
conexă este „un accesoriu al programului”
iar distincţia între program şi
software (care îl include) nu prezintă relevanţă
pentru protecţia juridică.
Principalele expresii ale unui program
pentru calculator sunt: sistemul de operare,
programul de aplicaţie, materialul de concepţie
pregătitor, codul sursă, codul obiect,
mnemonice, microcod, manualele, „look
and feel”, afişajele vizuale, formatele de
intrare.
Programele de aplicaţie sunt acele
programe care transformă calculatorul întrun
instrument pentru efectuarea unui anumit
tip de lucrări şi rezolvarea unor probleme
specifice 193 . Cu ajutorul programelor
de aplicaţie se efectuează lucrări şi se rezolvă
probleme cum ar fi: prelucrarea textelor,
tehnoredactare, contabilitate, analiză
financiară, programe juridice, planificare,
baze de date, gestionarea mesajelor, proiectare
(arhitectură, inginerie), urmărirea şi
controlul proceselor industriale, „navigarea”
prin Internet, etc. Exemple de programe
de aplicaţie sunt: Microsoft Word,
Corel WordPerfect, Sun StarWriter, Lotus
WordPro, Aldus Page Maker, Microsoft
192
Tratatului O.M.P.I. privind dreptul de autor,
adoptat la Geneva la 20 decembrie 1996
182
193 Dan Livescu, Mircea Badut, „Definiţii expresii
programe pentru calculator” www.law-counsel.com

Excel, Lotus 1-2-3, Sun StarCalc, Adobe,
Macromedia, Legis, Biblioteca Legislativa,
Lege4, Microsoft Internet Explorer,
Netscape Navigator, etc.
Sistemul de operare 194 este acel program
sau colecţie de programe care asigură
fucţionarea de baza a calculatorului precum
şi intermedierea dintre utilizator şi calculator.
Fără sistemul de operare, calculatorul
nu poate funcţiona. Sistemul de operare
iniţiază şi derulează legăturile logice dintre
componentele fizice (hardware) şi cele informaţionale
(software) a calculatorului.
Exemple de sisteme de operare: Microsoft
Windows 2000, UNIX, Linux, MS-DOS, etc.
Materialul de concepţie pregătitor reprezintă
materializarea în limbaj natural a
ideii şi a activităţii de analiză, materializare
ce conţine:
lista de specificaţii şi cerinţe pe care
trebuie să le îndeplinească sau să le
asigure programul conceput;
descrierea modului de funcţionare şi
de rezolvare a cerinţelor programului;
scheme logice de ansamblu (sub
formă grafică, textuală, simbolică sau
mixtă);
scheme logice particulare;
orice note tehnice (informaţii de
concepţie sau de proiectare) create cu
scopul de a pregăti, a controla sau a
derula activitatea de proiectare şi de
realizare a programului.
Orice program pentru calculator are la
baza un material de concepţie pregătitor.
Acesta este pasul fundamental în realizarea
unui program pentru calculator 195 .
Manualele sunt în esenţă documente,
tipărite sau sub formă digitală (fişiere ale
programului, site-uri Internet, etc) conţinând
informaţii şi instrucţiuni referitoare la
programul pe care îl însoţesc. Informaţia
din astfel de manuale are menirea de a prezenta
programul (destinaţie, funcţii), este
un ghid de utilizare (descrie modul de utilizare
şi exploatare), asigură asistenţă în timpul
utilizării programului („help”) precum
şi alte informaţii referitoare la acel program.
Codul sursă este o expresie intermediară
fundamentală de realizare a programului
care reprezintă traducerea unor părţi din
materialul de concepţie pregătitor într-un
limbaj de programare folosind regulile
gramaticale ale acelui limbaj. Nu este exprimat
în limbaj natural, având un aspect
criptic pentru un neprofesionist în informatică
dar coerent pentru un specialist.
Codul sursă reprezintă una din cele mai
importante expresii ale unui program pentru
calculator deoarece, conţine detaliile de realizare
a programului şi este folosit de programator
pentru modificarea sau dezvoltarea
ulterioară a software-lui. Este un secret
bine păzit de majoritatea companiilor producătoare
de programe pentru calculator.
Codul sursă este indiscutabil protejat prin
dreptul de autor şi folosit ca probă, pe plan
internaţional, pentru a dovedi originalitatea
unui program pentru calculator.
„Limbajele de programare sunt limbaje
artificiale, neexprimate în limbaj natural ci
într-un mod simbolic, având un vocabular
şi o gramatică proprie. Limbajele de programare
sunt folosite la crearea programelor
pentru calculator pentru a descrie
modul de funcţionare şi de rezolvare a cerinţelor
programului” 196 . Exemple de limbaje
de programare: C, C++, FoxPro, Pascal,
Pearl, Prolog, Visual Basic, Visual
C++, SmallTalk, etc.
Pentru ca un program să poată rula pe
un calculator, acesta trebuie să se prezinte
în cod obiect 197 . După ce a fost scris codul
sursă pentru un soft, programatorul îl transformă
în cod obiect, în urma unei operaţii
de translare, cu ajutorul unui alt program
numit compilator. Prin această operaţie se
transformă instrucţiunile din codul sursă în
194 Mircea Badut, „Definiţii expresii programe pentru
calculator” www.law-counsel.com
195 Dan Livescu, Mircea Badut „Definiţii expresii
programe pentru calculator” www.law-counsel.com
183
196 idem
197
Damian Romelu „Definiţii expresii programe
pentru calculator” www.law-counsel.com

instrucţiuni ce pot fi citite şi executate de
procesorul calculatorului adică în codul
obiect. Aceasta este forma în care se distribuie
de obicei programele pentru calculator.
Mnemonicele sunt entităţi informaţionale
dintr-un program pentru calculator,
care au o semnificaţie în materializarea şi
executarea programelor, exprimate simbolic
prin prescurtări - mnemonice. De cele mai
multe ori acestea nu au un înţeles natural.
Limbajul în care sunt scrise mnemonicele
(ex.: limbaj de asamblare) este foarte apropiat
de instrucţiunile procesorului. Protecţia
prin drept de autor a mnemonicelor, ca expresie
a unui program pentru calculator,
este controversată datorita dificultăţilor de a
dovedi caracterul de originalitate al acestora
198 .
Microcodul exprimă ceea ce face un
microprocesor atunci când execută anumite
instrucţiuni. Pentru a putea fi tratate de microprocesor,
instrucţiunile respective sunt
exprimate în cod maşină. Codul maşină nu
are un înţeles natural, având o expresie numerică,
inteligibilă pentru microprocesor.
Protecţia acestei expresii a unui program
pentru calculator prin dreptul de autor este
o problemă controversată, datorită dificultăţii
de a dovedi elementele sale de originalitate.
În practica internaţională, soluţiile
pronunţate de instanţele de judecată, privind
protecţia prin drept de autor a microcodului
sunt diferite, în funcţie de particularităţile
concrete ale fiecărui caz.
„Look and feel” reprezintă combinaţia
mai multor elemente cum ar fi: afişajele vizuale,
formatele de intrare, elementele audio,
precum şi celelalte modalităţi de interacţiune
dintre utilizator şi calculator. Butoanele,
„icon-urile” (pictogramele), textele,
fotografiile, ferestrele, zonele de introducere
a datelor, meniurile, determină un
anumit „look” al programului pentru calculator.
„look and feel” reprezintă însă mai
mult decât modul în care „arată” un program.
Felul în care sunt organizate datele, uşurinţa
de folosire, legăturile de la o secţiune
la alta a programului respectiv, modul în
care programul reacţionează la acţiunea
utilizatorului, modul în care utilizatorul este
ajutat atunci când este în dificultate, generează
pentru utilizator un anumit mod de „a
simţi” programul respectiv. Prin „look and
feel” înţelegem ansamblul a ceea ce vede şi
simte un utilizator atunci când foloseşte un
program. Protecţia prin drept de autor a
ceea ce denumim „look and feel” este o
problemă controversată în doctrina şi în
practica juridică internaţională.
Afişajele vizuale reprezintă ceea ce
vede utilizatorul pe ecranul calculatorului
atunci când foloseşte programul. Prin intermediul
acestora se realizează interacţiunea
dintre utilizator şi calculator. Afişajele
vizuale sunt indiscutabil protejate prin drept
de autor. Singura condiţie este aceea ca
acestea să reprezinte o opera originală,
condiţie valabilă în cazul tuturor operelor
de creaţie intelectuală 199 .
Este autor al programului de calculator,
persoana fizica sau persoanele fizice care
au creat programul. Persoana juridică
poate beneficia de protecţie în cazurile expres
prevăzute de lege.
Programul de calculator poate fi realizat
individual sau în colaborare, în acest din
urma caz fiind posibila individualizarea
contribuţiei fiecărui autor. Creatorul (creatorii)
programului îşi păstrează calitatea de
autor şi atunci când a realizat programul în
exercitarea atribuţiunilor de serviciu sau
după instrucţiunile celui care l-a angajat.
Pornind de la regula generală potrivit căreia
persoana fizică care a creat opera este autorul
ei, legiuitorul face referire la prevederile
din legislaţia civilă privind transmisiunea
succesorală, stabilind că şi dreptul de autor
se transmite pe această cale, potrivit reglementărilor
specifice în materie.
Conţinutul dreptului de autor. Autorul
programului pentru calculator, care face
198 Dan Livescu, Mircea Badut „Definiţii expresii
programe pentru calculator” www.law-counsel.com
184
199 Dan Livescu, „Definiţii expresii programe pentru
calculator” www.law-counsel.com

obiectul protecţiei conform legislaţiei în vigoare,
are următoarele drepturi morale:
dreptul de a decide dacă, în ce mod
şi când va fi adus programul pa cunoştinţa
publicului. Acest drept este
deplin numai pentru autorul de programe
independent. Pentru cei care îndeplinesc
o sarcina de serviciu dreptul
de divulgare poate fi pus în discuţie
doar în măsura în care realizatorii programului
şi-au rezervat acest drept în
mod expres, prin convenţia cu cel care
l-a angajat;
dreptul de a decide sub ce nume va fi
adusă opera la cunoştinţa publică;
dreptul de a pretinde respectarea
integrităţii operei şi de a se opune oricărei
modificări, precum şi oricărei
atingeri aduse operei, dacă prejudiciază
onoarea sau reputaţia sa.
Este logică eliminarea dintre drepturile
morale recunoscute autorilor de programe a
dreptului de retractare. Retractarea nu s-ar
putea face nici prin despăgubirea utilizatorilor.
Cesiunea dreptului de utilizare a unui
program nu implica şi transferul dreptului
de autor asupra acestuia. Drepturile morale
sus-menţionate nu pot face obiectul vreunei
renunţări sau înstrăinări. După decesul autorului
dreptul de a decide dacă, în ce mod
şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică
; de a pretinde recunoaşterea calităţii
de autor al operei şi dreptul de a pretinde
respectarea integrităţii operei şi de a se
opune oricărei modificări, precum şi oricărei
atingeri aduse operei, pot fi transmise
prin moştenire, potrivit legislaţiei civile pe
durată nedeterminată.
Utilizatorul autorizat al unui program
pentru calculator poate face, fără autorizarea
titularului dreptului de autor, o copie de
arhivă sau de siguranţă, în măsura în care
aceasta este necesară pentru asigurarea utilizării
programului. Utilizatorul autorizat al
copiei unui program pentru calculator
poate, fără autorizarea titularului dreptului
de autor, să analizeze, să studieze sau să
testeze funcţionarea acestui program, în
scopul de a determina ideile şi principiile
185
care stau la baza oricărui element al acestuia,
cu ocazia efectuării oricăror operaţiuni
de instalare, afişare, rulare sau executare,
transmitere ori stocare a programului, operaţiuni
pe care este în drept să le efectueze.
Spre deosebire de alte opere de creaţie intelectuală
protejate de normele legale, nu se
permite reproducerea pentru uzul personal
sau pentru cercul normal de prieteni a unui
program pentru calculator, decât dacă există
autorizarea titularului dreptului de autor.
Autorizarea titularului dreptului de autor nu
este obligatorie atunci când reproducerea
codului sau traducerea formei acestui cod
este indispensabilă pentru obţinerea informaţiilor
necesare interoperabilităţii unui
program pentru calculator cu alte programe
pentru calculator, dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
a) actele de reproducere şi de traducere
sunt îndeplinite de o persoana care deţine
dreptul de utilizare a unei copii a programului
sau de o persoana care îndeplineşte
aceste acţiuni în numele cele dintâi, fiind
abilitată în acest scop;
b) informaţiile necesare interoperabilităţii
nu sunt uşor şi rapid accesibile persoanelor
prevăzute mai sus;
c) actele prevăzute la lit. a) sunt limitate
la părţile de program necesare interoperabilităţii.
Dreptul patrimonial este acel drept exclusiv
al autorului de a-şi exploata sub orice
formă opera, pe toată durata vieţii sale şi de
a obţine astfel profituri materiale. Caracterizarea
să ca drept exclusiv stabileşte în
mod clar că singurul care poate exercita
acest drept este autorul (sau moştenitorii
săi), dar numai pentru anumite perioade
prevăzute de lege.
Pornind de la reglementarea legală, se
pune întrebarea firească, cui aparţin drepturile
patrimoniale în cazul programelor pentru
calculator.
Există doua variante întâlnite în practică.
Prima variantă constă în faptul că programul
pentru calculator este creat de o
persoană fizică în mod independent, rezultând
de aici ca dreptul patrimonial aparţine

autorului persoana fizică, iar cea de a doua
variantă, în care programul pentru calculator
este creat în exercitarea unor activităţi
de serviciu, funcţie de anumite instrucţiuni
date de angajator (firma de software), caz în
care dreptul patrimonial pentru software-ul
creat, aparţine angajatorului, dacă în contractul
de muncă nu există nici o clauză
contrară. În cazul în care, în contractul de
muncă dintre persoana fizică şi angajator,
nu există clauze exprese, cu privire la beneficiarul
drepturilor patrimoniale de autor
asupra unui program pentru calculator, se
prezumă că acestea aparţin angajatorului.
Pentru ca aceste drepturi patrimoniale asupra
programelor pentru calculator, să poată
aparţine persoanelor fizice care au realizat
soft-ul, acest aspect trebuie prevăzut expres
în contractul de muncă.
Drepturile patrimoniale pot fi cedate
parţial sau total contra unor remuneraţii
adecvate şi pentru o durată anume. În accepţiunea
noului Cod Fiscal (Legea
571/2003 privind Codul Fiscal cu modificările
şi completările în vigoare), art.7 al.28
lit.a „orice sumă care trebuie plătită în bani
sau în natură pentru folosirea dreptului de
autor ... asupra unei lucrări literare, artistice
sau ştiinţifice, inclusiv asupra filmelor,
benzilor pentru emisiunile de radio sau de
televiziune, precum şi efectuarea de înregistrări
audio, video” poartă numele de
„redevenţă”. De asemenea termenul de redevenţă,
cuprinde orice sumă de bani care
trebuie plătită în cazul transferului unui
drept parţial pentru un sofware. De asemenea,
suma care trebuie plătită pentru folosirea
sau dreptul de a folosi ideile sau principiile
cu privire la un software, cum ar fi
schemele logice, algoritmii sau limbajele de
programare, constituie o redevenţă. Spre
deosebire de drepturile morale, drepturile
patrimoniale nu sunt perpetue, după cum nu
sunt nici imprescriptibile, inalienabile sau
insesizabile, astfel:
durata drepturilor patrimoniale în cazul
programelor pentru calculator este
stabilă pe tot timpul vieţii autorului şi
continuă să curgă, timp de 70 de ani de
186
la 1 ianuarie a anului următor decesului
autorului;
drepturile patrimoniale sunt alienabile,
dar în anumite condiţii şi cu
anumite limitări. Aceasta înseamnă că
titularul dreptului de autor poate
transmite exerciţiul acestor drepturi
unei alte persoane, pe bază contractuală,
dar nu le poate vinde definitiv.
Prin vânzare, toate drepturile ce decurg
din dreptul de proprietate intelectuală
se transmit noului proprietar
iar vechiul proprietar nu mai are nici
un drept asupra acelui bun.
Sunt compatibile cu natura dreptului
patrimonial de autor asupra programelor
pentru calculator următoarele modalităţi de
valorificare:
contractul de cesiune;
contractul de închiriere a programului;
contractul de utilizare a programului;
Prin cesiune se transmite numai exerciţiul
acestor drepturi, cu respectarea unor
condiţii pe care legiuitorul le stipulează expres.
În comerţul cu programe pentru calculator,
în majoritatea cazurilor, nu se realizează
de fapt o vânzare a programului respectiv.
Ceea ce se oferă este dreptul de a
folosi programul în anumite condiţii, adică
licenţă. Documentele care însoţesc un program
pentru calculator cuprind un anunţ de
genul „THE SOFTWARE IS LICENSED
NOT SOLD” în traducere însemnând
„PROGRAMUL PENTRU CALCULATOR
ESTE LICENŢIAT NU VANDUT”.
Legislaţia româna, defineşte licenţa ca
fiind „acordul scris al titularului dreptului
de autor asupra unui program pentru calculator
pentru cesiunea unor drepturi către
utilizatorul programului şi care însoţeşte
programul”. Licenţa este un contract neexclusiv
între titularul dreptului de autor şi
utilizator. Aceasta însoţeşte programul
pentru calculator şi se prezintă în diverse
forme. În practică, ea poate fi întâlnită atât
sub formă scrisă (pe hârtie) cât şi sub forma
unui document digital ce apare la instalarea
sau deschiderea programului. Denumirea

folosită pentru un astfel de document este
„LICENSE AGREEMENT” („ACORD
DE LICENŢĂ” sau „LICENŢĂ”). Atunci
când instalăm sau folosim un program pentru
calculator, putem întâlni un anunţ de
genul „important - read carefully. if you do
not agree to the terms of this license agreement
do not install or use the software
product” („important - citeşte cu atenţie.
dacă nu sunteţi de acord cu termenii
acestui contract de licenţă, nu instalati sau
nu folosiţi acest program pentru calculator”).
Acest anunţ este urmat de textul licenţei
şi de prezentarea variantelor de opţiune
pentru utilizator în situaţiile în care este
sau nu de acord cu termenii contractului.
Termenii particulari a unui contract de licenţă
pot fi foarte diferiţi de la un program
la altul în funcţie de caracteristicile programului
respectiv precum şi de politica de
licenţiere a fiecărui deţinător al drepturilor
de autor.
În conformitate cu prevederile art. 73
din Legea 8/1996, titularul dreptului de
autor a unui program pentru calculator are
dreptul exclusiv de a realiza şi de a autoriza:
reproducerea permanentă sau temporară
a unui program, integral sau parţial,
prin orice mijloc şi sub orice
forma, inclusiv în cazul în care reproducerea
este determinata de instalarea,
stocarea, rularea sau executarea, afişarea
sau transmiterea în reţea;
traducerea, adaptarea, aranjarea şi
orice alte transformări aduse unui program
pentru calculator, precum şi reproducerea
rezultatului acestor operaţiuni,
fără a prejudicia drepturile persoanei
care transforma programul
pentru calculator;
distribuirea şi închirierea originalului
sau a copiilor unui program pentru
calculator sub orice forma.
Difuzarea programelor pentru calculator,
în original sau în copii, sub orice formă,
inclusiv prin închiriere se poate realiza prin
transmiterea sau distribuirea programelor
către alte calculatoare legate în reţea,
187
transmiterea prin cablu etc. Afirmaţia că
programul pentru calculator poate fi difuzat
în original nu este în întregime corectă.
Programul pentru calculator original este
cel realizat şi păstrat în memoria calculatorului
pe care a fost realizat. Programul original
poate fi difuzat numai dacă această
operaţiune se realizează odată cu remiterea
către utilizator a calculatorului pe care acest
program a fost finalizat. În caz contrar ceea
ce se difuzează este doar o copie a programului.
Închirierea constituie o modalitate de difuzare
a operelor în general care poate fi
folosită şi în cazul programelor, contractul
de închiriere pentru programe de calculatoare
fiind supus dispoziţiilor dreptului
comun privind contractul de locaţiune. Folosită
la scara mare această formă de difuzare
prezintă dezavantajul ca oferă posibilitate
copierii şi utilizării ilegale a programelor,
după ce termenul contractului a expirat.
„Shareware” reprezintă acel tip de licenţă
a unui program pentru calculator caracterizat
prin următoarele: deţinătorul
dreptului de autor acordă utilizatorului
dreptul de folosire gratuită a programului
pentru calculator, pentru o anumită perioadă
de timp în scop de probe şi/sau evaluare;
la expirarea perioadei, utilizatorul trebuie
să opteze între a cumpăra licenţa
(drepturile) de folosire nelimitată a programului
sau returnarea şi/sau „ştergerea” copiei
acestuia 200 .
„Freeware” (produs gratuit) desemnează
acele programe care sunt distribuite
de către deţinătorul drepturilor de autor fără
nici o obligaţie de plată din partea utilizatorului.
Aceste programe au de obicei înscrise
menţiuni cum ar fi: „This program may be
freely distributed” („Acest program poate fi
distribuit gratuit”); „You may copy or
distribute this software free of
charge”(„Puteţi să copiaţi sau distribuiţi
acest program fără plată”).
200 Dan Livescu, „Definiţii expresii programe pentru
calculator” www.law-counsel.com

„Careware” reprezintă termenul generic
care exprimă acordarea dreptului de utilizare
după următorul principiu: titularul
dreptului de autor acordă dreptul de utilizare
„gratuită” a programului pentru calculator
sub condiţia ca utilizatorul să efectueze
o donaţie în scopuri caritabile 201 . În cele
mai multe cazuri modalitatea şi beneficiarul
donaţiei sunt stabilite de către titularul
dreptului de autor a programului pentru calculator.
Prima vânzare a unei copii a unui
program pentru calculator pe piaţa internă
de către titularul drepturilor sau cu consimţământul
acestuia epuizează dreptul exclusiv
de autorizare a distribuirii acestei copii
pe piaţa internă.
Ordonanţa nr. 25 din 2006, privind întărirea
capacităţii administrative a Oficiului
Român pentru Drepturile de Autor, a intrat
în vigoare la 1 martie 2006. Potrivit expunerii
de motive care a însoţit adoptarea ordonanţei
de către Guvern, modificările vizau,
pe de o parte, clarificarea atribuţiilor
ORDA, îndeosebi prin lărgirea competenţelor
pentru lupta împotriva pirateriei, iar,
pe de alta parte, transpunerea directivelor
Uniunii Europene din domeniu, existente
până la acea dată. Printre altele, actul normativ
îi obliga pe toţi producătorii, importatorii,
distribuitorii şi comercianţii de programe
pentru calculator să-şi înscrie programele
în Registrul Naţional al Programelor
pentru Calculator (RNPC). Documentul
impune amenzi serioase pentru cei
care nu respectă aceste obligaţii.
Prevederea legală abrogă o lege mai veche:
Ordonanţa nr. 124 din 2000, pentru
completarea cadrului juridic privind dreptul
de autor şi drepturile conexe. Aceasta stabilea
clar că doar „producerea programelor
în vederea comercializării“ era de natură a
determina producătorul să se înscrie în
RNPC. În schimb, noua reglementare „uită“
să mai amintească scopul producerii programelor
atunci când obligă producătorul să
se înregistreze. Prin urmare, reprezintă obiect
al înregistrării şi programele produse
201 idem
188
pentru propriile companii ori programele
gratuite.
Orice producător al unui software este
obligat să-şi înregistreze creaţia, altfel este
pasibil de amenzi. În acest sens, ordonanţa
nu e clară: „Neînregistrarea sau
neânscrierea în registrele naţionale administrate
de Oficiul Român pentru Drepturile
de Autor, conform prevederilor prezentei
ordonanţe, se sancţionează cu amenda de la
2.000 lei la 10.000 lei “.
Procedura de înregistrare. Primul pas
constă în a completa o cerere, care trebuie
însoţita de anumite documente.
Pentru societăţile comerciale:
copii ale documentelor legale de
constituire a societăţii şi, dacă este cazul,
toate modificările intervenite până
la data solicitării înregistrării;
copia certificatului de înregistrare la
oficiul registrului comerţului, precum
şi certificatele de înscriere de menţiuni,
dacă este cazul;
cazierele judiciare ale administratorilor.
Pentru persoanele fizice autorizate şi
asociaţiile familiale care desfăşoară activităţi
comerciale:
copia autorizaţiei eliberate de primarul
competent, din care să rezulte activităţile
pe care persoana fizică sau
asociaţia familială le desfăşoară în
domeniu, codificate conform CAEN;
copia certificatului de înregistrare la
Oficiul Registrului Comerţului şi a
certificatelor de înscriere de menţiuni,
dacă este cazul;
cazierul judiciar al persoanei fizice
autorizate sau al membrilor asociaţiei
familiale, în original.
După verificarea existenţei documentelor
de mai sus, ORDA eliberează solicitanţilor,
în termen de 5 zile lucrătoare pentru
cererile transmise online şi în termen de 20
de zile lucrătoare pentru cererile depuse la
sediul ORDA, un certificat de înregistrare
în Registrul naţional al programelor pentru
calculator. Durata de valabilitate a certificatului
este de un an de la data emiterii

acestuia De asemenea, persoanele fizice sau
juridice înregistrate în registrele naţionale
administrate de ORDA sunt obligate să deţină
la fiecare punct de lucru certificatul de
înregistrare, în original sau în copie.
189
PROTEJAREA BAZELOR DE DATE
Prin baza de date se înţelege o culegere
de opere, de date sau de alte elemente independente,
protejate ori nu prin drept de autor
sau conex, dispuse într-o modalitate
sistematica ori metodica şi în mod individual
accesibile prin mijloace electronice
sau printr-o alta modalitate.
Dacă modul de structurare a informaţiilor
conţinute de o bază de date este original
atunci aceasta este protejată prin dreptul de
autor.
Legea 8/96 prevede că bazele de date
sunt protejate ca opere derivate dacă acestea,
prin alegerea sau dispunerea materialului,
constituie creaţii intelectuale sau că
fabricantul unei baze de date are dreptul
patrimonial exclusiv de a autoriza şi de a
interzice extragerea şi/sau reutilizarea totalităţii
sau a unei părţi substanţiale din
aceasta, evaluată calitativ sau cantitativ.
Extragerea reprezintă transferul permanent
sau temporar al totalităţii ori al unei
părţi, evaluată calitativ sau cantitativ, substanţiale
din conţinutul bazei de date pe un
alt suport, prin orice mijloc sau sub orice
forma.
Reutilizare este orice forma de punere la
dispoziţia publicului a totalităţii sau a unei
părţi, evaluată calitativ sau cantitativ, substanţiale
a conţinutului bazei de date prin
distribuirea de copii, prin închiriere sau sub
alte forme, inclusiv prin punerea la dispoziţia
publicului a conţinutului bazei, astfel
încât oricine sa poată avea acces la aceasta
în locul şi la momentul ales în mod individual.
Prima vânzare pe piaţa internă a unei
copii a bazei de date de către titularul
dreptului sui-generis sau cu consimţământul
acestuia epuizează dreptul de a controla revânzarea
acestei copii.
Bazele de date sunt protejate din momentul
în care primesc documente standardizate
fie din momentul în care respectivele
documente sunt stocate în memorie. Originalitatea
trebuie să se găsească atât la nivelul
bazei de date cat şi la nivelul programului
pentru calculator ce o gestionează.
Protecţia bazelor de date este cea prevăzută
de normele dreptului de autor aplicabile
operelor derivate.
DEFINIŢII ALE BAZEI DE DATE:
„structură organizată de informaţii
cu legătură între ele” 202
„o colecţie organizată de informaţii
depozitate într-un calculator … colecţie
organizată de documente electronice
clasate într-un calculator, structurată
astfel încât să uşureze căutarea
şi obţinerea de informaţii” 203 .
„baza de date este o colecţie de
informaţii depozitate într-un computer
în mod sistematic, astfel încât un program
de calculator să o poată accesa
şi consulta pentru a răspunde unor
întrebări. Software-ul folosit pentru a
gestiona şi interoga baza de date este
cunoscut sub numele de sistem de
gestionare a bazei de date (DBMS)”
204 .
„o bază de date este o colecţie
organizată de dosare informaţionale
care poate fi accesată pe cale electronică”
205 .
„o colecţie organizată de informaţii,
prezentată pentru a servii unui scop
precis, un dosar organizat şi modernizat
(actualizat) de informaţii detectabile
de către o aparatură specială
care poate căuta rapid şi poate recupera
datele organizate pe computer”
206 .
Definirea termenului de bază de date
este esenţială în contextul introducerii
dreptului sui-generis pentru protejarea bazelor
de date. Măsurile luate la nivel mon-
202 wordnet.princeton.edu/perl/webwn
203 www.mindwrap.com/infoblurbs/infoblurbs.html
204 en.wikipedia.org/wiki/database
205 www.library.nuigalway.ie/help/jargon
206 www.mediascape.org.uk/code/glossary.asp

dial vizează copierea bazelor de date, sens
în care Directivele UE definesc baza de
date ca: “o colecţie de lucrări independente,
date, sau alte materiale aranjate Intr-o ordine
sistematică sau metodică şi care pot fi
accesate la nivel individual, prin mijloace
electronice sau de alt tip”.
Cele mai profunde schimbări în viaţa
economico-socială şi, pe cale de consecinţă,
în cea juridică, au fost determinate de apariţia
şi dezvoltarea la mijlocul secolului
nostru a echipamentelor informatice.
Calculatoarele îşi fac simţită prezenţa
benefică în cele mai diverse sectoare
plecând de la uzul privat până la activitatea
de cercetare spaţială. însă, pentru ca acestea
să poată funcţiona există programe pentru
calculator. Importanţa acestora din urmă
este majoră, în lipsa lor calculatorul rămânând,
“corpus inert”.
Dacă, prin materialitatea sa, echipamentul,
hardware nu ridică probleme de
proprietate, programul software, prin imaterialitatea
sa, iscă dificultăţi. Observând că
într-un software se regăseşte efortul intelectual
depus de programatori, covârşitoarea
majoritate a legislaţiilor naţionale au
găsit de cuviinţă să protejeze acest gen de
lucrări prin normele dreptului de autor, ca
opere de creaţie intelectuală.
Tendinţele fenomenului infracţionalităţii
în domeniul dreptului de autor al programului
de calculator, nu se opresc, din
păcate, aici. Aproape zilnic, specialiştii în
domeniu atrag atenţia asupra unor noi
forme de atentare asupra drepturilor deţinute
de titulari în materie sau asupra unor
noi metode de fraudare mai ales prin internet.
Pentru a ţine pasul cu acest fenomen,
credem ca şi legislaţia specifică din materia
penală trebuie să devină una dinamică, atât
în ceea ce priveşte dreptul material cât şi
cel procesual, pentru că altfel, stăpânirea
acestui fenomen se va dovedi extrem de
anevoioasă.
BIBLIOGRAFIE
1. Dan Livescu, Mircea Badut „Definiţii expresii programe pentru calculator”-
www.law-counsel.com
2. www.library.nuigalway.ie
3. www.mediascape.org
4. www.mindwrap.com
5. www. wikipedia.org
190

INFRACŢIUNILE INFORMATICE ŞI ATINGERILE
ADUSE PROPRIETĂŢII INTELECTUALE
191
Cms. drd. MIHAI DINCĂ
Definition of computer crime or their clear separation from traditional crime and
those circumscribed to copyright may be an important step in understanding and
controlling this phenomenon. Information technologies have broken barriers and
traditional criminal law and imposed criminal prosecution bodies to adapt to the specific
investigation of new offenses. This process can not be achieved overnight, requires
considerable human and material efforts, and may need to adapt legislation to effectively
combat computer crime.
Definirea infracţiunilor informatice sau
delimitarea clară a acestora faţă de infracţiunile
tradiţionale poate reprezenta un pas
important pentru înţelegerea şi controlarea
acestui fenomen.
Până în prezent, nu există nicio definiţie
unanim acceptată, sau măcar una cu un grad
mare de acceptare. Există diverse definiţii
ale infracţiunilor informatice care se regăsesc
în diverse legislaţii sau în diverse demersuri
ale unor organisme internaţionale.
Sfera infracţiunilor informatice cuprinde
uneori de la infracţiuni îndreptate împotriva
datelor informatice, până la infracţiuni de
conţinut sau prin care se încalcă dreptul de
autor (The Council of Europe’s Cybercrime
Treaty), sau chiar infracţiuni de fals sau
fraudă (The United Nations Manual on the
Prevention and Control of Computer
Related Crime 207 ).
Există definiţii mult prea largi din punct
de vedere conceptual. Că de exemplu 208 cea
a U.S. Department of Justice prin care se
includ în această categorie orice fapte de
natură penală care implică cunoaşterea tehnologiei
computerelor în ceea ce priveşte
săvârşirea, investigarea sau anchetarea
acestora, sau cea a Poliţiei Britanice 209 care
207 www.symantec.com
208 Mohamed Chawki – “A Critical Look at the
Regulation of Cybercrime”, www.crime-research.org
209 Overview by the JISC Legal Information Service –
„Cybercrime – High Tech Crime”,
face referire la orice faptă prin care se foloseşte
un sistem informatic/reţea în vederea
săvârşirii unei infracţiuni.
Există definiţii care oferă atât o delimitare
conceptuală largă cât şi una în sens restrâns.
De exemplu, în cadrul The Tenth
United Nations Congress on the Prevention
of Crime and Treatment of Offenders 210 , infracţiunea
informatică (cyber-crima) a fost
definită în sens restrâns că „orice faptă ilegală
coordonată prin mijloace de operare
electronice care are că ţintă securitatea unui
sistem informatic şi datele procesate de
acesta” şi , în sens larg, că „ orice faptă ilegală
comisă prin mijloacele / implicând
unui/un sistem informatic sau reţea, incluzând
astfel de infracţiuni precum posesia/oferirea/distribuirea
ilegală de informaţii
prin intermediul unui sistem informatic
sau a unei reţele”.
În cadrul unor ample demersuri, diverse
organisme internaţionale au încercat de
asemenea să confere o definiţie infracţiunilor
informatice. De exemplu, Council of
Europe, în cadrul Convenţiei asupra Crimelor
Informatice ( din 8 noiembrie 2001),
le-a definit că „infracţiuni comise împotriva
sau cu ajutorul reţelelor computerizate”.
Chiar şi importante companii specializate
în securitatea informatică au încercat o
www.jisclegal.ac.uk
210 Mohamed Chawki, op.cit.

clarificare conceptuală. De exemplu, pe
site-ul Symantec, infracţiunile informatice
sunt definite că orice infracţiuni comise
prin utilizarea unui computer sau a unei reţele
sau a unui hardware sau a unui device.
Potrivit „Convenţiei Consiliului Europei
privind criminalitatea informatică”
(Titlul 4 - Infracţiuni referitoare la
atingerile aduse proprietăţii intelectuale şi
drepturilor conexe, art. 10 Infracţiuni referitoare
la atingerile aduse proprietăţii
intelectuale şi drepturilor conexe) statele
semnatare se obligă să adopte măsurile legislative
şi alte măsuri care se dovedesc
necesare pentru a incrimina ca infracţiune,
potrivit dreptului lor intern, atingerile
aduse proprietăţii intelectuale, definite
de legislaţia acestora, în conformitate
cu obligaţiile pe care le-a subscris în aplicarea
Actului de la Paris din 24 iulie 1971
care revizuieşte Convenţia de la Berna
pentru protecţia operelor literare şi artistice,
a Acordului privind aspectele comerciale
ale drepturilor de proprietate intelectuală
şi a Tratatului OMPI privind proprietatea
intelectuală, cu excepţia oricărui drept
moral conferit de aceste convenţii, atunci
când astfel de acte sunt comise deliberat,
la scara comercială şi prin Intermediul
unui sistem informatic.
De asemenea, statele semnatare se
obligă să adopte măsurile legislative şi alte
măsuri care se dovedesc necesare pentru a
incrimina ca infracţiune, potrivit dreptului
lor intern, atingerile aduse drepturilor conexe
definite de legislaţia acestora în conformitate
cu obligaţiile pe care le-au subscris
în aplicarea Convenţiei internaţionale
pentru protecţia artiştilor interpreţi sau
executanţi, a producătorilor de fonograme
şi a organismelor de radiodifuziune (Convenţia
de la Roma), a Acordului privind
aspecte comerciale ale drepturilor de proprietate
intelectuală şi a Tratatului OMPI
privind interpretările şi fonogramele, cu
excepţia oricărui drept moral conferit de
aceste convenţii, atunci când astfel de acte
sunt comise deliberat, la scara comercială şi
prin intermediul unui sistem informatic.
192
Prin semnarea şi apoi prin ratificarea
textului Convenţiei sus-menţionate, România
s-a obligat să asigure prin legislaţia internă
măsuri de natură penală împotriva
faptelor de reproducere neautorizată şi
de răspândire a operelor protejate prin
intermediul sistemelor informatice sau al
interetului, fără acordul deţinătorului drepturilor
în cauză.
Deoarece textul art. 10 al Convenţiei se
referă doar la anumite drepturi de proprietate
intelectuală, nu şi la mărci sau la
indicatii-geografice, vom analiza doar
acele măsuri care corespund obligaţiilor
asumate prin ratificarea textului Convenţiei.
Aceste măsuri nu se regăsesc alături de
incriminarea celorlalte infracţiuni informatice,
ci în Legea nr. 8 din 1996 a dreptului
de autor şi a drepturilor conexe, aşa
cum a fost ea modificată.
Problema piratării produselor purtătoare
de drepturi de autor cu ajutorul internetului
este, la ora actuală, una extrem de delicată
atât din punct de vedere economic (prin
prisma pagubelor sale) cât şi juridic
(datorită mărimii fenomenului la nivel
global), deoarece, aşa cum afirma şi Stuart
Spicer 211 - „dacă nimeni nu mai plăteşte
şi industria moare, atunci ce-o să se
aleagă de toate trupele şi artiştii care au
contracte cu diverse case de înregistrări?”
(şi, putem adăuga alături de muzicieni
şi cineaştii şi alţi deţinători de drepturi
de autor).
În prezent, principala modalitate de
încălcare a dreptului de autor (copyright),
la nivel mondial, o reprezintă internetul,
mai exact reţelele de schimb de
fişiere (file-sharing) accesate de mii de utilizatori
dornici să descarce muzică sau
filme gratuit.
Alături de răspândirea neautorizată de
opere protejate, menţionăm şi facilitarea
efectuării de copii neautorizate după opere
protejate prin intermediul tehnologiei digitale.
211 în articolul „Viitorul industriei muzicale distrus de
muzica digitală?” - „După afaceri”, din 26 august 2005,
nr.1703, p.2

Conform MPAA (Motin Picture Association
of America), pierderile provocate
de piraterie studiourilor de film americane
depăşeşte 3,5 miliarde de dolari anual.
Atingerile aduse dreptului de autor sunt
unele dintre cele mai întâlnite infracţiuni
pe internet, aducând mari prejudicii deţinătorilor
respectivelor drepturi de autor
şi nu numai. Reproducerea şi răspândirea
prin reţeaua internet a drepturilor protejate
(privind opere literare, fotografice, muzicale,
audiovizuale etc.) se pot realiza astăzi
de aproape oricine are un calculator şi minime
cunoştiinţe de operare a acestuia.
Protejarea legală a dreptului de autor nu
reprezintă o noutate. Totuşi, în urma unor
acorduri internaţionale, s-a impus necesitatea
incriminării legislative exprese a încălcării
dreptului de autor săvârşită cu ajutorul
computerului.
La nivel mondial situaţia nu este însă
deloc simplă. Există un adevărat război juridic
între proprietarii de drepturi de autor
asupra operelor muzicale şi site-urile internet
de tip file-sharing care sunt specializate
în punerea la dispoziţie în mod
gratuit a fişierelor muzicale pe internet. Şi
nu întotdeauna casele de discuri câştigă
bătălia.
Un exemplu în acest sens îl constituie
procesul dintre RIAA (Recording Industry
Association of America) şi companiile
Grokster şi StreamCast (proprietare a
două reţele de punere în comun a fişierelor
multimedia pe internet).
Nu mai este un secret pentru nimeni
faptul că extrem de mulţi utilizatori de internet
preferă să descarce ilegal un film de
pe o reţea specializată în aşa ceva, decât să
plătească costul unui DVD sau al unui bilet
la cinematograf.
Se estimează că unul din patru utilizatori
de internet a descărcat ilegal un film, fapt
ce 1-a determinat pe vicepreşedintele şi directorul
pentru operaţiuni antipiraterie de
la MPAA - John Malcom - să afirme
că: „Fenomenul de piratare a filmelor
are ... toate caracteristicile unei epidemii
în creştere la nivel mondial”.
193
S-a ajuns până acolo încât industria cinematografică
americană a făcut apel la angajaţii
cinematografelor în lupta contra piratării
filmelor care sunt puse apoi ilegal la
dispoziţie pe internet, oferind premii de
până la 500$ pentru reclamarea la poliţie a
piraţilor care înregistrează pe suport digital
filmul în sala de cinematograf.
Demersul a căpătat şi un nume oficial:
„anti-camcording rewards”.
Nu doar filmele şi muzica sunt piratate
pe internet, ci şi produsele software.
Doar la sfârşitul anului 2003, aceasta a atins
un recod negativ de 29 de miliarde de dolari
212 , adică aproximativ 60% din valoarea
pieţei mondiale de software. Cauza: rapida
dezvoltare a internetului şi a reţelelor de
file-sharing, care au facilitat schimbul de
programe fără respectarea dreptului de autor.
Un studiu întocmit la cererea Business
Software Alliance plasează, din păcate,
România în frunte în ceea ce priveşte infracţionalitatea
din acest domeniu. La
sfârşitul anului 2003 cifrele indicau 73%
programe utilizate ilegal, faţă de 2001 când
procentul era de 75%.
Pe plan intern, principala modalitate de
săvârşire a celor mai • multe infracţiuni
prevăzute de Legea nr. 8 din 1996 o reprezintă
internetul. De exemplu: realizarea,
în scopul distribuirii, chiar fără a se
urmări direct sau indirect un avantaj material,
de copii piratate de filme sau piese
muzicale (în speţă copii pe suport CD/CD-
R/CD-RW/DVD/DVD-RW..., realizate
fără consimţământul titularului de drepturi
sau al persoanei legal autorizate de acesta şi
care sunt executate, direct ori indirect,
total sau parţial, de pe un produs purtător
de drepturi de autor sau de drepturi conexe)
se face prin descărcarea acestora din
reţele de tip internet file-sharing cu ajutorul
computerului.
De asemenea, oferirea, distribuirea, închirierea,
promovarea sau punerea la dispoziţia
publicului de copii piratate după
212 Conform Business Software Alliance

194
produse video sau audio se face prin intermediul
internetului, fie că este vorba
despre un simplu schimb de fişiere între
două persoane, fie că este vorba despre reţele
organizate de schimb de fişiere audiovideo,
fie că este vorba despre cataloage
prezentate pe internet însoţite de oferte
de vânzare sau alte modalităţi care implică
tehnologia informatică.
Atragem atenţia că nu doar muzica
şi filmele suferă de pe urma fenomenului
pirateriei prin internet, ci şi cărţile,
mai exact cărţile în format electronic.
Peste jumătate din comerţul cu cărţi electronice
e la limita legii sau chiar ilegal, astfel
că devine uşor de înţeles de ce editurile
fac eforturi serioase pentru depistarea reţelelor-pirat
de distribuţie a acestora. Astăzi,
cărţile în format electronic au ajuns să înjumătăţească
vânzările de carte în format
clasic.
Modalitatea de piratare a unei cărţi nu
este deloc complicată pentru un student de
exemplu, care ştie să folosească un calculator
şi nu-şi permite să plătească preţul
uneori piperat al unei cărţi care îi este necesară:
se înscrie într-un forum special de
pe internet (şi sunt sute astfel de forumuri)
şi, în calitate de membru, având o anumită
parolă, poate citi şi/sau descărca şi/sau
printa cărţi cumpărate (sau împrumutate) şi
scanate de alţi membri. În acest fel are loc
punerea la dispoziţia publicului, inclusiv
prin internet sau prin alte reţele de calculatoare,
fără consimţământul titularilor de
drepturi, a operelor sau a produselor purtătoare
de drepturi conexe ori de drepturi
sui-generis ale fabricanţilor de baze de
date ori a copiilor acestora, indiferent de
suport, astfel încât publicul să le poată accesa
în orice loc sau în orice moment ales
în mod individual. Uneori însă, cărţile sunt
mutate de pe acel server, chiar la câteva
luni, pentru că ORDA află de acest lucru.
În prezent nivelul pirateriei este atât de
avansat, încât pot fi descărcate de pe internet
filme, cu încălcarea dreptului de autor,
chiar înainte de data lansării oficiale a
acestora, acestea fiind apoi puse la dispoziţia
publicului. După cum afirma şi Camille
Tramer (director al filialei franceze a
casei de distribuţie americane UPI) :
„Majoritatea filmelor care ajung la festivaluri
au fost deja piratate şi de află pe internet.”.
Acelaşi oficial adăuga: „Cu cât un
film este mai renumit pe plan internaţional,
cu atât este mai piratat”.
Chan Nai-Ming, internaut din Hong
Kong, este, se pare, primul om din lume
condamnat (la trei luni de închisoare) pentru
„transferul ilegal de conţinut multimedia pe
internet” 213 în speţă, internautul a pus la dispoziţia
publicului în mod gratuit (fără drept)
trei filme hollywoodiene, pe site-ul internet
BitTorrent. BitTorrent nu este altceva decât
o reţea de descărcare de conţinut multimedia
online, celebră printre cunoscători
pentru faptul că poate pune la dispoziţia
doritorilor un film, de exemplu, prin mai
multe surse în acelaşi timp, permiţând deci
un transfer mai rapid dar şi îngreunând posibilitatea
descoperirii persoanei care oferă
filmul spre descărcare, pentru că acesta
este preluat pe fragmente de la mai mulţi
utilizatori.
În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută
de art. 139 (reproducerea neautorizată
pe sisteme de calcul a programelor
pentru calculator în oricare dintre următoarele
modalităţi: instalare, stocare, rulare
sau executare, afişare ori transmitere în reţeaua
internă), statisticile sunt extrem de
îngrijorătoare la nivel naţional. Conform
IDC 214 , din totalul valoric al softwarelului de
67.5 mii. $ din România (din care aplicaţii
software de 42 mii. $ şi 28.09 mii. $ aplicaţii
pentru afaceri), soft-ul piratat însumează
49.3 mii. $, în condiţiile în care,
doar la nivelul anului 2003 rata pirateriei
software era de 73% (media pirateriei
software pentru Europa Centrală şi de
Est fiind de 71%, în comparaţie cu cea din
213 Conform BBC News Online
214 International Data Corporation - studiu făcut public
de BSA şi citat de Dan Dragomir în articolul”
Diferenţa dintre piraţii marilor şi piraţii software:
ultimii nu iti baga mana direct în buzunar”, publicat
în”Business Hi Tech” nr.1430, p.1

estul Europei, Orientul Mijlociu şi Africa
care este de „doar” 41%), conform aceleiaşi
surse.
Aceste date se înscriu în cadrul fenomenului
global de piraterie software. Potrivit
Business Software Alliance 215 , dacă întrun
an s-au vândut aplicaţii software de 50
de miliarde de dolari, pe calculatoarele din
lumea întreagă s-au regăsit programe de
peste 80 de miliarde de dolari. De
exemplu, potrivit studiului IDC susmenţionat,
rata pirateriei software se
prezentă în felul următor (20% din ţările
examinate aveau o rată a pirateriei de peste
75% şi alte 30% aveau o rată a pirateriei de
peste 70%): Europa Centrală şi de Est:
71%; Europa, Orientul Mijlociu şi Africa:
41%; Europa Occidentală: 36%; Ucraina:
91%; România: 216 73%; Bulgaria: 71%; Ungaria:
42%; Republica Cehă: 40%; Danemarca:
26%; Statele Unite ale Americii:
22%; Africa de Sud: 36%; Emiratele
Arabe Unite: 33%; Indonezia: 88%; India:
73%; Nouă Zeelandă: 23%; China,
Vietnam: 92%.
Consecinţele negative se măsoară la
nivelul industriilor locale de software,
de la micii la marii producătorii, de la vânzători
la companiile de distribuţii. Potrivit
unui analist IDC 217 : „Scăzând rata pirateriei
cu 10 procente la nivel mondial, am putea
creşte economia cu 400 de miliarde de dolari
şi am crea un milion de locuri de muncă
noi”.
Conţinutul legal
Conform art. 139 6 din Legea nr. 8 din
1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe 218 din 14/03/1996 (aşa cum a fost
215
Date preluate de Dan Dragomir în articolul
„Diferenţa dintre piraţii marilor şi piraţii software:
ultimii nu iti baga mana direct în buzunar”, publicat în
“ Business Hi-Tech” nr.1430, p.1
216 La nivelul anului 2003
217 International Data Corporation - studiu făcut public
de BSA şi citat de Dan Dragomir în articolul
„Diferenţa dintre piraţii marilor şi piraţii software:
ultimii nu iti baga mana direct în buzunar”, publicat în
„Business HiTech” nr.1430, p.I
218 Publicata în Monitorul Oficial al României, Partea
I nr.60 din 26.03.1996
195
modificată prin: Legea nr. 146 din 1997;
Legea nr. 285 din 2004; Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 123 din 2005; Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 190 din
2005 şi Legea nr. 329 din 2006), constituie
infracţiuni următoarele fapte:
Reproducerea neautorizată a programelor
informatice protejate
Constituie infracţiune: reproducerea
neautorizată pe sisteme de calcul a programelor
pentru calculator în oricare
dintre următoarele modalităţi: instalare,
stocare, rulare sau executare, afişare ori
transmitere în reţeaua internă - art. 139 9 (se
pedepseşte cu închisoare de la 1 Ia 4 ani sau
cu amendă).
Constituie infracţiune: punerea la
dispoziţia publicului, inclusiv prin internet
sau prin alte reţele de calculatoare, fără
consimţământul titularilor de drepturi, a
operelor sau a produselor purtătoare de
drepturi conexe ori de drepturi sui-generis
ale fabricanţilor de baze de date ori a copiilor
acestora, indiferent de suport, astfel
încât publicul să le poată accesa în orice
loc sau în orice moment ales în mod individual
- art. 139 (se pedepseşte cu închisoare
de la 1 la 4 ani sau cu amendă).
Promovarea de mărfuri-pirat prin
utilizarea mijloacelor electronice de
comunicare.
Constituie infracţiune: promovarea de
mărfuri-pirat prin orice mijloc şi în orice
mod, inclusiv prin utilizarea anunţurilor
publice ori a mijloacelor electronice de
comunicare sau prin expunerea ori prezentarea
către public a listelor sau a cataloagelor
de produse (pedeapsa fiind închisoarea
de la 6 luni la 3 ani sau amenda / de
la 5 la 15 ani dacă faptele au produs consecinţe
deosebit de grave sau dacă au fost
săvârşite de un grup organizat) - art. 139 6
alin. 5.
Infracţiuni privind măsurile tehnice
de protecţie a drepturilor legale.
Constituie infracţiune şi se pedepseşte
cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă fapta persoanei care, fără drept,
produce, importă, distribuie sau închiriază,

oferă, prin orice mod, spre vânzare sau
închiriere, ori deţine, în vederea comercializării,
dispozitive ori componente care
permit neutralizarea măsurilor tehnice de
protecţie sau care prestează servicii care
conduc la neutralizarea măsurilor tehnice
de protecţie sau care neutralizează
aceste măsuri tehnice de protecţie, inclusiv
în mediul digital.
Constituie infracţiune: fapta persoanei
care, fără a avea consimţământul titularilor
de drepturi şi ştiind sau trebuind să ştie că
astfel permite, facilitează, provoacă sau ascunde
o încălcare a unui drept prevăzut în
prezenta lege:
a) înlătură în scop comercial, de pe
opere sau de pe alte produse protejate, ori
modifică pe acestea orice informaţie
sub formă electronică privind regimul
drepturilor de autor sau al drepturilor conexe
aplicabil;
b) distribuie, importă în scopul distribuirii,
radiodifuzează ori comunică public
sau pune la dispoziţie publicului, astfel încât
să poată fi accesate, în orice loc şi în
orice moment, alese în mod individual,
fără drept, prin intermediul tehnicii digitale,
opere sau alte produse protejate, pentru
care informaţiile existente sub formă
electronică, privind regimul drepturilor
de autor sau al drepturilor conexe,
au fost înlăturate ori modificate fără
autorizaţie - art. 143 (se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă).
Condiţii preexistente
Obiectul juridic
Obiectul juridic generic este format din
relaţiile sociale menite să ocrotească
dreptul de autor şi drepturile conexe împotriva
unor atingeri de natură penală.
Obiectul juridic special este format din
relaţiile sociale menite să ocrotească operele
protejate împotriva unor reproduceri
neautorizate sau împotriva punerii
acestora la dispoziţia publicului fără acordul
titularilor acestui drept.
Obiectul material constă în:
- entitatea materială (disc compact
196
sau dur etc.) pe care sunt stocate programele
informatice folosite în mod ilegal
219 ( în cazul infracţiunii prevăzute de art.
139 9 );
- operele sau a produsele purtătoare
de drepturi conexe ori de drepturi suigeneris
ale fabricanţilor de baze de date
ori a copiilor acestora, puse la dispoziţia
publicului în mod ilegal (în cazul infracţiunii
prevăzute de art. 139 8 );
- mărfuri-pirat (în cazul infracţiunii
prevăzute de art. 139 6 alin. 5); prin „mărfuri
pirat” se înţelege: toate copiile, indiferent
de suport, inclusiv copertele, realizate
fără consimţământul titularului de
drepturi sau al persoanei legal autorizate
de acesta şi care sunt executate, direct
ori indirect, total sau parţial, de pe un produs
purtător de drepturi de autor sau de
drepturi conexe ori de pe ambalajele sau
copertele acestora. Potrivit Convenţiei Consiliul
Europei privind criminalitatea informatică,
se lasă la alegerea statelor semnatare
incriminarea faptelor care aduc atingere
unor drepturi de proprietate intelectuală
săvârşite prin sisteme informatice, chiar
dacă nu au un scop comercial. „Scopul
comercial” (urmărirea obţinerii, direct sau
indirect, a unui avantaj economic ori material)
se prezumă dacă marfa pirat este
identificată la sediul, la punctele de lucru
,în anexele acestora sau în mijloacele
de transport utilizate de operatorii economici
care au în obiectul de activitate reproducerea,
distribuirea, închirierea,
depozitarea sau transportul de produse
purtătoare de drepturi de autor ori de
drepturi conexe;
- operele protejate prin măsuri tehnice
(prin măsuri tehnice, se înţelege utilizarea
oricărei tehnologii, a unui dispozitiv sau a
unei componente care, în cadrul funcţionării
sale normale, este destinată să împiedice
sau să limiteze actele care nu sunt
autorizate de titularii drepturilor recunos-
219
Ioana Vasiu, Lucian Vasiu - “Prevenirea
criminalităţii informatice', Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2006, p.117

cute prin prezenta lege; măsurile tehnice
sunt considerate eficiente atunci când
utilizarea unei opere sau a oricărui alt obiect
al protecţiei este controlată de către titularul
de drepturi prin aplicarea unui cod
de acces sau a unui procedeu de protecţie,
precum criptarea, codarea, bruierea sau
orice transformare a operei ori a altui obiect
al protecţiei sau printr-un mecanism de
control al copierii, dacă măsurile îndeplinesc
obiectivul de asigurare a protecţiei) -
în cazul infracţiunii prevăzute deart. 143.
Prin dispoziţiile cu caracter penal sunt
protejate atât drepturi patrimoniale de autor
cât şi drepturi morale recunoscute autorilor
de opere, cum este dreptul la divulgare. 220
Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ al infracţiunii poate fi
orice persoană fizică ce întruneşte condiţiile
de vârstă şi responsabilitate prevăzute
de legea penală (de regulă însă, este
vorba despre o persoană cu bune cunoştinţe
în domeniul informatic).
Infracţiunea este susceptibilă de participaţie
penală în toate formele sale -coautorat,
instigare şi complicitate.
Subiecţi activi ai infracţiunii care constă
în realizarea în scopul distribuirii de copii
piratate după filme pot fi atât tineri teribilişti
care ajung să le filmeze direct în săli
de cinematograf cu aparate digitale de
ultimă generaţie, cât şi „piraţi profesionişti”
care realizează mii de copii sau care
pun ilegal filmele la dispoziţia publicului
cu scop comercial evident (gradul de periculozitate
al infracţiunii fiind mult mai
mare), sau chiar oameni care lucrează în
industria filmului de la Hollywood sau în
studiouri specializate în traduceri şi/sau dublaje.
Subiectul pasiv este persoana fizică
sau juridică titulară a drepturilor încălcate
prin săvârşirea faptelor sus-menţionate.
Conţinut constitutiv
Latura Obiectivă
Elementul material constă în acţiunea
de:
- reproducere neautorizată de programe
protejate pe sisteme informatice
(art. 139 9 ); reproducerea neautorizată
poate fi definită ca fiind duplicarea, folosirea
neautorizată, difuzarea sau comunicarea
ilegală a programelor informatice
protejate prin drept de autor 221 .
- punere la dispoziţia publicului, inclusiv
prin internet sau prin alte reţele de calculatoare,
fără consimţământul titularilor
de drepturi, a operelor sau a produselor
purtătoare de drepturi conexe ori
de drepturi sui-generis ale fabricanţilor
de baze de date ori a copiilor acestora, indiferent
de suport, astfel încât publicul să
le poată accesa în orice loc sau în orice
moment ales în mod individual (art. 139 8 );
- promovare de mărfuri-pirat prin
orice mijloc si în orice mod, inclusiv prin
utilizarea anunţurilor publice ori a mijloacelor
electronice de comunicare sau
prin expunerea ori prezentarea către public
a listelor sau a cataloagelor de produse
(art. 139 6 alin. 5);
- înlăturare în scop comercial, de
pe opere sau de pe alte produse protejate,
ori de a modifica pe acestea orice
informaţie sub formă electronică privind
regimul drepturilor de autor sau al drepturilor
conexe aplicabil (fără a avea consimţământul
titularilor de drepturi şi ştiind
sau trebuind să ştie că astfel permite, facilitează,
provoacă sau ascunde o încălcare
a unui drept prevăzut în prezenta lege) art.
143 alin. 2 lit. a;
- distribui, importa în scopul distribuirii,
radiodifuzării ori comunicării publice
sau de a pune la dispoziţia publicului, astfel
încât să poată fi accesate, în orice loc
şi în orice moment, alese în mod individual,
fără drept, prin intermediul tehnicii
digitale, de opere sau alte produse protejate,
pentru care informaţiile existente
220 Pentru mai multe detalii a se vedea Viorel Roş -
“Dreptul proprietăţii intelectuale”, Editura Global
Lex, Bucureşti, 2001, p.264 şi urm.
197
221 A se vedea H.J. Hammond şi L.H. Meyerhoff-
“Cutting edge issues în intellectual property law”,
1997

sub formă electronică, privind regimul
drepturilor de autor sau al drepturilor
conexe, au fost înlăturate ori modificate
fără autorizaţie - art. 143 alin. 2 lit. b.
Urmarea imediată constă în producerea
unui rezultat (încălcarea unui drept de autor).
Raportul de cauzalitate rezultă din
materialiatea faptei.
Latura Subiectivă - faptele sus-menţionate
pot fi săvârşite doar cu intenţie.
Forme. Modalităţi. Sancţiuni
Forme
Actele pregătitoare, deşi posibile,
nu sunt pedepsite în cazul acestor infracţiuni.
Tentativa nu este pedepsită.
Modalităţi
Modalităţi normative
- fapta prevăzută de art. 139 9 poate fi
săvârşită prin următoarele modalităţi: instalare,
stocare, rulare, executare, afişare
sau transmitere în reţeaua internă;
- fapta prevăzută de art. 13 9 8 poate fi
săvârşită prin punerea la dispoziţia publicului
(inclusiv prin internet sau prin alte
reţele de calculatoare) a operelor sau a
produselor purtătoare de drepturi conexe
ori de drepturi sui-generis ale fabricanţilor
de baze de date ori a copiilor acestora,
indiferent de suport, astfel încât publicul
să le poată accesa în orice loc sau în
orice moment ales în mod individual;
- fapta prevăzută de art. 139 6 alin. 5
poate fi săvârşită prin promovarea de mărfuri-pirat
prin orice mijloc şi în orice
mod; legiuitorul a prevăzut în cazul
acestei infracţiuni şi o variantă agravantă,
în care modalitatea de săvârşire
implică un grup organizat sau dacă faptele
au produs consecinţe deosebit de
grave;
- fapta prevăzută de art. 143 alin. 1
poate fi săvârşită prin producerea, importul,
distribuirea sau închirierea, oferirea,
prin orice mod, spre vânzare sau
închiriere, ori deţinerea, în vederea comercializării,
de dispozitive ori componente
care permit neutralizarea măsurilor
tehnice de protecţie sau prin prestarea de
198
servicii care conduc la neutralizarea măsurilor
tehnice de protecţiesau care neutralizează
aceste măsuri tehnice de protecţie,
inclusiv în mediul digital;
- fapta prevăzută de art. 143 alin. 2
poate fi săvârşită prin înlăturarea în scop
comercial, de pe opere sau de pe alte produse
protejate, ori modificarea pe acestea
de orice informaţie sub formă electronică
privind regimul drepturilor de autor sau al
drepturilor conexe aplicabil; distribuirea,
importul în scopul distribuirii, radiodifuzarea
ori comunicarea publică sau
punerea la dispoziţia publicului, astfel încât
să poată fi accesate, în orice loc şi în
orice moment, alese în mod individual, fără
drept, prin intermediul tehnicii digitale, de
opere sau alte produse protejate, pentru
care informaţiile existente sub formă
electronică, privind regimul drepturilor de
autor sau al drepturilor conexe, au fost înlăturate
ori modificate fără autorizaţie - art.
143.
Modalităţi faptice
Infracţiunile analizate pot fi săvârşite
printr-o multitudine de modalităţi faptice.
Alături de reţele de file-sharing specifice
„distribuţiei neautorizate”, menţionăm următoarele
modalităţi 222 de „piratare”:
- pirateria utilizatorului final (o persoană
reproduce un program pentru calculator
fără autorizaţie)
- pirateria on-line (prin anumite siteuri
web)
- încărcarea pe discul dur (HD
Loading - prin vinderea unor calculatoare
pe care s-au instalat programe fără
licenţă de către un comerciant)
- contrafacerea (copierea ilegală de
produse purtătoare de drepturi de autor cu
intenţia de a fi vândute ca produse originale)
222 A se vedea Ioana Vasiu, Lucian Vasiu - “Prevenirea
criminalităţii informatice', Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2006, p.120-121 şi Gheorghe Alecu, Alexei
Barbaneagra- „Reglementarea penală şi investigarea
criminalistica a infracţiunilor din domeniul
informatic”, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2006,
p.161-162

- Bulletin Board Piracz (BBP - când
produsele protejate prin dreptul de autor
sunt distribuite utilizatorilor conectaţi
printr-un modem) etc.
Sancţiuni - pentru săvâşirea faptelor
analizate mai sus, legiuitorul a prevăzut
următoarele pedepse: ,
- închisoare între 1 şi 4 ani sau amendă
(pentru infracţiunile prevăzute de art. 139 9
şi de art. 139 8 );
- închisoare între 6 luni şi 3 ani sau
amendă (pentru infracţiunea prevăzută de
art. 139 6 alin. 5 şi art. 143)
- închisoare între 5 şi 15 ani dacă fapta
prevăzută de art. 139 6 alin. 5 a fost săvârşită
de un grup organizat sau dacă faptele au
produs consecinţe deosebit de grave).
Aspecte procedurale specifice. Constatarea
infracţiunilor prevăzute de Legea nr.
8 din 1996 se face de către structurile specializate
ale Inspectoratului General al Poliţiei
Române şi Inspectoratului General al
Poliţiei de Frontieră. Constatarea infracţiunilor
prevăzute la art. 139 8 , 139 9 şi 143
se face şi de către Inspectoratul General
pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiilor,
iar a celor prevăzute la art. 139 6 şi
139 8 se poate face şi de către Jandarmeria
Română, în condiţiile prevăzute de art. 214
din Codul de procedura penală.
Competenţa de judecată pentru infracţiunile
prevăzute la art. 139 6 -143 revine tribunalului.
Conform prevederilor art. 143 1 nu se
pedepseşte persoana care, mai înainte de
a fi începută urmărirea penală, denunţă
autorităţilor competente participarea sa la o
asociaţie sau înţelegere în vederea comiterii
uneia dintre infracţiunile prevăzute la art.
139 6 , permiţând astfel identificarea şi tragerea
la răspundere penală a celorlalţi participanţi.
Persoana care a comis una dintre infracţiunile
prevăzute la art. 139 6 şi care, în
timpul urmăririi penale, denunţă şi facilitează
identificarea şi tragerea la răspundere
penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni
legate de mărfuri pirat sau de dispozitive
pirat de control al accesului, beneficiază
de reducerea la jumătate a limitelor
pedepsei prevăzute de lege.
Tehnologiile informaţiei au spart barierele
dreptului penal tradiţional şi au impus
adaptarea organelor de urmărire penală la
specificul investigării noilor infracţiuni.
Acest proces nu se poate realiza peste
noapte, necesită eforturi umane şi materiale
considerabile, necesită adaptarea legislaţiei
pentru a putea lupta eficace împotriva fenomenului
infracţional informatic. România
a adoptat o serie de texte care conţin incriminări
ale unor infracţiuni informatice, precum
şi dispoziţii de ordin procesual care să
faciliteze instrumentarea noilor categorii de
infracţiuni.
199

FIABILITATEA REŢELELOR DE CALCULATOARE
IOAN-COSMIN MIHAI
Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”
Society is increasingly dependent on large-scale, networked information systems of
remarkable complexity. The reliability and highly availability assurance is one of the
principal objective that must be considered in the networks architecture. In this paper
I’ll analyze the network topology influence over its reliability and I’ll present some
indicators in the network reliability analysis.
Influenta configuraţiei reţelei de calculatoare
asupra fiabilităţii acesteia
Din punctul de vedere al tehnicilor de
comutare utilizate — în principal se pot
distinge reţelele de calculatoare cu comutare
de circuite, folosite în aplicaţii ce implică
conversaţii lungi, fără intervale inactive
şi, în general, transmisia unui volum
mare de date (transferul de fişiere, prelucrarea
pe loturi la distanţă ş.a.) şi respectiv
comutare de pachete, indicată în cazul în.
care mesajele sînt scurte şi relativ
infrecvente (aplicaţii interactive, acces la.
baze de date sau la sisteme time-sharing
etc).
Se poate afirma ca dezvoltarea spectaculoasă
— în special în ultimul deceniu —
a reţelelor de transmitere a datelor este
strâns legată şi de progresele realizate în
domeniul tehnicilor de comutare a pachetelor.
În general, tehnica comutării de pachete
este mai avantajoasă din punct de vedere
economic, deoarece asigură o utilizare mai
eficientă a liniilor de telecomunicaţii, prin
realizarea unei multiplexări în timp a mai
multor utilizatori.
Reţelele cu comutare de pachete au de
obicei o disponibilitate mai ridicată decât
cele cu comutare de circuite.
Disponibilitatea ridicată a reţelelor cu
comutare de pachete este datorată, în special,
configuraţiei lor topologice, aceste reţele
fiind astfel proiectate încât între oricare
pereche de noduri să existe cel puţin două
căi de comunicaţii disjuncte, iar defectarea
unei linii sau a unui nod să nu conducă la
întreruperea tuturor căilor de comunicaţie
între utilizatorii reţelei.
În plus, chiar pentru reţelele de comutare
de circuite cu structură redundantă,
timpul de restabilire a comunicaţiei după
defectarea unei linii este relativ ridicat, cu
toate că progresele realizate prin utilizarea
tehnicilor digitale de transmisie au condus
la realizarea de reţele de comunicaţii de
date cu timpi de stabilire a legăturilor de
ordinul a 0,1 secunde, faţă de câteva. secunde
în cazul reţelelor telefonice analogice
tradiţionale.
Topologia reţelei de calculatoare are o
influenţă considerabilă asupra fiabilităţii
acesteia. Principalele configuraţii topologice
întâlnite în cazul reţelelor de calculatoare
sunt de tip stea, inel (buclă) şi plasă
(„întreţesută" —cazul reţelelor distribuite).
În cazul unei configuraţii de tip stea (radiată)
toate resursele de calcul sunt conectate
la un nod central, neexistând legături
directe între diferitele resurse de calcul; în
acest caz, sistemul de comunicaţie se reduce
la un singur nod de comutaţie.
Această topologie de reţea prezintă
avantajul centralizării comenzilor de comutaţie
şi distribuţie a resurselor, ceea ce
conduce la simplificarea algoritmilor de
comandă şi utilizarea intensivă a programelor
centrale. Aceasta -are însă dezavan-
200

tajul unei fiabilităţi reduse, datorită faptului
că între oricare din resursele de calcul
există o singură cale de comunicaţie; întreruperea
căii de comunicaţie spre o resursă
data conduce la izolarea acesteia.
Se remarcă influenţa majoră a fiabilităţii
nodului de comutaţie asupra "fiabilităţii reţelei,
defectarea nodului respectiv conducând
la întreruperea tuturor comunicaţiilor.
De aceea, este necesar sa se asigure subsistemelor
componente — şi în primul rând
calculatorului din nodul de comutaţie — o
structură tolerantă la defectări.
În cazul reţelelor de calculatoare cu topologie
inelară, resursele de calcul sînt conectate
— prin intermediul interfeţelor corespunzătoare
— la o linie de comunicaţie
în inel.
Acest tip de configuraţie este indicată în
special în cazul reţelelor locale, deci când
distanţa între calculatoare este redusă,
caracterizându-se printr-un cost redus şi o
serie de facilităţi (permite conectarea simplă
la reţea a noilor ^utilizatori, specializarea
centrelor de calcul etc).
Principalul dezavantaj al acestui tip de
reţele îl constituie fiabilitatea relativ redusă
deoarece orice întrerupere a unei interfeţe
201

sau a liniei de comunicaţie conduce la întreruperea
comunicaţiei între toate resursele
de calcul.
De aceea, pentru a asigura un nivel de
fiabilitate corespunzător în cazul reţelelor
de calculatoare în inel, au fost propuse o serie
de soluţii practice.
Între acestea, se menţionează utilizarea
unui comutator (manual sau automat) în paralel
cu o interfaţă la linie; prin comutarea
acestuia este posibil să se asigure continuitatea
transmiterii mesajelor pe linia de comunicaţie,
chiar şi în cazul defectării interfeţei.
Tot în scopul creşterii fiabilităţii acestui
tip de reţea poate fi prevăzută o linie de
comunicaţii
suplimentară,
preîntâmpinându-se astfel întreruperea comunicaţiei
în reţea în cazul întreruperii liniei
principale.
În cazul în care distanţa între calculatoare
este mai mare (acestea sînt distribuite
geografic, de exemplu la nivel naţional)
este posibilă organizarea ierarhică a liniilor
de comunicaţie în inel pe mai multe niveluri,
şi anume o linie de comunicaţie în inel
la nivel naţional (JV), o serie de linii de
comunicaţie în inel la nivel regional (R)
interconectate la linia naţională N şi — în
sfârşit — mai multe linii de comunicaţie la
nivel kcal (L) interconectate la fiecare linie
regională R.
Pentru a se asigura nivelul de fiabilitate
dorit în cazul reţelei cu structură ierarhică,
este necesar — în primul rând — să se ia
măsuri pentru tolerarea defectărilor liniilor
de comunicaţie de nivel ierarhic superior —
şi anume cel naţional; o soluţie posibilă în
caz de întrerupere a liniei naţionale N constă
în a prevedea linii de rezervă pentru interconectarea
liniilor regionale R direct între
ele — şi nu prin intermediul liniei N. În
mod normal, un mesaj care circulă pe o linie
regională R şi este adresat unui calculator
situat în altă regiune va fi transferat pe
linia naţională N. Dacă aceasta este întreruptă,
el poate fi transferat prin intermediul
liniei (liniilor) de rezervă direct liniei regionale
dorite.
În cazul reţelelor distribuite, sistemul de
comunicaţie presupune mai multe noduri de
comutaţie, fiecare nod fiind conectat direct
cu alte noduri ale reţelei.
Se deosebesc reţele total conectate în
care caz fiecare nod este direct conectat cu
toate celelalte şi reţele parţial conectate, în
care nu se asigură conectarea directă a tuturor
nodurilor reţelei.
Reţelele total conectate prezintă avantajul
unei fiabilităţi ridicate (în cazul unei
reţele cu n noduri este necesară întreruperea
cel puţin a n-1 linii pentru a se întrerupe
comunicaţia între două noduri oarecare ale
reţelei), precum şi al unui timp de întârziere
minim în transmiterea mesajelor, datorită
existenţei legăturilor directe între oricare
pereche de noduri din reţea.
202

Dezavantajul principal al acestei configuraţii
topologice de reţea de calculatoare
constă in costul ridicat al comunicaţiilor,
datorat numărului foarte mare de linii de
comunicaţie; astfel, vor fi necesare n(n-1)/2
linii de comunicaţie necesare interconectării
directe a celor n noduri ale reţelei. De
aceea, o astfel de configuraţie este avantajoasă
în special in cazul anumitor reţele
strategice, ca şi în cazul comunicaţiilor de
date prin microunde.
Reţelele parţial conectate sunt indicate
în cazul utilizării liniilor telefonice pentru
comunicaţii de date şi conduc la reducerea
costului comunicaţiei.
Pentru a se asigura un nivel de fiabilitate
corespunzător, o astfel de reţea trebuie astfel
proiectată încât — în condiţiile satisfacerii
restricţiilor economice legate de un
anumit cost maxim al comunicaţiei — să
fie asigurat un număr suficient de linii de
comunicaţie, astfel încât între oricare pereche
de noduri ale reţelei să existe cel puţin
două căi de comunicaţie disjuncte. în plus,
pentru asigurarea unor timpi reduşi de întârziere
în transmiterea mesajelor, acestea
sunt dirijate pe calea cea mai scurtă între
nodul sursă şi nodul de destinaţie.
203
Indicatori de fiabilitate specifici reţelelor
de calculatoare
Pentru studiul fiabilităţii reţelelor de
calculatoare pot fi utilizaţi indicatorii generali
de fiabilitate ca şi metodele de analiză
şi optimizare a fiabilităţii sistemelor complexe
(cu precădere — dată fiind configuraţia
reţelelor de calculatoare — cele specifice
sistemelor cu structură nedecompozabilă)
prezentate în capitolele anterioare.
Dintre metodele adecvate într-o măsură
mai mare sau mai mică — analizei fiabilităţii
reţelelor de calculatoare se menţionează
cele bazate pe conceptele legăturilor/tăieturilor
minimale, pe utilizarea teoremelor
de transfigurare triunghi – stea şi
poligon – stea, pe descompunerea în subretele,
ca şi metodologia de analiză a fiabilităţii
bazată pe teoria recunoaşterii formelor.
Dată fiind structura şi particularităţile
funcţionale ale reţelelor de calculatoare în
unele situaţii se impune — pe lângă utilizarea
indicatorilor generali de fiabilitate — şi
folosirea unor indicatori de fiabilitate specifici,
mai adecvaţi, de exemplu, reliefarea
influenţei topologiei reţelei sau a influenţei
fenomenului de congestie a traficului asupra
fiabilităţii acesteia.
Configuraţia reţelelor de calculatoare
sugerează, ca fiind adecvată studiului fiabilităţii,
modelarea acestora prin intermediul
grafurilor liniare (grafuri de fiabilitate), în
care nodurile corespund resurselor de calcul,
iar arcele — liniilor de comunicaţie.
Pornind de la graful fiabilistic aferent
reţelei de calculatoare, pot fi definiţi ca indicatori
ai fiabilităţii reţelei:
• fiabilitatea terminală —
probabilitatea existenţei a cel puţin
unui arc (căi de comunicaţie) între
două noduri date ale grafului reţelei;
• fiabilitatea globală — probabilitatea
că reţeaua este cel puţin simplu
conectată (fiecare nod al reţelei este
capabil să comunice cu toate celelalte).
Au fost dezvoltate mai multe metode de
analiză a fiabilităţii reţelelor de calculatoare
bazate pe utilizarea indicatorilor de fiabilitate
mai sus menţionaţi.
Teoria grafurilor sugerează că o reţea de
calculatoare, modelată prin intermediul
unui graf liniar, poate fi descrisă din punct
de vedere topologic prin intermediul mai
multor indicatori care pot fi utilizaţi şi în
studiile privind fiabilitatea reţelei; în cele ce
urmează, după ce sunt prezentate o serie de
concepte fundamentale din teoria grafurilor
necesare pentru dezvoltările ulterioare, se
definesc aceşti indicatori topologici.
Se consideră un graf liniar G ({n}, {a}),
cu n noduri şi a arce, ce corespunde unei
reţele de calculatoare.
Gradul G {n j ) al unui nod n j este egal cu
numărul laturilor incidente la nodul n j . Un

graf se numeşte omogen dacă toate nodurile
sale au acelaşi grad.
Două arce, respectiv noduri ale unui
graf sînt considerate adiacente dacă au un
nod, respectiv latură în comun.
O succesiune de noduri şi arce adiacente
formează o cale; lungimea d(j, k) a unei căi
este egală cu numărul arcelor parcurse între
nodurile n j , şi n k .
Un circuit al unui graf este o cale in care
nodurile de intrare şi cel terminal coincid.
Lungimea circuitului este dată de numărul
arcelor incluse în respectivul circuit.
Un graf G({n},{a}) este numit conex
dacă există cel puţin o cale între oricare pereche
de noduri nu n j , n k € {n}.
Cel mai simplu indicator topologic îl
constituie conectivitatea grafului C{G} care
reprezintă numărul minim de arce sau noduri
a căror îndepărtare conduce la deconectarea
grafului. Se pot defini conectivitatea
corespunzătoare arcelor grafului,
C a (G), respectiv conectivitatea corespunzătoare
nodurilor grafului, C a {G}, care reprezintă
numărul minim de arce, respectiv
de noduri, ce trebuie îndepărtate din graful
G ({a},{n}) în scopul întreruperii tuturor
legăturilor între oricare dintre perechile de
noduri ale grafului (fig. 1.4).
Se demonstrează că pentru orice graf G
({a},{n}) există relaţia
G min (G)≥C a (G)≥C n (G) (1.16)
unde G mir (G) reprezintă cel mai mic
dintre gradele nodurilor grafului G.
Au fost dezvoltate metode de proiectare
a reţelelor de calculatoare fiabile, a căror
graiuri să aibă conectivitatea maximă. În
cazul în care, într-o reţea de calculatoare,
nu toate centrele de calcul au aceeaşi importanţă
este de dorit ca anumite perechi de
noduri (cele mai importante) să aibă o conectivitate
mai mare decât celelalte.
Un indicator topologic mai general decât
conectivitatea este coeziunea grafului,
δ(m), definită ca numărul minim de arce
sau de noduri care trebuie îndepărtate din
graf pentru a izola de restul grafului un
subgraf cu m noduri. Similar conectivităţii,
coeziunea poate să se refere la arce, δ a (m),
sau la noduri, δ n (m).
Din figura 1.5 se poate remarca ca reţeaua
de calculatoare al cărei graf este indicat
în figura 1.4 este relativ nesatisfăcător
proiectată şi din punctul de vedere al coeziunii
δ(m).
Coeziunea permite — într-o măsură mai
mare decât conectivitatea — evidenţierea
ponderii defectărilor anumitor elemente în
cadrul reţelei; într-adevăr, în practică, izolarea
unei subretele de restul reţelei are de
obicei consecinţe mai grave decât izolarea
unui singur nod (centru de calcul), chiar
important.
Fig. 1.4
Configuraţia topologica a unei reţele de calculatoare
având C a (G) = 2 şi C n (G) = 1.
204

Fig. 1.5
Variaţia coeziunii δ(m) în cazul reţelei de calculatoare prezentată în figura 1.4
De aceea, au fost propuse metode de
proiectare a unor reţele de calculatoare speciale
(militare ş.a.) cu invulnerabilitate ridicată,
bazate pe criteriul unei coeziuni maxime.
Diametrul K(G) reprezintă lungimea
maxima a oricăreia dintre caile cele mai
scurte ale grafului G, adică
K{G) = max{d(j,k)} (1.17)
Diametrul poate fi utilizat ca indicator
topologic de fiabilitate al unei reţele de calculatoare,
fiind important prin aceea că
permite evidenţierea întârzierii transmiterii
datelor prin reţea, atunci când legătura intre
două noduri ale reţelei este asigurata prin
rute ocolitoare.
Lungimea minimă a oricărui circuit al
unui graf G reprezintă circumferinţa acestuia,
φ(G). Circumferinţa poate fi, la rândul
ei, utilizată drept indicator topologic de fiabilitate
al reţelei. În acest sens este descrisă
o metodă euristică relativ simplă pentru generarea
grafurilor cu o circumferinţă dată,
având un număr de arce specificat aprioric
şi un număr minim de noduri.
Nivelul de articulaţie constituie o măsură
semnificativă a gradului de invulnerabilitate
al unei reţele de comunicaţii.
Nivelul de articulaţie poate să re refere
la arce, respectiv noduri şi reprezintă numărul
minim de m arce (noduri) care îndepărtate
din graful reţelei vor conduce la descompunerea
acesteia în cel puţin două reţele
necomunicante.
Bazat pe conceptul nivelului de articulaţie
al unei reţele, a fost propusa utilizarea
în studiile de fiabilitate a mulţimilor primare
de tăieturi minimale de mărime m —
corespunzătoare nodurilor (arcelor) — în
raport cu oricare pereche de noduri, definite
ca:
X n (m) = max {X n j,k(m)};
j, k
X a (m) = max {X a j,k(m)};
j, k
(1.18)
Au fost dezvoltate metode iterative de
obţinere a grafurilor — corespunzătoare
unor reţele cu grad de invulnerabilitate ridicat
— utilizându-se drept indicatori topologici
de fiabilitate X n (m) şi X a (m).
După cum a reieşit din analiza anterioară,
fiecare dintre indicatorii topologici de
fiabilitate prezentaţi anterior îşi are importanţa
sa în procesul de proiectare a unor reţele
de calculatoare fiabile; totuşi, nu se
poate afirma că vreunul dintre aceşti indicatori,
luaţi separat, constituie o măsură
adecvată în procesul de optimizare globală
a fiabilităţii acestor reţele.
Investigaţiile — teoretice şi practice —
efectuate asupra unor reţele de calculatoare
au demonstrat că graful corespunzător unei
reţele cu fiabilitate globală maximă trebuie
205

sa aibă conectivitate maximă, diametru minim,
circumferinţa maximă, valori ridicate
ale coeziunii şi un nivel de articulaţie minim,
atât pentru noduri, cât şi pentru arce.
Pentru a permite o proiectare optimală a
reţelelor de calculatoare este necesar să se
ţină cont — simultan — de influenţa tuturor
acestor factori; o încercare în acest sens o
constituie introducerea indicatorului topologic
global de fiabilitate, P α (G) definit —
în funcţie de indicatorii topologici corespunzători
grafului G({a},{n}) al reţelei de
calculatoare analizate — după cum urmează:
P α (G)= [φ(G)+δ(m)+αC(G)]/[K(G+
X n (m)+X a (m)]+2a/n; α=o sau 1 (1.19)
Ţinând seama ca o reţea de calculatoare
— ca, de altfel, orice reţea de telecomunicaţii
— trebuie să asigure un anumit trafic
informaţional, se considera utilă şi folosirea
unor indicatori de fiabilitate specifici care
sa permită să se ia simultan în consideraţie
atât procesele de defectare ale echipamentelor
şi căilor de comunicaţie aferente reţelei
cit şi fenomenul congestiei traficului în
reţea.
Într-adevăr, orice reţea de comunicaţii
are o limită a traficului pe care îl poate asigura.
Principalele cauze care conduc la
congestia reţelei (o reţea se consideră congestionată,
atunci când este în starea în
care trebuie să refuze trafic din afară – din
punctul de vedere al traficului) constau în
existenţa unui exces de trafic în reţea, a
unor erori de proiectare a reţelei şi a procedurilor
de control al traficului din reţea sau
în existenţa unor puncte de gâtuire a circulaţiei
pachetelor de date prin reţea.
De aceea, pentru a asigura o modelare
fiabilistică mai completă şi a permite o
apreciere mai realistă a performanţelor diferitelor
tipuri de reţele de calculatoare este
indicată utilizarea în studiul lor a probabilităţii
de neservire a reţelei, P ns (t), indicatorul
de fiabilitate specific reţelelor de telecomunicaţii
care ţine cont simultan atât de
fiabilitatea echipamentelor reţelei, cât şi de
206
traficul informaţional asigurat de către reţea.
De asemenea, pentru determinarea disponibilităţii
unei reţele de calculatoare,
avându-se în vedere şi fenomenul de congestie,
pot fi utilizate modelări bazate pe
conceptul de disponibilitate echivalentă a
reţelei.
CONSIDERAŢII
Asigurarea unei fiabilităţi şi disponibilităţi
ridicate constituie unul dintre principalele
obiective care trebuie avute la proiectarea
reţelelor de calculatoare.
Faptul că reţelele de calculatoare constituie
o întrepătrundere între sistemele de
telecomunicaţii şi cele de calcul, implică
studii de fiabilitate complexe şi abordări
care să aibă în vedere atât problemele privind
fiabilitatea hardware-ului, cit şi pe cele
privind fiabilitatea software-ului.
De remarcat că majoritatea studiilor de
fiabilitate întâlnite în literatura de specialitate
caută să răspundă mai ales la întrebarea
cât de des se detectează (sunt indisponibile)
reţelele de calculatoare şi nu atât de ce se
defectează acestea.
Prin specificul lor, reţelele de calculatoare
trebuie incluse în categoria sistemelor
de mare răspundere funcţională. De aceea,
se consideră necesari utilizarea unor metode
care să permită o analiză aprofundată a
reţelelor di calculatoare, cum sunt metoda
analizei modurilor de defectare şi a consecinţelor
acestora, iar în cazul unor investigaţii
mai ample, a metodei arborilor de defectare
sau a diagramelor cauză-efect. Prin
utilizarea acestor metode — care pot fi
aplicate atât în cazul sistemelor hardware,
cât şi a celor software — este posibilă evidenţierea
mecanismelor de apariţie şi propagare
defectărilor (erorilor), creându-se
premizele pentru adoptarea unor măsuri corective
eficiente.
Proiectarea reţelelor de calculatoare trebuie
să aibă în vedere implementarea unei
structuri tolerante la defectări pentru aceste
sisteme. Aceasta presupune un studiu aprioric
amănunţit al cauzelor defectărilor ero-

ilor ce pot apărea în funcţionarea acestor
sisteme (imputabile sistemelor de calcul
transmisiei datelor pe liniile de comunicaţie
sau modului de proiectare reţelei de calculatoare).
Defectările datorate resurselor de calcul
din reţea sunt cele comune oricărui sistem
de calcul individual şi pot fi tolerate — la
nivel hardware se software — prin mijloace
specifice acestor sisteme.
Erorile în transmisia datelor pe liniile de
comunicaţie datorate perturbaţiilor electrice
pe linii sau întreruperilor de scurtă durată
ale liniei şi tratate de protocoalele de
comunicaţie pe linie.
Dintre cauzele de erori specifice reţelelor
de calculatoare se menţionează proiectarea
şi/sau implementarea incompletă (incorectă)
a protocoalelor de reţea, ajungerea
într-o situaţie de congestie a reţelei, ca si
erorile în algoritmul de dirijare a datelor
sau în procedurile pentru controlul traficului.
Acestea sunt în principal erori software
in programele din nodurile de comutaţie sau
în resursele de calcul pentru controlul accesului
la reţea; de aceea se impune utilizarea
metodelor de creştere a fiabilităţii sistemelor
software.
O atenţie specială trebuie acordată proiectării
şi implementării protocoalelor de
reţea, care au o influenţă determinantă asupra
fiabilităţii reţelei de calculatoare, în ansamblu.
În acest sens, la proiectarea protocoalelor
de reţea este necesar să se minimizeze
interacţiunea dintre protocoalele de pe
diferitele niveluri.
Studiile privind fiabilitatea reţelelor de
calculatoare prezintă o importanţă deosebită
şi în contextul preocupărilor existente
pentru realizarea Reţelei Naţionale de
Calculatoare (RENAC).
BIBLIOGRAFIE
1. Tanenbaum Andrew, Reţele de calculatoare, Editura Byblos, ediţia a IV-a, 2003
2. Munteanu Adrian, Reţele locale de calculatoare. Proiectare şi administrare, Editura
Polirom, 2003
3. Peterson Larry, Reţele de calculatoare: O abordare sistematică, Editura All, 2001
4. Peter Norton, Retele de calculatoare, Editura Teora, 2001
5. McClure Stuart, Securitatea reţelelor, Editura Teora, 2002;
6. Parker Tim, TCP/IP, Editura Teora, 2002
7. Ellison R., Linger R., Longstaff T., Mead N. Case Study in Survivable Network
System Analysis, Pittsburgh, PA: Software Engineering Institute, Carnegie Mellon
University, 2002;
8. Nancy R. Mead, Requirements Engineering for Survivable Systems, Tehnical Note
CMU/SEI-2003-TN-013, 2003;
9. R. Ellison, D. Fisher, R. C. Linger, H. F. Lipson, T. Longstaff, and N. Mead,
Survivable Network Systems: An Emerging Discipline, Pittsburgh, PA: Software
Engineering Institute, Carnegie Mellon University, 1999;
10. R. Kazman, M. Klein, M. Barbacci, T. Longstaff, H. F. Lipson, and S. J. Carriere,
“The Architecture Tradeoff Analysis Method”, Proceedings of the IEEE International
Conference on Engineering of Complex Computer Systems, August 1998, Monterey,
CA, IEEE Computer Society;
11. Nancy R. Mead, Robert J. Ellison, Richard C. Linger, Thomas Longstaff, John
McHugh; Survivable Network Analysis, Pittsburgh, PA 15213-3890: Software Engineering
Institute, Carnegie Mellon University, 2000;
207

FALSIFCAREA DOCUMENTELOR DE CĂLĂTORIE
ÎN SCOPUL MIGRAŢIEI ILEGALE, MANIFESTARE A
CRIMINALITATII INTERNATIONALE ORGANIZATE
208
Drd. ANGHEL STOICA
In the international context of the moment, Romania – a South-East European country,
situated at the confluence of the roads that link the East to the West of the continent,
and the Asian South to the North and European West – is included on the
,,Balcanic Route” of illegal migration, fact that influences all main domains of the
society, including the state security and the one of it’s own citizens.
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
PRIVIND INFRACŢIUNILE DE FALS
Urmărind ocrotirea celor mai importante
valori sociale, legea penală a socotit că este
necesar să incrimineze şi acele fapte prin
săvârşirea cărora, alterându-se adevărul, se
creează un pericol grav sau se aduce o vătămare
concretă anumitor interese ale statului
ori ale unor persoane fizice. Sfera
faptelor, prevăzute de legea penală, prin
care se denaturează sau se alterează adevărul,
este deosebit de cuprinzătoare incluzând
atât grupul special al infracţiunilor de
fals cât şi alte infracţiuni cuprinse în raport
cu obiectul lor. Ceea ce este specific pentru
infracţiunile de fals prevăzute în Codul Penal,
Titlul VII al Părţii speciale şi le diferenţiază
de alte fapte de denaturare a adevărului,
este împrejurarea sau înşelarea încrederii
publice, se realizează prin produsul
activităţii infracţionale (monede, timbre, titluri
de credit, sigilii, instrumente de marcat,
înscrisuri, etc.).
Aceste lucruri care constituie prin ele
însăşi proba adevărului se bucură obiectiv
de încrederea generală independent de persoana
care a efectuat acea activitate. Cu alte
cuvinte, în cazul infracţiunilor de fals, alterarea
adevărului, deşi se realizează printr-o
activitate ilicită a persoanei, rezultatul
acestei activităţi şi anume înşelarea încrederii
publice, se obţine prin produsul activităţii
făptuitorului şi nu prin activitatea propriu-zisă
a persoanei care a realizat produsul
menţionat. De exemplu, falsul în înscrisuri,
deşi este consecinţa alterării înscrisului
de către făptuitor, înşelarea încrederii se
produce prin conţinutul neadevărat al înscrisului
care se bucură, obiectiv, de încrederea
cetăţenilor şi nu prin efortul făcut,
concomitent cu înscrisul, de către făptuitor.
Pe de altă parte, în cadrul acestui grup de
infracţiuni, ceea ce se incriminează este alterarea
adevărului în cuprinsul unor entităţi
lucruri privite în ele însele ca lucruri care
trebuie să se bucure de o încrede deplină
neştirbită, având, juridic, însuşirea de a
servi ca probă a adevărului pe care-l exprimă.
223
În cazul altor infracţiuni legiuitorul incriminează
fapta care produce atingerea
valorilor sociale ocrotite, prin mijlocirea
unor entităţi al căror conţinut nu a fost alterat,
denaturat. În funcţie de aceste elemente
de delimitare, vom putea defini infracţiunile
de fals ca fiind acele fapte prevăzute de
Codul Penal, săvârşite cu vinovăţie şi care
sunt de natură să aducă atingere încrederii
publice acordată anumitor lucruri, semne
sau înscrisuri cărora li se atribuie, din punct
223
DUVAC CONSTANTIN, DIACONESCU
GHEORGHE - Tratat de drept penal. Partea specială.
Editura C.H. BECK, Bucureşti, 2009

de vedere juridic, însuşirea de a exprima
adevărul. Infracţiunile de fals le găsim prezente
în toate legislaţiile, cu nuanţări determinate
de evoluţia socială şi economică a
statelor, precum şi cu regimuri de sancţionare
diferite impuse de politica penală a fiecărei
ţări în parte. Falsul monetar, dar şi
falsul în înscrisuri, mai ales atunci când înscrisul
emană de la şeful statului, erau
sancţionate foarte sever.
Actualul Cod penal, intrat în vigoare la
1 ianuarie 1969, a grupat infracţiunile de
fals în cadrul Titlului VII al Părţii speciale,
realizând o sistematizare a infracţiunilor în
trei capitole distincte: Cap. I consacrat falsificării
de monede, timbre sau de alte valori,
Cap. II, abordând problema falsificării
instrumentelor de autentificare sau de marcare
şi Cap. III, rezervat falsurilor în înscrisuri.
FALSURILE
FALSUL MATERIAL ÎN ÎNSCRI-
SURI OFICIALE 224
Conţinutul legal.
Infracţiunea prevăzută în art. 288 C.
Pen., având ca denumire marginală „Falsul
material în înscrisuri oficiale” constă în falsificarea
unui înscris oficial prin contrafacerea
scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea
lui în orice mod, de natură să producă
consecinţe juridice. Fapta este mai gravă
dacă falsificarea înscrisului oficial a fost
săvârşită de un funcţionar ori alt salariat în
exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Condiţii preexistente.
Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic generic este identic
cu al celorlalte infracţiuni de fals, legiuitorul
urmărind să ocrotească valoarea socială
reprezentată de încrederea publică şi ansamblul
relaţiilor sociale care se formează
şi dezvoltă în legătură cu această valoare
socială.
224 ALEXANDRU BOROI – Drept penal. Partea
specială. Ediţia 2, Editura C.H. BECK, Bucureşti,
2008
209
b) Obiectul juridic special este constituit
din relaţiile sociale a căror formare şi desfăşurare
normală este condiţionată de apărarea
încrederii publice ce este acordată înscrisurilor
oficiale, autenticităţii sau veridicităţii
înscrisurilor producătoare de consecinţe
juridice.
Înscrisurile oficiale au un rol deosebit în
cadrul unei societăţi civilizate; ele contribuie
la facilitarea relaţiilor sociale, constituind
o garanţie a desfăşurării lor în conformitate
cu exigenţele statului de drept şi
cu interesele individuale ale cetăţenilor.
c) Obiectul material al infracţiunii prevăzute
în art. 288 C. Pen. este reprezentat
de înscrisul oficial care este supus acţiunii
de falsificare.
În accepţiunea art.150, alin. 2, C. Pen., „
înscrisul oficial” este orice înscris care
emană de la o organizaţie din cele prevăzute
în art.145 sau care aparţine unei asemenea
organizaţii ori care sunt înregistrate
la aceste organizaţii, indiferent dacă sunt
emise de alte organizaţii decât cele publice,
sau chiar de o persoană fizică. Înscrisurile
oficiale, în sensul legii penale, sunt atât originalul,
cât şi duplicatul, triplicatul, precum
şi copiile legalizate sau certificate.
Potrivit art. 288, alin.3, C.pen., sunt
asimilate cu înscrisuri oficiale biletele, tichetele
sau ori ce alte imprimate producătoare
de consecinţe juridice, cum ar fi biletele
de spectacole sau întreceri sportive,
biletele de loterie, ori alte jocuri de noroc
autorizate de stat, tichetele de masă la cantine
sau restaurante, imprimatele pentru ridicarea
alocţiei de stat, etc. Înscrisurile oficiale,
ca obiect material al infracţiunii de
fals material în înscrisuri oficiale, trebuie să
producă consecinţe juridice, adică să fie
apte a da naştere, a modifica sau astinge raporturi
juridice, drepturi şi obligaţii.
Subiecţii infracţiunii.
a) Subiect activ, nemijlocit al infracţiunii;
în varianta simplă (art.288, alin.1, C.
Pen.) poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile generale ale răspunderii penale.
Infracţiunea de fals material în înscrisuri
oficiale poate fi săvârşită şi de mai

mulţi subiecţi activi, în calitate de coautori,
instigatori sau complici. În varianta agravantă
prevăzută în alin.2 al art. 288 C. Pen.,
subiectul activ trebuie să aibă calitatea de
„funcţionar” ori „alt salariat” care săvârşeşte
falsul „în exerciţiul atribuţiilor de serviciu”.
Dacă această calitate o are numai
unul dintre participanţi, fiind vorba de o
circumstanţă personală ea nu se răsfrânge
asupra celorlalţi participanţi (art.28, alin 1,
C. Pen.).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este organul,
instituţia publică, regia autonomă
sau societatea comercială cu capital de stat
ori majoritar de stat sau ori ce altă persoană
juridică căreia i se atribuie în mod mincinos
înscrisul oficial, falsificat. Ca subiect pasiv
secundar al infracţiunii prevăzute în art.
288 C. Pen., poate să apară şi acea persoană
fizică sau juridică prejudiciată în propriile
sale interese şi faţă de care se produc consecinţe
juridice, în urma falsificării înscrisului
oficial. Legea nu stipulează condiţii
speciale referitoare la locul sau timpul săvârşirii
infracţiunii.
Conţinutul constitutiv.
Latura obiectivă.
a) Elementul material. Asemănător celor
mai multe infracţiuni de fals, infracţiunea
prevăzută în art. 288 C. Pen., presupune o
acţiune de falsificare. Textul art. 288 C.pen.
este, sub aspectul elementului material al
laturii obiective, cel mai explicat din întregul
titlu consacrat infracţiunilor de fals. Se
apreciază în mod expres că acţiunea de falsificare
poate fi săvârşită prin contrafacerea
scrierii sau a subscrierii unui înscris oficial
sau prin alterarea lui în orice mod.
Contrafacerea scrierii presupune,
„stricto senso”, plăsmuirea, adică confecţionarea
prin imitare a unui înscris identic cu
cel oficial. Plăsmuirea se poate realiza prin
diferite procedee cum ar fi: copierea, reproducerea,
decuparea, trucarea fotografică sau
cu alte mijloace sofisticate de copiere, etc.
În condiţiile actuale însă, când înscrisurile
oficiale se realizează în prea mică măsură
prin scriere liberă cu mâna, care ar putea fi
mai uşor sau mai greu reprodusă, foarte
210
frecvent fiind folosită imprimarea mecanică,
cu maşina de scris sau tipografică, ori
cu mijloace electronice, mergând până la
cele mai perfecţionate sisteme de imprimare
pe calculator, contrafacerea scrierii
trebuie interpretată ,,lato senso” şi anume:
contrafacerea scrierii înseamnă reproduce
conţinutul pe care îl are în mod obisnuit un
asemenea înscris adevărat, cu alte cuvinte,
confecţionarea unui înscris similar cu cel
oficial.
Contrafacerea subscrierii este întâlnită
atunci când este plăsmuită semnătura pe un
înscris oficial, fiind imitată semnătura celui
care trebuia să semneze înscrisul sau
aplicându-se o semnătură care dă aparenţa
că este a celui îndrituit să semneze. Alterarea
presupune a modifica, a denatura, a
transforma, a schimba conţinutul unui înscris
oficial existent, prin adăugiri sau ştersături
aplicate pe acesta.
b) Acţiunea de falsificare va constitui
element material al laturii obiective a infracţiunii
de fals material în înscrisuri oficiale,
dar în măsura în care vor fi îndeplinite
două cerinţe esenţiale, la care am făcut referiri
anterioare şi anume: înscrisul trebuie să
facă parte din categoria înscrisurilor oficiale,
iar în al doilea rând, înscrisul oficial
falsificat să fie susceptibil să producă consecinţe
juridice.
c) Urmarea imediată constă în crearea
unei stări de pericol pentru valoarea socilală
ocrotită de lege prin realizarea unui înscris
oficial care prezintă aparent toate însuşirile
unui înscris oficial autentic.
d) Infracţiunea, implicând producerea
unui rezultat nemijlocit ca urmare a acţiunii
de falsificare, apare necesar şi stabilirea legăturii
de cauzalitate între acţiune şi rezultat.
Dacă un înscris oficial este falsificat
grosolan, uşor de observat, nu există urmarea
cerută de lege; ca urmare, fapta va constitui
o încercare de falsificare.
Latura subiectivă.
Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte
infracţiunea de fals material în înscrisuri
oficiale este intenţia sub ambele sale forme:
directă sau indirectă. Va exista intenţie

atunci când făptuitorul a prevăzut ca prin
acţiunea sa de contrafacere sau alterare a
unui înscris oficial se creează o stare de pericol
prin realizarea efectivă a unui înscris
oficial fals şi urmăreşte sau acceptă producerea
acestui rezultat ca o consecinţă a acţiunii
săvârşită. Fapta săvârşită din culpă nu
constituie infracţiune.
FALSUL INTELECTUAL 225
Conţinutul legal. Potrivit art. 289 C.
Pen., există fals intelectual în cazul falsificării
unui înscris oficial cu prilejul întocmirii
acestuia, de către un funcţionar ori alt
salariat aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu,
prin atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului, ori prin
omisiuni cu ştiinţă de a însera unele date
sau împrejurări.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic generic este comun
cu al tuturor celorlalte infracţiuni de fals.
b) Obiectul juridic special îl formează
relaţiile sociale a căror naştere, desfăşurare
şi dezvoltare depinde în mod nemijlocit de
încrederea publică ce este acordată înscrisurilor
oficiale şi activităţii realizate de funcţionarii
publici sau de alte categorii de
funcţionari pentru întocmirea acestora.
c) Obiectul material al infracţiunii este,
şi de această dată, un înscris oficial în accepţiunea
art.150, alin. 2, C. Pen.
Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii
de fals intelectual este calificat, în sensul
că acesta nu poate fi decât o persoană
care are calitatea de funcţionar sau alt salariat
şi săvârşeşte fapta în exerciţiul atribuţiilor
sale de serviciu.
Noţiunea de „funcţionar” trebuie interpretată
în sensul art. 147 C. Pen.şi anume,
că este persoana care exercită, permanent
sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum
a fost investită, o însărcinare de orice na-
225 ALEXANDRU BOROI – Drept penal. Partea
specială. Ediţia 2, Editura C.H. BECK, Bucureşti,
2008
211
tură, retribuită sau nu, în serviciul unui organ
sau instituţii de stat, centrale, judeţene,
municipale, orăşeneşti, comunale, sau al
unei regii autonome ori societăţi cu capital
integral sau majoritar de stat (funcţionar
public). Prin „funcţionar”, într-un sens mai
larg, se înţelege atât persoana care este
funcţionar public, cât şi orice salariat care
exercită o însărcinare în serviciul altei persoane
juridice decât cele în care acţionează
funcţionarul public.
b)Subiectul pasiv principal al infracţiunii
este statul prejudiciat prin slăbirea încrederii
în înscrisurile oficiale, precum şi
autoritatea publică, instituţia publică, instituţia
sau persoana juridică de la care emană
înscrisul. Subiectul pasiv secundar al infracţiunii
va fi persoana fizică sau juridică
ale cărei interese au fost prejudiciate în
urma executării falsului intelectual.
Conţinutul constitutiv.
Latura obiectivă.
a) Elementul material constă în falsificarea
unui înscris oficial care poate fi realizată
prin două modalităţi alternative: fie
prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare
adevărului, fie prin omisiunea,
cu ştiinţă, de a însera unele date sau
împrejurări. Atestarea este acea consemnare,
menţionare care se efectuează cu prilejul
întocmirii unui înscris oficial referitor
la existenţa anumitor fapte sau împrejurări
determinate. Atestarea este necorespunzătoare
adevărului atunci când faptele sau împrejurările
asupra cărora se face menţionarea
nu au existat sau ele s-au întâmplat cu
totul alt fel decât s-a făcut consemnarea.
Omisiunea este acea inacţiune a făptuitorului
care omite cu ştiinţă să consemneze,
să înregistreze unele împrejurări veridice,
de care el a luat cunoştinţă şi pe care avea
obligaţia să le menţioneze în cuprinsul înscrisului
oficial.
b) Activitatea de falsificare, executată în
oricare din cele două modalităţi, trebuie să
fie săvârşită cu îndeplinirea anumitor cerinţe
esenţiale. În primul rând, după cum
am arătat anterior, falsul intelectual se realizează
cu prilejul întocmirii înscrisului ofi-

cial. În al doilea rând, falsificarea trebuie
comisă de un funcţionar ori alt salariat aflat
în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Nu
există această infracţiune dacă funcţionarul,
deşi consemnează în cuprinsul actului date
nereale, nu se află în exercitarea atribuţiilor
de serviciu, situaţie în care el urmează să
răspundă pentru fals material în înscrisuri
oficiale.
c) Urmarea imediată constă şi în cazul
acestei infracţiuni, în crearea unei stări de
pericol pentru valoarea socială protejată de
lege, prin întocmirea efectivă a unui înscris
oficial fals. Această urmare este realizată,
când înscrisul aparent real este semnat,
ştampilat, perfectat întocmai ca un înscris
autentic.
d) Fiind vorba de un rezultat independent
de acţiune, este necesară stabilirea legăturii
de cauzalitate între acţiune (inacţiune)
şi rezultat.
Latura subiectivă. Forma de vinovăţie
cu care se poate săvârşi infracţiunea de fals
intelectual este intenţia directă sau indirectă.
Prin urmare, intenţia există atât în cazul
săvârşirii faptei prin acţiune, cât şi prin
inacţiune. În raport cu prevederile ultimului
alineat al art. 19 C.pen., în art. 289 c. Pen.
S-a făcut menţiunea că omisiunea constituie
element material al laturii obiective a infracţiunii
doar în măsura în care a fost comisă
„cu ştiinţă”, deci numai cu intenţie.
Fapta săvârşită din culpă nu constituie infracţiunea
de fals intelectual. S-ar putea reţine
eventual infracţiunea de neglijenţă în
serviciu, în măsura în care sunt îndeplinite
cerinţele legale ale acesteia.
DESCOPERIREA FALSURILOR
Metode şi mijloace de comitere a falsurilor
în documentele pentru trecerea
frontierei 226
Din analiza modului în care s-a desfăşurat
activitatea de trafic internaţional şi îndeosebi
folosirea documentelor pentru trece-
226 LAZĂR CÂRJAN Teza de doctorat Combaterea
criminalităţii la frontiera de stat a României”.
Conducător ştiinţific : prof. univ. dr. VASILE
DOBRINOIU, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan
Cuza” Bucureşti, 1999
212
rea frontierei la intrarea/ieşirea în/din ţară
de către cetăţeni români şi străini, s-a evidenţiat
o mare varietate de falsuri la a căror
comitere falsificatorii s-au folosit de diverse
metode, unele simple având ca rezultat
falsuri grosolane, sesizabile chiar cu
ochiul liber, altele, prin folosirea unor tehnici
perfecţionate, de natură să inducă în
eroare nu numai un neavizat, dar uneori şi
pe specialist. Din punct de vedere criminalistic,
avându-se în vedere întinderea acţiunii
falsificatorului, falsurile pot fi de două
feluri: parţial şi total.
Falsul parţial
În cazul falsului parţial activitatea falsificatorului
are ca scop alterarea numai a
unei părţi din conţinutul paşaportului, în aşa
fel încât efectele juridice ale documentului
de călătorie să fie cu totul altele decât cele
pentru care a fost constituit iniţial. Falsurile
parţiale se pot realiza prin mijloace mecanice
sau chimice. În general, falsurile mecanice
se cercetează şi descoperă cu ajutorul
aparatelor optice de mărit (lupa,
stereolupa, microscop, stereo-microscop,
epidiascop, comparator vide-spectral),
folosindu-se lumina perpendiculară sau laterală
în diferite grade de înclinare. Falsurile
cu agenţi chimici se descoperă şi cercetează
cu ajutorul razelor ultraviolete şi infraroşii
precum şi a unor compuşi chimici
speciali. Falsurile parţiale se execută la datele
de identitate, data eliberării şi valabilităţii
paşaportului, la rubricile destinate însoţitorului(lor),
semne particulare, schimbarea
fotografiei. Pentru comiterea falsului
parţial falsificatorii folosesc diverse metode,
cele mai frecvente fiind următoarele:
înlăturarea de text, cifre sau litere; acoperirea
de text; modificarea, adăugirea şi intercalarea
de text; decuparea şi reconstituirea
unor file; înlocuirea fotografiei; falsificarea
ştampilei sau timbrului sec; contrafacerea
parţială a unui document.
Înlăturarea de text, cifre sau litere
Această metodă de falsificare este utilizată
la nume şi prenume, pentru a denatura
datele titularului, la semnele particulare
pentru a elimina eventualele semne şi la

viza sau ştampilele aplicate de diferite state.
Radierea este o înlăturare mecanică a unei
porţiuni de text prin folosirea gumei de
şters, lamei de ras, lamei de cuţit, vârfului
de ac, a miezului de pâine etc. În funcţie de
calitatea hârtiei ce serveşte la confecţionarea
filelor paşaportului, falsul poate fi mai
uşor sau mai greu de pus în evidenţă. Aşa
spre exemplu, hârtia de calitate superioară,
având multă substanţă de încleiere şi un aspect
lucios, face ca la scriere cerneala să nu
pătrundă în masa hârtiei, astfel că textul
poate fi uşor înlăturat, fără a acţiona prea
puternic. Pentru stabilirea locului în care s-
a acţionat pot fi folosite metode fizice, chimice
sau fizico-chimice.
Dacă suprafaţa hârtiei este lucioasă, de
bună calitate, se pot folosi unele substanţe
pulverulente (negru de fum, grafit, minium
de plumb) care se presară pe suprafaţa hârtiei,
apoi aceasta se scutură uşor. Substanţele
respective vor adera mai intens la hârtie
în locurile răzuite datorită porozităţii mai
mari. În majoritatea cazurilor, locul răzuit
apare ca o pată mată pe suprafaţa lucioasă
şi decolorată, ca urmare a deteriorării fantei
de siguranţă. Această pată este uşor vizibilă
sub un anumit unghi de incidenţă a lumini.
Prin examinarea cu ochiul liber, cu lupa sau
microscopul se observă o scămoşare a hârtiei
în locul în care s-a acţionat, ca urmare a
desprinderii fibrelor de celuloză din substanţa
de încleiere, aceasta fiind dispusă
uniform, netedă la suprafaţa hârtiei, formând
aşa numitul „satinaj” (reţea de siguranţă),
prin acţiunea mecanică aceasta
distrugându-se, astfel că în locul răzuit hârtia
îşi va pierde luciul.
După înlăturarea mecanică a textului, ca
urmare a desfăşurării fibrelor de celuloză
din masa substanţei de încleiere, are loc fenomenul
de absorbţie a cernelei, locul radiat
fiind completat cu text nou. Cerneala
va fi absorbită într-o cantitate mai mare în
masa hârtiei, producându-se o difuzare a
acesteia, astfel că textul nou va apare mai
îngroşat şi mai difuz. Corodarea şi spălarea
constituie o înlăturare de text obţinută ca
urmarea a acţiunii unui agent chimic (apa,
213
pic, revelator, fixator fotografic etc) care
dizolvă sau reacţionează cu coloranţii existenţi
în cerneală sau tuş ori formează cu
aceştia săruri incolore. Posibilităţile de
examinare a documentului pentru stabilirea
locului corodat sau pentru evidenţierea
textului scris iniţial sunt multiple, dovada
falsului fiind mai uşor de făcut. Examinarea
cu ochiul liber sau cu lupa evidenţiază uneori
o mătuire a suprafeţei documentului în
locul corodat, o dezlănare determinată de
dizolvarea unei părţi din substanţa de
încleire. Razele ultraviolete evidenţiază locul
corodat prin apariţia pe suprafaţa documentului
a unei pete determinată de prezenţa
în acel loc a substanţei folosite la corodare
sau lipsa cantităţii de substanţă de
încleiere dizolvată de agentul chimic. Uneori,
sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, se
poate pune în evidenţă textul scris iniţial.
Din păcate, atunci când s-a folosit picul,
relevarea textului iniţial devine imposibilă
sub acţiunea razelor ultraviolete. Încercarea
de scriere a unui text nou prin folosirea cernelii
este, de cele mai multe ori, sortită eşecului
ca urmare a persistenţei substanţei corodate
în masa documentului, excepţie făcând
situaţiile în care se folosesc pentru corodare
substanţe duble( un oxidant şi un reducător),
când se poate scrie cu cerneală
peste locul corodat.
Acoperirea de text
Falsul realizat prin acoperirea unei porţiuni
de text este, în general, o manoperă
grosolană, sesizabilă chiar cu ochiul liber,
pentru restabilirea scrisului acoperit având
mai multe posibilităţi. Absorbţia scrisului
acoperit, atunci când acesta a fost executat
cu substanţe solubile în apă (cerneală) se
poate realiza cu hârtia de filtru sau fotografică
cu gelatină înmuiată care se aşează pe
suprafaţa porţiunii de text şi se presează
câteva minute. Prin înmuiere, cerneala care
formează traseul iniţial străbate materialul
cu care s-a făcut acoperirea şi se depune pe
hârtia de filtru sau pe gelatina hârtiei fotografice,
făcând să apară astfel scrisul colorat
în inversat. Examinarea cu raze ultraviolete
poate duce la relevarea textului acope-

it atunci când fluorescenţa substanţei folosite
pentru scris este mai puternică sau se
prezintă într-un contrast puternic cu cea a
substanţei folosite pentru acoperire. Cercetarea
documentului în lumină dirijată poate
pune uneori în evidenţă textul iniţial, atunci
când apăsarea traseului textului acoperit a
fost foarte mare. În esenţă, falsul prin acoperire
de text este o formă a falsului prin
alăturare de text şi se mai poate materializa
prin acoperire cu haşururi, pete de cerneală
sau chiar timbre consulare.
Modificarea, adăugirea şi intercalarea
de text
Aceste metode de falsificare se realizează
prin modificarea unor litere şi cifre
sau prin intercalarea unui text în locurile
rămase libere. Datorită formelor specifice,
unele cifre şi litere se prezintă destul de
uşor la modificări. Prin aceste metode se
falsifică în paşapoarte numele şi prenumele,
data naşterii, data eliberării şi valabilităţii
documentului, semnele particulare( cel mai
des înălţimea), se adaugă însoţitori, se fac
prelungiri ale valabilităţii în fals etc. Modificările
care apar în asfel de situaţii se caracterizează
prin: dimensiuni diferite ale cifrelor
şi literelor; îngrămădiri de litere sau
prescurtări neuzitate; desfăşurarea exagerat
de largă a scrisului pentru acoperirea spaţiilor
goale; orientarea diferită a scrisului; diferenţa
de oxidare dintre trăsăturile de cerneală;
altă formă a scrisului; întretăierea
necorespunzătoare atraseelor literelor; îngroşarea
unor trasee, reluarea şi suprapunerea
acestora.
Examinarea cu ochiul liber sau cu lupa
poate pune în evidenţă o nuanţă diferită a
cernelii folosite, deosebirea de nuanţă putând
fi relevată prin folosirea razelor ultraviolete,
atunci când cernelurile, deşi au
aceiaşi nuanţă, sunt fabricate după reţete diferite,
pe bază de coloranţi de natură diferită.
În cazul adăugirii sau intercalării, datorită
introducerii de noi litere sau cuvinte
între cele existente are loc o înghesuire a
textului, spaţierea cuvintelor în rând
modificându-se. Când pentru adăugire sau
intercalare se folosesc instrumente de scris
214
diferite sau suportul pe care se scrie este
altul, textul adăugit va apare de o altă formă
decât cel iniţial. Dacă persoana care face
adăugirea sau intercalarea este alta decât
cea care a executat scrisul iniţial, atunci
analiza grafică a textelor va pune în evidenţă,
o dată în plus, modificarea intervenită.
Examinarea la microscop a intersecţiei
trăsăturilor celor două texte poate fi, de
asemenea, o dovadă a succesiunii neobişnuite
a acestora. Stabilirea succesiunii trăsăturilor
se poate face studiind prin microscop
şi la aparatul comparator video-spectral
difuzarea cernelii rezultate din a doua
trăsătură pe traseul primei, prin examinarea
continuităţii striaţiilor lăsate de obiectul
scriptural şi prin descoperirea pe traseul
celei de-a doua a particulelor fine desprinse
din prima cu ocazia intersectării. Analiza
chimică poate pune în evidenţă faptul că
pentru redactarea documentului, aşa cum se
prezintă el, au fost folosite sorturi diferite
de cerneală sau tuş.
Decuparea şi reconstituirea unor file
constă în detaşarea unei porţiuni dintr-un
document autentic şi lipirea acesteia la un
alt document. De regulă, se detaşează porţiunea
cu datele de identitate sau cu diferite
vize şi se transpune aceasta la documentul
nou constituit de la care s-a detaşat, de
asemenea, o porţiune de forma celei ce urmează
a fi introdusă. Ataşarea porţiunii decupate
se poate face şi fără o decupare a
documentului falsificat, mai exact se radiază
în locul respectiv, pentru a fi mai subţire,
astfel ca după lipirea porţiunii decupate
dintr-un alt document, cel falsificat să aibă,
totuşi, aproximativ aceiaşi grosime pe toată
suprafaţa sa. Examinarea documentului falsificat
se face cu ochiul liber sau cu lupa pe
reto-ul sau verso-ul filelor acestuia,
urmărindu-se denivelările suprafeţei. De
asemenea, locul în care s-a acţionat poate fi
stabilit şi printr-o atentă pipăire a filelor
documentului, ocazie cu care se pot constata
denivelări sau îngroşări ale suprafeţei
acestora. Razele ultraviolete pot pune în
evidenţă prezenţa substanţei folosite la lipit,
care va avea o fluorescenţă deosebită a hâr-

tiei atunci când aceasta şi porţiunea decupată
sunt de naturi diferite.
Înlocuirea fotografiei
Înlocuirea fotografiei se face pentru a se
putea folosi paşaportul de către o altă persoană
decât titularul. În situaţia în care pe
fotografie au fost aplicate ştampile sau timbru
sec trebuie să fie refăcute segmentele
de ştampilă sau timbru sec ce ating fotografia.
Odată cu apariţia noilor tipuri de paşapoarte,
inclusiv paşaportul românesc, a început
să se renunţe la aplicarea ştampilei
sau timbrului sec pe fotografie, folosindu-se
ca mijloc de siguranţă folia auto-adezivă.
Aplicarea fotografiei diferă de la un stat la
altul. O primă formă de ataşare a fotografiei
într-un paşaport constă în fixarea acesteia
cu ajutorul unor capse, caz în care putem
evidenţia următoarele modalităţi de înlocuire:
- când fotografia iniţială este tăiată pe
lângă capse, în jurul acestora se observă
urme ale primei fotografii şi nu apar urme
duble de capse pe filele documentului.
După fixarea noii fotografii sunt vizibile
urme de tăiere în jurul capselor, precum şi
contrafacerea segmentului de ştampilă sau
timbru sec. Dacă fotografia iniţială a fost
ataşată după ce, în prealabil, au fost scoase
capsele, apar urme duble de capse pe filele
paşaportului, precum şi contrafacerea segmentului
de ştampilă sau timbru sec de pe
fotografie. Fotografia mai poate fi fixată şi
prin lipirea acesteia pe fila paşaportului cu
o substanţă adezivă după ataşarea celei iniţiale,
aplicându-se apoi în fals ştampila sau
timbru sec. În această situaţie se pot evidenţia
urme de substanţă de lipit în jurul
noii fotografii, neregularităţi ale filei pe
verso-ul paginii cu fotografia.
O altă posibilitate de falsificare constă
în lipirea fotografiei peste cea iniţială, ocazie
cu care se pot observa urme de substanţă
de lipit în jurul fotografiei, o îngroşare
nefirească a filei în dreptul fotografiei,
precum şi contrafacerea segmentului de
ştampilă sau timbru sec. Cele mai noi metode
de înlocuire a fotografiei constau în
decuparea acesteia pe lângă ştampilă, astfel
215
încât după detaşare să rămână lipit pe filă
numai colţul cu impresiunea originală a
segmentului de ştampilă, sau pur şi simplu
se decupează numai conturul feţei. În aceste
situaţii se observă urme de substanţă de lipit
în jurul fotografiei, neregularităţi ale filei
pe verso-ul paginii cu fotografia, precum
şi urme de tăieturi pe fotografii.
Cea mai utilizată metodă de aplicare a
fotografiei în paşaport constă în lipirea
acesteia, după detaşarea celei iniţiale, aplicarea
peste ea a unei folii de plastic, după
care se imprimă în fals timbrul sec. Această
modalitate este frecvent utilizată de falsificatori
în cazul paşapoartelor turceşti care au
folie de plastic şi pe verso-ul filei cu fotografia.
Falsul este mai dificil de descoperit întrucât
după scoaterea fotografiei iniţiale,
cele două folii şi fila paşaportului rămân cu
timbru sec imprimat, iar după fixarea noii
fotografii, falsificatorii nu mai recurg la
contrafacerea timbrului sec, dând impresia
unui document valabil. În astfel de cazuri
apar, uneori, unele elemente care pot duce
la concluzia că paşaportul este falsificat.
Evidenţiez în acest sens prezenţa unor urme
de substanţă de lipit lângă laturile fotografiei,
precum şi apariţia în raze ultraviolete
sau infraroşii a unor pete mai deschise sau
mai închise, ceea ce constituie un indiciu că
folia a fost deschisă anterior.
O altă modalitate de fixare pe fila paşaportului
a fotografiei constă în lipirea acesteia
cu o substanţă adezivă peste care se
aplică ştampila şi o folie de plastic, situaţie
în care pot interveni mai multe categorii de
falsuri. Când se dezlipeşte folia de plastic şi
se detaşează fotografia iniţială iar apoi se
fixează în paşaport o nouă fotografie şi se
lipeşte folia, putem observa urme de substanţă
de lipit în jurul fotografiei, contrafacerea
segmentului de ştampilă fiind vizibilă
cu un spectru de lumină verde. Dacă peste
fotografia iniţială, protejată de folia de
plastic se fixează o alta nouă, se contrafac
segmentul de ştampilă sau timbru sec şi se
aplică o a doua folie, rezultă o îngroşare nefirească
a filei. În situaţia în care tăierea fo-

liei de plastic în jurul fotografiei este urmată
de detaşarea acesteia, iar apoi se fixează
o alta nouă şi se lipeşte folia numai
pe locul decupat putem sesiza urme de substanţă
de lipit în jurul fotografiei, urme de
tăieturi ale foliei, contrafacerea segmentului
de ştampilă sau timbru sec şi neregularităţi
ale filei pe verso-ul paginii cu fotografia.
Falsificarea ştampilei sau timbrului
sec
Având în vedere faptul că pentru dovedirea
autenticităţii documentele sunt prevăzute,
de regulă, cu ştampilă sau timbru sec,
falsificatorii au nevoie pentru realizarea falsurilor
de ştampilă sau matriţă. Obţinerea
ştampilei pe document poate fi realizată
prin două procedee:
1. Confecţionarea unei ştampile false
care va fi aplicată apoi pe document. Posibilităţile
de confecţionare a unei ştampile
false sunt diverse, important fiind impresiunile
lăsate de aceasta pe document. Pentru
documentarea falsului este necesar examenul
comparativ între impresiunea ştampilei
autentice şi cea existentă pe documentul
falsificat, la aceasta din urmă putându-se
observa următoarele: imprimarea neuniformă
pe toată suprafaţa; deformarea literelor
sau semnelor; lipsa de simetrie a elementelor,
înghesuirea literelor, dimensiunii
sau forme diferite al aceleiaşi litere în textul
ştampilei; greşeli ortografice; prescurtări
nejustificate etc. De asemenea, impresiunea
obţinută de la ştampila falsificată este, de
regulă, tremurată, prin aceasta încercânduse
ascunderea defectelor acesteia.
2. Falsificarea impresiunii ştampilei
poate fi realizată prin transfer şi desen.
Transferul presupune existenţa unei impresiuni
autentice pe un alt document, care
poate fi preluată cu ajutorul unui intermediar
(ou fiert, cartof tăiat etc) apoi aplicată
pe documentul falsificat. Falsa impresiune
poate apare deformată, cu conturul şters, difuz,
slab imprimat. Odată cu impresiunile
ştampilei, materialul intermediar poate absorbi
şi semnătura persoanei. La razele ultraviolete
se va observa, uneori, pe documentul
falsificat o pată în jurul impresiunii
216
ştampilei, fapt ce atestă folosire materialului
intermediar. Desenarea impresiunii
poate fi realizată atât prin transparenţă cu
ajutorul hârtiei de calc, prin aplicarea traseelor
cu sau fără indigo, cât şi prin folosirea
compasului sau trasarea conturului, urmată
de completarea de text şi însemne. Impresiunile
false obţinute în acest fel prezintă o
lipsă de simetrie a elementelor, înghesuiri
ale textului, mărimi şi forme diferite ale
aceleiaşi litere în cuvinte diferite, prescurtări
de cuvinte etc. Timbrul sec se falsifică
prin presarea fotografiei umezite pe o formă
metalică sau cu mâna liberă, folosind diverse
obiecte metalice. Cercetarea lor se
face la fel ca cea a imprimărilor de ştampilă.
Contrafacerea parţială a unui document
Contrafacerea parţială a documentului
de călătorie constituie o metodă relativ
nouă de falsificare, dar care s-a extins
foarte mult în ultimul timp, fiind depistate
în mod deosebit paşapoartele britanice şi
olandeze folosite în special de cetăţeni
turci. Astfel, sunt detaşate din paşaportul
original fila ce cuprinde datele de identitate
ale titularului şi corespondenţa acesteia, fiind
înlocuite cu alte file din acelaşi tip de
document pe care se tipăresc rubricile necesare
sau falsificate prin tehnici de imprimare..
Falsul total.
Falsul total constă în contrafacerea totală
a unui document. Acesta poate fi realizat
fie de persoane particulare fie de organizaţii
cu preocupări ilicite. În practica
noastră sau întâlnit cazuri de pune în circulaţie
a unor paşapoarte fals total purtând sigla
unor ţări ca: Iordania, Iran, Irak, Siria,
Arabia Saudită, Germania, Marea Britanie,
Grecia, Israel, Olanda, Cipru, Italia, Costa
Rica, Bahamas, Canada etc. În prezent, diferite
persoane şi organizaţii specializate în
astfel de acţiuni, folosesc tehnici dintre cele
mai avansate, având la dispoziţie aparatură
de vârf (maşini speciale de tipărit, copiere,
copiatoare color etc) reuşind să contrafacă
mai multe tipuri de documente, unele foarte

aproape de cele originale, ce sunt greu de
descoperit. De aceea, în scopul prevenirii
trecerii frontierei de stat a României de persoane
ce folosesc astfel de documente este
necesară însuşirea temeinică a caracteristicilor
aflate în uz. În ultima perioadă de timp
s-a constatat că cei care doresc să migreze
spre anumite ţări ţintă, şi nu o pot face legal,
apelează tot mai des la serviciile oferite
de anumite grupări criminale internaţionale,
care au ca obiect de activitate acest domeniu.
Grupările sunt organizate având cel
mai mult caracterul de reţele. O parte a
structurilor organizatorice ale acestora au
ca sarcină realizarea documentelor corespunzătoare
călătoriilor clandestine pentru
persoanele interesate, fiind specializate în
acest sens. Astfel, detectarea falsurilor
pentru probarea vinovăţiei reclamă o serie
de dificultăţi, mai ales dacă se iau în calcul
şi posibilităţile oferite de dezvoltarea tehnologiei
tipografice. În plus, o serie de greutăţi
în identificarea persoanelor implicate
sunt generate şi de multitudinea formelor de
manifestare a fenomenului. 227
De multe ori imigranţii clandestini ajung
la control cu puţin timp înaintea plecării
avionului. Cu toate acestea o serie de caracteristici
specifice comportamentului
„întârziaţilor accidental” pot conduce la depistarea
imigranţilor clandestini.
În situaţia în care există anumite dubii
faţă de documentul de identitate prezentat
de călător sau există indicii care atestă necesitatea
efectuării unui control amănunţit
se va solicita un al doilea document de
identitate. De exemplu: carte de identitate,
permis de conducere, carnetul de rezident,
carnetul de student, cartea de credit etc.
Utilizarea paşapoartelor europene este în
creştere. Călătorii pot deveni suspecţi când
se face supradocumentarea identităţii. Prezentarea
facturii de plată a curentului electric
sau a gazelor, a certificatului de naştere,
a carnetului de elev sau de student pot fi
elemente de disimulare a falsurilor din documentul
de identitate. În general aceste
documente nu se află asupra călătorului. În
situaţia în care dubiile persistă este recomandată
solicitarea semnăturii de control.
Se verifică dacă nu se încearcă ascunderea
itinerarului: potrivirea datelor din biletul de
călătorie cu cele din vizele aplicate în paşaport.
Pot fi folosite două paşapoarte: unul
pentru a părăsi ţara de plecare şi altul pentru
a intra în ţara de destinaţie. Este de
menţionat situaţia cetăţenilor moldoveni,
care exercită o presiune permanentă la
frontiera de est, încercând fie să intre ilegal
în România, prin P.T.F. cu documente/vize
false/falsificate, fie peste frontiera verde,
fie legal, cu viză pentru România dar cu
scopul de a ieşi ilegal din ţară, peste frontiera
de vest, şi a ajunge în alte ţări din Uniunea
Europeană, în general la muncă, acolo
existând posibilităţi de câştig mai mari datorită
condiţiilor economice ale statelor
dezvoltate şi nivelului de trai ridicat.
Din cazuistica privind actele infracţionale
săvârşite de către cetăţenii din Republica
Moldova, pe teritoriul României, preponderente
sunt faptele de natură penală,
precum utilizarea unor permise de şedere
false în ţări ca Italia, Spania, prezentarea în
punctele de trecere a frontierei cu paşapoarte
false sau falsificate, au folosit pentru
intrarea în România paşapoarte declarate
pierdute, tentative de treceri ilegale a frontierei,
treceri ilegale ale frontierei din România
în Ungaria, Serbia, utilizarea unor
vize Schengen false sau falsificate, falsuri
în înscrisuri. Au existat cazuri izolate de
utilizare a unei legitimaţii „Legiunea Străină”
false şi utilizarea unor paşapoarte bulgăreşti
false. 228 O cifră ridicată privind infracţionalitatea
este cea a cazurilor de permise
de şedere şi paşapoarte false sau falsificate.
Prin aplicarea în punctele de trecere
a frontierei din zona de competenţă a actelor
normative în privinţa politicii de vize, se
227 Popescu Cristian - Lumea în mişcare. Aspecte
juridice şi manageriale privind migraţia, Editura
Prouniversitaria, Bucureşti, 2006
217
228
GHEORGHE TIRON, ANGHEL STOICA –
Migraţia ilegală şi crima organizată, Editura M.A.I.,
Bucureşti, 2008

va ajunge şi la perfecţionarea metodelor de
acţiune a elementelor infractoare. Poliţiştii
de frontieră trebuie să fie conştienţi de
faptul că aplicarea criteriilor de evaluare a
riscurilor reprezintă o necesitate constantă
în domeniul lor de activitate, pentru stoparea
faptelor circumscrise criminalităţii
transfrontaliere în general şi îndeosebi a
migraţiei ilegale. Aproape zilnic, poliţiştii
de frontieră se confruntă cu persoane participante
la traficul transfrontalier, cetăţeni
români sau străini, care le testează pregătirea
prin diverse metode: fie legitimându-se
cu paşapoarte false sau falsificate, fie prezentând
documentele altor persoane, în speranţa
că asemănarea cu titularul paşaportului
le va permite continuarea ilegală a călătoriei.
Motivele invocate de cei care săvârşesc
astfel de fapte sunt din cele mai variate,
pornind de la ,,visul” de a se reîntoarce în
ţările de unde au fost returnaţi şi continuând
fie cu dorinţa de a călători în ţările unde accesul
le este permis numai în baza vizelor
obţinute de la reprezentanţele diplomatice,
fie cu intenţia de a se sustrage de la răspunderea
penală sau contravenţională pentru
faptele comise anterior.
În activitatea lor, poliţiştii de frontieră
au descoperit, în punctele de trecere paşapoarte
false ori falsificate, precum şi alte tipuri
de documente contrafăcute (permise de
rezidenţă, de conducere, cărţi de identitate,
invitaţii, vouchere, cărti verzi etc.), de care
diferite persoane, cetăţeni romani sau străini,
intenţionau să se folosească pentru a
trece ilegal frontiera de stat.
Ponderea documentelor de călătorie
false sau falsificate o reprezintă documentele
de călătorie româneşti, cărţi de identitate,
etc..
Pe lângă paşapoartele contrafăcute româneşti,
poliţiştii de frontieră au descoperit
şi documente de călătorie eliberate de autorităţile
din străinătate (Bulgaria, Cehia,
Slovacia etc.) contrafăcute, mare parte dintre
acestea fiind folosite de cetăţeni din Republica
Moldova. În aceste cazuri, s-a stabilit
că cetăţenii moldoveni au intrat legal
în România, în baza paşapoartelor personale
valabile, sub ,,paravanul” excursiei turistice
şi se prezintă la ieşirea din ţară cu
documente de călătorie falsificate, emise de
ţările pentru care nu este necesară viza
pentru a călători în statele Schengen.
O contribuţie importantă, în depistarea
unor astfel de falsuri, o au ofiţerii care îşi
desfăşoară activitatea în punctele şi centrele
de contact ce funcţionează la nivelul frontierelor
României, prin intermediul cărora se
verifică, în mod operativ, documentele ce
prezintă suspiciuni de falsificare.
În momentul depistării persoanelor care
recurg la astfel de metode, folosirea unor
documente de călătorie false sau falsificate,
poliţiştii de frontieră întrerup călătoria celui
în cauză, luând totodată măsura întocmirii
actelor premergătoare pentru săvârşirea infracţiunilor
comise, fals, uz de fals, fals
material în înscrisuri oficiale sau complicitate
la săvârşirea acestei infracţiuni, tentativă
de ieşire/intrare ilegală etc., aceştia fiind
prezentaţi în faţa parchetelor teritoriale
în vederea dispunerii măsurilor ce se impun,
legea sancţionând în funcţie de fapta
comisă.
În scopul prevenirii şi combaterii fraudei
în documente, Poliţia de Frontieră Română
foloseşte aparatură şi dispozitive de
ultimă generaţie, capabile să ajute la descoperirea
falsurilor, un exemplu în acest sens
constituindu-l comparatoarele video-spectrale,
folosite în punctele de trecere a frontierei
terestre şi aeroportuare, care analizează
datele din documente în mai multe
moduri. Deasemenea P.F.R. întreprinde
permanent măsuri ferme, în zonele de competenţă,
în vederea depistării persoanelor ce
se folosesc de documente false sau falsificate
de călătorie şi luării măsurilor legale ce
se impun împotriva acestora.
218

BIBLIOGRAFIE:
1. Cod penal, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, Titlului VII al Părţii speciale
2. Protocol împotriva traficului de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare,
adiţional la Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, ratificat
prin Legea 565/2002;
3. Boroi – Drept penal. Partea specială. Ediţia 2, Editura C.H. BECK, Bucureşti, 2008;
4. Cristian Popescu - Lumea în mişcare. Aspecte juridice şi manageriale privind migraţia,
Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2006;
5. Duvac Constantin, Diaconescu Gheorghe - Tratat de drept penal. Partea specială.
Editura C.H. BECK, Bucureşti, 2009;
6. Lazăr Cârjan TEZA DE DOCTORAT Combaterea criminalităţii la frontiera de stat a
României”. Conducător ştiinţific : prof. univ. dr. VASILE DOBRINOIU, Academia de Poliţie
„Alexandru Ioan Cuza” Bucureşti, 1999
7. Gheorghe Tiron, Anghel Stoica – Migraţia ilegală şi crima organizată, Editura
M.A.I., Bucureşti, 2008
8. www.legislaţie.ro
9. www.politiadefrontiera.ro
219

RECRUDESCENŢA VIOLENŢEI
ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ
220
Conf. univ.Dr. BARBU NICU-DAMIAN
Academia de Poliţie „A.I.Cuza”
Crime has become an issue of concern in the highest degree all world states,
international organizations including United Nations. Offenses and crimes committed by
violence and corruption tend to become very intense and dangerous for the stability and
security institutions, groups and individuals, is often associated with organized crime,
terrorism and institutionalized violence, specific, "subculture" violence and crime
professionalised.
Criminalitatea a devenit o problema care preocupa in cel mai inalt grad toate statele
lumii, organismele internationale inclusiv Organizatia Natiunilor Unite. Delictele si
crimele comise prin violenta si coruptie tind sa devina deosebit de intense si periculoase
pentru stabilitatea si securitatea institutiilor, grupurilor si indivizilor, fiind asociata de
multe ori cu cele de crima organizata, terorism si violenta instituţionalizata, specifice,
”subculturilor” violentei şi crimei profesionalizate.
Criminalitatea a devenit o problemă care
preocupă în cel mai înalt grad toate statele
lumii, organismele internaţionale inclusiv
Organizaţia Naţiunilor Unite.
Evoluţia societăţilor contemporane
evidenţiază faptul că deşi s-au intensificat
măsurile şi intervenţiile instituţiilor
specializate de control social împotriva
faptelor de delicvenţă şi criminalitate, în
multe ţări se constată o recrudescenţă şi o
multiplicare a delictelor comise cu violenţă
şi agresivitate precum şi a celor din
domeniul economic şi financiar-bancar,
fraudă, şantaj, mită şi corupţie. Reprezentând
o problemă socială a cărei modalitate de
manifestare şi soluţionare interesează atât
factorii de control social (poliţie, justiţie,
administraţie) cât şi opinia publică.
Asemenea de delicte şi crime comise
prin violenţă şi corupţie tind să devină
deosebit de intense şi periculoase pentru
stabilitatea şi securitatea instituţiilor,
grupurilor şi indivizilor; fiind asociată de
multe ori cu cele de crimă organizată, terorism
şi violenţă instituţionalizată, specifice,
”subculturilor” violenţei şi crimei
profesionalizate.
Deşi cauzele recrudescenţei violenţei şi
crimei organizate sunt dificil de identificat
şi explicat datorită existenţei unor diferenţe
sensibile în ceea ce priveşte amploarea şi
intensitatea lor de la o ţară la alta;
majoritatea specialiştilor şi cercetătorilor
consideră că sursele acestor fenomene
rezidă în perpetuarea unor structuri politice,
economice şi normative deficitare, în
menţinerea şi accentuarea discrepanţelor
sociale şi economice dintre indivizi, grupuri
şi comunităţi şi intensificarea conflictelor şi
tensiunilor sociale şi etnice.
Dificultăţile întâmpinate în definirea
actelor şi crimelor comise prin violenţă sunt
determinate atât de varietatea formelor de
violenţă şi crimă violentă întâlnite în
diverse societăţi cât şi de diferenţele în ceea
ce priveşte sancţionarea şi pedepsirea
acestora, mai ales că, de multe ori, violenţa
acoperă o gamă largă de comportamente
individuale şi sociale ce ţin de propria lor
etiologie.
Totodată, aprecierea şi definirea violenţei
se face în funcţie de anumite criterii
istorice, culturale şi normative, de ordinea
socială existentă la un moment dat într-o

anumită societate, de anumite interese
politice şi sociale, dar şi în funcţie de
anumite criterii şi contexte subiective şi
accidentale, care sunt însă relative spaţial şi
temporal (atât de la o societatea la alta cât
şi de la o perioadă la alta).
Violenţa nu constituie totuşi, un fenomen
nou, apariţia şi evoluţia ei fiind
strâns legată de evoluţia indivizilor, grupurilor,
organizaţiilor şi societăţilor umane.
Fiecare dintre noi stie foarte bine ce este
violenta. Ea ne evoca in minte moarte,
tortura, masacre, razboi, oprimare,
criminalitate sau terorism, epurare si
genocid. Intr-un registru mai putin
dramatic, ne gandim la « lipsa de civilizatie
», insulte si injurii, nepolitete si atitudini
nerespectuoase. Pentru acest motiv unii
cercetători şi specialişti consideră că
violenţa reprezintă o permanenţă umană,
fiind intens legată de esenţa umană şi de
funcţionarea societăţii.
Ea este amplificată în prezent de acte de
terorism şi crimă organizată, comise cu
scopul de a inspira frică, spaimă şi groază
în rândul opiniei publice, dar şi o serie de
delicte şi crime, ce violează drepturile şi
libertăţile individului (omoruri, asasinate,
violuri, jafuri, agresiuni fizice). Alături de
violenţa primitivă, ocazională, pasională
sau utilitară se constată amplificarea şi
proliferarea violenţei raţionale, specifică
crimei organizate şi organizaţiilor criminale
profesioniste.
Asistăm la o aşa numită ”internaţionalizare”
a violenţei şi crimei organizate la
nivelul diferitelor societăţi, state şi naţiuni
prin apariţia şi proliferarea unor noi tipuri
de delicte şi crime, ce transgresează şi
interpenetrează noi forme de prevenire,
combatere şi neutralizare a violenţei şi
crimei organizate la nivel naţional şi
internaţional.
Dezvăluirea cauzelor fenomenului
infracţional nu poate fi realizată decât
printr-o cercetare care să exploateze toate
laturile acestui fenomen. Sunt necesare în
acest sens investigaţii cu caracter sociologic,
psihologic, juridic, psihiatric,
221
biologic şi antropologic.
Afirmarea caracterului complex biopsihosociolegal
al criminalităţii şi
înlăturarea, prin acest concept, a susţinerilor
biologizante, psiho-sociologizante,
corespunde realităţii obiective şi reprezintă
una din premisele majore necesare
cercetărilor criminologice fundamentale în
scopuri profilactice. 229
Ştiinţa care studiază criminalitatea ca
fenomen social, geoistoric condiţionat,
cauzalitatea criminalităţii, constelaţia
surselor socio-umane ale crimei şi criminalităţii,
identifică componentele şi conţinutul
cauzelor şi condiţiilor socio-umane
ale fiecărei infracţiuni în parte cât şi a
diverselor categorii şi grupe de infractori,
se numeşte CRIMINOLOGIE.
Criminologia ca ştiinţă la începutul
secolului XX în România era practic necunoscută
ca ştiinţă. Denumirea însăşi era
considerată de esenţă burgheză, neacţionată,
evitându-se timp de trei decenii
chiar şi simpla ei denumire în publicistică şi
manualele universitare 230 . Fenomenul
infracţional cunoaşte o creştere fără
precedent constituind o ameninţare la
adresa comunităţii umane, a statelor şi
instituţiilor democratice.
Organizaţiile criminale ale secolului
nostru sunt asemenea unor “industriaşi”
care însă sau dezvoltat prin violenţă, prin
înşelăciune, prin crimă deci prin moduri
ilegale care contravin bunei dezvoltări a
vieţii mondiale. În contextul marilor
schimbări politice şi sociale contemporane,
al dezechilibrelor internaţionale şi al
proceselor tensionate determinate de
acestea, noile forme de criminalitate au luat
o amploare deosebită mai ales în ţările
aflate în tranziţie la economia de piaţă.
O organizaţie criminală, prin modul său
de structurare, flexibilitatea şi deosebita
capacitate de infiltrare în zonele vitale ale
politicului şi economicii, prin întinderea sa
229 A se vedea V.Ursa , Criminologie-ed.Isept-1996
230 A se vedea ,I.Pitulescu –Al-3-lea Război Mondial,-
ed.Naţional –1996,pag.151

mondială rapidă, prin recursul
necondiţionat la violenţă, corupţie şi şantaj,
reprezintă un pericol direct şi de mare
actualitate, o sfidare la adresa societăţii
mondiale.
Definiţia: - însemnul de organizaţie
criminală semnifică activităţile infracţionale
ale unor grupuri constituite pe principii
conspirative, în scopul obţinerii unor
importante venituri ilicite la cote deosebit
de ridicate.
Crima organizată este definită prin
existenţa unor grupuri de infractori,
structurate pe ideea înfaptuirii unor activităţi
ilegale, conspirative, având ca
principal scop obţinerea de profituri ilicite
la cote deosebit de ridicate.
În accepţiunea doctrinei germane, crima
organizată este definită astfel : “comiterea
cu intenţie a unor infracţiuni în scopul
obţinerii de profit şi putere, de două sau
mai multe persoane, ce colaborează pentru
o perioadă de timp prelungită sau
nedefinită, îndeplinind sarcini dinainte
stabilite prin folosirea unor structuri
comerciale sau similare celor de afaceri,
prin folosirea violenţei sau a altor mijloace
de intimidare, ori prin exercitarea unor
influenţe asupra politicienilor,
administraţiei publice, autorităţilor judiciare
sau economice.”
Activităţile ce compun Crima Organizată
au un caracter secret şi bine organizat,
din care cauză realizează un impact
social deosebit de negativ, în multe state el
constituind "cancerul perfid" care vlăguieşte
puterea societăţii ameninţă integritatea
guvernelor, determină creşterea
taxelor care se adaugă la preţul mărfurilor,
periclitează siguranţa şi locurile de muncă
ale cetăţenilor, aduce daune agenţilor
economici aflaţi în competiţie, controlează
prin forţa banilor sindicatele, în final
realizând o puternică influenţă în sfera
economicului, socialului şi mai ales
politicului.
Codul lor moral presupune un deosebit
simţ al demnităţii individuale şi pretinde o
tăcere liber consimţită în problemele
222
secrete. Acest sistem dăinuie de foarte mult
timp şi este respectat cu rigurozitate.
Specificul local a fost dăltuit de-a lungul
secolelor ca efect al rezistenţei la umilinţele
provocate de cuceritorii străini, de
guvernările locale rapace şi de jaful
bandelor de răufăcători autohtoni.
Spre deosebire de acţiunile unor indivizi
care, ocazional, se asociază pentru a comite
infracţiuni, o organizaţie criminală
constituie o asociaţie premeditată,
concepută până la cele mai mici detalii în
ceea ce priveşte rolul şi modul de acţiune al
celor ce o constituie.
Efectele sale: secătuirea puterii societăţii,
ameninţarea stabilităţii guvernării,
determinarea creşterilor taxelor, periclitarea
securităţii individuale şi colective, controlul
exercitat asupra sindicatelor şi influenţele
asupra structurilor de putere politică şi
economică.
Într-o altă opinie avizată, pericolul grav
pe care îl reprezintă aceste organizaţii
criminale derivă din subcultura sa arhaică,
mult mai interiorizată şi mai bogată, tradusă
din selectarea riguroasă a recruţilor şi din
capacitatea de fier de a impune membrilor
săi reguli neiertătoare de conduită care sunt
fără excepţie respectate.
Discreţia şi respectarea legii tăcerii
omerta, sunt calităţi indispensabile pentru
fiecare membru al unor astfel de
organizaţii. Componenţii lor riscă să fie
eliminaţi fizic în caz de trădare.
Imaginea clasică a organizaţiilor criminale
arată faptul că supravieţuirea unei
structuri de acest tip este problematică dacă
comportamentul membrilor săi nu este nici
previzibil nici în conformitate cu evaluările
şi aşteptările fiecăruia dintre indivizii care
compun organizaţia. 231 ”
Regulile de conduită ajută la stabilirea
conformismului şi a previzibilităţii.
Sancţiunile pentru încălcarea lor ajută la
menţinerea şi supravieţuirea organizaţiei.
Între regulile luate în seamă se numără:
231 HUGH.D.BARLOW, Introduction to
Criminology, op.cit.-pag.295

păstrarea secretului, prioritatea acordată
mai întâi organizaţiei şi apoi individului,
interzicerea luptelor interne, indiferent de
motiv, interzicerea acţiunilor care produc
oroare populaţiei ( ex. Răpirile ).
În timp organizaţiile criminale de tip
mafiot au dovedit o extraordinară capacitate
de adaptare atât în privinţa domeniilor
preferate de activitate, cât şi la condiţiile
concrete, social-politice şi istorice din ţările
în care s-au constituit.
Plecând de la domenii minore ale
economicului, organizaţiile criminale au
ajuns să coordoneze cea mai mare parte a
traficului mondial cu stupefiante, arme,
muniţii, să fie proprietare ale unor bănci şi
societăţi de holding, să deţină hoteluri,
cazinouri şi terenuri petrolifere să se implice
în metode moderne ale crimei, cum ar
fi frauda financiar- bancară, spălarea
banilor şi criminalitatea informatică.
Nivelul înalt de profesionalizare a
grupărilor criminale care au adoptat şi
perfecţionat principiile de organizare şi
regulile de acţiune ale structurilor de tip
mafiot. De asemenea, se manifestă tendinţe
de intelectualizare a grupărilor criminale
prin absorbţia, în interiorul acestora de
persoane ce ocupă funcţii oficiale în
domeniul finanţelor, comerţului, băncilor,
administraţiei, justiţiei dar şi a unor reputaţi
avocaţi, experţi şi tehnicieni în cadrul
comunicaţiilor şi logisticii. În scopul
atingerii obiectivelor proprii, structurile
organizaţiilor criminale s-au implicat în
lumea finanţelor, în politică, în justiţie şi
politică.
În ultimii ani, ca urmare a eforturilor
depuse în plan naţional şi internaţional, un
număr important al capiilor organizaţiilor
criminale au fost capturaţi şi deferiţi
justiţiei. Unii dintre ei au vorbit. Ca urmare
regula conspirativităţii s-a întărit şi mai
mult, limitând la minimum atât legăturile
între membrii reţelei cat si circulaţia de
informaţii în interiorul reţelei, sau asupra
severităţii selecţiei de noi membri.
Ceea ce este înfricoşător este faptul, că
acest “virus” a atins cote maxime atât în
223
lume cât şi în ţara noastră considerată un
“pionier” ,in ceea ce priveşte organizaţii
criminale de tip mafiot.
Nici România nu putea fi ocolită de
acest flagel, care, în special în anii care au
trecut de la Revoluţia din Decembrie 89, a
cunoscut creşteri explozive. Ţara noastră
putem spune că a devenit o “piaţă” de viitor
pentru Mafie. Organizaţiile mafiote române
se disting prin amplitudinea violenţei cu
care se săvârşesc actele criminale uneori
mult mai dură decât în ţările unde
activitatea criminală mafiotă este bine
dezvoltată. Sunt numeroase situaţiile care
demonstrează că în România criminalitatea
de înaltă violenţă, tinde să fie o componentă
de bază a crimei organizate. Edificatoare
sunt conflictele dintre arabi, chinezi, pentru
supremaţia în angrouri şi respectiv în
cartiere.
Îngrijorător este faptul că au proliferat
galopant tipurile de infracţiuni cu caracteristici
mafiote, acţiunile premeditate,
folosirea armamentului la săvârşirea
infracţiunilor, tâlhăria în lină zi sub ameninţarea
armelor de foc, sechestrarea de
persoane, impunerea taxei de protecţie furturi
de bunuri din patrimoniul naţional,
contrabandă, corupţie, evaziune fiscală şi alte
fapte cărora poliţia a trebuit să le facă faţă.
În timp normele de conduită deviată pot
deveni sigure repere de comportament în
viaţa unor colectivităţi, constituind criterii
unice de comportare în societate şi formând
aşa numitele „subculturi criminale
infracţionale” alcătuite din bande sau
„gangurile” de răufăcători, de structurile
complexe ale crimei organizate şi de modul
de viaţă ale unor comunităţi marginale care
se conformează unui sistem de norme şi
valori diferite de cele ale societăţii globale.
Că aşa este o demonstrează cu prisosinţă
situaţia din unele medii defavorizate aşa
cum sunt cartierele mărginaşe ale marilor
oraşe, zonelor mari gări sau autogări,
metroul şi alte căi subterane, dar mai ales
cartierele sau localităţile cu populaţie
preponderent din rândul ţiganilor
(rromilor).

Sistemul totalitar de dinainte de 1989 a
împiedicat dezvoltarea organizaţilor de tip
mafiot, singurul domeniu în care se poate
afirma că s-au format aşa zise nuclee ale
crimei organizate era economicul. În
condiţiile lipsei grave şi iraţionale de
produse agroalimentare, specula se
transforma într-o profesie rentabilă.
În România de astăzi în care situaţia
economică instabilă şi inflaţia determină o
inegalitate frapantă, o bună parte a populaţiei
trăind în sărăcie, numeroşi oameni
fiind stăpâniţi de sentimente de nesiguranţă
şi puternică frustrare, promovarea liberei
concurenţe, a spiritului competitiv, a avut
desigur pe lângă efectele pozitive şi un
revers nedorit. Pe baza acestui sistem
social, politic, cultural propice, s-au putut
dezvolta organizaţiile de tip mafiot în
România.
Astfel că numeroşi indivizi, au ales cale
infracţiuni, a furtului, escrocheriei,
abuzului, corupţiei şi traficul de orice fel
pentru a se îmbogăţi peste noapte. România
a deveni un teritoriu preferat pentru
transmiterea drogurilor din Orient sau
America Latină către ţările din Europa de
Vest, tot mai mulţi cetăţeni fiind atraşi în
organizaţii criminale internaţionale. Deja se
poate vorbi de “piaţa drogurilor“ în marile
centre urbane şi universitare (Bucureşti,
Cluj, Iaşi, Constanţa, Timişoara, ş.a.).
Aproape zilnic, sunt depistaţi traficanţi şi
consumatori de droguri, mare parte fiind
cetăţeni străini sau cetăţeni români, cu
precădere, elevi şi studenţi.
În prezent, fenomenul infractional din
Romania se remarca prin: complexitate si
comiterea unor noi genuri de infractiuni
(criminalitatea informatica, falsurile si
pirateria comerciala etc.), profesionalizarea
si specializarea infractorilor, prezenta
faptelor de coruptie si amplificarea fenomenului
criminalitatii transfrontaliere.
Crima organizata, migratia ilegala,
coruptia, criminalitatea economico-financiara,
talhariile, omorurile la comanda
sau in scop de jaf, precum si furturile din
avutul public si privat exercita o influenta
224
negativa asupra calitatii vietii cetateanului
si sigurantei publice.
Principalele riscuri si amenintari posibile
in domeniul ordinii si sigurantei
publice sunt urmatoarele:
a) degenerarea unor tensiuni socialeconomice,
interconfesionale si interetnice
in actiuni spontane de violenta si
confruntari deschise intre grupari extremiste,
precum si intre acestea si autoritatile
legale ale statului roman;
b) somajul;
c) actiunile ostile, comise in zona de
frontiera de catre grupuri sau indivizi, prin
care se incalca tratate, conventii sau
acorduri bilaterale incheiate de Romania cu
statele vecine;
d) desfasurarea unor actiuni specifice
razboiului psihologic in scopul subminarii
increderii in institutiile statului, crearii de
confuzie si panica;
e) scaderea autoritatii unor institutii ale
statului ca urmare a neindeplinirii
corespunzatoare a atributiilor legale;
f) diminuarea increderii populatiei in
capacitatea de actiune a fortelor de ordine si
siguranta publica;
g) extinderea actelor de coruptie la
nivelul factorilor de decizie din
administratie;
h) manifestari antinationale, extremiste,
separatiste si xenofobe;
i) producerea unor dezastre naturale,
tehnologice, ecologice, accidente chimice,
biologice sau nucleare.
Mediul international este caracterizat
printr-o dinamica fara precedent atat in plan
regional, cat si la nivel global. Trasformarile
politice, economico-sociale si
militare produse la inceputul anilor '90 si
ulterior au modificat radical configuratia
geostrategica a continentului european.
Riscurile ce pot ameninta securitatea si
stabilitatea statelor est-europene, printre
care si Romania, sunt date in principal de:
tensiunile ce se manifesta la nivelul intregii
zone, generate de tendintele diferitelor
comunitati etnice, culturale si religioase de
autonomizare si integrare la nivel regional;

extinderea in spatiul est-si sud-esteuropean
a unor fenomene de tipul terorismului
international, traficului ilegal de persoane,
bunuri, droguri, armament, materiale si
substante nucleare, radioactive si toxice;
dezastrele ecologice si tehnologice.
Principalele riscuri si amenintari
identificate in mediul extern sunt
urmatoarele:
a) dezvoltarea, consolidarea si specializarea
filierelor crimei organizate,
internationalizarea acestora si atragerea in
componenta a unor elemente si grupuri
autohtone, includerea teritoriului tarii
noastre in circuitul transnational al
migratiei clandestine, al traficului ilicit de
droguri, fiinte umane, armament, explozivi,
substante toxice, radioactive si bancnote
false;
b) cresterea pericolului terorist, proliferarea
armelor de distrugere in masa, a
traficului cu tehnologii si materiale supuse
controlului destinatiei finale;
c) cresterea interesului in unele medii de
afaceri din strainatate pentru obtinerea, prin
operatiuni financiare ilegale, a pachetului
majoritar de actiuni la unele societati
producatoare si utilizatoare de substante
chimice, materiale si tehnologii strategice
din tara noastra, in vederea exportarii lor,
direct sau prin intermediar, in zone de
conflict ori aflate sub embargo;
d) diversificarea formelor si procedeelor
utilizate pentru spalarea banilor (produsului
infractiunilor), in care sunt implicate
grupari care actioneaza in spatiul european,
ce au drept rezultat trecerea peste frontiera
a valutei ori transferul prin banci al sumelor
rezultate din operatiunile ilicite desfasurate
pe teritoriul Romaniei;
e) proliferarea traficului ilegal cu arme
usoare si cresterea posibilitatii de scapare
de sub control a sistemelor de gestionare si
comanda a armelor de nimicire in masa;
f) manifestarea tendintelor de autonomizare
a unor zone sau chiar regiuni, pe
baza criteriilor etnice ori religioase;
g) accidente tehnologice sau naturale cu
efecte transfrontaliere;
225
h) diminuarea accesului la resurse
strategice, tehnologii si echipamente
informationale de varf;
i) amplificarea fenomenului migratiei
ilegale.
O altă caracteristică a crimei organizate
din România o reprezintă contrafacerea,
promovarea şi plasarea în circulaţia
bănească autohtonă a unor valute liber
convertibile îndeosebi euro şi dolari americani,
operaţiuni ce nu se pot realiza decât
prin participare la o diviziune internaţională
a activităţii criminale.
În contextul actual, în care grupurile de
infractori sunt elemente determinante ale
stării infracţionale, având preocupări pentru
comiterea tuturor genurilor de fapte penale,
una din principalele direcţii de acţiune ale
formaţiunilor de profil din cadrul Poliţiei
Române o reprezintă identificarea,
cunoaşterea, supravegherea şi combaterea
acestor grupuri.
În cadrul U.E., structurile operative ale
Poliţiei Române trebuie să-şi armonizeze
principiile, metodele şi mijloacele de
muncă cu cele ale poliţiilor statelor din
componenţa Uniunii, precum şi adoptarea
unor concepţii unitare de acţiune, în toate
domeniile de activitate, inclusiv pe linia
combaterii grupurilor infractionale.
Prevenirea şi combaterea faptelor antisociale
constituie atributul esenţial al
autorităţilor publice şi au ca obiectiv prioritar
apărarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor. Activitatea de
prevenire se realizează în baza prevederilor
Constituţiei şi ale legii privind organizarea
şi funcţionarea Poliţiei Române precum şi
ale altor acte normative.
Fiind organul abilitat cu asigurarea
respectării legii şi cu menţinerea ordinii şi
liniştii publice, poliţia este singura structură
guvernamentală care are obligaţia statuară
de a preveni criminalitatea, acest lucru
neînsemnând însă că obligaţia îi aparţine în
exclusivitate.
Combaterea criminalităţii, fiind obiectivul
central al politicii penale, presupune
implicarea unei multitudini de factori.

Poliţia are îndatorirea ca, pe baza
analizei metodelor de comitere a infracţiunilor,
să coordoneze toate forţele implicate
în prevenirea criminalităţii (organisme
guvernamentale şi neguvernamentale)
şi să organizeze activităţi specifice
în rândul potenţialelor victime în scopul
minimalizării situaţiilor criminogene şi a
riscului comiterii de infracţiuni.
Poliţia se implică în procesul de continuă
schimbare ce marchează societatea,
fapt evidenţiat prin adoptarea conceptului
de „activitate comunitară” a poliţiei care
dovedeşte implicarea acestei instituţii în
viaţa socială, propunându-şi, nu numai să
combată criminalitatea, dar şi o mai mare
disponibilitate în eforturi în scopul de a-i
ajuta pe oameni în problemele cu care se
confruntă.
Astfel, s-au înfiinţat compartimente
specializate de prevenire, sarcina lor fiind
de a intra în contact cu comunitatea, prin
atragerea instituţiilor guvernamentale şi
neguvernamentale şi implicarea lor în
elaborarea şi derularea unor programe de
prevenire a criminalităţii.
Evaluarea acestor programe trebuie
făcută periodic, pe etape şi în funcţie de
schimbările care au loc în situaţia concretă,
aceste programe trebuie modificate, astfel
încât să corespundă necesităţilor curente.
Specialiştii în domeniul prevenirii
criminalităţii conlucrează pentru realizarea
unei treceri treptate de la metodele
poliţieneşti tradiţionale la o abordare sociopreventivă
a criminalităţii, prin aplicarea
unor strategii care presupun implicarea şi,
implicit, un rol cât mai activ al comunităţii
în activitatea de prevenire.
În general, aceste strategii au în cuprinsul
lor următoarele aspecte:
- avertizarea publică asupra problemelor
criminalităţii şi a serviciilor
disponibile pentru siguranţa cetăţenilor;
- recomandări privind administrarea
riscului infracţional;
- proiecte de grup care vizează
ajutarea organizaţiilor specializate în
dezvoltarea eficientă a activităţilor de
226
prevenţie antiinfracţională;
- planing ambiental, prin modificarea
unor factori de mediu care să
descurajeze activitatea infracţională;
- încurajarea cetăţenilor în depistarea
activităţilor infracţionale şi în raportarea
acestora organelor judiciare.
Activitatea de prevenire presupune
proiectarea, dezvoltarea şi administrarea
unor programe de prevenire puse la dispoziţia
unor grupuri de populaţie, de popularizare
a unor tematici de profil, în
scopul reducerii situaţiei criminogene.
Prin participarea la aceste acţiuni comune
şi semicomune mediatizate prin mass
– media, cetăţeanul de rând are posibilitatea
de a lua la cunoştinţă de preocupările
poliţiei pe linia prevenirii criminalităţii şi
de strategiile aplicate în acest domeniu.
Pentru încurajarea cetăţenilor în depistarea
activităţilor infracţionale şi sesizarea
lor structurilor judiciare este necesară
o dublă acţiune din partea poliţiei în plan
educativ, cât şi în plan stimulativ.
Poliţia trebuie să fie cea care prin acţiunile
sale ferme şi prin consecvenţă, să
dea încredere şi siguranţă fiecărui membru
al comunităţii. Dacă relaţia aceasta este
încordată atunci fenomenul criminalităţii va
cunoaşte o curbă ascendentă în planul
evoluţiei sale, în timp ce o bună conlucrare,
între poliţie şi populaţie, nu va putea avea
decât rezultate fructuoase în domeniul
prevenirii criminalităţii.
Prevenirea conflictelor este în mod clar
în interesul nostru, dar trebuie întãrit grupul
suporterilor sãi. Ideile comune - "mituri
pozitive şi edificatoare" sunt benefice şi pot
fi chiar necesare în toate comunităţile
umane ca bazã pentru consens şi
supravieţuire. Contribuind la construirea
unei imagini pozitive a ONU, singurul
forum universal abilitat sã aibã grijã de
viitorul nostru comun am reuşi sã întãrim
structurile de cooperare şi susţinere a pãcii
în întreaga lume.
A venit vremea să mergem înainte şi să
recurgem la o abordare mai sistematicã
pentru a preîntâmpina frica de rãspândirea

violenţei şi de a reduce frica în toate
regiunile globului. Trebuie sã creãm o
"culturã a prevenţiei". Savanţi, politicieni şi
diplomaţi, precum şi cei din mass-media şi
afaceri, sunt suporteri naturali ai unei
asemenea culturi.
Ministerul Administraţiei şi Internelor
va dezvolta relaţii de colaborare cu structuri
similare din străinătate, în baza acordurilor
şi tratatelor încheiate de Guvernul
României cu alte state şi în cadrul
organismelor şi instituţiilor cu caracter
regional şi subregional.
Colaborarea pe plan extern în domeniul
poliţienesc va urmări perfecţionarea
propriilor structuri organizatorice, a metodelor
şi mijloacelor de muncă, pregatirea
superioară a personalului şi realizarea
sprijinului reciproc în lupta împotriva
criminalităţii.
Participarea României la extinderea şi
perfecţionarea colaborării pe plan extern în
domeniul ordinii publice este parte
integrantă a politicii externe a statului
roman, ce contribuie la prevenirea şi
combaterea criminalităţii internaţionale şi,
prin aceasta, la întarirea stării generale de
legalitate pe plan internaţional.
În acest sens vor fi şi dezvoltate relaţiile
cu instituţii similare din străinătate, prin
continuarea pregătirilor cu specialişti din
alte ţări, în cadrul unor programe PHARE şi
UE, sau alte modalităţi şi forme de
pregătire.
Acţiunea de "prevenire a criminalităţii"
este privită diferit, potrivit statelor membre
UE, dar de obicei, ea este considerată ca
aparţinând responsabilităţii generale a
Statului.
Prevenirea criminalităţii este deseori
divizată în prevenirea socială şi prevenirea
situaţională, două forme de prevenire care
se referă la poliţie.
Precum reiese din Recomandarea nr
R(83)7 a Consiliului Europei privind
participarea publicului la politica privind
criminalitatea, cât şi din Recomandarea nr
R(87)19 despre organizarea prevenirii
criminalităţii, prevenirea criminalităţii
solicită, pentru a fi eficace, participarea
întregii comunităţi, a întregii societăţi.
De câţiva ani, se vorbeşte deseori de
"parteneriat" în domeniul de prevenire al
criminalităţii, ceea ce demonstrează că nu
este vorba de o sarcină rezervată exclusiv
poliţiei.
În acest domeniu se impune coordonarea
eforturilor poliţiei şi altor organe, dar
şi ale populaţiei. Chiar dacă responsabilitatea
politicii de prevenire a criminalităţii
nu apartine în final, în cea mai
mare parte a Statelor membre, politiei, ea
constituie unul dintre principalele obiective
ale acesteia, ceea ce, într-o societate
democrată condusă de principiul preeminenţei
dreptului, oferă anumite garanţii
împotriva tuturor abuzurilor faţă de indivizi.
Depistarea criminalităţii, în toate statele
UE, reprezintă unul dintre obiectivele
clasice principale ale poliţiei. Chiar dacă
depistarea criminalităţii nu reprezintă
deseori decât o parte relativ redusă a
ansamblului misiunilor poliţiei, aceasta
constituie unul din elementele esenţiale ale
activităţilor sale.
227

COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ INTERNAŢIONALĂ DIN
PERSPECTIVA BAZELOR DE DATE CRIMINALISTICE
Chestor de politie
Conf univ dr BUJOR FLORESCU
Director General adj DGIPI
International judicial cooperation undertaken by law enforcement institutions in
România, based on internaţional agreements, bilateral or multilateral agreements made
by România with other states, and the ratification of internaţional conventions
governing a series of legal institutions in fight to the prevent and combat crimes
committed with violence. Our work on medium and long term are integrated in the
current modernization strategy aimed at the Romanian Police and compatibility of
procedures for intervention and action with standard working procedures and
participation in joint investigation teams, to extend the connection to central servers for
field officer and expanded access to databases and database interconnection at European
level to ensure a constant workflow of information, in operative terms.
Un obiectiv important al Poliţiei Române
îl constituie desfăşurarea în bune
condiţii a activităţilor specifice cooperării
poliţieneşti internaţionale, întrucât schimbul
de informaţii şi probaţiunea, trebuie să fie
realizate cu celeritate, în respectul criteriilor
de performanţă şi standardelor impuse de
Uniunea Europeană. Există un trend ascendent
al solicitărilor instituţiilor judiciare
internaţionale transmise prin Centrul de
Cooperare Poliţienească Internaţională privind
examinarea datelor dactiloscopice,
fotografiilor de semnalmente sau verificarea
datelor cu caracter personal în bazele de
date AFIŞ, IMAGETRAK, CDN şi SNDGJ
pentru stabilirea identităţii persoanelor, stabilirea
persoanelor care au creat urme papilare
cu ocazia săvârşirii faptelor de natură
penală sau contravenţională pe teritoriul
altor state, precum şi al cadavrelor necunoscute,
victime ale unor evenimente deosebite/catastrofe
naturale etc.
Aceste noi provocări ale luptei împotriva
criminalităţii transfrontaliere impun
perfecţionarea pregătirii profesionale, modernizarea
şi îmbunătăţirea activităţii şi a
capabilităţilor tehnice, iar rezultatele pozitive
obţinute promovează imaginea Poliţiei
Române moderne în spaţiul european.
Cooperarea judiciară internaţională desfăşurată
de instituţiile de aplicare a legii din
România, se bazează pe acorduri internaţionale,
bilaterale sau multilaterale, încheiate
de ţara noastră cu alte state, precum şi pe
ratificarea unor convenţii internaţionale,
care reglementează o serie de instituţii juridice
cu aplicabilitate în prevenirea şi combaterea
infracţiunilor comise cu violenţă.
Conform Ordonanţei de Urgenţă nr. 103
din 13 decembrie 2006, privind unele măsuri
pentru facilitarea cooperării poliţieneşti
internaţionale, aprobată prin Legea nr.
104/2007, schimbul de date şi informaţii
operative se realizează între autorităţile române
competente sau străine, prin intermediul
Centrului de Cooperare Poliţienească
Internaţională (C.C.P.I.), în baza cererii de
asistenţă. în cadrul Centrului sunt folosite
următoarele modalităţi de cooperare poliţienească
internaţională:
- asistenţa juridică internaţională în
materie penală - reglementată în România
prin Legea nr. 302/2004 privind asistenţa
judiciară internaţională în materie penală,
228

modificată şi completată prin Legea
224/2006 şi
- schimbul internaţional operativ de
date şi informaţii cu caracter poliţienesc
- reglementat în România prin Statutul
OIPC-INTERPOL, Acordul România -EU-
ROPOL şi Acordul SECI.
Printre atribuţiile C.C.P.L, în calitate de
autoritate centrală pentru activităţile specifice
de cooperare şi asistenţă poliţienească
internaţională, un loc aparte îl deţine dezvoltarea
cooperării internaţionale în lupta
împotriva criminalităţii şi coordonarea
permanenta a activităţii ataşaţilor de afaceri
interne şi ofiţerilor de legătura români acreditaţi
în străinătate, în domeniul schimbului
de date.
La nivel comunitar, au fost emise Decizii
ale Consiliului Uniunii Europene, nr.
10216/08/JAI, 2008/615/JAI din 23 iunie
2008, 2008/616/JAI din 23 iunie 2008 privind
cooperarea transfrontalieră, în special
în domeniul combaterii terorismului şi a
criminalităţii.
După intrarea României în Uniunea Europeană
şi facilitarea accesului cetăţenilor
români pe acest teritoriu, s-a constatat o
creştere semnificativă a numărului de verificări
ale datelor dactiloscopice în vederea
stabilirii identităţii persoanelor care nu îşi
declină adevărata identitate. Chiar şi în domeniul
azilului s-a manifestat un fenomen
asemănător datorită faptului că România
este şi stat cu zonă de frontieră externă a
Uniunii Europene.
Toate disfuncţionalităţile apărute în procesul
cooperării au făcut obiectul analizelor
bilaterale fiind stabilite modalităţi concrete
şi proceduri care să asigure un flux practic
şi eficient. Un exemplu în acest sens îl constituie
elaborarea unei Instrucţiuni de lucru
elaborate de Serviciul Identificări Judiciare,
în care sunt precizate modalităţile în care
pot fi examinate impresiunile şi urmele papilare
primite de la alte state. Printre facilităţile
sistemului AFIŞ se numără şi existenţa
interfeţelor de primire şi transmitere
electronică de date dactiloscopice sub
formă de fişiere în format NIST aspect ce a
marcat un salt calitativ din punct de vedere
al calităţii amprentelor papilare şi timpului
de răspuns către statul solicitant.
229

Asemănător se desfăşoară la nivel interinstituţional
fluxul de lucru EURODAC în
care structurile centrale şi teritoriale ale
Oficiului Român pentru Imigrări şi Inspectoratului
General al Poliţiei de Frontieră
Române au asigurate conexiuni la Sistemul
naţional AFIŞ pentru schimbul electronic
de date dactiloscopice în scopul stocării sau
verificării în baza de date AFIŞ a categoriilor
de persoane ce fac obiectul activităţilor
specifice acestor instituţii.
230

În prezent, Poliţia Română are noi atribuţii
conferite de Legea nr. 76/2008 privind
organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional
de Date Genetice Judiciare şi Legea
nr. 146/2008 prin care România a aderat la
Tratatul de la Prum care acoperă trei domenii,
terorismul, criminalitatea transfrontalieră
şi migraţia ilegală.
Prevederile Tratatului de la Prum permit
accesul direct la bazele de date dactiloscopice
şi genetice ale statelor semnatare şi
compararea automată a acestora, nu doar în
faza de urmărire penală, ci şi pe parcursul
activităţilor de prevenire atunci când este
identificată o persoană. Informaţiile se
transmit pe baza fişierelor NIST.
În cazul unei identificări (hit), informaţiile
suplimentare ale persoanei identificate
pot fi obţinute prin punctele de contact naţionale
respectiv Centrul de Cooperare Poliţienească
Internaţională pe baza unui flux
de lucru reglementat prin proceduri specifice,
schimbul de date suplimentare fiind
guvernat de legislaţia statului solicitat.
Tratatul se concentrează, în principal, asupra
îmbunătăţirii schimbului de date dintre
autorităţile de aplicare a legii din statele
semnatare, Institutul de Criminalistică fiind
instituţia desemnată ca Punct de Contact
Naţional la nivelul Ministerului Administraţiei
şi Internelor din România.
Institutul de Criminalistică şi formaţiunile
criminalistice colaborează permanent,
prin schimb operativ de date, cu structurile
teritoriale de arme şi Registrul Naţional al
Armelor.
Evidenţele centrale sunt exploatate şi
gestionate prin intermediul unui sistem informatizat
de identificare balistică (IBIS -
acronimul din limba engleză), ce funcţionează
la nivel central, după norme ce vor fi
elaborate ulterior.
Evidenţele şi baza de date centrală IBIS,
realizate la nivelul Institutului de Criminalistică
au ca obiect:
a) Baza de date cu elemente de muniţie
rezultate in urma tragerii experimentale
cu arme de foc letale deţinute legal;
b) Baza de date cu elemente de muniţie
rezultate in urma tragerii experimentale
cu arme de foc letale provenite de la
fapte comise cu arme de foc neidentificate ;
c) Baza de date cu elemente de muniţie
rezultate in urma tragerii experimen-

tale cu arme de foc letale deţinute ilegal sau
găsite/abandonate pe teritoriul României.
In februarie 2009, la Lyon, Interpol a
semnat un parteneriat cu firma canadiană
care a dezvoltat sistemul IBIS pentru facilitarea
schimbului internaţional de date balistice,
acest ssistem va fi denumit Interpol
Ballistic Information Network (IBIN). Noul
system va permite conexarea electronic a
informaţiilor din 45 de state care folosesc
deja acest sistem.
În ceea ce priveşte schimbul automat de
date genetice cu ţările membre, conform
Tratatului de la Prum, Poliţia Română a făcut
paşi importanţi în sensul că a încheiat
cu succes în luna septembrie 2009 testele
de acceptanţă cu Austria şi urmează ca
Germania să introducă România, în Decizia
nr.7 a Consiliului de Miniştri, pentru oficializarea
acestui debut ca şi activitate curentă.
Cooperarea poliţienească vizează noi
valenţe în contextul pregătirii României
pentru aderarea la Spaţiul Schengen şi
anume:
- asistenţă reciprocă în scopul prevenirii
şi descoperirii infracţiunilor (art. 39 (1)-
(3))
- supraveghere transfrontalieră (art.
40)
- urmărire transfrontalieră (art. 41)
- comunicarea informaţiilor în cazuri
particulare în scopul prevenirii pe viitor a
infracţiunilor mai mult sau mai puţin grave
împotriva ordinii şi siguranţei publice sau a
ameninţărilor la adresa acestora (art. 46)
- schimb de informaţii în scopul
efectuării eficiente a controalelor şi
supravegherii la frontierele externe (art. 7)
- numirea de ofiţeri de legătură (art.
47)
- intensificarea cooperării poliţieneşti
în regiunile de frontieră prin încheierea de
înţelegeri (art. 39 (4)) şi acorduri (art. 39
(5)) bilaterale
- crearea şi întreţinerea uni sistem informatic
comun, SIS (art. 92 şi urm.)
În prezent sunt în derulare etapele procesului
de pregătire a României pentru
acest deziderat, termenul fiind luna martie a
anului 2011.
Proiectele noastre pe termen mediu şi
lung sunt integrate în actuala Strategie de
Modernizare a Poliţiei Române şi vizează o
compatibilizare a modalităţilor de intervenţie
şi acţiune cu proceduri de lucru standardizate
şi participări în echipe comune de
investigare , de extinderea conexiunii la
serverele centrale pentru formaţiunile operative
şi accesul lărgit la interogarea bazelor
de date, precum şi interconectarea bazelor
de date la nivel european care să asigure un
flux constant de informaţii, în termeni operativi.
232

ULTRAJUL REGLEMENTAT ÎN LEGEA PENALĂ
ÎN VIGOARE ŞI ÎN NOUL COD PENAL *
*
Noul Cod penal a fost adoptat la 17 iulie 2009 prin Legea nr. 286
şi publicat în M.Of. nr.510 din 24 iulie 2009.
233
Comisar şef de poliţie
Dr. EUGEN NEAŢĂ
I.P.J. VÂLCEA
Since the adoption of the Criminal Code in force and to date the legal content of the
crime of outrage has undergone many changes and additions. This article discusses in
terms of specialist in criminal law, but the practitioner, the most important issues related
to crime presented
1. De la adoptarea Codului penal în vigoare
232 şi până în prezent conţinutul legal
al infracţiunii de ultraj a fost supus mai
multor modificări şi completări.
Ultrajul în formularea iniţială este incriminat
într-o variantă tip şi o variantă
agravată.
Varianta tip [art.239 alin.(1)] constă în
insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşită
nemijlocit sau prin mijloace de comunicare
directă, contra unui funcţionar care îndeplineşte
o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii
de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii
ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul
funcţiunii.
Varianta agravată [art.239 alin.(2)] constă
în lovirea sau orice acte de violenţă,
precum şi vătămarea corporală săvârşite
împotriva persoanei prevăzute la varianta
tip, aflată în exerciţiul funcţiunii ori pentru
fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.
2. Prin Decretul-Lege nr. 41 din 26 ianuarie
1990 privind asigurarea unui climat
de ordine şi legalitate se instituie norme
speciale de incriminare a ultrajului 233 , că-
232 Codul penal în vigoare a fost adoptat la 21 iunie
1968 şi publicat în B.Of. nr.79-79 bis din 21 iunie
1968.
233 Decretul-Lege nr. 41din 26 ianuarie 1990 a fost
publicat în M.Of. nr.16 din 27 ianuarie 1990. În art.1
al acestui act normativ se prevederea:
(1) Insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşită
ruia i se atribuie un grad de pericol social
abstract, mai ridicat decât al celui reglementat
în art. 239 C. pen. în vigoare.
Aceasta se explică prin caracterul special al
condiţiilor în care se săvârşeşte această infracţiune
în sensul că subiectul pasiv, adică
persoana investită cu autoritate de stat, se
află în executarea unei misiuni de asigurare
nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă,
contra unui ofiţer sau maiştri militar, subofiţer sau
militar în termen din cadrul Ministerului Apărării
Naţionale, poliţiei sau a altor unităţi din Ministerul de
Interne, aflat în executarea unei misiuni de asigurarea
ordinii şi liniştii publice, de apărare a avuţiei
naţionale, a vieţii, integrităţii corporale şi a bunurilor
cetăţenilor ori în legătură cu activităţi îndeplinite în
executarea unei asemenea misiuni, se pedepseşte cu
închisoare de la 1 la 5 ani.
(2) Lovirea sau alte acte de violenţă, precum şi
vătămarea corporală, săvârşite împotriva uneia dintre
persoanele şi în condiţiile arătate în alin.(1), se
pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(3) Faptele prevăzute în alin.(1) şi (2) îndreptate
împotriva judecătorilor sau procurorilor militari ori
civili, sau a membrilor tribunalelor extraordinare,
aflaţi în exerciţiul funcţiunii sau în legătură cu
activităţi îndeplinite în exerciţiul funcţiunii se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută în acele alineate.
(4) Persoanele aflate în stare legală de reţinere sau
deţinere care produce acte de dezordine şi se
manifestă violent împotriva cadrelor militare cu
atribuţii de comandă, pază şi supraveghere, se
pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani. Pedeapsa
aplicată se adaugă la pedeapsa ce se execută fără a se
putea depăşi maximul general al închisorii prevăzute
de Codul penal.

a ordinii şi liniştii publice, de apărare a
avuţiei naţionale, a vieţii, integrităţii corporale
sau a bunurilor cetăţenilor ori în legătură
cu activităţi îndeplinite în executarea
unei asemenea misiuni. De aceea, dispoziţiile
din Decretul-Lege nr.41/1990 devin incidente
numai când persoanele arătate în
art. 1 se află în îndeplinirea unei sarcini
speciale de apărare a ordinii de drept şi sunt
agresate fizic sau moral în timpul îndeplinirii
unor astfel de misiuni sau în legătură cu
activităţi efectuate în executarea acestora.
Prin urmare, norma de incriminare a ultrajului
cu sediul în norma specială are o
sferă de aplicare mult mai restrânsă.
Aceasta va fi incidentă numai în ipoteza
când cel insultat, calomniat, ameninţat ori
care a fost supus unor acte de violenţă ori i-
a fost vătămată integritatea corporală, se
afla în momentul respectiv, în executarea
uneia dintre misiunile prevăzute expres şi
limitativ în acest act normativ. În situaţia în
care aceleaşi persoane precizate în legea
specială se află în îndeplinirea unei sarcini
obişnuite, de rutină, chiar în apărarea ordinii
de drept, devin aplicabile dispoziţiile art.
239 C. pen. în vigoare. 234
3. Legea nr. 140/1996 aduce modificări
şi completări substanţiale conţinutului legal
al ultrajului, în formularea avută 235 la
adoptarea Codului Penal.
O primă modificare vizează majorarea
limitei speciale a pedepsei cu închisoarea
prevăzută la varianta tip 236 , cât şi la varianta
agravată 237 .
De asemenea, în conţinutul ultrajului,
varianta prevăzută în art. 239 alin. (2), se
introduce, ca element circumstanţial de
agravare a infracţiunii, fapta de vătămare
corporală gravă. Prin aceasta legiuitorul
234 Curtea Constituţională, Dec.nr.10 din 6 februarie
1996, publicată în M.Of.nr.89 din 30 aprilie 1996.
235 Legea nr.140 din 1996 a fost publicată în M.Of.
nr.289 din 14 noiembrie 1996
236
Limita specială a pedepsei cu închisoarea
prevăzută pentru varianta tip a ultrajului a fost
majorată de la 2 la 4 ani.
237
Limita specială a pedepsei cu închisoarea
prevăzută pentru varianta agravată a ultrajului a fost
majorată de la 5 la 7 ani.
234
consacră soluţia unităţii legale de infracţiune
în ipoteza în care prin lovirea sau orice
acte de violenţă exercitate asupra funcţionarului
public investit cu autoritate de stat în
condiţiile cerute de norma de incriminare,
s-a produs vătămarea corporală gravă 238 .
Dispoziţiile art. 239 C. pen. în vigoare
se completează prin introducerea unui nou
alineat, alineatul (3), prin care se incriminează
o nouă variantă agravată a ultrajului
care devine incidentă în cazul când faptele
prevăzute la alineatele (1) şi (2) sunt săvârşite
împotriva unui magistrat, poliţist sau
jandarm, ori alt militar239.
După cum se observă, această variantă
de incriminare a ultrajului se deosebeşte de
celelalte prin calitatea specială a subiectului
pasiv purtător al autorităţii de stat. Potrivit
acestor prevederi, subiectul pasiv al ultrajului,
varianta tip şi prima variantă agravată,
poate fi orice funcţionar public care
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiei,
ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul
funcţiei cu excepţia cazului când acesta este
magistrat, poliţist sau jandarm ori alt militar,
ipoteză în care fapta va realiza conţinutul
celei de-a doua variantă agravată a
ultrajului.
Prin Legea nr. 140/1996, în Titlul V ”
Infracţiuni contra autorităţii” a fost introdus
art. 239¹ cu denumirea marginală ”Cazuri
speciale de pedepsire”. Potrivit acestui text,
în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 180-
182, 189 şi 193 săvârşite împotriva soţului,
copiilor sau părinţilor persoanelor prevăzute
în art. 239 alin. (3), în scop de intimi-
238
Art.239 alin.(2) reprodus astfel cum a fost
modificat şi completat prin legea nr.140/1996:
”Lovirea sau orice acte de violenţă, precum şi
vătămarea corporală săvârşite împotriva persoanei
prevăzute în alin.(1), aflată în exerciţiul funcţiunii ori
pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se
pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 7 ani , iar dacă
s-a produs vătămarea corporală gravă pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 12 ani.
239 Dacă faptele prevăzute în alineatele precedente
sunt săvârşite împotreiva unui magistrat , poliţist sau
jandarm, ori alt militar, maximul special al pedepsei
se majorează cu 3 ani.

dare sau de răzbunare pentru acte sau fapte
îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, maximul
pedepsei se majorează cu o treime.
În concepţia legiuitorului, faptele la care
se referă art. 239¹ C. pen. sunt considerate
infracţiuni contra autorităţii şi sancţionate
mai aspru, realizându-se în acest fel o protecţie
mai eficientă a autorităţii publice.
4. O.U.G. nr. 58 din 23 mai 2002 240 aduce
alte modificări conţinutului legal al ultrajului,
dar numai în ceea ce priveşte varianta tip a
acestuia. Ca urmare a reevaluării prin acest
act normativ a pericolului social al
infracţiunilor de insultă şi calomnie, în sensul
reducerii acestuia şi pe cale de consecinţă a
stabilirii unei infracţiuni mai uşoare 241 ,
legiuitorul procedează la incriminarea
ultrajului în forma insultei sau calomniei întro
variantă distinctă de ultrajul în forma
ameninţării, atribuindu-le fiecăreia un pericol
social diferit, respectiv sancţiuni diferite.
Prin Legea nr. 160/2005 pentru aprobarea
O.U.G. nr. 58/2002 242 , s-a abrogat alin.
(1) al art. 239 C. pen. care incrimina ultrajul
în forma insultei sau calomniei. În urma
acestei abrogări, insulta sau calomnia săvârşite
faţă de un funcţionar public care
exercită autoritatea de stat sunt susceptibile
să antreneze doar răspunderea civilă delictuală,
în unele cazuri răspunderea disciplinară
243 , iar uneori pot fi sancţionate prin
amenzi judiciare conform art. 198 alin. (4)
lit. h) C. pr. pen.
240
O.U.G. nr.58/2002 privind modificarea şi
completarea unor duspoziţii din Codul penal
referitoare la infracţiuni contra demnităţii şi
infracţiuni contra autorităţii, precum şi unor dispoziţii
din Codul de procedură penală, a fost publicată în
M.Of. nr.351/2002.
241 Prin O.U.G.nr.58/2002 pedeapsa cu închisoarea de
la o lună la 2 ani sau cu amenda, prevăzută pentru
infracţiunea de insultă a fost înlocuită cu amenda, iar
pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu
amenda prevăzută pentru calomnie a fost inlocuită cu
pedeapsa cu închisoarea de la 2 luni la 2 ani sau cu
amendă.
242 Publicată în M.Of. nr.470/02.06.2005
243
A se vedea art.57 alin.(5) şi (7) din Legea
nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei
de avocat.
235
5. Legea nr. 278/2006 244 aduce modificări
şi completări importante atât unor instituţii
reglementate în Partea generală a Codului
penal cât şi unor norme de incriminare
prevăzute în Partea specială a Codului penal
în vigoare printre care şi a celei cuprinse în
art. 239 cu titlul marginal ”Ultrajul”.
În materia ultrajului, prin această lege,
se procedează mai întâi la o stilizare a textului
art. 239 în sensul delimitării variantelor
de incriminare a ultrajului descrise în
alineate distincte după cum infracţiunea absorbită
în conţinutul ultrajului constă în
ameninţare, lovire sau orice acte de violenţă,
vătămare corporală sau vătămare corporală
gravă, săvârşite împotriva unui
funcţionar public care îndeplineşte o funcţie
ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat
în exerciţiul funcţiei ori pentru fapte îndeplinite
în exerciţiul funcţiunii 245 .
În al doilea rând, legiuitorul recurge la o
reevaluare a pericolului social abstract al fiecărei
variante de incriminare a ultrajului
materializat prin limitele speciale ale pedepsei.
244 Publicată în M.Of. nr.601 di 12.07.2006
245 Prin Legea nr.278/2006 art.239 a fost reformulat
astfel:
(1) Ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace
de comunicare directă contra unui funcţionar public
care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat aflat în exerciţiul funcţiunii ori
pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu
amendă;
(2) Lovirea sau orice acte de violenţă, săvârşite
împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în
exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în
exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la
6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(3) Vătămarea corporală, săvârşită împotriva unui
funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul
funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul
funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la
6 ani.
(4) Vătămarea corporală gravă, săvârşită împotriva
unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul
funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul
funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12
ani.”

În sfârşit, în al treilea rând, a fost abrogat
textul din conţinutul ultrajului potrivit
căruia maximul special al pedepsei prevăzute
în norma de incriminare pentru fiecare
variantă a ultrajului se majora cu 3 ani când
funcţionarul public investit cu autoritate de
stat avea calitatea de magistrat, poliţist sau
jandarm, ori alt militar. Modul de a raţiona
al legiuitorului în promovarea acestei soluţii
a fost acela de a ocroti deopotrivă pe toţi
funcţionarii publici cărora legea le conferă
atribuţii care nu ar putea fi îndeplinite fără
exercitarea autorităţii de stat, adică fără
competenţa de a da dispoziţii şi de a lua
măsurile necesare pentru respectarea lor.
6. Ultima modificare şi completare a
conţinutului legal al ultrajului a avut loc
prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 198 din 4
decembrie 2008 246 .
La solicitarea Ministerului Justiţiei, Guvernul
a adoptat acest act normativ având în
vedere, pe de-o parte, că în ultima perioadă
au devenit tot mai numeroase faptele prin
care se aduce atingere autorităţii şi înfăptuirii
justiţiei, de natură să afecteze imaginea
publică a organelor judiciare şi ai unor reprezentanţi
ai autorităţilor publice cu atribuţii
în domeniul ordinii şi siguranţei publice
247 , precum şi încrederea cetăţenilor în
actul de justiţie, prin acţiuni de natură a
sfida organele judiciare sau reprezentanţii
246 Publicată în M.Of.nr.824 din 8 decembrie 2008.
247 În Raportul de analiză a cazurilor de ultraj în
perioada 2005-2007 comise împotriva poliţiştilor,
elaborat de Direcţia Management Resurse Umane a
M.I.R.A., rezultă că în această perioadă, numărul
poliţiştilor asupra cărora s-au săvârşit infracţiuni de
ultraj este de 711 la nivelul poliţiei române, respectiv
238 poliţişti în 2005, 197 poliţişti în anul 2006 şi 278
poliţişti în anul 2007.
Din punct de vedere al modalităţii de comitere a
infracţiunilor de ultraj asupra celor 711 poliţişti, cel
mai des întâlnită este ameninţarea (350 de poliţişti
ultragiaţi, respectiv 44,3%) urmată de lovire sau alte
violenţe (275 poliţişti ultragiaţi respectiv 38,7%), iar
vătămarea corporală deţine o pondere relativ scăzută
(105 poliţişti ultragiaţi, respectiv 14%).
Îngrijorător este faptul că în urma actelor de
violenţă săvârşite împotriva poliţiştilor cu obiecte
contondente sau ascuţite au condus la decesul a doi
poliţişti aflaţi în exerciţiul funcţiunii şi investiţi cu
autoritate de stat.
236
unor autorităţi publice, pe de altă parte, nevoia
asigurării mijloacelor adecvate pentru
protejarea imparţialităţii şi independenţei
judecătorilor, procurorilor şi organelor de
cercetare penală, în scopul creării condiţiilor
optime pentru exercitarea activităţilor
acestora.
De asemenea, s-a ţinut seama şi de necesitatea
instituirii cadrului legislativ adecvat,
de natură să protejeze solemnitatea şedinţelor
de judecată şi, în general, întreaga
activitate desfăşurată de organele judiciare
şi de reprezentanţii autorităţilor publice.
Toate aceste considerente au generat
premisele unei situaţii extraordinare, a cărei
reglementare s-a apreciat că nu poate fi
amânată.
Dispoziţiile cuprinse în Ordonanţa de
Urgenţă sus menţionată se poate clasifica în
dispoziţii care reglementează cauze speciale
de pedepsire a ultrajului şi dispoziţii care
incriminează fapte noi.
Prin dispoziţiile alineatului (5) introdus
la art. 239 C. pen. prin O.U.G. nr.
198/2008, s-a prevăzut că dacă faptele descrise
în alin. (1)-(4) ale aceluiaşi articol
sunt săvârşite împotriva unui judecător sau
procuror, organ de cercetare penală, expert,
executor judecătoresc, poliţist, jandarm ori
militar, limitele pedepsei se majorează cu
jumătate.
Prevederile alin. (5) al art. 239 C. pen.
nu trebuie privite ca reglementând numai o
modalitate de pedepsire, ci şi o variantă
agravată a infracţiunii de ultraj. Această
agravantă a ultrajului a fost instituită pentru
a asigura o ocrotire mai fermă a activităţii
unor categorii de funcţionari publici care au
fost investiţi cu competenţa de a da dispoziţii
obligatorii şi de a lua măsurile necesare
pentru respectarea lor (judecător, procuror,
organ de cercetare penală, expert, executor
judecătoresc, poliţist, jandarm ori militar).
Practic, calitatea specială a subiectului
pasiv secundar al ultrajului reprezintă
esenţa variantei agravate a acestei infracţiuni
justificată de frecvenţa şi gravitatea
faptelor comise faţă de persoanele menţionate
expres în noul text de incriminare.

Totodată este de acceptat faptul că ultrajul
săvârşit asupra funcţionarilor publici care
activează în autorităţile de înfăptuire a justiţiei
şi au competenţă să emită acte, să dea
dispoziţii şi să ia măsuri cu caracter obligatoriu,
ori care au atribuţii în domeniul
asigurării ordinii şi siguranţei publice, prezintă
un pericol social abstract mai ridicat.
Ca o consecinţă a acestor realităţi şi pedeapsa
pentru ultraj, atunci când victima
este judecător, procuror, organ de cercetare
penală, expert, executor judecătoresc, poliţist,
jandarm ori alt militar, va fi mai gravă
ca natură şi limită specială.
Din interpretarea textului alin. (5) al art.
239 C. pen. în vigoare rezultă că acesta devine
incident numai dacă organele judiciare
constată, pe de o parte, întrunirea condiţiilor
obiective şi subiective ale oricăreia dintre
variantele ultrajului prevăzute în alin.
(1)-(4) ale art. 239 C. pen. în formularea
stabilită prin Legea nr. 278/2006. În acest
caz limitele pedepsei prevăzute în art. 239
alin. (1)-(4) se majorează cu jumătate.
O.U.G. nr. 198/2008 aduce modificări şi
art. 239¹ C. pen., cu denumirea marginală
„Cazuri speciale de pedepsire”. Acest text, în
noua formulare, are următorul cuprins: „În
cazul infracţiunilor prevăzute în art. 180-
183, art. 189 şi art. 193, săvârşite împotriva
soţului sau unei rude apropiate a uneia dintre
persoanele prevăzute în art. 239 alin. (5), în
scop de intimidare sau de răzbunare în
legătură cu exercitarea de către aceste
persoane a atribuţiilor de serviciu, limitele
pedepsei se majorează cu jumătate. 248
Comparând textul art. 239¹, în noua
formulare, cu cea avută anterior distingem
trei elemente noi. Un prim element este
acela că la infracţiunile prevăzute în textul
modificat a fost inclusă şi infracţiunea de
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Un al doilea element se referă la sfera
subiecţilor pasivi ai incriminării care se
determină prin limitarea la dispoziţiile alin.
(5) al art. 239, sferă mult mai largă decât în
reglementarea anterioară.
În sfârşit, un al treilea element vizează
pedeapsa pentru infracţiunile prevăzute în
art. 180-183, art. 189 şi art. 193, săvârşite
în condiţiile şi împotriva persoanelor arătate
în art. 239¹, care se majorează cu jumătate,
ceea ce înseamnă instituirea unui
regim de sancţionare mai sever.
Modificările şi completările art. 239 C.
pen. prin O.U.G. nr. 198/2008 produc unele
consecinţe şi asupra incriminărilor privind
ultrajul cuprinse în legile speciale. Aşa cum
am mai arătat, prin Decretul-Lege nr.
41/1990 privind asigurarea unui climat de
ordine şi legalitate, au fost incriminate
anumite variante ale ultrajului, unele dintre
acestea având elemente comune cu varianta
prevăzută în alin. (5) al art. 239 C. pen.
Credem că dispoziţiile de incriminare a
ultrajului prevăzute în art. 1 alin. (1)-(3) din
Decret-Lege nr. 41/1990, odată cu intrarea
în vigoare a dispoziţiilor art. 239 alin. (5)
introduse prin O.U.G. nr. 198/2008, devin
inactive.
De asemenea, dispoziţiile art. 352 din
Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti,
apreciem că sunt tacit abrogate 249 ,
având în vedere că executorul judecătoresc
este inclus expres printre persoanele investite
cu autoritate de stat precizate în art. 239 alin.
(5) C. pen. şi care poate fi subiect pasiv
adiacent al ultrajului în oricare dintre
variantele de incriminare şi nu numai atunci
când s-a săvârşit lovirea sau alte acte de
violenţă împotriva acestuia aflat în timpul
exercitării profesiei sau în legătură cu aceasta.
248
Anterior modificării art.239 1 avea următorul
249 Art.35 2 din Legea nr.188/2000 privind executorii
cuprins:”În cazul infracţiunilor prevăzute de art. 180- judecătoreşti, cu modificările ulterioare prevede: (1)
182, art.189 si 193, săvârşite împotriva soţului, În exercitarea profesiei executorii judecătoreşti sunt
copiilor sau părinţilor unui judecător, procuror, ocrotiţi de lege.
poliţist, jandarm ori militar, în scop de intimidare sau (2) Lovirea sau alte acte de violenţă săvârşite
de răzbunare pentru acte sau fapte îndeplinite în împotriva executorului judecătoresc în timpul
exerciţiul funcţiunii, maximul pedepsei se majorează exercitării profesiei şi în legătură cu aceasta se
cu 2 ani.”
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
237

7. În noul Cod penal, conţinutului infracţiunii
de ultraj, i-au fost aduse unele
modificări substanţiale în raport cu reglementările
din Codul penal în vigoare.
Se face distincţia între ultraj ca infracţiune
contra autorităţii şi ultrajul judiciar ca o
variantă agravată a ultrajului propriu-zis,
care îşi are locul în grupul infracţiunilor
contra înfăptuirii justiţiei. Opţiunea pentru
această distincţie are ca temei necesitatea
grupării infracţiunilor îndreptate împotriva
justiţiei în cadrul aceluiaşi titlu din Codul
penal. Această distincţie are la bază sfera
persoanelor protejate prin cele două incriminări
distincte. Ultrajul, ca faptă contra
autorităţii, este incriminat în art. 257 din
noul Cod penal în două variante de tip, o
variantă asimilată şi o variantă agravată.
Prima variantă de tip [art. 257 alin. (1)]
constă în ameninţarea săvârşită nemijlocit
sau prin mijloace de comunicare directă,
lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală,
lovirile sau vătămările cauzatoare de
moarte ori omorul, săvârşite împotriva unui
funcţionar public care îndeplineşte o funcţie
ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat
în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu sau în
legătură cu exercitarea acestor atribuţiuni şi
se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru acea infracţiune ale cărei limite
speciale se majorează cu o treime.
A doua variantă de tip [art. 257 alin. (2)]
presupune săvârşirea unei infracţiuni împotriva
unui funcţionar public care îndeplineşte
o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii
de stat ori asupra bunurilor acestuia în
scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură
cu exercitarea atribuţiilor de serviciu
şi se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite
speciale se majorează cu o treime.
Varianta asimilată ultrajului [art. 257
alin. (3)] se realizează atunci când faptele
comise în condiţiile descrise în cea de-a
doua variantă de tip, privesc un membru de
familie al funcţionarului public investit cu
autoritate de stat.
Varianta agravată [art. 257 alin. (4)]
presupune săvârşirea oricăreia dintre faptele
238
descrise la variantele precedente asupra
unui poliţist sau jandarm, aflat în exercitarea
atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu
exercitarea acestor atribuţii şi se sancţionează
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
acea infracţiune, ale cărei limite speciale se
majorează cu jumătate.
O examinare comparativă a conţinutului
ultrajului prevăzut în Codul penal în vigoare
şi cel cuprins în noul Cod penal pune
în lumină deosebiri relevante.
O primă deosebire se referă la sfera infracţiunilor
contra persoanelor absorbite în
conţinutul ultrajului. Ultrajul în formularea
consacrată în art. 257 alin. (1) din noul Cod
penal, absoarbe în conţinutul său, pe lângă
infracţiunile de ameninţare, lovire sau alte
violenţe, vătămare corporală, loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte, săvârşite împotriva
funcţionarului public aflat în exerciţiul
funcţiunii, şi infracţiunea de omor
(omor simplu, omor calificat). Se justifică
un asemenea mod de a raţiona atâta vreme
cât mobilul infracţiunii de omor este în legătură
cu activitatea funcţionarului public
investit cu autoritate de stat şi aflat în exerciţiul
funcţiunii.
A doua deosebire constă în faptul că ultrajul
în concepţia noului Cod penal, este
incriminat într-o variantă inexistentă în Codul
penal în vigoare şi care presupune săvârşirea
unei infracţiuni împotriva funcţionarului
public investit cu autoritate de stat
ori asupra bunurilor acestuia, în scop de intimidare
sau răzbunare în legătură cu îndeplinirea
atribuţiunilor de serviciu.
A treia deosebire priveşte infracţiunea
denumită „Cazuri speciale de pedepsire”
prevăzută în art. 239¹ C. pen. în vigoare care
în noul Cod penal este inclusă în conţinutul
infracţiunii de ultraj întrucât aceasta nu
reprezintă în realitate altceva decât o formă
specială de ameninţare îndreptată împotriva
funcţionarului public pentru fapte îndeplinite
în exercitarea atribuţiunilor sale de serviciu.
În plus, această variantă de incriminare a
ultrajului sancţionează infracţiunile îndreptate
nu numai împotriva soţului, părinţilor sau
copiilor unui poliţist sau jandarm, ci a celor

îndreptate împotriva unui membru de familie
al oricărui funcţionar public care deţine o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat,
când aceste fapte sunt comise în scop de
intimidare sau răzbunare.
Ultrajul judiciar este incriminat în art.
279 în aceleaşi variante ca şi ultrajul, infracţiune
contra autorităţii, cu deosebirea că
subiectul pasiv secundar este un judecător
sau procuror ori avocat şi se sancţionează
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită care intră în conţinutul
ultrajului judiciar, ale cărei limite se majorează
cu jumătate 250 .
Prin urmare, art. 279 din noul Cod penal
reproduce textul art. 257, cu deosebirea că
faptele incriminate, în cazul ultrajului judiciar,
sunt săvârşite împotriva unui judecător,
procuror ori avocat, în legătură cu exercitarea
profesiei, iar fracţia de majorare a
pedepsei infracţiunilor ce intră în conţinutul
ultrajului judiciar este de 1/2 şi nu de 1/3 ca
în cazul ultrajului, infracţiune contra autorităţii.
Se justifică aceasta, pentru că ultrajul
judiciar are, în abstract, un pericol social
mai ridicat.
250 Art. 279 – ultrajul judiciar.
(1) Ameninţarea, lovirea sau alte violenţe, vătămarea
corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de
moarte ori omorul, săvârşite împotriva unui judecător
sau procuror, aflat în exercitarea atribuţiilor de
serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru acea infracţiune ale cărei limite speciale se
majorează cu jumătate.
(2) Săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui
judecător sau procuror, ori împotriva bunurilor
acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în
legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
acea infracţiune ale cărei limite speciale se majorează
cu jumătate.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele
comise în condiţiile alin.(2) dacă privesc un membru
de familie al judecătorului sau procurorului.
(4) Dispoziţiile alin.(1)-(3) se aplică corespunzător şi
faptelor comise împotriva unui avocat sau a unui
membru de familie al acestuia în legătură cu
exercitarea profesiei de avocat.
239

EVAZIUNEA FISCALĂ DIN PERSPECTIVA EUROPEANĂ
GEORGE CRISTEA
Tax fraud is a major economic challenge. VAT fraud is growing at an alarming rate.
In the current economic situation it is more important than ever to fight tax fraud
efficiently and a fully functioning administrative cooperation between tax
administrations is key in that respect, through rapid actions in the fight against cross
border VAT fraud.
This type of fraud takes a number of different forms. A simpler version is 'acquisition
fraud' in which goods or services are imported into a country VAT-free and sold on in
that country with VAT charged.Carousel fraud occurs when those goods and services are
then sold on within an EU country and eventually re-exported, possibly back to the original
supplier, allowing fraudsters who use false VAT identification numbers or
simply disappear after the sale. The government is usually cheated twice in this case,
once by the original importer, who disappears without accounting for the VAT, and once
by the re-exporter, who reclaims the VAT they paid to the government.
PRESIUNEA FISCALĂ
Impozitele alimentează în cea mai mare
parte resursele publice, ponderea impozitelor
în totalul veniturilor publice depăşeşte
proporţii de peste 80% şi chiar peste 90%,
aceasta deoarece veniturile nefiscale sunt în
mod obiectiv reduse, datorită în primul rând
ponderii reduse a sectorului public în economie
şi a gradului redus de autofinanţare a
activităţii instituţiilor publice.
Presiunea fiscală este, de fapt, gradul de
fiscalitate, adică gradul în care contribuabilii
în ansamblul lor, societatea, economia,
suportă, pe seama rezultatelor obţinute din
activitatea lor, impozitele şi taxele, ca prelevări
obligatorii instituite şi percepute prin
constrângere legală de către stat.
Indicatori de cuantificare. Presiunea
fiscală este raportul dintre suma tuturor impozitelor,
taxelor, cotizaţiilor sociale şi altor
prelevări cu conţinut fiscal, percepute la
nivel central sau local, şi un indicator macroeconomic
agregat (P.I.B., P.N.B., venitul
naţional).
Cuantificarea presiunii fiscale în cazul
impozitelor individualizate, poate fi realizată
la nivelul contribuabilului individual,
în raport cu baza de impozitare considerată
la acest nivel. Astfel, fiecare contribuabil işi
poate determina gradul în care suportă fiscalitatea.
Presiunea fiscală, ca expresie a randamentului
sistemului fiscal. Abordarea
presiunii fiscale, ca raport matematic, între
impozite şi agregaţi economici, vizează de
fapt expresia randamentului fiscal. “Presiunea
fiscală nu este o noţiune care poate fi
definită printr-un raport matematic. Ea nu
serveşte la nimic pentru a o caracteriza, a
cunoaşte produsul sistemului fiscal şi totalul
materiei impozabile. Câtul celor doi mari
indicatori exprimă, de fapt, randamentul
sistemului fiscal şi nu sancţiunea, chiar
suferinţa, aplicată contribuabililor. Ea poate
fi caracterizată prin ansamblul impozitelor
sistemului fiscal”. În măsura în care
presiunea fiscală creşte, trebuie ca impozitul
să nu creeze distorsiuni grave şi ca el să fie
just. “Justificarea prelevării fiscale se află în
utilitatea economică a cheltuielilor publice
pe care le serveşte pentru finanţare”.
CAUZELE EVAZIUNII FISCALE
Evaziunea fiscală este rezultanta logică
240

a defectelor şi inadvertenţelor unei legislaţii
imperfecte şi rău asimilate, a metodelor şi
modalităţilor defectuoase de aplicare, precum
şi neprevederii şi nepriceperii legiuitorului
a cărui fiscalitate excesivă este tot aşa
de vinovată ca şi cei pe care îi provoaca
prin aceasta la evaziune. Când sarcinile fiscale
apasă prea greu asupra unei materii
impozabile, acesta tinde să evadeze. Este o
specie de “reflex economic” care face să
dispară capitalurile pe care fiscul ţine să le
impună prea mult. “Un impozit excesiv
pune pe fugă materia impozabila”.
Amenzile fiscale nu-l vor determina pe
contribuabil să declare exact veniturile pe
care le are, ci îl vor determina să ia o serie
de precauţii mai minuţioase, pentru a se
sustrage de la obligaţiile sale faţă de stat.
Există o psihologie a contribuabilului de
a nu plăti decât ceea ce nu poate să nu plătească.
Natura omenească are întotdeauna
tendinţa să pună interesul general în urma
interesului particular; ea este înclinată să
considere impozitul mai mare ca un prejudiciu.
Este acest spirit de a se sustrage de la
obligaţiile faţă de fisc, e un sentiment colectiv
de amoralitate fiscală, sentiment mai
puternic şi mai viu manifestat în păturile
orăşeneşti, agravat de o strâmtă şi egoistă
întelegere a datoriilor sociale.
În condiţiile economiei de piaţă, organele
fiscale se confruntă cu un fenomen
evazionist ce ia proporţii de masa, din cauza
tendinţei de a fi sustrase de sub incidenţa
legii venituri cât mai substanţiale.
Proliferarea faptelor ilegale, îndeosebi a
celor din domeniul economico-financiar,
este o consecinţă a unor imperfecţiuni ale
legislaţiei sau a lipsei unor reglementări. În
perioada tranziţiei la economia de piaţă, lacunele
legislative sunt mai evidente.
Lipsa unor reglementări legale, în condiţiile
în care capitalul de stat a suferit modificări
esenţiale în favoarea capitalului
privat, creşterea şi diversificarea numărului
de agenţi economici, cărora le revin obligaţii
fiscale, au creat posibilitatea sustragerii
de la plata impozitelor, taxelor şi a altor
sume datorate statului, pentru majoritatea
241
agenţilor economici nou înfiinţaţi. Creşterea
alarmantă a cazurilor de neevidenţiere
corectă a operaţiunilor economice, înregistrările
fictive în contabilitate, înfiinţarea
unor firme având ca scop efectuarea unei
singure operaţiuni comerciale de amploare
neînregistrată în evidenţe, şi apoi abandonate
în totalitate, distrugerea intenţionată de
documente, diminuarea procentului de
adaos comercial practicat, folosirea unor
evidenţe duble, întocmirea şi prezentarea de
date nereale în bilanţuri şi în balanţe, ascunderea
unor activităţi comerciale, nedeclararea
sucursalelor, filialelor, punctelor de
lucru, a depozitelor şi magaziilor, prezentarea
de documente false la operaţiunile de
import-export, au făcut necesară luarea
unor măsuri ferme de stopare a fenomenului
de evaziune fiscală.
În mod nemijlocit ea este determinată de
atitudinea agenţilor economici şi persoanelor
fizice care activează pe teritoriul României,
faţă de îndeplinirea obligaţiilor de
plată a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi
altor sume datorate statului, ca urmare a
activităţilor economice care generează venituri
supuse impozitării. Acestei atitudini a
agenţilor economici i se adaugă şi faptul că
în mod nejustificat, unele unităţi bancare,
prelevându-se de secretul bancar, au refuzat
categoric să comunice organelor de control
date privind disponibilităţile băneşti aparţinând
agenţilor economici controlaţi şi dinamica
acestora.
STRATEGII DE ÎMBUNATAŢIRE A
LUPTEI ÎMPOTRIVA
FRAUDEI ÎN DOMENIUL TVA ÎN
UNIUNEA EUROPEANĂ
Necesitatea Unei Abordări Comunitare.
Consiliul European a admis din noiembrie
2006 şi iunie 20076, necesitatea de
a institui o strategie de luptă împotriva fraudei
pentru combaterea fraudei fiscale la
nivel comunitar, cu scopul de a complini şi
sprijini eforturile depuse la nivel naţional.
Parlamentul European şi-a exprimat, de
asemenea, sprijinul faţă de o strategie UE
de combatere a fraudei fiscale. O luptă efi-

242
cientă împotriva fraudei în domeniul TVA
pe piaţa internă necesită o abordare comună
atât în domeniul legislativ, cât şi în ceea ce
priveşte anumite aspecte ale gestionării
operative a sistemului TVA, care ţineau,
până în prezent, exclusiv de competenţa
statelor membre.
Într-adevăr, diferenţele dintre modurile
de funcţionare ale statelor membre pot da
evazioniştilor ocazia de a submina eficienţa
măsurilor legislative comunitare subiacente
şi îi pot determina să îşi transfere activităţile
în statele membre care nu au pus în
aplicare aceste măsuri în mod eficient.
Diferenţele dintre procedurile de la nivel
naţional duc, de asemenea, la creşterea considerabilă
a costurilor suportate de întreprinderi
pentru respectarea legislaţiei. Procedurile
instituite la nivel naţional în vederea
îndeplinirii obligaţiilor de plată a TVA
pe cale electronică ilustrează bine această
situaţie.
În momentul în care elaborează propuneri
legislative, Comisia acordă o atenţie
deosebită echilibrului dintre necesitatea
unei abordări comunitare, pe de o parte, şi
respectarea structurilor naţionale şi a practicilor
administraţiilor fiscale, pe de altă
parte. Un element esenţial pentru eficienţa
măsurilor propuse este ca acest echilibru
bine definit să fie respectat şi menţinut pe
tot parcursul procesului de negociere din
cadrul instituţiilor.
Un Plan De Acţiune pe Termen Scurt.
Rapoartele prezentate Comisiei Europene
privind stadiul discuţiilor din cadrul grupului
de experţi pentru strategia de combatere
a fraudei fiscale (ATFS) au oferit o
privire de ansamblu asupra diverselor măsuri
analizate.
Principiile directoare au fost următoarele:
– nevoia de informaţii rapide şi exacte a
administraţiilor fiscale;
– optimizarea utilizării acestor informaţii
de către administraţiile fiscale;
– îmbunătăţirea posibilităţilor de a acţiona
împotriva evazioniştilor;
– respectarea nevoilor şi aşteptărilor întreprinderilor
legale de a nu fi, în special,
expuse unor sarcini administrative inutile
care să atragă costuri suplimentare ocazionate
de respectarea legislaţiei şi de a avea
garantată certitudinea juridică.
În ceea ce priveşte alte măsuri, va fi
esenţială găsirea unui echilibru corect între
aceste principii, care sunt, într-o anumită
măsură, contradictorii. Măsurile pe care le
va propune sau le va implementa Comisia
pot fi grupate în trei categorii. O primă categorie
vizează să prevină utilizarea ilegală
de către potenţialii evazionişti a sistemului
TVA, cea de-a doua urmăreşte să consolideze
instrumentele pentru detectarea fraudei
în domeniul TVA, iar cea de-a treia categorie
are drept scop să amelioreze posibilităţile
de colectare a taxelor pierdute în
urma fraudelor şi să-i sancţioneze pe evazionişti.
Planul de acţiune pe termen scurt descris
anterior este rezultatul concret a doi ani de
discuţii intense cu statele membre. El include
o abordare globală al cărei scop este
să consolideze instrumentele utilizate de
administraţiile fiscale pentru combaterea
fraudei în domeniul TVA în diferite etape
ale procesului.
Este evident că, luate separat, nici una
dintre măsurile menţionate nu reprezintă
„unica” soluţie globală pentru eliminarea
fraudei în domeniul TVA. Fiecare măsură
individuală ar trebui să aducă o valoare
adăugată, însă numai punerea lor în aplicare
împreună va furniza autorităţilor fiscale un
cadru adecvat pentru combaterea fraudei în
domeniul TVA. Succesul strategiei de
combatere a fraudei la nivelul UE va depinde,
în final, de măsurile pe care le va
adopta Consiliul şi de cât de repede vor fi
puse acestea în practică ulterior. Responsabilitatea
principală va reveni, prin urmare,
statelor membre.
Cu toate acestea, Comisia nu consideră
prezentul program de acţiune ca fiind produsul
final, ci îl vede ca pe un prim pas important
către o abordare coordonată prin
care să se combată frauda în domeniul TVA
în UE. Comisia este de părere că aceste

eforturi trebuie continuate şi face apel la
toate celelalte părţi interesate să participe în
continuare la acest exerciţiu la fel de activ
ca şi până acum.
Standarde comune minime pentru înregistrarea
şi radierea contribuabililor.
Un număr corect şi valabil de identificare
TVA reprezintă un element esenţial în cadrul
sistemelor TVA actuale, deoarece
acesta stabileşte regulile şi obligaţiile aplicabile
mai ales schimburilor comerciale intracomunitare.
Atât administraţiile fiscale,
cât şi întreprinderile trebuie să se poată
baza pe informaţii corecte referitoare la
statutul TVA al unui agent economic. Cu
toate acestea, în momentul de faţă datele nu
sunt întotdeauna corecte. În unele state
membre, numerele de identificare TVA rămân
valabile chiar şi după ce s-a dovedit că
respectivul contribuabil este implicat în activităţi
de fraudă în domeniul TVA şi a dispărut.
În plus, momentul înregistrării este,
de asemenea, esenţial pentru a verifica dacă
întreprinderea va avea o activitate economică
reală. Frauda poate fi prevenită dacă
potenţialilor evazionişti le sunt limitate posibilităţile
de a se prezenta în calitate de
contribuabili înregistraţi în vederea unor
schimburi comerciale intracomunitare.
Întreprinderile şi administraţiile fiscale
trebuie să se poată baza pe informaţiile pe
care le pot obţine referitoare la statutul
TVA al unei persoane. Introducerea unor
standarde minime la nivelul UE pentru înregistrarea
şi radierea contribuabililor în
VIES, sistemul de schimb de informaţii
privind TVA, poate duce la creşterea încrederii
în aceste informaţii. Standardele minime
menţionate includ date obiective pe
care trebuie să le furnizeze agentul economic
înainte de a obţine un număr de identificare
TVA, precum şi obligaţia de a elimina
numărul de identificare TVA din baza
de date VIES atunci când sunt îndeplinite
anumite condiţii şi criterii obiective care
trebuie respectate în cursul procedurii de înregistrare
şi radiere. În concluziile din 4 decembrie
2007, Consiliul a admis importanţa
deţinerii de informaţii actualizate cu privire
243
la statutul agenţilor economici pentru ca
sistemele TVA care guvernează schimburile
comerciale intracomunitare să funcţioneze
corect şi şi-a manifestat sprijinul faţă
de continuarea acţiunilor pentru atingerea
unei abordări comune în ceea ce priveşte
înregistrarea şi radierea agenţilor economici.
Comisia va prezenta o propunere legislativă
care să includă standardele comune
minime prevăzute la acest punct.
Confirmarea informaţiilor. Informaţiile
în discuţie trebuie, de asemenea, să fie
puse la dispoziţia operatorilor economici în
cel mai eficient mod posibil. În prezent,
agenţii economici pot verifica valabilitatea
numărului de identificare TVA al partenerilor
lor de afaceri în scopuri de TVA întrun
alt stat membru. Cu toate acestea, numai
unele state membre furnizează informaţii
referitoare la numele şi adresa partenerului
de afaceri respectiv.
S-a ajuns deja la un acord prin care se
garantează că se poate obţine, pentru toate
statele membre, confirmarea numelui şi
adresei pe cale electronică. Această confirmare
ar trebui, de asemenea, să confere mai
multă certitudine juridică solicitantului,
având în vedere că ea va fi obligatorie pentru
administraţia fiscală în cauză. Comisia
intenţionează să elaboreze în detaliu acest
acord în cadrul unei propuneri legislative.
Reguli de facturare. Facturarea este un
element principal al sistemului TVA actual.
O propunere legislativă care vizează simplificarea,
armonizarea şi modernizarea regulilor
actuale privind facturarea ar trebui să
reducă sarcinile administrative care revin
întreprinderilor. Facilitarea respectării
acestor reguli va avea, cu siguranţă, un
efect de prevenire a fraudei.
Anumite măsuri, precum perioade comune
de stocare şi reguli armonizate referitoare
la data la care trebuie emisă o factură
pot facilita controalele în statele membre.
În prezent, există cazuri în care regulile
de facturare aplicabile sunt cele ale statului
membru al clientului, în cazul unei livrări
cu taxare inversă, iar în ceea ce priveşte
controlul fiscal al furnizorului, stabilit în alt

stat membru, sunt aplicabile reguli diferite.
Exigibilitatea taxei pentru tranzacţiile
intracomunitare. Schimbul de informaţii
între statele membre cu privire la tranzacţiile
intracomunitare reprezintă un element
cheie care permite statului membru în care
are loc achiziţia să detecteze livrările pertinente.
Acest lucru implică, totuşi, ca statele
membre să aibă aceeaşi interpretare a exigibilităţii
TVA pentru livrările intracomunitare
şi pentru achiziţiile de bunuri, pentru
a se garanta faptul că declararea are loc
concomitent în ambele state membre. Opiniile
divergente duc la neconcordanţe care
reduc utilitatea informaţiilor colectate. Astfel
de diferenţe subminează utilitatea propunerii
legislative referitoare la reducerea
termenelor pentru declaraţiile recapitulative
şi pentru declaraţiile de TVA.
Măsuri de îmbunătăţire a eficienţei
administraţiei fiscale în scopul detectării
fraudei în domeniul TVA. Detectarea fraudei
TVA transfrontaliere în Uniunea Europeană
depinde în mare măsură de informaţiile
referitoare la tranzacţiile intracomunitare.
Agenţii economici sunt cei care furnizează
informaţiile menţionate, iar statele
membre realizează schimbul acestora în
temeiul acordurilor încheiate în 1993. Este
necesară îmbunătăţirea sincronizării, a informaţiilor
disponibile, a vizării, a calităţii
şi a prelucrării informaţiilor, cu scopul de a
lupta eficient împotriva fraudei din mediul
de afaceri actual.
Crearea unei reţele europene denumite
Eurofisc în vederea unei cooperări operaţionale
mai strânse între statele membre în
lupta împotriva fraudei în domeniul TVA
reprezintă o altă abordare promiţătoare.
Principalele atribuţii ale Eurofisc vor fi
acelea de a furniza un mecanism multilateral
de avertizare timpurie pentru combaterea
fraudei în domeniul TVA. Se speră că
acest mecanism va duce la un mod comun
de evaluare a riscului privind tranzacţiile
intracomunitare şi de coordonare a schimbului
de informaţii şi a activităţilor realizate
de statele membre participante ca răspuns la
avertizările primite, după cum s-a întâmplat
244
în cazul reţelei Eurocanet create de administraţia
fiscală belgiană şi sprijinite de
Comisie/ Oficiul European de Luptă Antifraudă.
Consiliul a convenit, în concluziile
sale din 7 octombrie 2008, asupra principalelor
caracteristici ale acestei reţele. Comisia
ia parte cu mare interes la această dezbatere
şi lucrează la o propunere prin care să
furnizeze reţelei o bază juridică solidă.
Măsuri de îmbunătăţire a mecanismului
de taxare inversă. Proiectul de directivă
privind mecanismul de taxare inversă
– abordare generală în cadrul Consiliului
Ecofin din 2 decembrie 2009 este cea
mai recentă iniţiativă comunitară în domeniul
combaterii fraudei fiscale în domeniul
TVA şi oferă posibilitatea statelor membre
ca, până la data de 30 iunie 2015 şi pentru o
perioadă de minimum doi ani, să opteze
pentru introducerea şi aplicarea mecanismului
de taxare inversă în ceea ce priveşte
anumite livrări de bunuri şi prestări de servicii.
Obiectivul propunerii este de a permite
statelor membre aplicarea temporară a mecanismului
de taxare inversă pentru a combate
frauda existentă în anumite sectoare:
• certificate de emisii de gaze cu efect
de seră, astfel cum sunt definite prin
Directiva 2003/87/CE privind comercializarea
certificatelor de emisii de gaze cu efect
de seră, transferabile în conformitate cu articolul
12 din această directivă şi alte unităţi
de certificate, care pot fi folosite de către
operatori, în conformitate cu aceeaşi directivă;
• telefoane mobile, însemnând dispozitive
fabricate sau adaptate în vederea
utilizării în raport cu o reţea licenţiată şi
care funcţionează în anumite frecvenţele
specifice, indiferent dacă au sau nu alte utilizări;
• dispozitive cu circuite integrate, cum
ar fi microprocesoarele şi unităţile centrale
de procesare, înainte de încadrarea lor în
categoria produselor destinate utilizatorului
final.
Pentru telefoane mobile şi dispozitive cu

circuite integrate prevederile se vor aplica
pentru suma impozabilă mai mare de 5000
Euro sau echivalentul în monedă naţională.
Dispoziţiile pentru certificate se vor aplica
până la 30 iunie 2015, iar dispoziţiile privind
telefoane mobile sau dispozitive cu
circuite integrate se vor aplica până la 30
iunie 2014. SM care aplică prevederile trebuie
să transmită COM un raport până la 30
iunie 2014, respectiv 30 iunie 2013. SM
care doresc sa aplice mecanismul pentru
telefoane mobile şi dispozitive cu circuite
integrate trebuie sa informeze COM pana la
1 iunie 2010.
Consiliul a agreat abordarea generală
pentru proiectul de directivă privind mecanismul
de taxare inversă, care oferă posibilitatea
statelor membre să opteze pentru
aplicarea temporară a mecanismului de taxare
inversă în cadrul comerţului cu certificate
de emisii de gaze cu efect de seră. Comisia
Europeană a precizat că discuţiile vor
continua pentru aplicarea acestui mecanism
şi asupra unor bunuri cu grad ridicat de fraudă
în domeniul TVA – telefoane mobile şi
circuite electronice.
METODE DE PREVENIRE ŞI
COMBATERE A EVAZIUNII FISCALE
Evaziunea fiscală are evoluţia determinată
de acţiunea concertată a unor factori,
cum sunt: dinamica economiei reale, dimensiunea
cantitativă şi calitativă a cadrului
legislativ şi instituţional, nivelul fiscalităţii,
alţi factori interni sau externi. Fenomenul
evazionist este unul complex, cu implicaţii
negative pe multiple planuri şi, ca atare, el
trebuie urmărit în permanenţă, pentru a putea
fi combătut în mod cât mai eficient.
Practica fiscală internaţionala atestă că
un sistem fiscal modern trebuie să aibă şi
comportamente care să conducă la informarea
şi educarea promtă a contribuabilor în
legatură cu obligaţiile lor privind întocmirea
corectă a declaraţiilor de impunere, a ţinerii
unor evidenţe corecte a veniturilor şi
cheltuielilor ocazionate de activitatea
desfasurata, pedepsele şi sancţiunile care se
aplică celor care încalcă prevederile legale.
245
Printre măsurile care mai pot fi avute în
vedere pentru limitarea ariei evaziunii fiscale,
pot fi menţionate:
- unificarea legislaţiei fiscale şi o mai
bună sistematizare şi corelare a acesteia cu
ansamblul cadrului din economie;
- eliminarea acelor prevederi din actele
normative care pot favoriza evaziunea
fiscală şi o mai bună corelare a facilităţilor
fiscale;
- în legislaţia fiscală trebuie să se regăsească
în mai mare măsură, pe lângă
prevederile punitive, şi cele care pot determina
un comportament economic normal,
care să conducă la limitarea ariei de evaziune
fiscală;
- eliminarea paralelismelor şi suprapunerilor
care mai există în activitatea
organelor de control financiar, în ceea ce
priveşte supravegherea fiscală, şi asigurarea
coordonării unitare în profil teritorial şi la
nivel central a tuturor activităţilor de control;
- utilizarea în mai mare măsură a controlului
prin excepţie (sondaj) şi trecerea pe
un plan secundar a controlului permanent;
- stabilirea unui raport, care să tindă
spre optim, între salarii şi stimulente pentru
cointeresarea aparatului fiscal;
- crearea unei baze de date la nivelul
Ministerului Finanţelor care să arate dacă
respectiva persoană juridică are sau nu are
datorii la stat;
- perfecţionarea sistemului de pregătire
a personalului cu atribuţii în prevenirea,
identificarea şi combaterea evaziunii fiscale;
- circulaţia banilor de la consumatorul
final să se execute prin intermediul conturilor
bancare sau cardurilor;
- adoptarea unei rate a fiscalităţii la un
nivel oprim;
- scăderea ratei inflaţiei;
- creşterea gradului de ocupare profesională;
- asigurarea unei creşteri reale a nivelului
de trai;
- respectarea codului etic de controlorul
fiscal;

- identificarea tuturor contribuabililor
care cad sub incidenţa legilor fiscale;
- identificarea corectă şi completă a
materiei impozabile;
- desfiinţarea firmelor incorecte;
- anularea autorizaţiilor de funcţionare;
- confiscarea bunurilor sau a valorilor
nedeclarate.
ORGANELE COMPETENTE ÎN
COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE
Lipsa unui control bine organizat şi dotat
cu un personal priceput şi corect poate
conduce la forme de mare amploare ale
evaziunii fiscale. Cele mai importante atribuţii
de control al fenomenului evazionist,
sub aspectul permanenţei şi sferei de cuprindere,
îi revine Ministerului Finanţelor
Publice, ca reprezentant al statului şi al
execuţiei bugetului de stat. În cadrul Ministerului
Finanţelor Publice a fost înfiinţat,
la începutul anului 2003, Departamentul de
Administrare Fiscală, prin unificarea tuturor
direcţiilor de administrare fiscala sub un
singur secretar de stat. Prin această reorganizare,
conducerea Ministerului Finanţelor
Publice a urmărit îmbunătăţirea activităţii
de administrare fiscală prin:
- concentrarea resurselor organizaţiei
asupra elaborării şi implementării măsurilor
care au ca rezultat îmbunătăţirea conformării
voluntare şi modernizării sistemului;
- îmbunătăţirea managementului la nivel
naţional a sistemului de administrare fiscală.
Începând cu 1 octombrie 2003, a fost înfiinţată
Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală, ca entitate distinctă în structura
Ministerului Finanţelor Publice, care înglobează
toate funcţiile de administrare fiscală
realizate anterior în cadrul departamentului
specializat din Ministerul Finanţelor Publice,
precum şi funcţiile suport care se află
într-o strânsă interdependenţă în realizarea
obiectivelor agenţiei.
Aparatul specializat al Ministerului Finanţelor
Publice acţionează operativ pentru
prevenirea şi combaterea fraudelor, contravenţiilor
şi infracţiunilor la regimul fiscal,
246
vamal şi de preţuri, luând măsurile prevăzute
de lege. Controlul financiar al statului
este organizat şi funcţionează în Ministerul
Finanţelor Publice şi se realizează prin Departamentul
de Control Financiar-fiscal,
Garda Financiară, Autoritatea Naţională a
Vămilor.
Prin lege, dintre atribuţiile ce revin Departamentului
de Control Financiar Fiscal şi
unităţilor subordonate, acesta coordonează,
gestionează şi efectuează achimbul de informaţii
dintre administraţia fiscală din
România şi administraţiile fiscale ale celorlalte
state europene în domeniile TVA şi
accize; asigură culegerea de informaţii fiscale
privind formele, căile, metodele şi
mijloacele de fraudare de către contribuabili
a bugetelor administrate de Agenţia
Naţionala de administrare Fiscală, pe activităţi
şi categorii de contribuabili şi constituirea
unei baze de date în acest sens.
Evaziunea fiscală este unul din fenomenele
economico-sociale complexe de maximă
importanţă cu care statele de astăzi se
confruntă şi ale cărui consecinţe nedorite
caută să le limiteze cât mai mult, eradicarea
fiind, practic, imposibilă. Efectele evaziunii
fiscale se repercutează direct asupra
nivelurilor veniturilor fiscale, conduce la
distorsiuni în mecanismul pieţii şi poate
contribuii la inechităţi (mărirea lor) sociale
datorate „accesului” şi „înclinaţiei” diferite
la evaziunea fiscală din partea contribuabililor.
Dacă nu ar fi decât aceste „rele” aduse
la evaziunea fiscală, (dar ele nu se rezumă
la atât), şi statul ar trebui să se ocupe sistematic
şi eficient de preîntâmpinarea şi limitarea
fenomenului evaziunii fiscale.
Evaziunea fiscală a devenit un fenomen
omniprezent în plan economic şi social.
Amploarea pe care a luat-o evaziunea fiscală
este îngrijorătoare deoarece în lipsa
măsurilor de combatere poate atenta în viitor
la stabilitatea economiei naţionale.
În plan economic o situaţie echilibrată a
bugetului de stat ar conduce la echilibrarea
macroeconomică şi la asigurarea condiţiilor
unei dezvoltări economice.
Pentru combaterea evaziunii fiscale nu

este necesar să se impună sancţiuni drastice,
ci ar trebui realizat un control fiscal
eficient, un sistem legislativ viabil şi poate
în primul rând o educaţie fiscală a contribuabililor.
Legislaţia fiscală trebuie să fie simplă,
clară, precisă şi relativ stabilă, să se facă o
deosebire între cazurile când legile sunt încălcate
cu intenţie de fraudă sau când sunt
încălcate din culpă, din neglijenţă, sau din
cauze independente de voinţa contribuabilului.
Este necesar să se reorganizeze controlul
şi verificările fiscale, să se elaboreze
de către B.N.R. norme clare cu privire la
condiţiile ce trebuie îndeplinite şi documentele
ce trebuie prezentate de persoanele
fizice.
BIBLIOGRAFIE
Iulian Vacarel şi colectivul - ”Finanţe Publice”, Editura Didactica şi Pedagogica, Bucureşti
1992
Dan Drosu Saguna – “Drept financiar şi fiscal”, Editura Oscar Print, Bucureşti 1994
Tatiana Mosteanu – “Presiunea fiscală”
Dorin Clocotici, Gh. Gheorghiu – “Evaziunea fiscală”, Editura Luminalex, Bucureşti
1996
Legea 241/2005, pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale Publicat în Monitorul
Oficial din 27/07/2005
Comunicarea Comisiei către Consiliul, Parlamentul European şi Comitetul Economic şi
Social European privind o strategie coordonată de îmbunătăţire a luptei împotriva fraudei
în domeniul TVA în Uniunea Europeană – Bruxelles 01.12.2008
247

CONTABILITATEA ROMÂNEASCĂ, ARMONIZATĂ CU DIREC-
TIVELE COMUNITĂŢILOR ECONOMICE EUROPENE ŞI CU
STANDARDELE INTERNAŢIONALE DE CONTABILITATE
248
Maior HERMINA FILIP
Maior SORIN MOSOR
Inspecoratul General de Aviatie – M.A.I.
Romania’s EU accesion involves adjusting the romanian legislation, including the
related accounting, at EU provision. Any legislative action in the related accounting at
EU provision, emphasis in a harmonization, simplitude, closeness, flexibility,
compatibility and elimination at overlapping legal. Such a proccess in complex and
usually takes several years.Confronted with economic and social invorement chancing,
Romanian accounting is looking for it self in a continous movement between
international and national, between legal and economic.
STATUTUL CONTABILITĂŢII
Contabilitatea - compromis între aşteptări
şi exigenţe?
Confruntată cu mediul economic în care
raporturile sociale sunt mişcătoare, contabilitatea
se prezintă într-o situaţie din ce în
ce mai dificilă pentru a răspunde tuturor
funcţiilor ce-i sunt atribuite: mijloc juridic
de probă, instrument de control şi de dare
de seamă, instrument economic de gestiune,
element de arbitraj între agenţii economici.
Contabilitatea nu este deci numai un instrument,
ea este şi un fenomen social traversat
de contradicţiile societăţii şi a devenit
o miză pentru diferiţii protagonişti
sociali, fiecare încercând să profite în funcţie
de interesele sale. Produsul pe care-1
furnizează nu poate fi decât rezultatul
unui compromis între aşteptări şi exigenţe
multiple.
În fine, evoluţia sistemului contabil
este legată de cea a tehnicii: ca instrument
informatic, va permite înregistrarea unor
cantităţi enorme de date şi combinarea lor în
modurile cele mai variate şi mai complexe;
va fi curând oferită posibilitatea de a întocmi
situaţii financiare diferite, în funcţie
de criterii de evaluare distincte.
Aceasta va permite o deschidere spre multiple
aprecieri care să explice diferitele aspecte
ale realităţii economice. Contabilitatea
va contribui astfel la înfăptuirea democraţiei
economice.
Măsuri întreprinse de contabilitatea românească
pentru armonizarea ei cu cea europeană.
În România s-a vorbit de existenţa
unui program de armonizare contabilă impus
de cel puţin două motive importante:
necesitatea atragerii de investiţii străine şi
dorinţa României de integrare în 2007 în
Uniunea Europeană. Procesul de armonizare
a contabilităţii româneşti cu Standardele
Internaţionale de Contabilitate şi cu
Directiva a IV-a a C.E.E. reprezintă una din
provocările la care a fost supusă cea mai
importantă sursă de informaţie a sistemului
contabil românesc. Programul de armonizare
contabilă din România a dorit „să cureţe”
informaţiile financiar-contabile, să le
dea o imagine „comercială” şi să le „arunce
pe piaţă” pentru a găsi investitori. Cu toate
eforturile făcute, acest program (deşi a fost
îmbunătăţit pe parcurs) conţine încă o serie
de slăbiciuni 251. Dintre acestea dorim să
semnalăm câteva :
a) cheltuieli de constituire sunt conside-
251
Duţescu Adriana, Ghid pentru înţelegerea şi
aplicarea Standardelor Internaţionale de
Contabilitate, Editura CECCAR, Bucureşti, 2001

ate de IAS-uri cheltuieli ale perioadei, pe
când în legislaţia românească ele se capitalizează
în bilanţ ca imobilizări;
b) activele imobilizate sunt recunoscute
de IAS-uri după criteriul utilităţii, în timp
ce în legislaţia românească, după valoarea
lor mai mare de 1.800 lei şi durata de utilizare
mai mare de un an;
c) activele imobilizate sunt reevaluate
conform IAS-urilor după un raţionament
profesional (ori de câte ori este necesar),
în timp ce în legislaţia românească
se admite că pot fi reevaluate (inclusiv de
evaluatori autorizaţi), fără a se preciza
foarte clar cum se va proceda;
d) formatul situaţiilor financiare anuale
în viziunea IAS-urilor nu are o formă prestabilită,
pe când în legislaţia românească
ele sunt strict stabilite.
Un proces similar de îmbunătăţire va
cunoaşte sistemul de contabilitate publică.
Aceste îmbunătăţiri au fost prezentate în
revista de profil de către Direcţia Generală
a Contabilităţii Publice din ministerul de resort
252 . În perspectiva aderării României la
Uniunea Europeană, în documentul de poziţie
cu privire la acceptarea acquis-ului
comunitar au fost deschise mai multe capitole
de negociere, printre care şi capitolul
29 „Prevederi financiare şi bugetare”, prin
care România se angajează să realizeze reforma
contabilităţii publice, obiectiv care a
fost inclus şi prevăzut a se analiza în programele
de guvernare începând cu anul
2001. Până la finele trimestrului III al anului
2005 se finalizează etapa de analiză a
sistemului de contabilitate publică, urmând
să se implemeteze în tot sectorul bugetar
începand cu 1 ianuarie 2006.
Ministerului Finanţelor Publice i-a revenit
sarcina restructurării contabilităţii bugetare
prin „Suplimentarea contabilităţii de
fluxuri de lichidităţi cu contabilitatea de
obligaţii”, cu termen de realizare decembrie
252
Revista "Finanţe publice şi contabilitate", aprilie
2004, Ilie Doina, Horobeanu Sofia Imbunătăţirea
organizării şi performanţei sistemului de contabilitate
publică.
249
2002 253 . Obiectivul s-a concretizat prin elaborarea
Normelor metodologice privind organizarea
şi conducerea contabilităţii patrimoniului
la instituţiile publice, a Planului
de conturi pentru instituţii publice, precum
şi a Monografiei privind înregistrarea în
contabilitate a principalelor operaţiuni care
au fost aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor
publice nr. 1746/17 decembrie
2002.
În perioada ianuarie-aprilie 2003, Direcţia
generală a contabilităţii publice a beneficiat
de asistenţă externă acordată de experţi
de la Glasgow Caledonian University
din Marea Britanie, în cadrul proiectului de
twinning RO 01/IB/FI-09 TL, finanţat din
fonduri PHARE. Experţii scoţieni au analizat
reglementările elaborate şi aprobate prin
Ordinul ministrului finanţelor publice nr.
1746/2002 iar la finele derulării acestui
proiect, au formulat propuneri cu privire la
reflectarea în contabilitate a operaţiunilor
privind reevaluarea şi amortizarea activelor
fixe ale instituţiilor publice, constituirea de
provizioane pentru depreciere, precum şi
alte elemente ce definesc contabilitatea pe
baza drepturilor constatate. Pe baza acestor
recomandări şi în conformitate cu prevederile
Regulamentului Comisiei Comunităţii
Europene nr. 2909/2000 privind managementul
contabil al activelor fixe ale Comunităţii
Europene a fost elaborată Ordonanţa
Guvernului nr. 81/28.08.2003 privind reevaluarea
şi amortizarea activelor fixe aflate
în patrimoniul instituţiilor publice şi Ordinul
ministrului finanţelor publice nr.
1487/30.10.2003 pentru aprobarea Normelor
metodologice privind reevaluarea şi
amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul
instituţiilor publice şi al persoanelor juridice
fără scop patrimonial.
253
Ordinul ministrului finanţelor publice nr.
1746/17.12.2002 pentru aprobarea Normelor
metodologice privind organizarea şi conducerea
contabilităţii patrimoniului instituţiilor publice, a
Planului de conturi pentru instituţii publice şi a
Monografiei privind înregistrarea în contabilitate a
principalelor operaţiuni, publicat in Monitorul Oficial
al României nr.36/23.01.2003

Având în vedere că reevaluarea patrimoniului
activelor fixe ale instituţiilor publice
254 a reprezentat o acţiune de anvergură,
iar aceasta, simultan cu punerea în
aplicare a sistemului de evidenţiere a amortizării
de către instituţiile publice, reprezenta
o condiţie importantă în armonizarea
sistemului de evidenţă a activelor fixe, s-a
stabilit ca punerea în aplicare a noilor reglementări
contabile să se facă, începând cu
1 ianuarie 2006. Urmare a concluziilor desprinse
din acţiunea de experimentare şi a
recomandărilor experţilor scoţieni a fost
elaborată o nouă formă a reglementărilor
contabile menţionate mai sus.
Noua formă a reglementărilor contabile
privind organizarea şi conducerea contabilităţii
patrimoniului la instituţiile publice, a
Planului de conturi pentru instituţii publice,
precum şi a Monografiei privind înregistrarea
în contabilitate a principalelor operaţiuni
au fost aprobate prin Ordinul ministrului
finanţelor publice nr. 1461/2004, pe
baza acestuia desfăşurându-se exerciţiul
experimental al anului 2005. Potrivit prevederilor
art. 74 din Legea privind finanţele
publice nr. 500/11.07.2002, contabilitatea
publică va cuprinde :
a) contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor
bugetare care să reflecte încasarea veniturilor
şi plata cheltuielilor aferente exerciţiului
bugetar ;
b) contabilitatea generală bazată pe
principiul constatării drepturilor şi obligaţiilor,
care să reflecte evoluţia situaţiei financiare
şi patrimoniale, precum şi a excedentului
sau a deficitului patrimonial;
c) contabilitatea destinată analizării
costurilor programelor aprobate.
Noul sistem de contabilitate publică trebuie
să organizeze informaţiile economice,
financiare şi bugetare, astfel încât să ofere
informaţii contabile cu privire la patrimoniul
aflat în administrare şi modul de implementare
a bugetului. Noile reglementări
elaborate sunt perfecţionate şi definiti-
254 OG nr. 81/2003 privind reevaluarea şi amortizarea
activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice
250
vate în cadrul unui nou proiect de twinning
finanţat din fonduri PHARE intitulat „îmbunătăţirea
organizării şi performanţei sistemului
de contabilitate publică” - RO
02/IB-FI-04, prin care experţi din Ministerul
Economiei şi Finanţelor din Italia şi Ministerul
Economiei, Finanţelor şi Industriei
din Franţa sprijină eforturile specialiştilor
din Ministerul Finanţelor Publice în armonizarea
legislaţiei naţionale în domeniul
contabilităţii publice cu legislaţia europeană
şi Standardele Internaţionale de Contabilitate
pentru Sectorul Public (IPSAS). Normele
metodologice privind organizarea şi
conducerea contabilităţii patrimoniului instituţiilor
publice şi Planul de conturi pentru
instituţiile publice si instrucţiunile de aplicare
a acestuia, au fost aplicate experimental
în trimestrul I al anului 2005, in paralel
cu reglementările existente, de către instituţiile
publice prevăzute în Ordinul ministrului
finanţelor publice nr. 1461/2004.
Analiza aplicării experimentale precum şi
publicarea formei finale a Planului de conturi
pentru instituţiile publice, a fost planificată
să se desfaşoare pe parcursul trimestrului
III.
Tot în vederea armonizării evidenţei activelor
fixe ale instituţiilor publice cu noul
sistem contabil, începând cu 1 ianuarie
2005 s-au aplicat prevederile H.G. nr.
2139/30.11.2004 privind reclasificarea
mijloacelor fixe ale instituţiilor. Această reclasificare
a activelor fixe aduce ca grad de
noutate desfiinţarea a trei grupe de active
fixe din cele şase stabilite anterior prin
H.G. nr. 964/1998.
Prevederile H.G. nr. 2139/30.11.2004,
reprezintă încă un pas în corelarea evidenţei
tehnic-operative cu cele trei grupe de conturi
ale activelor fixe, din noul Plan de
Conturi: 212 : construcţii; 213 : instalaţii
tehnice, mijloace de transport, animale şi
plantaţii; 214 : mobilier, aparatură birotică ,
echipamente de protecţie a valorilor umane
şi materiale şi alte active corporale.
Pe baza concluziilor desprinse ca urmare
a aplicării experimentale şi a propunerilor
efectuate de alte instituţii publice, re-

glementările au făcut obiectul unor completări,
fiind aprobate prin Ordinul Ministrului
Finanţelor Publice nr. 1917/2005 255 şi
s-au aplicat de instituţiile publice începând
cu 1 ianuarie 2006.
Problemele unei reforme contabile în
etapa actuală
În ţările cu o economie centralizată,
contabilitatea serveşte la urmărirea şi controlul
executării planificărilor naţionale. Ea
are de asemenea ca obiective păstrarea bunurilor
publice, supravegherea financiară şi
obţinerea statisticilor macroeconomice.
Contabilitatea instituţiilor publice are deci o
orientare puternic marcată de nevoile de informare
macroeconomică. Începând cu
schimbările intervenite odată cu deschiderea
spre economia de piaţă, contabilitatea
publică cunoaşte o creştere a importanţei
sale. În această perioadă, se aşteaptă de la
contabilitate să fie nu atât un ghid, cât un
motor al dezvoltării economiei de piaţă.
Reforma contabilă devine necesară deoarece
trebuie să satisfacă grupuri noi de utilizatori.
Numeroasele obstacole trebuie în acest
timp depăşite: adoptarea normelor internaţionale
pentru a câştiga încrederea potenţialilor
investitori străini, crearea unei profesiuni
contabile independente, fără a emite
probleme specifice, cum ar fi evaluarea
activelor întreprinderilor privatizate, luarea
în considerare a hiperinflaţiei, naşterea pieţelor
financiare, noul rol al fiscalităţii ca
pârghie de intervenţie economică. Dar, în
afară de aceasta, o întreagă nouă reprezentare
a activităţii economice trebuie asimilată
de către contabilii locali: acceptarea şi
asumarea incertitudinii şi a riscului, încredere
în tranzacţiile pe credit, o nouă concepţie
asupra întreprinderii şi capitalului, un
joc de transparenţă a informaţiilor, simţ al
responsabilităţii.
255
Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr.
1917/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice
privind organizarea şi conducerea contabilităţii
instituţiilor publice, planul de conturi pentru
instituţiile publice şi instrucţiunile de aplicare a
acestuia, publicat în monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 1186 şi 1186 bis din 29 decembrie 2005
251
Monism sau dualism contabil?
Deşi sensul celor două concepte urcă
mult în istorie, prezenţa lor în literatura românească
este de dată destul de recentă.
Este drept, mai mulţi autori români au
analizat în operele lor posibilitatea organizării
sistemului contabil într-un singur
circuit sau în două circuite. Fără să fie
denumite ca atare, cele două tipuri de organizare
şi de prelucrare a informaţiilor ne
conduceau spre conceptele de monism şi
dualism contabil. În mod evident, într-o
economie (cea socialistă) în care problemele
de evaluare şi de satisfacere a cerinţelor
informaţionale ale terţilor erau
puţin dezvoltate, organizarea contabilităţii
într-un singur circuit sau în două nu avea
semnificaţia de astăzi.
În cazul utilizării conceptului organizării
în două circuite se folosesc două rânduri de
conturi:
- Primul, orientat spre o descriere de tip
financiar a activităţii întreprinderii, asigură
o evidenţă a cheltuielilor de producţie
şi o calculaţie a costurilor pe elemente
primare la nivel de întreprindere;
- Cel de-al doilea, orientat spre o reflectare
de tip economic a procesului de producţie,
este destinat evidenţierii şi calculării
cheltuielilor în raport cu destinaţia lor economică.
Între cele două rânduri de conturi se pot
stabili sau nu corespondenţe. Dacă se stabilesc
corespondenţe, cheltuielile sunt colectate
mai întâi pe elemente primare, iar apoi
repartizate în raport cu destinaţia lor economică.
Dacă nu se stabilesc corespondenţe,
cele două rânduri de conturi funcţionează în
mod paralel şi independent. Autonomia lor
se asigură prin folosirea unor conturi de reflectare
sau de decontări interne asociate
conturilor de bilanţ. În situaţia în care se
foloseşte conceptul organizării contabilităţii
într-un singur circuit, evidenţa şi calculaţia
costurilor sunt orientate numai în
raport cu destinaţia lor economică, şi
anume pe perioade şi locuri de gestiune, iar
în cadrul lor pe feluri de purtători de valoare
şi articole de calculaţie. Pentru re-

252
alizarea contabilităţii în acest profil se foloseşte
un singur rând de conturi.
Determinarea cheltuielilor pe elemente
primare, la nivel de întreprindere, se face
periodic la întocmirea dării de seamă. În
acest scop se prelucrează pe un plan superior
datele furnizate de conturile folosite
pentru evidenţierea cheltuielilor în raport
cu destinaţia lor economică.
a) Monismul formal sau sistemul
contabil într-un singur circuit este acea
organizare prin care contabilitatea de gestiune
(contabilitatea analitică) este complet
integrată în sistemul contabil. Monismul
formal cunoaşte două expresii practice:
monismul formal integral, prin care
contabilitatea este ţinută integral cu ajutorul
conturilor şi monismul formal atenuat,
prin care una sau mai multe părţi
ale contabilităţii analitice sunt tratate fără
să se recurgă la conturi, cu ajutorul unor
tabele separate.
b) Dualismul formal sau sistemul
contabil în două circuite este acea
organizare ce permite o disociere netă între
contabilitatea financiară, care poate face
obiectul unei normalizări, şi contabilitatea
de gestiune, pentru care regula de bază este
„no admittance except on business” (nu este
admisă decât pentru uzul întreprinderii).
Monismul material este acea organizare
a sistemului contabil prin care este licitat
un singur tip de evaluare, de obicei cea
economică. Dualismul material sau pluralismul
material este acea organizare a
sistemului contabil care presupune existenţa
şi operaţionalitatea a două sau mai
multor tipuri de evaluare: economică, fiscală,
financiară etc. Monismul informaţional
reprezintă acea expresie a monismului
prin care informaţia contabilă este
orientată către un singur tip de utilizator,
de obicei conducerea întreprinderii.
Tendinţe în evoluţia planului contabil
românesc. România adoptă, începând cu 1
ianuarie 1994, un sistem contabil de inspiraţie
franceză, fundamentat pe: un dualism
formal, un dualism material (evaluare
economică şi evaluare fiscală) şi un pluralism
informaţional, dar cu o vădită orientare
spre satisfacerea interesului statal. 256
Clasificările internaţionale relativ recente,
ca şi analiza valorilor culturale în contabilitate
ne arată că opţiunea românească se
situează pe făgaşul argumentelor de
esenţă. Cât priveşte evoluţia viitoare a
contabilităţii româneşti, ea se înscrie pe linia
viitoarelor transformări economice şi
sociale, tendinţelor de evoluţie a contabilităţii
de pe plan mondial, alinierii Planului
contabil al instituţiilor publice la Planul
contabil general (aderarea la procesul de
normalizare contabilă internaţională).
OBIECTUL CONTABILITĂŢII
PUBLICE
Instituţiile publice au obligaţia să organizeze
si să conducă contabilitatea proprie,
respectiv contabilitatea financiară şi după
caz, contabilitatea de gestiune 257 .
Contabilitatea, ca activitate specializată
în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea
şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor
proprii, precum şi a rezultatelor
obţinute din activitatea instituţiilor publice,
trebuie să asigure înregistrarea cronologică
şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi
păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia
financiară, performanţa financiară şi fluxurile
de trezorerie, atât pentru cerinţele interne
ale acestora, cât şi pentru utilizatori
externi: guvernul, parlamentul, creditorii,
clienţii, dar şi alţi utilizatori (organismele
financiare internaţionale).
Contabilitatea instituţiilor publice asigură
informaţii ordonatorilor de credite cu privire
la execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli,
rezultatul execuţiei bugetare, patrimoniul
aflat în administrare, rezultatul patrimonial
(economic), costul programelor aprobate
prin buget, dar şi informaţii necesare pentru
întocmirea contului general anual de
execuţie a bugetului de stat, a contului anual
de execuţie a bugetului asigurărilor sociale
de stat şi fondurilor speciale.
256
Dumitru Marin - Contabilitatea instituţiilor
publice, Editura AISM, Bucureşti 2002
257 Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1.917
din 12 decembrie 2005

Instituţiile publice reprezintă denumirea
generică ce include Parlamentul, Administraţia
Prezidenţială, ministerele, celelalte
organe de specialitate ale administraţiei publice,
alte autorităţi publice, instituţiile publice
autonome, precum şi instituţiile din
subordinea acestora, indiferent de modul de
finanţare a acestora. 258
Instituţiile 259 publice reprezintă denumirea
generica ce include comunele, oraşele,
municipiile, sectoarele municipiului Bucureşti,
judeţele, municipiul Bucureşti, instituţiile
şi serviciile publice din subordinea
acestora, cu personalitate juridică, indiferent
de modul de finanţare a activităţii
acestora.
Potrivit reglementarilor existente în domeniul
finanţelor publice şi a contabilităţii,
contabilitatea publică cuprinde:
‣ contabilitatea veniturilor şi
cheltuielilor bugetare, care să reflecte încasarea
veniturilor şi plata cheltuielilor aferente
exerciţiului bugetar;
‣ contabilitatea trezoreriei statului;
‣ contabilitatea generală bazată pe
principiul constatării drepturilor şi obligaţiilor,
care să reflecte evoluţia situaţiei financiare
şi patrimoniale, precum şi excedentul
sau deficitul patrimonial;
‣ contabilitatea destinată analizării
costurilor programelor aprobate.
Instituţiile publice, au obligaţia sa conducă
contabilitatea în partidă dublă cu ajutorul
conturilor prevăzute în planul de conturi
general.
Planul de conturi general cuprinde următoarele
clase de conturi:
- clasa 1 „Conturi de capitaluri”;
- clasa 2 „Conturi de active fixe”;
- clasa 3 „Conturi de stocuri si producţie
în curs de execuţie”;
- clasa 4 „Conturi de terţi”;
- clasa 5 „Conturi la trezoreria statului
şi banci comerciale”;
- clasa 6 „Conturi de cheltuieli”;
258 Legea finanţelor publice nr. 500/2002
259
Ordonanţa de urgentă a Guvernului privind
finanţele publice locale nr. 45/2003
253
- clasa 7 „Conturi de venituri si finanţări”.
În cadrul claselor există mai multe grupe
de conturi, iar grupele sunt dezvoltate pe
conturi sintetice de gradul I si II. Conturile
sintetice pot fi dezvoltate în conturi analitice
în funcţie de specificul activităţii şi de
necesităţile proprii de informare. Cu ajutorul
acestor conturi, instituţiile publice înregistrează
operaţiunile economico-financiare
pe baza principiilor contabilităţii de drepturi şi
obligaţii (de angajamente), respectiv în
momentul creării, transformării sau dispariţiei/anulării
unei valori economice, a unei
creanţe sau unei obligaţii. Corespondentele
stabilite în cadrul funcţiunii fiecărui cont prin
prezentele norme nu sunt limitative. Ele pot fi
dezvoltate în cadrul fiecărei instituţii, cu
respectarea conţinutului economic al
operaţiunii respective, a cerinţelor
contabilităţii bazată pe principiul drepturilor şi
obligaţiilor şi a prevederilor legale în vigoare.
ORGANIZAREA ONTABILITĂŢII
IMOBILIZĂRILOR LA INSTITUŢIILE
PUBLICE
Activele fixe reprezintă o componentă
importantă a patrimoniului instituţiilor publice
cuprinzând bunuri şi valori destinate
utilizării pe termen lung în activitatea
acestora. În contabilitatea instituţiilor publice
se disting următoarele categorii de active
fixe:
• Active fixe necorporale;
• Active fixe corporale;
• Active fixe financiare.
ACTIVELE FIXE NECORPORALE
Activele fixe necorporale sunt active
fixe fără substanţă fizică, care se utilizează
pe o perioadă mai mare de un an.
În cadrul activelor fixe necorporale se
cuprind:
‣ Cheltuieli de dezvoltare;
‣ Brevete, certificate de înregistrare,
mărci, alte titluri de protecţie a drepturilor
de proprietate intelectuală, licenţe şi alte
valori similare;
‣ Alte active fixe necorporale;

‣ Înregistrări ale evenimentelor cultural-sportive;
‣ Alte active necorporale în curs de
execuţie.
Activele fixe necorporale se evaluează,
corespunzător celor patru momente: la intrarea
în patrimoniu; la inventar; la bilanţ;
la ieşirea din patrimoniu.
Evaluarea iniţială a activelor fixe necorporale.
Potrivit art. 12 din OG nr.
81/2003, prin valoarea de intrare a activelor
fixe necorporale se înţelege: costul de achiziţie
pentru activele fixe necorporale procurate
cu titlu oneros; costul de producţie
pentru activele fixe necorporale construite
sau produse de instituţiile publice; valoarea
justă pentru activele fixe necorporale dobândite
cu titlu gratuit.
Valoarea justă se determină pe baza raportului
întocmit de specialişti şi cu aprobarea
ordonatorului de credite, sau pe baza
unor evaluări efectuate, de regulă, de evaluatori
autorizaţi. Un element necorporal raportat
drept cheltuială într-o perioadă nu
poate fi recunoscut ulterior ca parte din
costul unui activ necorporal.
Cheltuieli ulterioare ale activelor fixe
necorporale
Cheltuieli cu reparaţiile şi modernizările
Cheltuielile ulterioare (de reparaţii)
efectuate cu un activ fix necorporal după
cumpărarea sau finalizarea sa, se înregistrează
în conturile de cheltuieli atunci când
sunt efectuate. Acestea au ca scop restabilirea
stării tehnice iniţiale. Cheltuielile ulterioare
(de modernizare) vor majora costul
activului fix corporal atunci când au ca
efect îmbunătăţirea performanţelor faţă de
parametrii stabiliţi iniţial.
Prevederi referitoare la amortizare.
Valoarea amortizabilă reprezintă valoarea
contabilă a activului fix necorporal ce trebuie
înregistrată în mod sistematic pe parcursul
duratei de viaţă utile. Instituţiile publice
amortizează activele fixe necorporale
utilizând metoda amortizării liniare, pe durata
stabilită prin OG nr. 81/2003 aprobată
prin Legea nr. 493/2003.
254
Evaluarea activelor fixe necorporale
la inventar
Ajustările pentru deprecierea activelor
fixe necorporale. Ajustările de valoare
cuprind toate corecţiile destinate să ţină
seama de reducerile valorilor activelor individuale,
stabilite la data bilanţului, indiferent
dacă acea reducere este sau nu definitivă.
Deprecierile de valoare se vor reflecta
în contabilitate sub forma amortizărilor, în
cazul în care acestea sunt definitive, şi sub
forma ajustărilor, în cazul în care deprecierea
este latentă;
Evaluarea activelor fixe necorporale
la ieşirea din patrimoniu
Activele fixe necorporale se vor descărca
din gestiunea instituţiei la valoarea
contabilă. În cazul recuperării integrale a
amortizării, activul fix se scade din evidenţă,
prin casare. În cazul nerecuperării
integrale, pe calea amortizării, a valorii
contabile a activelor fixe necorporale
scoase din funcţiune, valoarea rămasă neamortizabilă
se include în cheltuielile instituţiilor
publice, integral, la momentul
scoaterii din funcţiune.
Reevaluarea activelor fixe necorporale.
Activele fixe necorporale se reevaluează
numai în cazul în care există o reglementare
guvernamentală în acest sens.
Activele fixe necorporale în curs de
execuţie. Avansuri şi active fixe necorporale
în curs de execuţie – cuprind avansurile
acordate furnizorilor de active fixe necorporale
(contul 234) şi activele fixe necorporale
neterminate până la sfârşitul perioadei,
evaluate la costul de producţie sau costul de
achiziţie, după caz (contul 233).
Evaluarea la data bilanţului. Activele
fixe necorporale trebuie prezentate în bilanţ
la costul acestora (de achiziţie sau de producţie),
mai puţin amortizarea şi provizioanele
cumulate din depreciere.
ACTIVELE FIXE CORPORALE
Activele fixe corporale sunt active fixe
care îndeplinesc cumulativ două condiţii:
au valoarea de intrare mai mare decât limita
stabilită prin HG şi durata normală de

255
funcţionare mai mare de un an. În categoria
activelor fixe corporale se cuprind: terenuri:
ct. 2111, amenajări la terenuri: ct. 2112,
construcţii: ct. 212, instalaţii tehnice, mijloace
de transport, animale şi plantaţii: ct.
213, mobilier, aparatură birotică, echipamente
de protecţie a valorilor umane şi
materiale şi alte active corporale: ct. 214,
alte active ale statului: ct. 215, active fixe
corporale în curs: ct. 231.
La instituţiile publice sunt asimilate şi
înregistrate ca active fixe corporale următoarele:
bunurile de natura armamentului şi
tehnicii de luptă; bunurile din patrimoniul
cultural – naţional; animalele şi păsările
pentru reproducere, plantaţiile de arbori şi
arbuşti; investiţiile efectuate la active fixe
luate cu chirie; investiţiile efectuate la activele
fixe, în scopul îmbunătăţirii parametrilor
tehnici iniţiali prin majorarea valorii
de intrare a activului fix. Sunt considerate
active fixe corporale, dar care nu se supun
amortizării: bunurile aflate în proprietatea
publică a statului, inclusiv investiţiile efectuate
la acestea; terenurile; bunurile utilizate
în baza unui contract de închiriere; bunurile
de natura armamentului şi tehnicii de
luptă.
Contabilitatea sintetică a activelor corporale
se ţine pe categorii, iar contabilitatea
analitică se ţine pe fiecare obiect de evidenţă
(obiect singular sau complex de obiecte
cu toate dispozitivele şi accesoriile
acestuia, destinat să îndeplinească în mod
independent, în totalitate, o funcţie distinctă).
Pentru organizarea evidenţei analitice se
utilizează următoarele tipuri de formulare:
- Registrul numerelor de inventar, ce
serveşte pentru numerotarea şi înscrierea
datelor de identificare a activelor fixe;
- Fişa mijlocului fix, ce serveşte ca document
de evidenţă analitică a activelor fixe
şi cuprinde: denumirea şi codul activului
fix, data intrării, durata normală de funcţionare,
norma de amortizare.
Evaluarea iniţială a activelor fixe corporale
se efectuează potrivit prevederilor
art. 12 din OUG nr. 81/2003 privind reevaluarea
şi amortizarea activelor fixe aflate
în patrimoniul instituţiilor publice, astfel: la
costul de achiziţie, pentru cele procurate cu
titlu oneros; la costul de producţie, pentru
cele construite sau produse de instituţie; la
valoarea justă, pentru cele intrate pe alte căi
decât prin achiziţie sau producţie (donaţii,
sponsorizări). Valoarea justă se determină
pe baza raportului întocmit de specialişti şi
cu aprobarea ordonatorului de credite sau
pe baza unor evaluări efectuate de evaluatori
autorizaţi. Activele fixe corporale pot
intra în instituţiile publice pe mai multe căi:
prin achiziţie; prin transfer, subvenţii, plusuri
de inventar şi dezmembrări, donaţii,
dotare; prin investigaţii; prin leasing; prin
închiriere.
Înregistrarea în contabilitate a intrării în
patrimoniul instituţiilor publice a activelor
fixe primite prin transfer, fără plată se face
în baza Procesului – verbal de predare –
preluare (potrivit art. 6 anexa nr. 1 din HG
nr. 841/1995, modificată). Înregistrarea în
contabilitate a intrări în patrimoniul instituţiei
a activului fix se face în baza facturii
furnizorului şi a Procesului – verbal de recepţie.
Valoarea de intrare este dată de
costul de achiziţie, format din preţul unitar,
TVA-ul aferent, cheltuielile de montaj şi
cheltuielile de transport. La fiecare final de
exerciţiu financiar, în urma efectuării operaţiei
de inventariere, activele fixe corporale
se aduc la valoarea actuală, determinată
pe baza valorii juste. Diferenţa dintre valoarea
justă şi valoarea contabilă înregistrată,
se va înregistra ca rezervă din reevaluare.
Prevederi referitoare la amortizare.
Instituţiile publice amortizează activele fixe
corporale utilizând metoda amortizării liniare
260 . Înregistrarea amortizării lunare se
face în baza începând cu luna următoare
punerii în funcţiune, până la recuperarea
integrală a valorii de intrare. Amortizarea
activelor fixe corporale date cu chirie, în
260 art. 15 din OG nr. 81/2003 privind reevaluarea şi
amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul
instituţiilor publice, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 624 din 31 august 2003

concesiune sau în folosinţă gratuită, se calculează
de către instituţiile publice care le
au în patrimoniu. Amortizarea investiţiilor
efectuate la activele fixe corporale închiriate
de instituţiile publice se înregistrează de
către instituţiile publice care au efectuat investiţiile,
pe perioada contractului sau pe
durata normală de utilizare rămasă, după
caz. La încetarea contractului, valoarea investiţiilor
nediminuată cu amortizarea calculată
se cedează instituţiei publice care le
are în patrimoniu sau agentului economic,
pentru a majora corespunzător valoarea de
intrare a activelor fixe corporale.
Cheltuieli ulterioare
Cheltuieli de reparaţii la active fixe.
Cheltuielile privind reparaţiile de orice fel,
ce se fac la activele fixe, au ca scop restabilirea
stării tehnice iniţiale prin înlocuirea
componentelor uzate. Înregistrarea în contabilitate
a lucrărilor efectuate de către furnizori
se face în baza facturii emise de către
aceştia şi a Procesului – verbal de recepţie a
lucrărilor şi trebuie recunoscut ca o cheltuială
în perioada în care este efectuată.
Cheltuieli de modernizare la active
fixe. Cheltuielile efectuate la activele fixe
în scopul modernizării acestora trebuie sa
aibă ca efect îmbunătăţirea performanţelor
faţă de parametrii funcţionali stabiliţi iniţial.
Pentru clădiri şi construcţii, lucrările de
modernizare trebuie să aibă ca efect sporirea
gradului de confort şi ambient. (conform
prevederilor art. 9 pct. 7 din OMFP
nr. 1487/2003). Valoarea investiţiilor efectuate
la activele fixe preluate în concesiune,
închiriere sau locaţie de gestiune se scade
din contabilitatea instituţiei publice care lea
efectuat şi se înregistrează în contabilitatea
instituţiei care le are în proprietate pentru
a majora corespunzător valoarea de intrare
a activelor fixe respective, potrivit
contractelor încheiate.
Proprietatea publică (pentru clădiri).
Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr.
213/1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia, dreptul de proprietate
publică aparţine statului sau unităţilor
administrativ – teritoriale, asupra bunurilor
256
care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt
de uz sau interes public.
Domeniul public al statului sau unităţilor
administrativ – teritoriale este alcătuit
din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4)
din Constituţie, din cele stabilite în Anexa
1, care face parte integrantă din Legea nr.
213/1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia şi din orice alte
bunuri care, potrivit legii sau prin natura
lor, sunt de uz sau interes public şi sunt dobândite
de stat sau de unităţile administrativ
– teritoriale prin modurile prevăzute de
lege.
Domeniul privat al statului sau unităţilor
administrativ – teritoriale este alcătuit
din bunuri aflate în proprietatea lor şi care
nu fac parte din domeniul public.
Trecerea activelor fixe corporale dintrun
domeniu în altul se face potrivit prevederilor
art. 8, 9 şi 10 din Legea nr.
213/1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia.
Trecerea clădirilor din domeniul public
al statului în domeniul privat al statului se
face în baza prevederilor HG şi a Protocolului
de predare – primire.
Închirierea activelor fixe corporale
(pentru clădiri). Potrivit prevederilor art.
14 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea
publică şi regimul juridic al acesteia,
instituţiile publice pot închiria bunurile din
proprietatea publică a statului sau a unităţilor
administrativ - teritoriale. Închirierile
se aprobă prin hotărâre a guvernului, iar
sumele încasate din închiriere se fac venit
la bugetul de stat. În cazul în care închirierea
se efectuează de către titularul dreptului
de administrare, acesta are dreptul să încaseze
din chirie o cotă-parte stabilită prin
actul normativ prin care s-a aprobat închirierea.
Exemplu: Pentru o clădire dată cu chirie
de un organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, dacă chiriaşul efectuează
unele lucrări de investiţii: recompartimentări,
înlocuiri uşi, ferestre şi acoperiş, refacere
instalaţii, toate lucrările având drept
rezultat îmbunătăţirea confortului şi eco-

nomii la utilităţi, acesta va proceda la
amortizarea investiţiei corespunzător perioadei
rămase din cea prevăzută în contractul
de închiriere.
Activele fixe corporale luate cu chirie de
către instituţiile publice nu se înregistrează
în patrimoniul acestora, deoarece nu sunt
primite cu titlu definitiv. Efectuarea de investiţii
la un activ fix închiriat, se înregistrează
în contabilitate ca o intrare de active
fixe şi se va supune amortizării pe durata
contractului de chirie.
Ieşirea din patrimoniu a activelor fixe
corporale. La expirarea duratei normale de
funcţionare, scoaterea din funcţiune a activelor
fixe amortizabile se face potrivit art.
22 din OG nr. 81/2003 privind reevaluarea
şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul
instituţiilor publice, în baza Procesului
– verbal de scoatere din funcţiune a
activelor fixe/de declasare a unor bunuri
materiale şi cu aprobarea ordonatorului
principal sau secundar de credite, după caz.
Activele fixe corporale ies din instituţiile
publice pe mai multe căi: prin scoatere
din funcţiune (casare); prin cedare (vânzare);
prin transfer; prin închiriere şi concesiune;
prin lipsuri descoperite la inventar.
Activele fixe corporale pot fi scoase din
funcţiune când a expirat durata de viaţă
utilă a acestora. Ele pot fi scoase din funcţiune
şi în cazul în care nu a expirat durata
de viaţă utilă (durata de funcţionare), însă
în acest caz, scoaterea din funcţiune trebuie
aprobată de ordonatorul superior de credite.
Lista activelor fixe propuse spre casare de
către comisia de specialitate, se aprobă de
către ordonatorul principal de credite. Instituţiile
publice au obligaţia să evidenţieze
în contabilitate sumele rezultate din dezmembrarea,
valorificarea şi scoaterea din
funcţiune a acestora. Pentru activele fixe
reevaluate 261 , la ieşirea din patrimoniu, se
261 OMFP nr. 1487/2003 pentru aprobarea Normelor
metodologice privind reevaluarea şi amortizarea
activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice şi
al persoanelor juridice fără scop patrimonial, publicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 788 din 7
noiembrie 2003
257
va ţine cont de valoarea rezultată din reevaluare.
Din operaţia de scoatere din funcţiune
(dezmembrare) pot rezulta materiale
sau obiecte de inventar. Pentru activele fixe
distribuite între instituţiile subordonate ale
aceluiaşi ordonator de credite, evidenţa decontărilor
intervenite se ţine cu ajutorul
contului 482 „decontări între instituţii subordonate”.
Pentru activele fixe distribuite
între instituţia superioară şi instituţiile subordonate
ale aceluiaşi ordonator de credite,
evidenţa decontărilor intervenite se ţine cu
ajutorul contului 481 „decontări între instituţia
superioară şi instituţiile subordonate”.
Active fixe corporale în curs de execuţie.
Activele fixe corporale în curs de execuţie
sunt active fixe corporale neterminate
până la sfârşitul perioadei, evaluate la costul
de achiziţie, respectiv costul de producţie.
Trecerea în categoria activelor fixe finalizate
se face după recepţia, darea în folosinţă
sau punerea în funcţiune a acestora,
după caz, pe baza procesului – verbal de
punere în funcţiune.
ACTIVELE FINANCIARE. Un activ
financiar este orice activ care reprezintă:
depozite, un instrument de capitaluri proprii
al unei alte entităţi, un drept contractual.
Activele financiare cuprind: titluri de participare;
alte titluri imobilizate; creanţe
imobilizate.
Momentul înregistrării. Activele financiare
de natura titlurilor de participare şi
a altor titluri imobilizate se înregistrează la
momentul dobândirii acestora, în conditiile
prevăzute de lege. Împrumuturile acordate
pe termen lung se înregistrează în momentul
constatării dreptului de creanţă respectiv.
Evaluarea. Activele financiare se evaluează
la costul de achiziţie sau valoarea
determinată prin contractul de dobândire a
acestora. Activele financiare trebuie prezentate
în bilanţ la valoarea de intrare mai
puţin ajustările cumulate pentru pierderea
de valoare.
Ajustări pentru pierderea de valoare.
Instituţiile publice pot înregistra ajustări
pentru pierderea de valoare a activelor financiare
la sfârşitul exerciţiului financiar,
pe seama cheltuielilor (contul 296).

Realitatea a demonstrat că nu este suficient
să fii un bun economist pentru a înţelege
contabilitatea publică - perfecta cunoaştere
a administraţiei este singura în măsură
să facă dintr-un bun economist un
funcţionar public preţios. Adevăratul contabil
public vede în spatele cifrelor viaţa publică,
condiţiile, nevoile şi posibilităţile satisfacerii
acestora, el se plasează prin
munca lui în inima sau sufletul naţiunii.
Trebuie să acceptăm, aproape ca pe un adevăr,
că în economia mondială au avut loc
prefaceri considerabile şi că acestea cer o
abordare care să ţină seama de tendinţele
acestora şi mai ales de efectul acestor tendinţe
asupra economiei naţionale. Deşi în
ultimile decenii interdependenţele s-au accentuat,
rolul economiilor naţionale nu s-a
diminuat şi nici suveranitatea naţională nu a
fost amputată, deoarece practica a demonstrat
că fiecare economie naţională puternică
participă mai eficient la schimbul mondial de
valori.
Fiecare ţară, bogată sau săracă, are
ceva de dat şi ceva de primit de la circuitul
mondial de valori. Se pare că interdependenţa
mondială „goleşte” politicile economice
naţionale de substanţă, factorul internaţional
fiind cel care „spune”, iar factorul
naţional, cel care „ ascultă”.
Mutaţiile majore cu care este şi va fi
confruntată economia românească, în care
coordonatele principale sunt descentralizarea
şi libertatea de acţiune a agenţilor economici
şi a instituţiilor publice, privatizarea
unităţilor economice şi bancare, reorganizarea
unităţilor economice de stat ca regii autonome
şi companii naţionale, operaţionalizarea
unei pieţe a capitalurilor, diversificarea
câmpului de acţiune a fiscalităţii sunt elementele
motorii ale restructurărilor din contabilitate.
Evident, o contabilitate publică
orientată spre mecanismele economiei de
piaţă nu presupune anularea experienţei
pozitive acumulate în practica românească
şi nici adoptarea automată a structurilor,
metodelor şi formelor utilizate în unele ţări
dezvoltate. De la început trebuie afirmat că
nu tehnica contabilă este pusă în discuţie.
Diversificarea sistemelor contabile
existente în lume este un fapt uşor de constatat.
Putem să ne gândim în mod rezonabil
că evoluţia economică marcată de internaţionalizarea
pieţelor va determina tot mai mult
naţiunile să încerce apropierea sistemelor
contabile.
Confruntată cu mediul economic în care
raporturile sociale sunt mişcătoare, contabilitatea
publică se prezintă într-o situaţie
din ce în ce mai dificilă pentru a răspunde
tuturor funcţiilor care-i sunt atribuite: mijloc
juridic de probă, instrument de control,
instrument economic de gestiune, element
de arbitraj între diferite părţi. Contabilitatea
publică este şi un fenomen social traversat
de contradicţiile societăţii şi a devenit o
miză pentru diferiţi protagonişti sociali, fiecare
încercând să profite în funcţie de interesele
sale. Produsul furnizat de contabilitate
nu poate fi decât rezultatul unui compromis
între aşteptări şi exigenţe multiple.
258

IMPOZITELE ŞI TAXELE LOCALE.
DIMENSIUNE JURIDICĂ ŞI ECONOMICĂ
Expert contabil ALINA-ELENA DĂNĂILĂ
Expert contabil REMUS-LIVIU DĂNĂILĂ
Lector univ. dr. MARINELA DANIELA MANEA
Universitatea Valahia Targoviste
Local taxes due to local public authorities are establissed within the law limits and
conditions. Local taxes constituie the most important source of the local budget.
Impozitul este cea mai veche formă de
prelevare fiscală, cunoscut încă din antichitate262.
Cuvântul impozit îşi are sorgintea
în latinescul „fiscus”, cu semnificaţia de
coş de papură sau de răchită, precum şi de
vistierie imperială şi impozit, şi în „ficus
judaicus”, ce semnifica denumirea impozitului
plătit de evrei prinţului. Potrivit Legii
finanţelor publice nr. 500/2002, art. 2 pct.
29, impozitul este o „prelevare obligatorie,
fără contraprestaţie şi nerambursabilă,
efectuată de către administraţia publică
pentru satisfacerea necesităţilor de interese
general”.
În doctrina financiară, impozitele sunt
definite de o manieră asemănătoare – „o
prestaţie pecuniară impusă membrilor colectivităţii,
percepută pe cale de autoritate,
cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie”263.
sau „plata bănească obligatorie, generală şi
definitivă, efectuată de persoane fizice şi
juridice în favoarea bugetului statului, în
cuantumul şi la termenele precis stabilite de
lege, fără obligaţia din partea statului de a
presta plătitorului un echivalent direct şi
imediat”264.
Impozitele cuvenite autorităţilor publice
262 Cu privire la apariţia şi evoluţia impozitelor pe
teritoriul ţării noastre, a se vedea Dan Drosu Şaguna,
Drept financiar şi fiscal, Ed. Eminescu, Bucureşti,
2000, pp. 664-668.
263 În acest sens, Christian de Lauzainghein, Marie-
Helene Stauble de Lauzainghein, Lucile de Mellis ,
op. cit., p. 3.
264 Iulian Văcărel (coord.), op. cit., p. 358.
259
locale se stabilesc în limitele şi în condiţiile
legii.
Taxele constituie, alături de impozite,
prelevarea cea mai importantă265 pentru
bugetul public. În general, pentru acestea,
cât şi pentru impozite, se foloseşte termenul
de „fiscalitate”. Legalmente, taxa este
„suma plătită de o persoană fizică sau juridică,
de regulă, pentru serviciile prestate
acesteia de către un agent economic, o instituţie
publică sau un serviciu public” (art.
2 pct. 40, nr. 500/2002). Potrivit doctrinei,
taxele sunt „plăţi băneşti reglementate ca
venituri ale bugetului de stat sau ale unor
colectivităţi publice, care sunt datorate de
cei care beneficiază de anumite servicii,
prestaţii ori alte acte sau activităţi ale unor
organe sau instituţii publice” sau „costul
unui serviciu făcut de colectivitatea care îl
percepe”266.
Din definiţiile menţionate şi din ansamblul
reglementărilor speciale se desprind
următoarele trăsături ale impozitelor
şi taxelor: caracterul pecuniar; natura
de plată generală; caracterul definitiv;
caracterul obligatoriu; absenţa unei
echivalenţe directe şi imediate; stabilirea
unitară şi autoritară; destinaţia publică.
a. Forma pecuniară. Impozitele pot fi
percepute doar în formă bănească, întru-
265
Cu privire la evoluţia acestora pe teritoriul
României, a se vedea Dan Drosu Şaguna, op. cit., pp.
679 şi urm.
266 Christian de Lauzainghein, Marie-Helene Stauble
de Lauzainghein, Lucile de Mellis, op. cit., p. 8.

cât şi cheltuielile se efectuează numai
prin utilizarea unor sume de bani. Prin
această caracteristică, impozitul se diferenţiază
de alte prestaţii sau servicii pe
care membrii colectivităţii le datorează
statului sau altor colectivităţi publice, de
exemplu, vechile impozite, serviciile militare,
rechiziţiile. În mod excepţional, impozitele
pot fi achiziţionate şi în natură,
de exemplu, drepturile de succesiune
achitate prin intermediul operelor de
artă sau a obiectelor de colecţie267.
b. Natura de plată generală. Legea nu
reglementează contribuabili individualizaţi,
ci categorii de contribuabili, prin
aceasta, impozitele dobândind natura de
plată generală. Individualizarea acestora
se face în cadrul raportului juridic fiscal,
generat de premizele prevăzute de lege.
Trăsătura este cunoscută şi ca „prestaţie
impusă membrilor colectivităţii” – persoane
fizice sau juridice, de drept privat
şi chiar de drept public.
c. Caracterul definitiv. Sumele plătite
cu titlu de impozit sau de taxă sunt „nerambursabile”,
„definitive”, întrucât definitive
sunt şi cheltuielile pentru a căror
realizare acestea sunt percepute.
d. Caracterul obligatoriu. „Prelevarea
obligatorie” sau „plata obligatorie” are
semnificaţia obligaţiei fiscale reglementate
juridic. Temeiul de maximă generalitate
al impozitelor şi taxelor îl constituie
dispoziţiile Constituţiei, în care sunt reglementate
ca obligaţii financiare sub
forma „contribuţiilor financiare” [art.56
alin. (1)]. Impozitele sunt reglementate
numai prin lege, act juridic emanând de
la unica autoritate legiuitoare, Parlamentul.
Alte autorităţi statale, pe nici un alt
temei, nu pot institui, primar, impozite şi
taxe. Caracterul lor juridic conduce la
posibilitatea realizării lor, dacă este cazul,
prin forţa de constrângere a statului.
Sub acest aspect, impozitele se disting
de contribuţiile voluntare şi de împrumuturi.
Caracterul obligatoriu este inerent
noţiunii de impozit, mijloc original de
repartiţie a sarcinilor publice şi legat de
egalitatea în faţa impozitelor.
e. Plata impozitului fără vreun echivalent
direct şi imediat din partea statului.
Această trăsătură este strâns legată de
caracterul definitiv al impozitelor,
diferenţiindu-le, de asemenea, de împrumut.
Plata impozitelor nu comportă nici
o contraprestaţie directă: nu există nici o
corelaţie între sumele vărsate de contribuabili
şi cantitatea sau natura serviciilor
publice de care aceştia pot beneficia.
Din acest punct de vedere, impozitul are
un caracter unilateral - „fără contraprestaţie”.
Această particularitate trebuie diferenţiată
de aşa numita „reversibilitate” a
impozitelor, generată de condiţiile general-economice,
social-culturale create
prin folosirea sumelor de bani provenind
din perceperea impozitelor şi taxelor, cu
privire la care au vocaţia toţi cetăţenii
unui stat şi nu o categorie sau alta a acestora
sau cei care plătesc mai multe impozite
sau impozite mai mari. Trăsătura
decurge din scopul instituirii impozitelor
şi anume de colectare a veniturilor publice
în scopul satisfacerii cheltuielilor
publice.
Este, în acest sens, un mod original de
repartiţie a sarcinilor publice, disociind
totalmente, la nivel de individ, sumele
vărsate colectivităţii şi serviciile pe care
aceasta i le „întoarce”.
f. Stabilirea autoritară şi unitară. Este
o caracteristică desprinsă din ansamblul
reglementărilor juridice din domeniu ce
presupune:
instituirea impozitelor şi taxelor
exclusiv de către organele de stat competente.
Conform Constituţiei României, art.
139, “impozitele, taxele şi orice venituri ale
bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor
sociale de stat se stabilesc numai prin
lege. Impozitele şi taxele locale se stabilesc268
de consiliile locale, în limitele şi în
267 Ibidem, p. 3.
268 În acelaşi sens, art. 27, Legea finanţelor publice
260

condiţiile legii”. Şi în acest caz avem o stabilire
unitară, întrucât, înainte de instituirea
lor de către autorităţile administraţiei publice
locale, impozitele sunt reglementate
prin lege, având aplicabilitate pe întregul
cuprins al ţării. Instituirea lor de către autorităţile
administraţiei publice locale nu are
semnificaţia reglementării lor primare de
către acestea, instituirea producându-se în
sfera aplicării reglementărilor primare cu
caracter financiar;
reglementarea unitară prin norme
aplicabile întregului teritoriu al ţării şi tuturor
contribuabililor. Această caracteristică
le vizează şi pe cele locale, întrucât ele
sunt reglementate ca obligaţii juridice tot
numai prin lege – Codul fiscal. Consiliile
locale stabilesc impozitele şi taxele locale
în sensul de cuantificare anuală a
acestora, în limitele şi în condiţiile legii,
prin acte normative aplicabile la nivelul
unităţii administrativ-teritoriale respective.
g. Utilitatea publică. Utilitatea publică
rezultă din sintagmele „satisfacerea necesităţilor
de interes general”, „plăţi în favoarea
bugetului public”. Fondurile băneşti
care provin din impozite şi taxe
sunt destinate efectuării cheltuielilor publice
din cuprinsul „sistemului unitar de
bugete” sau din „bugetul public naţional”.
Relaţia impozite-cheltuieli publice
este evidenţiată şi în Constituţie, care
prevede îndatorirea fundamentală a cetăţenilor
de a contribui prin impozite şi
taxe la cheltuielile publice269.
tor numai în momentul solicitării efectuării
unei activităţi sau prestării unui serviciu
supus taxării; perceperea taxelor
pentru un serviciu sau o activitate strict
determinată; plata taxelor anticipat serviciului
prestat.
a. Existenţa unei contraprestaţii. Taxele
sunt datorate de persoanele care beneficiază
de serviciile sau activităţile desfăşurate
de anumite organe sau instituţii de
stat, altele decât cele cu caracter productiv;
de exemplu, taxa pentru eliberarea
unei autorizaţii de construcţie are drept
contraprestaţie activitatea de verificare a
documentaţiei care însoţeşte cererea de
eliberare a actului, întocmirea şi eliberarea
actului ca atare de către organul abilitat.
Nu există întotdeauna un raport de
echivalenţă între prestaţiile efectuate şi
cuantumul taxei plătite, cel mai adesea
existând disproporţii între aceste două
componente, motiv pentru care sunt considerate
şi plăţi neechivalente270. Putem
avea taxe cu o contraprestaţie parţială,
taxele cumulând şi un element de impozit,
de exemplu taxele judiciare de timbru,
pentru un litigiu având un obiect
evaluabil în bani, după cum există şi taxe
fără un contraechivalent.
b. Determinarea subiectului plătitor
numai în momentul solicitării efectuării
unei activităţi sau prestării unui serviciu
supus taxării. În plus, în cazul taxelor nu
apare plătitorul formal, datornicul fiind
beneficiarul serviciului.
c. Perceperea taxelor pentru un serviciu
sau o activitate strict determinată. În timp
ce impozitele sunt percepute pentru acoperirea
cheltuielilor generale ale societăţii,
taxele sunt percepute pentru un serviciu
sau o activitate strict determinată. Deşi
de natura taxelor este contraprestaţia,
cuantumul acesteia se stabileşte independent
de criterii de ordin economic, fără a
se avea în vedere costul, preţul sau valoarea
serviciului vizat. Mai mult, întâlnim
şi situaţii pentru care nu se percep
Taxele. În raport cu impozitele, taxele
se particularizează, în esenţă, prin următoarele
trăsături: existenţa unei contraprestaţii;
determinarea subiectului plătilocale
nr. 273/2006, M. Of., Partea I, nr. nr. 618 din
18 iulie 2006.
269
Caracteristică fundamentată pe principiul
„necesităţii impozitului”, ce justifică dreptul de
control şi de represiune statală, dacă este cazul.
Necesitatea impozitului nu poate fi înfrântă de
„libertatea în domeniul fiscalităţii”, ambele - principii
doctrinare analizate în doctrina franceză, în acest sens,
Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-
Pierre Lassale, op. cit., p. 590.
270 Dan Drosu Şaguna, op. cit., p. 678.
261

taxe, deşi au natura serviciilor sau activităţilor
prestate de entităţile publice.
Costul, valoarea sau preţul serviciului
prestat în folosul plătitorului interesează
în cazul taxelor speciale, cu privire la
acestea fiind preferată noţiunea de tarif,
ce se stabileşte după procedura specifică
preţurilor şi anume într-un cuantum bănesc
necesar acoperirii cheltuielilor de
întreţinere sau de funcţionare a instituţiei
prestatoare.
Taxele reprezintă plăţi efectuate pentru
servicii directe şi imediate din partea
organelor sau instituţiilor de stat specializate.
d. Plata taxelor anticipat serviciului
prestat. Dacă în cazul impozitelor faptul
generator precede scadenţa acestora,
implicit plata, taxele se calculează şi se
plătesc înainte de obţinerea serviciului
taxabil solicitat. Calendarul impozitelor
nu le este aplicabil, regularitatea lor fiind
direct dependentă de frecvenţa serviciilor
şi activităţilor pentru care sunt datorate.
După analiza referinţelor fiscale cu privire
la impozitele şi taxele locale se impune
aprofundarea economică a acestora. Unul
dintre cele mai importante impozite locale
atât din punct de vedere al încasărilor semnificative
cât şi al ariei de acoperire este
impozitul/taxa pe clădiri.
Impozitul pe clădiri reprezintă sarcina
fiscală suportată de o persoană proprietară a
unei clădiri situată în România, indiferent
dacă este localizată în intravilanul sau în
extravilanul localităţilor, datorată după caz,
bugetului local al comunei, al oraşului sau
al municipiului în care este amplasată clădirea.
Pentru clădirile proprietate publică sau
privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale,
concesionate, închiriate, date
în administrare ori în folosinţă, după caz,
persoanelor juridice, se stabileşte taxa pe
clădiri ca sarcină fiscală a concesionarilor,
locatarilor, titularilor dreptului de administrare
sau de folosinţă, după caz.
În măsurarea valorii impozabile pentru
stabilirea impozitului datorat se vor analiza
aspecte precum:
rangul localităţii unde se află clădirea;
zona în cadrul localităţii;
situarea clădirii în intravilan sau extravilan;
suprafaţa construită desfăşurată a clădirii;
tipul clădirii şi instalaţiile cu care
este dotată;
data finalizării/modernizării clădirii;
numărul de locuinţe aflate în proprietate,
posibila majorare a valorii unitare de
către consiliul local.
1. Calcul impozit pentru persoane fizice
Pentru clădirile ce aparţin persoanelor
fizice, baza de impozitare o reprezintă valoarea
clădirii determinată în acord cu normele
de evaluare stabilite pe m 2 suprafaţă
construită, cunoscut fiind faptul că normele
de evaluare sunt unitare pentru toate clădirile,
diferenţierea realizându-se după tipul
acestora. Normele de evaluare mai diferă şi
în funcţie de gradul de confort al clădirilor
şi construcţiilor, adică dacă sunt prevăzute
sau nu cu instalaţii de apă, canalizare, electrice,
încălzire.
Baza impozabilă este funcţie de suprafaţa
construită, rangul localităţii şi zona în
care este amplasată clădirea, respectiv anul
terminării acesteia, astfel:
suprafaţa construită se determină
prin însumarea suprafeţelor secţiunilor
tuturor nivelurilor clădirii, inclusiv
ale balcoanelor, logiilor sau
ale celor situate la subsol, excepţie
fac suprafeţele podurilor ce nu sunt
utilizate ca locuinţă şi suprafeţele
scărilor şi teraselor neacoperite;
rangul localităţii şi zona de amplasare
a clădirii ajustează valoarea prin
aplicarea unui coeficient de corecţie
corespunzător
anul finalizării construcţiei reduce
valoarea impozabilă: a) cu 20% pentru
clădirile cu o vechime de peste 50
ani; b) cu 10% pentru clădirile cu o
vechime cuprinsă între 30 de ani şi
50 de ani.
262

Cumulând informaţiile prezentate se
poate exprima valoarea impozabilă a unei
clădiri ca produs între suprafaţa construită
şi valoarea impozabilă corespunzătoare,
ulterior ajustată, dacă este cazul, cu coeficienţii
de corecţie aferenţii zonei de amplasare,
respectiv anului finalizării acesteia.
Pentru locuinţele amplasate la subsol,
demisol sau mansardă valoarea impozabilă
pe metru pătrat ce se ia în calcul la stabilirea
impozitului este de 75% din valoarea
impozabilă a clădirii din care fac parte. În
raport cu perioada în care s-a finalizat clădirea
se reduce valoarea impozabilă astfel –
cu 10% pentru cele cu o vechime cuprinsă
între 30-50 ani, respectiv 20% pentru cele
cu vechime de peste 50 ani.
Pentru spaţiile cu altă destinaţie decât
cea de locuit, situate în subsolul sau demisolul
clădirilor, valoarea impozabilă pe
metru pătrat care se ia în calcul la stabilirea
impozitului este de 50% din valoarea clădirii
din care fac parte.
Pentru clădirile a căror suprafaţă construită
depăşeşte 150 m.p. valoarea impozabilă
se va majora cu câte 5% pentru fiecare
50 m.p. De asemenea, se majorează impozitul
pe clădiri datorat de o persoană fizică ce are
în proprietate două sau mai multe clădiri
utilizate ca locuinţă şi care nu sunt închiriate
unei alte persoane după cum urmează:
cu 15% pentru prima clădire în
afara celei de la adresa de domiciliu;
cu 50% pentru cea de-a doua clădire
în afara celei de la adresa de
domiciliu;
cu 75% pentru cea de-a treia clădire
în afara celei de la adresa de
domiciliu;
cu 100% pentru cea de-a patra clădire
şi următoarele în afara celei de
la adresa de domiciliu.
În cazul clădirilor aflate în proprietate
comună, impozitul aferent este datorat de
contribuabili fie:
proporţional cu suprafaţa deţinută
(dacă sunt stabilite părţi individuale);
împărţind impozitul total la numărul
de contribuabili, în caz contrar.
2. Calcul impozit pentru persoane juridice
Pentru persoanele juridice ce deţin în
proprietate clădiri, la calculul impozitului,
baza de impozitare a acestora este dată de
valoarea de inventar – valoarea de intrare
în patrimoniu a clădirilor înregistrată în
contabilitate, în conformitate cu prevederile
legale în vigoare, după cum urmează:
costul de achiziţie, pentru clădirile
obţinute cu titlu oneros;
costul de producţie, pentru clădirile
construite de persoana juridică;
valoarea actuală, estimată la
înregistrarea în contabilitate, pornind
de la valoarea clădirilor cu caracteristici
tehnice şi economice similare
sau apropiate, pentru clădirile obţinute
cu titlu gratuit;
valoarea de aport pentru clădirile
intrate în patrimoniu prin fuziune/asociere;
valoarea rezultată în urma
reevaluării, pentru clădirile reevaluate
în baza dispoziţiilor legale.
Reflectarea în contabilitate a operaţiunilor
privind înregistrarea şi plata impozitului
pe clădiri presupune:
a) angajarea obligaţiei faţă de stat privind
impozitul şi taxa pe clădiri
635 = 446.1 Suma în negru
sau în roşu
b) închiderea contului de cheltuieli 635
121 = 691 Suma în negru
sau în roşu
c) plata impozitului/taxei pe clădiri
446.1 = 5121 sau Suma de plată
5311
Această operaţiune se înregistrează la
momentul plăţii pentru sumele datorate şi
determinate conform metodologiei prezentată
mai sus.
Scutiri şi reduceri
Instrumentele impunerii
La baza determinării impozitului pe clădiri
stă declaraţia de impunere. Orice persoană
care dobândeşte, construieşte sau înstrăinează
o clădire are obligaţia de a depune
o declaraţie fiscală la compartimentul
de specialitate al autorităţii administraţiei
263

publice locale în a cărei rază de competenţă
se află clădirea, în termen de 30 de
zile de la data dobândirii, înstrăinării sau
construirii.
Contribuabilii persoane fizice care deţin
în proprietate mai multe clădiri cu destinaţia
de locuinţe depun o declaraţie specială
la compartimentele administraţiei locale în
a căror rază teritorială îşi au domiciliul,
precum şi la cele în a căror rază teritorială
sunt situate clădirile respective.
Persoanele fizice şi/sau juridice care
modernizează sau reabilitează termic clădirile
de locuit pe care le deţin în proprietate,
sunt scutite de impozitul pentru aceste clădiri
pe perioada de rambursare a creditului
obţinut pentru reabilitarea termică.
Impozitul pe clădiri se reduce cu 50%
pentru:
acordarea unor facilităţi persoanelor
care domiciliază sau lucrează în
unele localităţi din munţii Apuseni şi
în Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării”,
în conformitate cu O.G. nr.
27/1996;
clădirile nou construite deţinute de
cooperaţiile de consum sau meşteşugăreşti,
dar numai pentru primii 5 ani
de la data achiziţiei clădirii;
clădirile deţinute de persoane juridice
utilizate exclusiv pentru prestarea
de servicii turistice pe o perioadă
de maximum 5 luni pe durat unui an
calendaristic.
Impozitul pe clădiri nu se datorează
pentru clădirea unei persoane fizice dacă:
clădirea este o locuinţă nouă realizată
în condiţiile Legii locuinţei nr.
114/1996, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare;
clădirea este realizată pe bază de
credite, în conformitate cu O.G. nr.
19/1994 privind stimularea investiţiilor
pentru realizarea unor lucrări
publice şi construcţii de locuinţe,
aprobată şi modificată prin Legea nr.
82/1995, cu modificările şi completările
ulterioare.
Consiliile locale au libertatea acordării
de facilităţi în cazul impozitului pe clădiri,
pornind spre exemplu de la considerente
de protecţie socială. Se pot acorda reduceri
sau scutiri de la plata impozitului persoanelor
ale căror venituri lunare sunt mai mici
decât salariul minim pe economie ori constau
în exclusivitate din ajutor de şomaj
şi/sau pensie de asistenţă socială.
Fiecare consiliu local poate acorda scutiri
de la plata impozitului pe clădiri datorat
de către persoanele juridice ce efectuează
investiţii de peste 500.000€ pe o perioadă
de până la 5 ani inclusiv.
Investiţiile de peste 500.000€ finalizate
şi puse în funcţiune la 1 ianuarie 2007 pot
beneficia de o cotă de 0,25% stabilită de
consiliul local, la calculul impozitului pe
clădiri pe o perioadă de 3 ani inclusiv.
BIBLIOGRAFIE
Cornelia Dascălu, Ileana
Nişulescu, Chiraţa Caraiani
„Convergenţa contabilităţii publice din România la
Standardele Internaţionale de Contabilitate pentru Sectorul
Public”, Editura CECCAR, Bucureşti, 2006
Marinela-Daniela Manea „Contabilitatea instituţiilor publice”, Editura Cartea
Universitară, Bucureşti, 2006
Marinela-Daniela Manea „Studii de caz privind elaborarea situaţiilor financiare
la instituţiile publice”, Editura Transversal, Bucureşti, 2006
Rada Postolache „Drept financiar”, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009
IPSASB
Standardele Internaţionale de Contabilitate pentru
Sectorul Public, traducere, Editura CECCAR, 2007
*** Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale
264

265

266

UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND MANAGEMENTUL
INSTRUIRII ÎN ORGANIZAŢIILE PERFORMANTE
267
Prof. univ. dr. ŞTEFAN PRUNĂ
Academia de Poliţie „A.I.Cuza”
The article in question presents a few aspects of profesional training in organizations,
insisting upon the means of composing and structuring organizational training. The
author analyses the advantages and the costs of a training program as a way of a longterm
investment in organizations, as well as the tactical steps of a training process,
begining with the thorough analysis of the training needs and ending with the establishment
of the teaching objectives. Aspects such as content, demands, and ways of
stimulating professional training are examined in a functional way.
Pregătirea profesională este asigurată de
totalitatea acţiunilor de formare şi perfecţionare
în vederea exercitării în mod cât mai
eficient a profesiei. Existenţa unor angajaţi
care nu mai reuşesc să ţină pasul, pe plan
profesional, cu mutaţiile care au loc în modul
de desfăşurare a activităţilor din organizaţiile
modernăe reprezintă o problemă care
preocupă tot mai mult sistemul de management.
Ce este pregătirea profesională? Într-o
accepţiune mai largă este un “ proces de
instruire, pe parcursul căruia participanţii
dobândesc cunoştinţele teoretice şi practice
necesare desfăşurării activităţilor cu eficienţă”.
În activitatea zilnică, persoanele care
sunt bine pregătite profesional, indiferent
de poziţia lor în organizaţie, sunt preferate
şi recompensate. Pregătirea profesională nu
se măsoară în numărul diplomelor de absolvire
şi a atestatelor obţinute, deşi, şi
acestea îşi au importanţa lor. Măsurarea
acesteia este mult mai dificilă pentru că
pregătirea se obţine pe căi diferite fiind influenţată
de foarte mulţi factori. O analiză
sintetică, în vederea îmbunătăţirii pregătirii
profesionale scoate în evidenţă necesitatea
unor acţiuni (R. Mathis şi altii,1997):
- cunoaşterea cât mai exactă a cererii de
pregătire profesională şi a evoluţiei sale;
- informarea celor interesaţi asupra posibilităţilor
de pregătire profesională;
- organizarea unor evidenţe clare privind
pregătirea profesională a cadrelor dintr-o
organizaţie;
- motivarea salariaţilor şi sprijinirea celor
care doresc să-şi îmbunătăţească pregătirea
profesională;
- identificarea preocupărilor pentru aplicarea
celor învăţate;
- realizarea unui control al acţiunilor de
pregătire profesională;
- coordonarea acţiunilor de pregătire
profesională continuă fără a frâna iniţiativele.
Pregătirea profesională are două mari
componente: formarea şi perfecţionarea
profesională. Prin formare se urmăreşte
dezvoltarea unor capacităţi noi, în timp ce
prin perfecţionare se vizează îmbunătăţirea
capacităţii existente. Pregătirea profesională
are un dublu impact: asupra organizaţiei ca
atare şi asupra individului. Impactul asupra
organizaţiei vizează formarea unui “profesionalism
în profesie”, iar impactul asupra
individului vizează“cariera”, “avansarea”.
Organizaţia văzută ca o invenţie socială
destinată realizării unor scopuri comune
prin efort de grup, reprezintă, de fapt,
exercitarea unei profesii sau unor profesii în
societate. Scopul fundamental al oricărei
profesii este de a servi o nevoie socială precisă.
Conducerea organizaţiei trebuie să ridice
profesia si să-i confere, prin activitatea
sa, respect. Este un proces continuu de cul-

tivare a personalului şi a calităţilor profesionale
şi organizatorice, cu păstrarea idealurilor
de natură etică. Profesia are anumite
caracteristici asociate. Fără îndeplinirea
acestora nu putem vorbi de „profesionalism
în profesie”. Principalele caracteristici ale
profesiei sunt:
- recunoaşterea formală şi informală
de către societate, ce vizează: recunoaşterea
puterii şi privilegiilor sale; acordarea unui
statut clar; standarde ridicate pentru pregătire
şi activităţile curente; perfecţionarea
continuă a nivelului de cunoştinte şi de pregătire;
- natura progresivă - orice profesie
trebuie, în permanenţă, să fie inovatoare şi
să aibă un caracter progresist, altfel capătă
un caracter de stagnare şi de auto-izolare.
Natura progresivă a unei profesii este dată
de auto-analiza şi critica constructivă a celor
ce o practică, indiferent dacă sunt şefii
sau subordonaţi;
- comportament de înaltă ţinută etică
- existenţa unui cod etic , coroborat cu cerinţele
profesiei; aplicarea exactă a prevederilor
codului deontologic. Adoptarea unui
Cod Etic trebuie să fie însoţită de o permanentă
pregătire şi perfecţionare profesională
a oamenilor fără de care fibra morală a profesiei
slăbeşte. Totodată, drept componentă
esenţială, trebuie avută în vedere îndepărtarea
acelora care comit abuzuri sau îşi îndeplinesc
în mod necorespunzător îndatoririle.
Nici o profesie care se respectă nu îşi
poate permite să aibă, în rândurile sale
membri necinstiţi sau corupţi. Alţi factori
care pot influenţa dinamica profesiei sunt:
recunoaşterea publică, influenţele politice şi
atitudinile angajaţilor.
În primul rând pregătirea profesională
este un proces de instruire prin care organizaţia
creează noi abilităţi sau le perfecţionează
pe cele existente, abilităţi necesare
pentru asigurarea unui randament înalt. Din
acest motiv este util să analizăm puţin procesul
de instruire organizaţională în ansamblul
lui pentru a urmări modul cum se
structurează şi se adaptează la nevoile organizaţiei.
268
Consideraţii generale despre instruirea
organizaţională
De multe ori, în viaţa organizaţională, se
întâmplă una din următoarele situaţii: să ai
foarte mult de lucru şi să nu dispui de timp
suficient; să fii nevoit să justifici sau să
acoperi o greşeală făcută de unul din angajaţi;
să fii mereu întrerupt de angajaţi care-ţi
pun întrebări nesemnificative; să pierzi o
promovare pentru ca nici unul din angajaţi
nu e capabil să-ţi preia postul.
Dacă aceste lucruri se întâmplă, înseamnă
că angajaţii au nevoie de instruire.
Dar instruirea nu e necesară doar atunci
când ceva nu merge bine. Când un angajat a
finalizat un proiect sau a găsit o soluţie la o
problemă, instruirea îl va ajuta să progreseze
în continuare.
Instruirea înseamnă 271 , printre altele:
- asistenţă acordată angajaţilor pentru ai
ajuta să înveţe din sarcinile curente;
- un proces conştient, intenţionat, care
adaugă valoare experienţei profesionale a
personajului, astfel încât ”o experienţă de
zece ani” să însemne mut mai mult decât o
experienţă de un an, repetată de zece ori;
- un proces absolut necesar pentru ca
angajaţii, cel puţin să-şi menţină nivelul
existent al performanţelor, şi cu atât mai
mult să-l îmbunătăţească. Ar fi excelent ca
rezultatele bune să fie la fel de previzibile
ca, spre exemplu, efectul direct al unei
munci fizice. Din păcate problemele care
necesită instruire au cauze de suprafaţă şi
cauze ascunse.
Pe de altă parte, instruirea nu înseamnă:
- cursuri sau pregătire formală;
- feedback-ul realizat de obicei de conducere-cu
toate că este neprotocolară, activitatea
de instruire are un cuvânt mult mai
premeditat şi mai conştient;
Instruirea este procesul de schimbare
sistematică a comportamentului şi atitudinii
angajaţilor, cu scopul de a creşte eficienţa
lor în cadrul organizaţiei. Principalele
funcţii pe care îndeplineşte instruirea sunt:
271 STIMSON, NANCY, 1998, Instruieşte-ţi angajaţii,
Ed. Rentrop&Straton, Bucureşti, p. 14 şi urm

- este o parte a procesului de acţiune corectivă
necesară atunci când nu se ating
standardele de performanţă;
- este un puternic instrument de motivare
a angajaţilor;- este o formă de asigurare
a sănătăţii şi siguranţei angajaţilor la
locul de muncă;
Instruirea e folosită, în primul rând,
pentru a soluţiona problemele legate de performanţele
angajaţilor. Ori de câte ori
există o diferenţă între ceea ce face şi ceea
ce ar trebui să facă un angajat la locul de
muncă, se poate modifica această diferenţă
prin activitatea de instruire. Dar instruirea
nu urmăreşte doar repararea unor performanţe
ci şi creşterea potenţialul de performanţă
organizaţională, astfel încât prin instruire,
sistemul de management anticipează
ceea ce doreşte la angajaţii săi pe
termen mai lung şi îi pregăteşte ca atare. Instruirea
este strâns legată de alte activităţi
de resurse umane, ce urmăresc dezvoltarea
şi perfecţionarea omului organizaţional:
- instruirea şi planificarea personaluluiidentificarea
unor nevoi de personal conduce
fie la aducerea în organizaţie a noi angajaţi,
fie la dezvoltarea prin instruire a capacităţii
celor prezenţi. Instruirea poate fi
văzută, aşadar, ca o alternativă la selecţia
angajaţilor. Resursele necesare găsirii unui
personal calificat în exterior sunt redirecţionate
către instruirea personalului propriu.
Aceasta permite ocuparea posturilor vacante
prin promovări din interior.
- instruirea şi evaluarea performanţelorevaluarea
performanţei facilitează depistarea
unor discrepanţe ce pot fi micşorate prin
intermediul unor programe de instruire.
- instruirea şi dezvoltarea - o distincţie e
făcută adesea între instruirea şi dezvoltarea
angajaţilor. Într-un anume sens, distincţia îi
are în vedere pe participanţii la astfel de
programe(se spune că managerii se dezvoltă,
iar angajaţii se instruiesc).
Instruirea e orientată, mai ales spre îmbunătăţirea
performanţei angajaţilor pentru
postul lor actual, în timp ce dezvoltarea include
orice activitate(deci şi instruirea)care
asigură creşterea potenţialului angajaţilor
pentru posturi viitoare.
269
Avantajele procesului de instruire şi
costurile aferente
Programele de instruire au câteva caracteristici
care trebuie respectate în momentul
în care dorim să le construim. În
primul rând, programele se structurează cât
mai concret cu putinţă. Este bine să se stabilească
pentru un anumit post sau funcţie.
În al doilea rând, sunt adaptate la persoana
care va fi instruită, ţinând cont de latura ei
psihosocială. În al treilea rând este obligatoriu
să indice ce standarde de performanţă
se aşteaptă să atingă indivizii supuşi instruirii.
În acest mod programele de instruire
dobândesc un aspect practic şi concret,
foarte important când discutăm despre eficienţa
lor.
Avantajele instruirii sunt multiple 272 .
Pentru o prezentare mai detaliată am împărţit
avantajele pe trei mari direcţii : sistem
de management, personal de execuţie,
organizaţia în ansamblul ei.
În mod sintetic, principalele avantaje al
instruirii pentru manageri sunt:
- instruirea e o investiţie, o strategie pe
termen lung pentru obţinerea succesului:
- un departament mai performant şi mai
eficient;
- o mai mare încredere în angajaţi, în
vederea delegării sarcinilor;
- dezvoltarea propriilor deprinderi manageriale;
- creşterea reputaţiei de “formator de
oameni”;
- reducerea timpului consumat pentru
”rezolvarea problemelor urgente”, ceea ce
va permite economisirea timpului personal
şi folosirea lui exclusiv în interesul şefului;
- promovări şi sporuri salariale;
Principalele avantaje pentru angajaţi
sunt:
- cu cât oamenii înţeleg mai bine şi realizează
mai eficient o activitate, cu atât o
fac cu mai multă plăcere. Orice preocupare
pentru ai ajuta pe angajaţi să obţină rezultate
mai bune este, în principiu, binevenită,
iar instruirea individuală poate fi cea mai
adecvată metodă;
272 Stimson, Nancy, 1998, op. cit. p.16 şi urm.

- recunoaşterea importanţei pe care o au
oamenii pentru organizaţie şi sistemul de
management;
- dezvoltarea abilităţilor;
- creşterea satisfacţiei muncii;
- creşterea interesului pentru realizarea
sarcinilor cuvenite;
- sporirea independenţei şi responsabilităţii
pentru munca efectuată;
- dezvoltarea capacităţii de a realiza sarcini
mai variate, mai interesante şi mai dificile;
- promovări şi sporuri salariale;
Cele mai importante avantajele pentru
organizaţie sunt, printre altele:
- personal mai motivat şi mai competent;
- manageri mai motivaţi şi mai competenţi;
- calitatea sporită a produselor şi proceselor;
- profituri suplimentare;
Un aspect care nu poate fi neglijat în cadrul
procesului se instruire este acela legat
de costuri şi cheltuieli. Toate activităţile pe
care se bazează procesul instruirii
costă:plata instructorilor, finanţarea cursurilor
”externe” urmate de angajaţi, pregătirea
materialelor şi a locurilor de desfăşurare
a cursurilor ”interne”, cheltuieli administrative
(cazare, masă, transport), încetarea
totală sau parţială a activităţilor productive
a participanţilor la cursuri.
De aceea, costurile ridicate impun de
multe ori să se renunţe la introducerea unor
programe de instruire atunci când e mai
costisitoare pregătirea unui angajat pentru
o poziţie superioară în organizaţie decât recrutarea
unei persoane competente din exterior.
Se impune, deci, ca instruirea să nu fie
făcută de dragul de a fi făcută. Trebuie verificat
dacă într-adevăr instruirea corespunde
unei nevoi reale a personalului, dacă noile
cunoştinţe şi deprinderi dobândite prin instruire
sunt utile şi sunt posibil de aplicat în
organizaţie.
Procesul de instruire profesională :
radiografierea nevoilor de instruire
Un program de instruire presupune o
succesiune de activităţi interdependente
270
care, toate, converg spre acelaşi ţel, spre
atingerea obiectivelor. Prima, dintre activităţile
care trebuiesc urmate într-un proces
de instruire, este identificarea nevoilor de
instruire ale personalului, formularea obiectivelor
şi alocarea resurselor. Următorul
pas presupune alegerea tehnicii şi a conţinutului
instruirii în detaliu:cine va fi instruit,
de către cine cum când. În final procesul
cuprinde desfăşurarea instruirii propriu-zise
în termenii şi parametrii stabiliţi,
pentru ca această activitate complexă să fie
evaluată în baza unor indici bine definiţi,
care au fost determinaţi în prealabil, spre a
se determina dacă obiectivele programului
au fost atinse şi în ce măsură.
Instruirea trebuie direcţionată către îndeplinirea
unor obiective ale organizaţiei,
precum: îmbunătăţirea calităţii serviciilor,
utilizarea metodelor de lucru mai eficace,
eficientizarea activităţii. Resursele trebuie
alocate doar acelor programe de instruire
care contribuie cel mai bine la atingerea
acestor obiective şi doar dacă există o nevoie
definită şi explicită a organizaţiei 273
S-ar putea defini nevoile de instruire ca
reprezentând diferenţe actuale sau viitoare
între performanţa dorită şi cea obţinută,
care pot fi remediate eficient printr-un program
de instruire.
Această formulare a fost criticată,
considerându-se că ea exprimă în mod explicit
faptul că performanţele nu sunt altfel
decât slabe. Dar la fel de bine poate exista o
diferenţă între un rezultat practic bun şi
unul extraordinar, care se doreşte a fi atins.
Descoperirea nevoilor de instruire poate fi
asemănată cu o muncă de adevărat detectiv.
Sunt utilizate şi investigate diferite surse de
date înainte ca decizia de iniţiere a instruirii
să fie luată.
Pentru identificarea nevoilor de instruire
corect, pentru ca apoi să prezinte utilitate,
este necesară examinarea obiectivelor organizaţiei
şi factorii care pot influenţa aceste
obiective în perioada următoare. În felul
273 Stimson, Nancy, 1998, Instruieşte-ţi angajaţii, Ed.
Rentrop&Straton, Bucureşti

acesta vor fi evitate irosirea resurselor pentru
programe de instruire în domenii ce vor
deveni inutile în viitor.
Managerul, cel căruia îi revine calitatea
de “detectiv” în identificarea nevoilor de
instruire va trebui să evalueze oferta de angajaţi
capabili din organizaţie, să facă propriu-zis
o evaluare a organizaţiei. Se întocmeşte
astfel aşa-numitul “stoc de calităţi” în
care se clasifică angajaţii în funcţie de calificările,
cunoştinţele şi experienţa lor, şi
care poate fi revizuit periodic. O soluţie eficientă
în lipsa talentului managerial o poate
constitui rotaţia posturilor, prin care angajaţii
vor fi familiarizaţi cu o varietate de
responsabilităţi.
Necesarul de instruire pot fi identificat
şi evidenţiat în principal prin analiza rezultatelor
din muncă. Se vor contabiliza şi
analiza date referitoare la: absenteism,
fluctuaţie de personal, plângeri, accidente
de muncă, atitudinea angajaţilor, eficienţă
redusă. Toate acestea pot constitui semnale
ale unei instruiri insuficiente a personalului
organizaţiei.
La nivelul organizaţiei, trebuie avute în
vedere nevoile de instruire ce rezultă din:
introducerea unor noi proceduri de lucru sau
a unei tehnologii de lucru; pregătirea
promovării unor angajaţi; înlocuirea unor
angajaţi care se vor pensiona sau vor demisiona;
orientarea şi integrarea noilor angajaţi.
Analiza cerinţelor postului reprezintă o
altă sursă valoroasă de informaţii privind
nevoile de instruire. Trebuie specificate
sarcinile fiecărui post, astfel încât să devină
clare pentru fiecare angajat, cunoştinţele pe
care trebuie să le aibă, calităţile(ce trebuie
să poată realiza)şi atitudinile(cum trebuie să
perceapă postul)necesare performanţei.
Nevoia de instruire în organizaţie va fi
apreciată evaluând diferenţa între ceea ce se
face şi ceea ce ar trebui să se facă pe fiecare
post. Evaluarea abilităţilor, cunoştinţelor şi
interesele angajaţilor în comparaţie cu cerinţele
postului, folosind în acest sens fişele
de evaluare a performanţei reprezintă o altă
sursă potenţială de identificare a nevoilor
de instruire. Interviurile de evaluare pot
271
viza detectarea principalelor slăbiciuni ale
angajatului, urmat de întocmirea planului
de depăşire a lor într-o instruire adecvată.
Se poate apela chiar la chestionarea angajaţilor
în legătură cu nevoile lor de instruire şi
perfecţionare. Instruirea trebuie prezentată
în asemenea fel ca să nu fie percepută ca o
pedeapsă şi să se proiecteze o imagine pozitivă
despre scorul instruirii care să faciliteze
acceptarea ei.
Descoperirea unei diferenţe între performanţa
actuală şi cea dorită nu trebuie să
ducă în mod automat la soluţia instruirii. O
scădere a randamentului este interpretată
adesea ca un simptom al existenţei unei nevoi
de instruire. Analiza mai atentă poate
identifica însă cauze obiective: lipsa dotărilor
şi echipamentelor, programul supraîncărcat,
volumul mare de muncă raportat la
numărul de lucrători. Cu alte cuvinte sunt
depistate probleme structurale, care nu ţin
de individ ci de sistem. Instruirea nu este,
din păcate, răspunsul tuturor problemelor
de eficienţă dintr-o organizaţie.
Instruirea poate fi considerată o soluţie
atunci când: se constată o lipsă a abilităţilor
şi nu a motivării în muncă sau a condiţiilor
de muncă adecvate; angajaţii au capacitatea
şi dorinţa, de a învăţa; conducerea încurajează
dezvoltarea profesională şi aplicarea
cunoştinţelor dobândite în instruire.
Instruirea poate fi o soluţie potenţială,
dar nu şi cea perfectă. Devine soluţia cea
mai bună atunci când este şi cel mai eficient
mijloc sub raport cost-beneficiu de a corecta
o problemă de organizare. Alte soluţii
pot viza o reproiectare a postului sau angajarea
de personal. De cele mai multe ori
însă, instruirea nu este rezultatul unei astfel
de analize şi planificări atente. Când are un
caracter informal (sfaturi de lucru, consiliere),
instruirea trebuie oferită oricum,
presupunându-se că nevoia de dezvoltare
este comună tuturor angajaţilor.
Stabilirea obiectivelor de învăţare
Pe lângă identificarea nevoilor de instruire,
în cadrul procesului de instruire se
identifică o altă importantă etapă, şi anume,

stabilirea obiectivelor de învăţare pe lângă
obiectivele operaţionale. Obiectivele de învăţare
precizează ceea ce trebuie făcut pentru
a satisface nevoile de învăţare.
Obiectivele de învăţare trebuie să fie
exprimate simplu şi precis, cu cât mai riguros,
cu atât mai bine, dar trebuie avut grijă a
nu se crea confuzie prin introducerea unor
indicatori mult prea complicaţi de măsurare
a performanţelor. Exprimarea rezultatelor
dorite cu ajutorul unor unităţi de măsură
clarifică foarte bine modul de enunţare a
obiectivelor, dar prezintă şi riscuri.
Există trei elemente fundamentale ale
învăţării: cunoştinţele, deprinderile şi atitudinea.
Aceste trei elemente fundamentale
ale învăţării se deosebesc în mod diferit, de
aceea necesită tipuri deosebite de instruire.
Cunoştinţele pot fi acumulate din următoarele
surse: explicaţii date de manager
sau alţi angajaţi, materiale scrise, cum ar
fi:proceduri, anunţuri, cărţi, publicaţii periodice,
materiale stocate în format electronic,
materiale audio video. Există o gamă
largă de produse de instruire ce se pot cumpăra
din comerţ, sau fiecare îşi poate crea
propriile materiale. Această categorie de
materiale este deosebit de importantă,
atunci când necesităţile de învăţare sunt
comune mai multor persoane, în perioade
diferite de timp, mai ales când ele nu se află
în acelaşi loc.
Metoda optimă de dobândire a deprinderilor
este demonstraţia. Demonstraţia
constă în: pregătirea instructorului şi a celui
ce urmează a fi instruit; exemplificarea deprinderii
considerate, în prezenţa celui ce
urmează a fi instruit, determinarea angajatului
să pună în aplicare ceea ce a fost demonstrat
înainte de instructor, feedback-ul.
Ultimele etape pot fi repetate ori de câte ori
e nevoie.
A-i determina pe ceilalţi să-şi schimbe
atitudinea e un proces dificil şi îndelungat
şi, în plus, nici nu este întotdeauna necesar.
Modificările de comportament, în sensul
dorit, pot apărea şi când atitudinea implicită
nu se schimbă. Dar dacă e necesară o atitudine
diferită, atunci progresul nu poate fi
272
decât treptat. Schimbările palpabile de atitudine
se obţin, de obicei, în urma unui dialog
în care instructorul pune întrebări cu
mult tact şi ascultă răspunsurile cu atenţie.
Stabilirea obiectivelor şi a standardelor
de performanţă reprezintă mijlocul cel mai
eficace de îmbunătăţire a performanţelor.
Obiectivele şi standardele urmăresc în principal
acelaşi scop-definirea sarcinilor pe
care trebuie să le îndeplinească un angajat,
şi cât de bine. Diferenţa principală constă în
faptul că obiectivele sunt utilizate pentru a
defini performanţele unei sarcini viitoare de
muncă, în timp ce standardele se referă la
performanţele activităţilor desfăşurate în
mod curent. Din această cauză, de obicei
obiectivele au un termen limită de îndeplinire,
pe când standardele nu prevăd astfel
de termene. Această diferenţă este totuşi
mai puţin importantă decât caracteristicile
care le sunt comune.
Obiectivele şi standardele trebuie să fie
convenite de manager şi angajat; să descrie
rezultatele finale, să fie specifice şi, la modul
ideal, măsurabile; să reflecte nivelul dorit
al performanţelor, să fie exprimate în
scris. Obiectivele şi standardele pe care un
manager le impune unui angajat sunt mai
puţin eficiente decât cele convenite împreună
cu el. În mod special, e foarte probabil
ca angajaţii vor fi mai motivaţi când obiectivele
şi standardele au fost sugerate de ei
înşişi chiar şi în cazul standardelor externe,
managerul împreună cu angajaţii săi, pot
decide dacă le acceptă aşa cum sunt, sau e
necesar să le adapteze situaţiei specifice.
Procesul de convenire a obiectivelor şi
standardelor este, în sine, foarte important.
Este uimitor cât de des există diferenţe între
modul în care sarcinile unui angajat sunt
percepute de manager şi de angajatul însuşi
iar simpla clarificare a aşteptărilor fiecărei
părţi poate rezolva multe probleme legate
de performanţele dorite. Obiectivele şi
standardele trebuie să descrie rezultatele finale
dorite şi rolul angajatului pentru obţinerea
acestora, nu activităţile particulare pe
care acesta le are de executat.
Se susţine că rezultatele finale calitative,

care ţin de moralul angajaţilor sau nivelul de
comunicare, nu se pot măsura, dar rezultatele
de acest tip sunt tocmai cele care necesită cel
mai mult să fie determinate prin măsurători.
Unele metode de contabilizare, măsurare a
moralului angajaţilor sunt: sondaje referitoare
la atitudinea angajaţilor, vechimea
angajatului, numărul de sugestii făcute de
angajaţi pentru îmbunătăţirea performanţelor,
numărul de analize făcute pentru aprecierea
nivelului performanţelor; numărul angajaţilor
care solicită instruire, etc.
Stabilirea nivelului dorit al performanţelor
constituie o acţiune riscantă. Obiectivele
şi standardele trebuie să fie realizabile
şi stimulatoare. Nu există factor care să
scadă mai puternic motivaţia decât al pune
pe angajat în situaţia de a înregistra un eşec,
prin stabilirea unui nivel imposibil de atins
pentru performanţele sale. La polul opus,
dacă obiectivele şi standardele sunt prea
uşor de atins, atunci apare iar scăderea motivaţiei
angajaţilor, care nu vor mai avea
ocazia să-şi folosească întregul potenţial.
Nivelul aşteptărilor managerului constituie
factorul esenţial. Dacă managerul aşteaptă
performanţe mediocre sau mai slabe, atunci
probabil că aşa ceva va obţine; doar pretenţiile
mari, dar rezonabile determinând performanţe
superioare. Pentru manager este
important să stabilească un optimum motivaţional
ca bază a selectării celor mai adecvate
standarde de performanţă.
Obiectivele şi standardele trebuie să fie
exprimate în scris, deoarece ajută la clarificarea
intenţiilor managerului, evidenţiază şi
subliniază orice diferenţe dintre manager şi
personalul cu care lucrează; reprezintă o
dovadă obiectivă, utilizabilă pentru comparaţii
viitoare. Consemnarea în scris a obiectivelor
şi standardelor nu înseamnă utilizarea
de formulare complexe - cu cât înregistrarea
e mai simplă, cu atât mai bine.
Elementele pregătirii profesionale:
conţinut, cerinţe, forme de stimulare
Aşa cum am arătat la începutul temei,
pregătirea profesională este un proces de
instruire pe parcursul căruia participanţii
273
dobândesc cunoştinte teoretice şi practice
necesare desfăşurării activităţii lor prezente
274 . În activitatea zilnică, persoanele
care sunt bine pregătite profesional, indiferent
de funcţia pe care o îndeplinesc, sunt
preferate şi recompensate corespunzător.
Măsurarea eficienţei pregătirii este mult
mai dificilă pentru că aceasta se obţine pe
căi diferite, fiind influenţată de o serie de
factori. Pregătirea profesională este asigurată
de totalitatea acţiunilor de instruire în
vederea exercitării, în mod cât mai eficient
a profesiei.
Conţinutul programelor de pregătire
– formare sau perfecţionare
Literatura de specialitate oferă o mare
diversitate de definiţii ale pregătirii profesionale.
Majoritatea scot în evidentă conţinutul
procesului de pregătire profesională:
formarea şi perfecţionarea profesională.
Prin formare se urmăreşte dezvoltarea
unor capacităţi noi, în timp ce prin perfecţionare
se vizează îmbunătăţirea capacitaţilor
existente. Noţiunea de formare profesională
include, după unii autori, calificarea profesională,
perfecţionarea, specializarea, formarea
prin experienţă şi informarea profesională.
Programele de formare sunt importante
pentru că prin ele organizaţia ţine
pasul cu dinamica activităţilor, anticipând
noi abilităţi şi cunoştinţe necesare oamenilor
pentru a rămâne în continuare eficienţi
din punct de vedere profesional.
Perfecţionarea poate fi considerată şi ca
stadiu al formării care constă în acumularea
cunoştinţelor referitoare la profesia de bază.
Perfecţionarea este privită ca o racordare
constantă la nevoile de perspectivă. Sunt
situaţii în care dinamica activităţii reclamă
cunoştinţe şi abilităţi noi, care nu au mai
fost achiziţionate. Aici intervine formarea.
Pe de altă parte, dinamica activităţilor reclamă
adaptarea, modernizarea, inovarea
unor cunoştinţe sau practici de lucru care au
274
ROBERT MATHIS, PANAITE NICA SI
COSTACHE RUSU, Managementul resurselor
umane, Ed. Economica, Bucureşti, 1997.

existat. Aici intervine perfecţionarea. Formarea
şi perfecţionarea profesională se întrepătrund,
uneori fiind dificil de apreciat
dacă anumite activităţi sunt de formare sau
de perfecţionare.
Experienţa acestor două procese
este în funcţie de preocuparea pentru aplicarea
în practică a ceea ce s-a învăţat. A
aplica efectiv înseamnă a continua procesul
de formare şi de perfecţionare profesională
prin rezolvarea concretă a problemelor.
Evaluarea aplicării celor învăţate se concretizează
în: cantitatea şi calitatea cunoştinţelor,
modificarea comportamentului,
perseverenţă în aplicarea cunoştinţelor însuşite,
schimbarea mentalităţilor, creşterea
eficienţei organizaţiei.
Formarea profesională presupune: calificarea
iniţială şi însuşirea unei noi meserii.
Perfecţionarea profesională presupune: însuşirea
de către lucrători deja calificaţi întrun
anumit domeniu, a unor noi cunoştinţe,
priceperi şi deprinderi de muncă, recunoscute
ca făcând parte din conţinutul meseriei,
policalificarea, recalificarea.
O atenţie deosebită trebuie să se acorde
selectării persoanelor care vor participa la
aceste programe. Pentru angajaţii organizaţiei,
criteriile de selecţie trebuie să acorde
şanse egale, ţinând seama de locul de
muncă, de cheltuielile pentru pregătire, de
sursele de ocupare, de vârsta participanţilor
şi de motivaţia acestora.
Responsabilitatea asigurării cu resurse
umane performante revine atât şefului ierarhic
cât şi compartimentului de personal.
Compartimentul de resurse umane, personal
concepe programul de pregătire, coordonează
acest program, asigură mijloacele necesare
realizării pregătirii, coordonează
planurile de carieră, furnizează date şi
efectuează expertize pentru dezvoltarea
structurală.
Cerinţele pregătirii profesionale
Pregătirea profesională este o investiţie
profesională în resursele umane a unei organizaţii,
efectele putând fi sesizate atât
imediat cât şi în perspectivă. Ea conduce la
274
creşterea performanţelor salariaţilor şi la
adaptarea acestuia la schimbările structurale,
sociale şi tehnologice. Odată ce a fost
stabilit conţinutul programului urmează
structurarea clară a obiectivelor ce se urmăresc
prin programele de pregătire.
Stabilirea unui program eficient de pregătire
presupune cunoşterea temeinică a
activităţii şi a realizărilor persoanelor care
lucrează în acel domeniu. Obiectivele pregătirii
profesionale pot fi constituite din:
perfecţionarea capacităţii de rezolvare a
problemelor, executarea unor lucrări specifice,
rezolvarea unor sarcini noi, îmbunătăţirea
capacităţii de comunicare, pregătirea
unor schimbări etc.
Identificarea cerinţelor de pregătire profesională
presupune o analiză complexă,
care constă în definirea corectă a obiectivelor
şi a programelor de instruire, avânduse
în vedere că cei care se pregătesc diferă
ca vârstă, studii şi experienţă. Procesul de
identificare este un proces care recomandă
necesitatea unei educaţii direcţionate, ce
permite dezvoltarea unor abilităţi individuale
în vederea rezolvării unor sarcini.
O identificare ştiinţifică presupune folosirea
unor metode adecvate, cu un grad
mare de obiectivitate. Cele mai importante
metode folosite pentru determinarea necesarului
de pregătire sunt, printre altele 275 :
- autoevaluarea – este importantă din
două motive. În primul rând, cunoaştem
percepţia individului asupra propriilor nevoi
de învăţare iar în al doilea rând, urmărim
cât de interesat este individul de un
anumit domeniu. Specialiştii atrag atenţia
asupra a două probleme când se foloseşte
autoevaluarea: nu este o metodă structurată
iar gradul de subiectivitate este destul de ridicat.
Rămâne o variantă utilă în formarea
unei perspective generale asupra asupra nevoilor
de învăţare percepute şi se poate folosi
complementar cu altele metode.
- focus-grup: este o metodă calitativă
275 D. QUEENEY, Assesing Needs in Continuing
Education – an essential Tool for Quality
Improvement, Bass Publishers, San Francisco, 1994

focalizată, care devine eficientă atunci când
cercetătorul nu are suficientă informaţie şi
doreşte să o primească de la sursă. Este
vorba de un grup de 6-8 persoane, implicaţi
într-un dialog structurat, conduşi de un cercetător
într-o manieră, mai degrabă informală.
Depăşind autoevaluarea, această metodă
identifică un domeniu general de interese
la nivelul unei categorii socioprofesionale,
urmărindu-se fructificarea dicuţiilor
deschise între membrii grupului cercetat.
- metoda Delphi se foloseşte atunci când
se urmăreşte conturarea unor perspective
multiple asupra trebuinţelor, asupra nevoilor
de învăţare şi când resursele disponibile
sunt limitate. Pentru a limita subiectivismul,
cât mai mult cu puţinţă, metoda poate
fi folosită în două-trei etape.
- ancheta pe bază de chestionar sau interviu
se foloseşte pe scară largă pentru a
obţine informaţii despre interesele, problemele,
percepţiile şi preferinţele unei persoane
sau grupuri. În funcţie de obiectivele
propuse se pot identifica problemele de
pregătire, percepţia asupra lor, nivelul atins,
natua problemelor: subiectivă – ţine de individ
sau obiectivă – ţine de sistem, de
structură.
La stabilirea acestor cerinţe se porneşte
de la nivelul existent de pregătire, evaluat
prin testarea cunoştinţelor, la începerea
programului de perfecţionare. Din analiza
informaţiilor referitoare la cunoştinţele,
abilităţile, deprinderile de muncă şi atitudinea
angajatului, se poate stabili conţinutul
programului de pregătire profesională, astfel
încât tematica acestuia să nu cuprindă
informaţii inutile, dar nici să fie omise cele
strict necesare.
Stabilirea cerinţelor de pregătire profesională
presupune parcurgerea următoarelor
etape:
- precizarea obiectivelor pe ansamblul
organizaţiei, pe compartimente structurale
şi pe fiecare angajat în parte;
- stabilirea noilor cunoştinţe care sunt
necesare angajaţilor pentru a-şi îndeplini
sarcinile în mod eficient;
- stabilirea metodelor de pregătire, a instituţiilor
la care se va apela şi inventarierea
275
resurselor disponibile;
- elaborarea programului de pregătire
profesională.
Forme de stimulare a pregătirii profesionale
Formele de stimulare a pregătirii profesionale
sunt:
a. Motivarea. Pentru a stimula pregătirea
profesională a angajaţilor organizaţiile
pot aplica diverse forme de motivare. Motivarea
poate fi: intrinsecă sau extrinsecă.
Motivaţia intrinsecă rezultă din angajarea şi
interesul persoanei pentru îmbogăţirea cunoştinţelor.
Motivaţia extrinsecă este rezultatul
unor recompense şi penalizări externe.
Cu cât motivaţia angajatului este mai
puternică, cu atât apare un grad mai ridicat
de asimilare a cunoştinţelor. Angajaţii vor
să înveţe atunci când rezultatele sunt importante
pentru ei din punct de vedere material,
dar şi din dorinţa de a şti şi de a obţine
un statut etc.
b. Recompensa. Pentru reuşita unui
program de formare, angajaţii trebuie să
aibă atât motive să înveţe, cât şi posibilitatea
de a aplica ceea ce au învăţat. Cele învăţate
îi ajută, fie pentru atingerea unui
scop, fie pentru evitarea unei situaţii nedorite.
Recompensarea acumulării de noi cunoştinţe
poate fi exterioară sau interioară.
c. Pedeapsa. Pedeapsa are drept scop
evitarea respectării de către o persoană a
unor acţiuni sau atitudini nedorite. Diminuarea
cunoştinţelor de specialitate poate
pune pe angajat în situaţia de a nu-şi mai
putea îndeplini responsabilităţile. El va fi
nevoit să apeleze la colegi pentru a întreba.
Dacă nu primeşte răspuns la neclarităţile
profesionale, va fi nevoit să-şi însuşească
acele cunoştinţe strict necesare.
Stagiile de practică au drept scop consolidarea
şi dezvoltarea în procesul muncii
a cunoştinţelor, dexterităţilor şi deprinderilor
dobândite anterior. Indiferent de modul
în care se organizează practica, angajaţii recrutaţi
a se perfecţiona prin aceste forme
trebuie să fie puternic motivaţi şi să dea dovadă
de conştiinciozitate în realizarea pregătirii.

BIBLIOGRAFIE
1. QUEENEY, D., Assesing Needs in Continuing Education – an essential Tool for
Quality Improvement, Bass Publishers, San Francisco, 1994
2. ROBERT MATHIS, PANAITE NICA SI COSTACHE RUSU, Managementul
resurselor umane, Ed. Economică, Bucureşti, 1997.
3. STIMSON, NANCY, Instruieşte-ţi angajaţii, Ed. Rentrop&Straton, Bucureşti, 1998
4. ZLATE, MIELU, Tratat de psihologie managerială, vol.1, 2004, ed. Teora, Bucureşti
5. KATZENBACK, J.R., SMITH, D.K., The Wisdom of Teams, creating the high-performance
organization, Harvard Business Scholl Pres, Boston, 1993
6. HARRINGTON, JAMES, HARRINGTON, JAMES S., Management total, Ed. Teora,
Bucureşti, 2001
7. MORGAN, G., Imaginization – The Art of Creative Management, Sage Publications
Inc, 1993
8. GARVIN, DAVID, Bulding A Learning Organization, Harvard Business Rewiew,
nr. 4, 1993
9. PRUNĂ, ŞTEFAN, Psihosociologie organizaţională, Ed. ProUniversitaria, Bucureşti,
2007
10. Prună, Mihaela, Comunicare şi relaţii publice, Ed. ProUniversitaria, Bucureşti, 2006
11. COLE GERARD, Comportamentul administrativ, ed. Ştiinţa, Chişinău, 2005
12. PÂNIŞOARĂ, GEORGETA, PÂNIŞOARĂ, ION-OVIDIU, Managementul
resurselor umane, Ed. Polirom, Iaşi, 2005
13. ARMSTRONG, MICHAEL, 2003, Managementul resurselor umane, Ed. CODECS

MANAGEMENTUL CRIZELOR ÎN VIZIUNE EUROPEANĂ
Prof. univ. dr. ŢICAL GEORGE
Director adjunct - Colegiul Naţional de Afaceri Interne
Crisis management has become an important part of the security strategies of all the
organizations interested in security issues, especially UN, NATO, EU and OSCE. Crisis
prevention and crisis management are now important action tools of EU, at the core of
European concern both from a conceptual perspective – conceived as a priority of the
Long Term Vision and European Security Strategy – as well as from an operational perspective:
developing new capacities to address the challenges brought by the new type of
crisis management missions, military as well as civilian.
Schimbările profunde petrecute în mediul
de securitate, la sfârşit de mileniu, neau
eliberat de constrângeri ideologice, marcând
practic începutul unei noi ere. Mediul
de securitate a devenit dinamic, flexibil, fiind
posibile tot felul de construcţii, de organizări
şi reorganizări instituţionale, funcţie
de predominaţia, de impactul unor tendinţe,
dar şi în raport cu dinamica intereselor
şi schimbărilor polilor de putere.
Evenimentele politice majore recente,
declanşarea „războiului împotriva terorismului”,
constituirea Consiliului NATO-Rusia,
lărgirea organizaţiilor internaţionale de
securitate (NATO – cu cele şapte state,
printre care şi România; UE prin primirea
celor 10 state şi din 2007 şi aderarea României
şi Bulgariei), reconfirmarea opţiunilor
Ucrainei şi Georgiei, de aderare la
Alianţa Nord - Atlantică şi la Uniunea Europeană,
demonstrează dinamismul fără
precedent al mediului actual de securitate.
Este începutul unei noi ere în care Europa
se unifică, renaşte de la vest la est, devenind
mai stabilă şi prosperă, îşi consolidează
poziţia de pilon al stabilităţii şi securităţii
regionale, iar relaţiile acesteia cu ale
organizaţiilor internaţionale de securitate
devin esenţiale pentru stabilitatea mediului
de securitate. În evoluţia securităţii europene
se constată în ultimii ani o amplificare
a eforturilor pentru edificarea stabilităţii la
nivel regional, ca o etapă intermediară a
procesului de stabilitate la nivel global.
Eforturile depuse de comunitatea internaţională
pentru instaurarea păcii în Balcani,
Orientul Mijlociu şi Africa sunt concludente
şi pun în evidenţă preocupările instituţiilor
internaţionale de securitate.
Aceste organisme trebuie să facă uz de
instrumentele pe care le are la dispoziţie
(politice, economice şi militare), pentru realizarea
şi dezvoltarea stabilităţii europene,
pentru dezvoltarea relaţiilor interstatale,
conlucrarea şi cooperarea în cadrul acestora
şi nu în ultimul rând, în impunerea unor decizii
şi hotărârii la nivel global. Din această
perspectivă, alianţele şi înţelegerile regionale
vor rămâne trăsături ale politicii internaţionale
viitoare, chiar dacă ele se vor
adapta noilor circumstanţe şi vor contribui
la dezamorsarea situaţiilor de criză.
Actuala arhitectură de securitate reflectă
trăsăturile esenţiale ale mediului geopolitic
şi geostrategic în care se derulează:
tranziţia către sistemul internaţional multipolar;
competiţia între puteri în spaţiul euroatlantic
pentru redistribuirea rolurilor;
lărgirea NATO şi a Uniunii Europene;
tentativele Federaţiei Ruse de a-şi reafirma
statutul de mare putere pe arena europeană.
Toate acestea se derulează în condiţiile
menţinerii unor riscuri şi ameninţări la
adresa stabilităţii şi securităţi mondiale.
Riscurile şi ameninţările clasice la adresa
277

securităţii europene 276 se menţin la nivel
minim, de actualitate rămânând cele asimetrice
precum:
10. fenomenul terorist în toate formele
sale de manifestare (Madrid, Cecenia,
Moscova, Osetia de Nord, Irlanda de Nord).
Riscurile proliferării fenomenului terorist în
statele europene tinde să se amplifice, mai
ales în acele ţări în care există instabilitate
politică şi în rândul cărora se constată apariţia
unor lideri sau grupări cu atitudini din
ce în ce mai radicale, sau de tip nedemocratice.
Terorismul islamic continuă să se
adapteze la noile condiţii în care riposta
internaţională şi-a demonstrat fermitatea
(Kosovo, Bosnia - Herţegovina), prin renunţarea
la structurile ierarhic – verticale şi
înlocuirea lor cu celule/structuri regionale
independente, dar care invocă o ideologie
comună;
11. crima organizată transnaţională
în care frauda bancară, corupţia, migraţia
ilegală şi traficul de armament şi droguri
devin dominante;
12. existenţa statelor şi zonelor prost
guvernante, care facilitează proliferarea şi
manifestarea ameninţărilor asimetrice (Cecenia,
Bosnia-Herţegovina, Kosovo).
În acest sens, considerăm că principalele
riscuri şi vulnerabilităţi la nivel european‚
specifice etapei actuale, sunt generate, sau
pot fi influenţate, de următoarele aspecte:
13. instabilitatea politică: slaba legitimitate
a unor regimuri politice, luptele politice,
măsuri opresive şi încălcări ale
drepturilor omului - specifică ţărilor din
zona vestică a Peninsulei Balcanice şi Orientului
Mijlociu;
14. competiţia pentru controlul
resurselor strategice - exploatarea şi în
mod special transportul petrolului din Orientul
Mijlociu, Caucazul de Sud şi Asia
Centrală, către Europa, poate contribui la
aplanarea unor dispute, sau la acutizarea şi
diversificarea stărilor tensionale din această
276 Strategia Solana “A Secure Europe în a Better
World”, adoptată de către Consiliul European din
decembrie 2003, Sursă: Council of the European
Union, Brussels, via:., dec.2003
278
zonă, specifică zonei adiacente statelor din
arealul Mării Negre (Rusia, Ucraina, România,
Bulgaria, Turcia);
15. corupţia şi crima organizată internă
şi internaţională - tind să devină
omniprezente în state instabile din punct de
vedere politic şi neperformante economic
(zona din nord - vestul Peninsulei Balcanice);
16. politizarea etnică şi religioasă:
naţionalism, extremism, fundamentalism şi
xenofobie - specifică zonei geografice din
estul Europei;
17. exportul de instabilitate:
promovarea fundamentalismului islamic şi
a intereselor statelor islamice către sud-estul
Europei, prin existenţa unor grupuri etnice
compacte în zonele adiacente (turcotătarii
din Peninsula Crimeea, găgăuzii din
Republica Moldova, turcii din sud-estul
Bulgariei, bosniacii, kosovarii şi albanezii
din Peninsula Balcanică);
18. degradarea mediului natural: cutremure,
inundaţii, încălzirea climei la nivel
global, poluare excesivă, deşertizare, despăduriri
– risc care se manifestă la nivel
global cu implicaţii deosebite şi la nivel european
şi în mod special în ţările din sudestul
şi estul Europei.
Uniunea Europeană răspunde la aceste
ameninţări şi provocări printr-un proces
susţinut de afirmare a Politicii Europene de
Securitate şi Apărare în arena securităţii
internaţionale şi prin iniţierea unui proces
de dezvoltare a unor capabilităţi 277 de apărare
care să răspundă nevoilor prezente şi
viitoare ale Uniunii. Uniunea Europeană a
generat un nivel ridicat de dezvoltare economică
pe continent dar şi o nouă abordare
a securităţii întemeiată pe soluţionarea paşnică
a conflictelor şi pe cooperarea internaţională
278 .
277 Capabilitate = abilitatea de a produce un efect prin
utilizarea unui mijloc de luptă / echipament / sistem /
etc, determinată de următoarele componente
funcţionale: doctrină, organizare, instruire,
echipament, conducere, personal, facilităţi şi
interoperabilitate.
278 Javier Solana, A secure Europe in a better world,

Producând un sfert din Produsul Mondial
Brut şi unind între hotarele sale 27 de
state şi peste 450 milioane de oameni, Uniunea
Europeană este în mod inevitabil un
actor global, care trebuie să-şi asume responsabilitatea
participării la asigurarea securităţii
mondiale (Strategia de Securitate a
UE). La 20 octombrie 2004 a fost semnat la
Roma „Tratatul de Instituire a unei Constituţii
pentru Europa”, adoptat de către
Consiliul European de la Bruxelles la 17-18
iunie 2004. Noul tratat prevedea posibilitatea
dezvoltării unei veritabile apărări europene
şi introduce o clauză de solidaritate a
statelor UE în faţa unui atac extern asupra
unuia dintre ele.
UE se manifestă pregnant pe scena geopoliticii
militare punând accent pe potenţialul
său economic cât şi pe resursele sale
politice şi militare. În acest context se
acordă o atenţie prioritară consolidării conceptelor
de Politică Externă şi de Securitate
Comună (PESC) şi Politică Europeană de
Securitate şi Apărare (PESA). Tratatul privind
UE din 1992, stipulează la art.J4 al
Titlului V că „Politica Externă şi de Securitate
Comună înglobează toate problemele
referitoare la securitatea UE inclusiv stabilirea
în perspectivă a unei politici de apărare
comune care ar putea conduce în viitor
la o apărare comună. PESC se corelează cu
politicile NATO.
Obiectivele politicilor şi acţiunilor comune
ale UE în plan extern vizează:
• salvgardarea valorilor comune ale
UE, a intereselor sale fundamentale, a
securităţii şi integrităţii sale ;
• consolidarea democraţiei, a supremaţiei
legii, dreptului omului şi a celui
internaţional;
• menţinerea păcii, prevenirea conflictelor
în conformitate cu Carta ONU;
• sprijinirea dezvoltării din punct de
vedere economic, social şi de mediu în
ţările în curs de dezvoltare;
• încurajarea integrării tuturor ţărilor în
economia globală;
www.eu.int.
• promovarea unor măsuri pe plan
internaţional menite a îmbunătăţii calitatea
mediului;
• asistarea populaţiilor, ţărilor care se
confruntă cu dezastre;
• promovarea unui sistem internaţional
bazat pe o cooperare multilaterală. 279
PESA presupune dezvoltarea unei capacităţi
de decizie autonome şi, în cazul în
care NATO nu este angajată, lansarea şi
coordonarea unor operaţiuni militare sub
autoritatea UE, ca răspuns la situaţii de
criză, angajarea resurselor de către statele
membre bazându-se pe decizii suverane.
Începând cu 2003, an care a marcat atât
operaţionalizarea PESA dar şi adoptarea
Strategiei de Securitate Europene (Strategia
Solana), UE a urmărit o abordare graduală
în implicarea sa în operaţii. Astfel, prima
operaţie PESA a fost o misiune de poliţie
într-un mediu stabil (EUPM). A urmat
CONCORDIA – Macedonia într-un mediu
mai puţin permisiv şi o operaţiune autonomă
de gestionare a crizelor intr-un mediu
ostil, dar de mai mica amploare (ARTEMIS
– R.D. Congo).
În prezent, însă, numai Franţa şi Marea
Britanie au capacitatea de a desfăşura o
forţă importantă într-un teatru de operaţii
îndepărtat şi pe care să fie în măsură să o
sprijine inclusiv cu acoperire aeriană.
Viziunea pe Termen Lung. Adoptată
la sfârşitul anului 2006, Long Term Vision
- LTV 280 reprezintă documentul esenţial
pentru viitorul Politicii Europene de Securitate
şi Apărare şi pentru evoluţia generală
a culturii strategice europene. Elaborată
printr-un efort integrat al Agenţiei Europene
de Apărare (EDA) 281 , Comitetului Mi-
279 Uniunea Europeană, obiective principale şi istoric,
www.infoeuropa.ro
280 Documentul a fost adoptat de către Comitetul
director EDA în formatul miniştrilor apărării din luna
octombrie 2006 şi este pus la dispoziţia experţilor şi a
publicului interesat pentru evaluare şi comentarii la
adresa http://www.eda.europa.eu./ltv/ltv.htm).
281 Agenţia Europeană de Apărare (EDA – European
Defence Agency) a fost înfiinţată prin decizia
Consiliului din 12 iulie 2004 în scopul sprijinirii
statelor membre în eforturilor lor de îmbunătăţire a
279

litar şi al Institutului UE pentru studii de
securitate de la Paris, LTV oferă o imagine
prospectivă, pe termen lung, a evoluţiei
domeniului militar al PESA, cu accent pe
conturarea profilului viitoarelor capabilităţi
militare necesare Uniunii pentru îndeplinirea
obiectivelor sale strategice. Viziunea
este prima abordare pe termen lung a domeniului
militar al Politicii Europene de
Securitate şi Apărare şi urmăreşte să asigure
direcţionarea procesului de dezvoltare
a capabilităţilor militare europene pentru
următorii 20 - 25 de ani. În acest scop, s-a
plecat de la investigarea tendinţelor principale
din evoluţia contextului global, a mediului
militar viitor şi a trendurilor semnificative
din domeniile ştiinţei şi tehnologiilor
cu aplicativitate în domeniul apărării, cu
scopul de a orienta deciziilor care urmează
să fie făcute în dezvoltarea capabilităţilor
militare.
Procesul de elaborare a LTV s-a desfăşurat
sub coordonarea Agenţiei Europene
de Apărare (EDA) şi a presupus o abordare
pe trei domenii majore (three-strands
approach), integrate ulterior în conţinutul
general al Viziunii:
1. Studiu privind evoluţia contextului
global, evaluare realizată de către Institutul
pentru studii de securitate de la Paris;
2. Mediul militar viitor, document elaborat
de către Comitetul Militar al Uniunii
Europene (EUMC), cu ajutorul Statului
Major Militar (EUMS) şi al specialiştilor
militari din statele membre;
3. Tendinţe în domeniul ştiinţei şi tehnologiilor
militare, investigare realizată de
EDA prin consultarea unor experţi în acest
domeniu.
Analiza detaliată a evoluţiei sistemului
global pentru orizontul de timp 2025 282
capabilităţilor de apărare în domeniul
managementului crizelor
282 Evaluarea contextului global, realizată de Institutul
UE pentru studii de securitate de la Paris, ca parte
componentă a procesului de elaborare a LTV, a fost
extinsă într-un raport de dimensiuni considerabile,
fiind publicată sub formă de carte („The New Global
Puzzle. What World for the EU in 2025?”), precum şi
280
conturează mai degrabă trenduri cu influenţe
negative atât pentru mediul internaţional
de securitate, în ansamblul său, cât şi
pentru diferitele regiuni ale globului şi
pentru Uniune şi interesele sale pe termen
lung. Principalii factori de generare a
schimbării contextului global, ale căror influenţe
sunt evaluate de raport, sunt: globalizarea
şi creşterea interdependenţelor dintre
diferitele regiuni ale lumii, tendinţele
demografice care vor afecta Europa şi celelalte
zone, procesele de guvernare la nivel
regional şi global, degradarea mediului şi
epuizarea resurselor de energie etc.
Prima parte a LTV a fost încredinţată
spre elaborare Institutului de Studii de Securitate
(ISS) al UE de la Paris. Pe baza a
circa 700 de studii, rapoarte şi documente,
cercetătorii ISS au încercat să identifice
dezvoltările viitoare în următoarele şapte
domenii cheie: mediu, demografie, economie,
energie, ştiinţă şi tehnologie, societate
şi cultură, guvernare globală.
Indicatori strategici (strategic drivers):
1. mediul: deşi în 2030 circa 76% din
populaţia Europei va trăi în zone urbane,
Europa nu va fi foarte afectată de degradarea
mediului; temperaturile în Europa vor
creşte cu 0,1- 0,4 grade Celsius / decadă;
vor continua emisiile de gaze ceea ce va influenţa
continuarea fenomenului încălzirii
globale; cele mai afectate regiuni vor fi sudul
Europei (secetă) şi nordul Europei
(inundaţii);
2. demografia: creşterea de populaţie
până în 2025 va fi de 23% (până la 7,9 miliarde),
îndeosebi în ţările în curs de dezvoltare
din Africa, Asia şi America Latină;
la nivelul UE, creşterea demografică va fi
de 2%, creşteri semnificative înregistrânduse
în UK şi Franţa, însă cu un declin semnificativ
în Germania, Italia şi Spania; UE va
primi anual aproximativ 800.000 imigranţi;
în 2025 UE va reprezenta doar 6% din populaţia
mondială; rata de creştere a populaţiei
la nivelul UE va fi foarte scăzută (+2%,
pe site-ul Institutului, la adresa www.isseu.org/books/NGP.pdf

faţă de +17,4% SUA, de exemplu), dar mai
bună decât în Rusia (-10,8%) sau Japonia (-
2,6%); în context, controlul imigraţiei şi
stimulentele pentru atragerea capitalului
uman calificat vor deveni tot mai importante;
presiunile financiare asupra bugetelor
publice, generate de deteriorarea ratei dintre
populaţia activă şi cea susţinută, vor face
tot mai dificilă alocarea resurselor financiare
necesare susţinerii unor sisteme militare
performante;
3. economia: globalizarea economică
va continua şi se va aprofunda, continuând
să adâncească competiţia; economiile ţărilor
asiatice vor creşte semnificativ (China şi
India îşi vor continua creşterile economice
susţinute, succesul în ambele ţări, va depinde
de ritmul reformelor şi asigurarea de
resurse energetice; deşi creşterea economică
se va resimţi direct asupra creşterii
produsului intern brut, repartiţia acestuia pe
cap de locuitor va crea mari inechităţi; în
2025 China va deveni cel mai mare exportator
mondial), dar discrepanţele în termeni
de venit pe cap de locuitor vor fi încă mari
comparativ cu cele din Occident; PIB-ul va
creşte mai încet în UE decât în SUA; creşterea
demografică scăzută va impieta şi
asupra creşterii economice; globalizarea va
fi benefică acelor ţări care vor participa la
dezvoltarea tehnologiilor şi a comunicaţiilor;
SUA, UE şi Japonia vor resimţi presiunea
pieţelor emergente; îşi vor menţine
sectoarele economice cheie: industrie, piaţa
de capital şi cercetarea; SUA va continua să
rămână o putere economică şi în 2025 (resurse
umane de calitate; piaţă flexibilă cu
productivitate înaltă; cercetare în domenii
cheie: IT, biotehnologii şi nanotehnologii);
UE va rămâne în continuare lider în domenii
ca: telecomunicaţii, industria automobilelor
şi aviaţiei civile; condiţiile integrării
cu succes în globalizare vor fi: reţinerea
unei forţe de muncă semnificative, atragerea
de investiţii străine şi adaptarea sistemului
politic şi social;
4. energia: între 2006 şi 2025 se aşteaptă
o creştere a cererii globale de energie
cu o medie de 1,6 % pe an; combustibilii
281
fosili (petrol, gaz şi cărbune) vor rămâne
sursa primară de energie, acoperind circa
81% din cerere; dependenţa de importurile
de energie va creşte (de la 50% azi la 70%
în 2030) – Arabia Saudită, Iran, Irak şi Algeria
vor furniza circa 80% din necesarul
de petrol, restul provenind din Rusia şi
Norvegia; din perspectivă geopolitică, Europa
va fi înconjurată de unele dintre cele
mai instabile regiuni ale lumii – Orientul
Mijlociu, Nordul Africii şi Africa
Subsahariană, Asia Centrală - faţă de care
va fi dependentă cel puţin din punct de vedere
energetic; din aceste motive, se apreciază
că vom asista la o deplasare a surselor
de putere dinspre Vest către celelalte regiuni
ale lumii, iar locul Europei de centru al
sistemului mondial va fi tot mai mult pus
sub semnul întrebării;
5. ştiinţa şi tehnologia: la orizontul
2025 se aşteaptă creşterea importanţei tehnologiei
informaţiilor (IT); obţinerea de
progrese în domeniul nanotehnologiei va
transforma radical producţia de bunuri, se
apreciază că nanotehnologia va deveni coloana
vertebrală a următorului val tehnologic
(platforme mult mai mici şi mult mai
puternice), sporirea numărului de inovaţii în
domeniul biotehnologiei, creşterea investiţiilor
în domeniul cercetării şi dezvoltării;
Efecte negative: dezvoltarea tehnologiei informaţiei
va avea ca efecte pierderea intimităţii,
creşterea vulnerabilităţilor în sisteme
şi accesul facil la tehnologii; biotehnologia
poate avea efecte controversate –
clonarea, vegetale modificate genetic, posibilitatea
stabilirii hărţii genetice care să
conducă la împiedicarea unor persoane în
urmarea unei cariere; tehnologia creată
pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă,
poate conduce şi la deteriorarea acesteia;
6. cultură şi societate: globalizarea
creează în acelaşi timp omogenizare (convergenţa
obiceiurilor sociale), dar şi fragmentare
(redescoperirea culturii locale); ca
urmare a globalizării se aşteaptă sporirea
culturilor hibride, mai puţin „occidentalizate”;
reacţiile de respingere, pot conduce
la numeroase ciocniri, care vor reprezenta o

provocare la adresa canalelor tradiţionale
ale democraţiei; în UE, îmbătrânirea societăţii
va conduce la acceptarea de către opinia
publică a migraţiei ceea ce necesită
construirea unor politici eficace de integrare;
SUA va deveni o societate multiculturală,
în care limba spaniolă, va fi vorbită
de un număr mai mare de locuitori, decât
limba engleză (rădăcinile unei societăţi anglo-protestante),
inegalităţile sociale vor fi
mult mai pregnante decât în societatea occidentală
iar religia va continua să joace un
rol important în societatea americană; în
China, o societate structurată pe valori fundamentale,
vor creşte inegalităţile sociale;
lipsa reformelor (fără control social şi politic
– tipic economiilor occidentale), conduce
la concluzia că în China este deschisă
calea spre un capitalism sălbatic, corupţia
va fi una din marile provocări ale Chinei; în
contrast cu China, India dispune de o democraţie
stabilă, cu alegeri libere, libertăţi
democratice, deci mai puţin vulnerabilă; în
lumea arabă, eşecul în implementarea unor
reforme vor creşte sentimentele de frustrare
şi creează potenţial de radicalizare; islamul
ca ideologie va reprezenta o forţă potenţială
în societăţile musulmane; perspectiva răspândirii
fundamentalismului este condiţionată
de capacitatea guvernelor ţărilor arabe
de a construi o societate deschisă, prin implementarea
bunei guvernări şi de a ţine sub
control actualele tensiuni; în Rusia nemulţumirile
sociale (creşterea discrepanţelor
între sectorul public şi cel privat), sistemul
politic nefuncţional şi un ritm negativ demografic,
pot duce la apariţia unor valuri de
naţionalism, xenofobie, antisemitism, îndeosebi
în rândul tinerilor;
7. guvernare globală: constă dintr-un
set de instituţii, proceduri şi reţele care interacţionează
în scopul modelării opţiunilor
(alternativelor) colective (convenţii, reguli,
decizii), astfel încât să poată fi gestionate
problemele globale; lumea devine tot mai
interdependentă şi complicată; pe măsura
sporirii globalizării, creşte şi vulnerabilitatea
statelor; apariţia şi creşterea noilor puteri
va afecta balanţa de putere; în viitor
282
rolul formelor alternative de guvernare (de
tip G8, G20, organizaţii regionale sau
transnaţionale) va creşte; dreptul internaţional
şi utilizarea forţei vor trebui să se
adapteze acestor dezvoltări, în care un rol
esenţial îl va avea găsirea unui echilibru
între eficacitate şi legitimitate; provocările
globalizării necesită o reacţie coordonată,
pe care actualele instituţii nu sunt în măsură
să o asigure, aşa cum piaţa, pentru a se dezvolta
are nevoie de reguli şi legi bine stabilite,
globalizarea necesită guvernare, extinderea
acesteia va schimba şi natura securităţii;
riscurile la adresa securităţii într-o
lume globalizată vor avea o natură multiplă,
astfel încât impactul acesta va fi mai mare
decât efectele cumulate (ameninţări teroriste
asupra nodurilor globalizării – infrastructura
de transport sau de producere a
energiei; creşterea probabilităţii producerii
şi răspândirii epidemiilor, sau a dezastrelor
provocate sau naturale), propagându-se în
valuri, afectând securitatea persoanelor sau
a infrastructurii, a economiei şi societăţii în
ansamblul său.
Prin prisma sporirii gradului de eterogenitate
a contextului internaţional şi a instabilităţii
accentuate a vecinătăţii UE, este de
aşteptat ca Uniunea să fie confruntată cu o
serie de provocări de securitate pe parcursul
următoarelor decade:
Protejarea Europei (European
homeland): la orizontul anilor 2025 este
puţin probabil un atac masiv împotriva unui
stat membru UE sau în Europa; dimpotrivă,
poate spori instabilitatea la graniţele estice
ale UE, în special dacă va continua procesul
de lărgire; cea mai mare ameninţare la
adresa Europei şi cetăţenilor săi vine din
partea terorismului sau a unor potenţiale
pandemii; nu este de aşteptat ca imigraţia să
crească în mod dramatic; criminalitatea organizată,
în special dacă se infiltrează în
mediile politice şi serviciile publice europene,
poate deveni deosebit de periculoasă;
Proiectarea stabilităţii în exterior: toate
regiunile din vecinătatea UE vor avea un
mare grad de instabilitate; cele mai multe
probleme din vecinătatea UE vor trebui

abordate cu mijloace civile (diplomatice,
economice, tehnice); nu trebuie neglijată
însă perspectiva izbucnirii de conflicte violente
în aceste regiuni; în acest context, nu
trebuie exclusă o posibilă intervenţie militară
din partea UE pentru stabilizarea situaţiei;
costurile aferente intervenţiilor UE în
situaţii de criză vor cântări tot mai mult în
adoptarea unei decizii;
Asigurarea furnizării de energie: având
în vedere că energia este deosebit de importantă
în asigurarea creşterii economice,
aceasta va reprezenta un factor cheie într-o
lume globalizată; accesul la energie va fi de
interes strategic pentru toate ţările, putând
declanşa competiţia şi rivalitatea între ţările
dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare;
chiar şi o deconectare temporară a UE de la
sursele de energie va avea un impact economic
major; opţiunile de contracarare a
unei astfel de perspective sunt multiple:
tehnologice (dezvoltarea de surse alternative
de energie), politice (întărirea stabilităţii
şi promovarea relaţiilor de bună vecinătate),
militare (se precizează că o criză majoră
implicând una din ţările mari exportatoare
de petrol din Orientul Mijlociu poate
constitui un scenariu, deşi puţin probabil,
pentru o intervenţie militară UE în următoarele
două decenii);
Solidaritatea cu aliaţii: Europa poate fi
implicată într-o serie de confruntări militare
şi prin prisma alianţei sale strategice cu
SUA; o schimbare majoră a SUA faţă de
NATO va afecta semnificativ securitatea
europeană şi va putea schimba însăşi natura
PESA.
O tendinţă importantă a evoluţiei contextului
global, definit prin cei şapte indicatorii
strategici, cu implicaţii directe asupra
domeniului militar este legată de creşterea
rezervelor societăţilor europene faţă de
perspectiva utilizării instrumentului militar
în promovarea sau apărarea unor interese de
securitate. Acţiunile militare, neautorizate
explicit de către ONU, vor fi tot mai controversate,
iar utilizarea forţei va fi intens
evaluată de către opinia publică occidentală.
283
Focalizarea pe securitatea naţională privită
în integralitatea sa („homeland
security”) va conduce la diluarea progresivă
a graniţelor dintre domeniile tradiţionale
ale securităţii şi apărării, precum şi la
posibila diminuare a rolului alocat sistemului
militar de către societăţile occidentale.
O astfel de evoluţie ar putea genera
micşorarea resurselor publice alocate pentru
apărare, tendinţă care poate periclita eficacitatea
generală a forţelor armate
În acest context, sistemele militare vor
trebui să facă faţă pe termen mediu şi lung:
schimbarea rolului forţei militare şi adaptarea
la revoluţia tehnologică. Legat de primul
aspect, utilizarea forţei va fi tot mai
mult supusă constrângerilor legale şi rezervelor
politice, plecând de la prevederile generale
ale dreptului internaţional şi de la
tendinţa societăţilor europene de devalorizare
a războiului şi a acţiunilor care implică
forţa armată. În aceste condiţii, „este probabil
ca factorul politic să definească şi să
aplice condiţii tot mai restrictive pentru situaţiile
considerate legitime în utilizarea
forţei armate”.
Pe de altă parte, evoluţiile ştiinţei şi tehnologiilor
specifice erei informaţionale vor
influenţa puternic atât rolul şi funcţiile viitoare
ale forţelor armate, cât şi procesul de
dezvoltare a capabilităţilor militare necesare
pe termen mediu şi lung. Spre exemplu,
progresul continuu în microelectronică
şi tehnologiile de comunicaţii va conduce la
creşterea importanţei cunoaşterii şi informaţiilor
în operaţiile militare viitoare. Alte
direcţii de utilizare a progreselor din ştiinţa
şi tehnologiile civile vor viza creşterea nivelului
de protecţie a propriilor forţe precum
şi reducerea pierderilor şi efectelor
distructive asupra mediului, provocate de
operaţiile militare. În acelaşi timp, dezvoltările
tehnologice pe piaţa civilă a echipamentelor
care pot avea şi aplicativitate militară
pot conduce la situaţii în care forţele
militare europene să se confrunte cu forţe
oponente cu acelaşi nivel de dotare sau
chiar superior dotate.
Plecând de la evoluţiile posibile ale me-

diului global, LTV încearcă să definească,
în partea dedicată Mediului militar viitor,
influenţele acestora asupra operaţiilor militare
viitoare ale Uniunii.
Din această perspectivă, elaborarea LTV
s-a făcut plecând de la actualul cadru de
fundamentare a misiunilor militare ale UE,
reprezentat în principal de Strategia Europeană
de Securitate şi HLG 2010 283 . Viziunea
propune, ca posibile variante de utilizare
a instrumentului militar, scenarii care
implică misiuni de separare a părţilor prin
forţă, stabilizare şi reconstrucţie, prevenirea
conflictelor, asistenţă umanitară şi evacuarea
răniţilor. Aceasta conturează nevoile
viitoare ale Uniunii de capabilităţi militare
atât pentru acţiunile militare clasice (situaţiile
de conflict de înaltă intensitate), cât şi
componente apte de misiuni de prevenire şi
management al crizelor - dezarmare, stabilizare,
reconstrucţie post-conflict, evacuare
şi nu în ultimul rând, intervenţia umanitară
pentru înlăturarea efectelor dezastrelor naturale
sau produse de acţiunea umană.
Ca o caracterizare sintetică a operaţiilor
viitoare de management al crizelor, se apreciază
că acestea vor fi „expediţionare,
mutinaţionale şi multi-instrument”. Plecând
de la necesitatea de asumare a responsabilităţilor
de actor global, Uniunea îşi propune
să realizeze capacitatea de proiectare a
forţei la distanţe strategice şi în arii de operaţii
austere, pentru a contribui la prevenirea
şi soluţionarea situaţiilor de criză.
Această dezvoltare este necesară şi datorită
faptului că reacţia la ameninţări şi combaterea
acestora implică mutarea „primei linii
de apărare” în afara UE şi combaterea surselor
generatoare de criză acolo unde acestea
apar şi se manifestă.
Plecând de la ideea că nici una dintre
ameninţări nu este pur militară şi nici nu
poate fi combătută doar prin mijloace mili-
283 Obiectivul Global al UE (Headline Goal 2010 –
HG 2010) vizează focalizarea demersurilor UE asupra
îmbunătăţirii calitative a capacităţilor de apărare,
precum şi adaptarea acestora la cerinţele formulate
prin intermediul Strategiei de Securitate.
284
tare 284 , LTV evidenţiază necesitatea ca UE
să adopte o abordarea comprehensivă a răspunsurilor
la diversele provocări la adresa
securităţii, prin combinarea tuturor instrumentelor
de putere şi influenţare pe care le
are la dispoziţie. Această combinare a mijloacelor
civile (diplomatice, militare, economice,
financiare, de poliţie şi reformă a
statului de drept etc.) şi militare de prevenire
şi management al situaţiilor de criză
reprezintă principalul avantaj competitiv al
Uniunii în securitatea internaţională, iar Viziunea
o accentuează ca pe una din liniile
de forţă ale viitorului PESA.
Plecând de la aceste considerente, forţele
militare puse la dispoziţia UE pentru
operaţii de management al crizelor trebuie
să fie structurate, dotate şi pregătite pentru
a interveni în situaţii din cele mai diverse,
inclusiv în zone cu un grad mare de ostilitate.
Obiectivele principale vizate de desfăşurarea
forţelor militare sunt legate de preluarea
controlului asupra unei situaţii conflictuale,
întreruperea ciclului violenţei şi
stabilizarea post-conflict. Mai mult, se
apreciază că intervenţia nu va viza obţinerea
„victoriei” militare, în sensul tradiţional
al termenului, ci calmarea sau normalizarea
unei situaţii de instabilitate, soluţionarea
unor conflicte şi, în final, stabilitatea şi securitatea
în ansamblul său.
În ultimii ani, ONU, OSCE, UE şi
NATO au întreprins eforturi susţinute pentru
a-si evalua şi adapta strategiile şi structurile
de securitate noului mediu internaţional
iar o analiză comparativă a acestor organizaţii
poate duce la înţelegerea modului
de prevenire şi gestionare a conflictelor.
Operaţiile pe care le desfăşoară UE au
un caracter aparte faţă de cele întreprinse de
NATO. Tipul de crize gestionate de UE
este altul decât cel vizat de NATO. Uniunea
Europeană se pliază mai mult pe latura civilă
a crizelor (aşa numitele misiuni de tip
Petersburg, misiuni umanitare, ş.a.m.d.).
284 284 „..none of the new threats is purely military
nor can any be tackled by purely military means” -
Strategia de Securitate Europeană, p. 7.

După lansarea cu succes în anul 2003 a
Operaţiei Artemis, UE a hotărât să preia
comanda Operaţiei Alteea, făcând apel la
capabilităţile NATO. Acest angajament al
UE în Balcani se deosebeşte faţă de intervenţia
iniţiată de NATO, prin faptul că nu
s-a limitat doar la aspectele militare ci a
avut în vedere sprijinirea procesului de democratizare
a ţării în totalitatea sa. Eforturile
au fost focalizate pe misiuni de stabilizare
şi reconstrucţie. În aceeaşi ordine de
idei misiune Uniunii din Kosovo (EULEX)
urmăreşte aceleaşi obiective, de la reconstrucţie
şi stabilizare, la asistenţă în reforma
forţelor poliţieneşti şi instaurarea statului de
drept. Acţiunile UE în Africa, în RD Congo
şi Sudan sunt limitate din punct de vedere
al intervenţiei la obiective punctuale (sprijinul
acordat ONU, pe timpul alegerilor, sau
Uniunii Africane, pentru soluşionarea crizei
din Darfur/Sudan), dar cu o certă perspectivă
asupra efectelor pe termen lung.
Chiar dacă pericolul unei confruntări
militare majore în Europa a dispărut după
încheierea Războiului Rece, noile riscuri şi
ameninţări de diferite tipuri, ca şi vulnerabilităţile
sistemului de securitate actual
conduc uneori la apariţia unor crize. Deşi
considerate ca fenomene de anormalitate,
crizele sunt o prezenţă constantă în evoluţia
omenirii şi ele apar ca momente dificile ale
raporturilor politice, economice, sociale,
culturale etc., ca urmare a unor mari acumulări
de tensiuni, disfuncţionalităţi, impunând
trecerea la o altă ordine.
Trebuie menţionat că diferitele crize
politico-militare nu afectează numai ţările
sau zonele în cauză ci toate statele lumii
într-o formă sau alta. Din acest motiv este
necesar un management adecvat pentru
gestionarea acestora şi realizarea unei noi
stabilităţi.
Managementul crizelor a devenit o
componentă importantă a strategiilor organismelor
cu preocupări în domeniul securităţii,
în special a ONU, NATO, UE şi
OSCE. În acest cadru, acţiunilor militare
speciale care dau conţinut managementului
crizelor - intervenţii de menţinere a păcii şi
de restabilire sau impunere a păcii - li se
adaugă sprijinul politico-diplomatic acordat
părţilor implicate pentru soluţionarea conflictelor,
asistenţa umanitară, ajutorul pentru
normalizarea vieţii sociale, etc.
BIBLIOGRAFIE
1. BRZEZINSKI Zbigniew, Living With a New Europe, National Interest 60, 2000
2. BRETHERTON Charlotte, VOGLER John, The european Union as a Global Actor,
Routledge, London and New York, 1999
3. CAMERON F, Towards an EU strategic concept, în “Romanian Journal of European
Affairs”, vol. 3 no. 3, Institutul European din România, Bucureşti, septembrie 2003
4. FRENCH J. Lindley and F. ALGIERI, A European Defence Strategy, Bertelsmann
Foundation, Gütersloh, 2004
5. FUKUYAMA Fransis, The End of History and the Last Man, Free Press, New
York, 1992
6. HUNTER Robert E., The European Security and Defence Policy: NATO’s
7. NICOLAESCU Gheorghe, „Gestionarea crizelor politico-militare”, Bucureşti,
2003
8. NYE Joseph S., Jr. , „Descifrarea conflictelor internaţionale”, 2005
285

MANAGEMENTUL PROTEJĂRII VIEŢII PRIVATE
ŞI ACCESUL LA ARHIVE
286
Drd. MONICA SACHELARIU
Arhivele Naţionale - Neamţ
The present material is supposed to be an approach about what a person’s interests
may mean and about the protection of his/her private life and personal data on one
hand, and about the interests in the historical and scientific research that support the
right to get knowledge in time, on the other hand. The conclusion obvionsly coming out
is represented by the need to find out a correct equilibrium between the rights referring
to the past opening, to getting information of public interest, to the personal data
protection and to scientific research making, in order to discover a balance between „the
right to forget” and the „right to know”.
Fiecare generaţie acordă o anumită pondere
unora dintre evenimentele istoriei, iar
tentaţia fiecărei perioade este aceea de a
construi pe o anumită selecţie a faptelor din
trecut. Arhivele Naţionale sunt cele care au
rolul de a aduce aminte, de fiecare dată,
dimensiunea completă a faptelor şi de a îndemna
la concluzii corecte, bazate pe totalitatea
acestor fapte. Depozitare ale mărturiilor
trecutului, Arhivele sunt o instituţie
reprezentativă pentru cultura şi civilizaţia
oricărei naţiuni, iar grija manifestată pentru
conservarea acestor urme ale istoriei a ilustrat
nu doar gradul de civilizaţie şi cultură,
dar şi profunzimile memoriei colective ale
diferitelor popoare. Arhivele contribuie în
mod direct la apărarea şi promovarea drepturilor
omului prin păstrarea mărturiilor
evoluţiei sau violării lor şi prin desfăşurarea
activităţii în conformitate cu idealul de
transparenţă a Statului 285 . Iar dreptul la viaţă
privată reprezintă unul dintre drepturile
fundamentale consacrate. Inaccesibile, arhivele
nu servesc decât intereselor câtorva
indivizi sau grupuri privilegiate. În egală
285 Ch. Kecskeméti, I. Székely, Accesul la Arhive.
Manual de linii directoare pentru implementarea
Recomandării Nr. R (2000)13 privind o politică
europeană asupra accesului la arhive, „Revista
Arhivelor”, LXXXIV(2007), supliment, p.32 (în
continuare: Ch. Kecskeméti, I. Székely, Accesul la
Arhive).
măsură însă, fără reglementări care să protejeze
siguranţa individului şi a vieţii private,
cetăţenii sunt expuşi vexaţiunilor constante
şi pot fi exploataţi de către diverse
interese publice sau private.
Roy Campbell, în materialul prezentat la
a XXXII – a conferinţă internaţională a mesei
rotunde a Arhivelor desfăşurată la
Edinbourgh în 1997 286 , a arătat că există
două opinii diametral opuse referitoare la
Arhive: pe de o parte, cea a cercetătorilor
care doresc un acces rapid şi liber, fără nici
o restricţie, iar pe de altă parte, cea a arhiviştilor,
ce consideră doleanţele primilor ca
fiind exagerate, deoarece nu ţin cont de
problemele de ordin juridic şi politic ale
lumii reale în care evoluează instituţia Arhivelor.
În cele ce urmează ne propunem o abordare
a ceea ce înseamnă interesele individului
şi protejarea vieţii private şi a datelor
personale a acestuia pe de o parte şi a intereselor
de cercetare istorică, ştiinţifică care
sprijină dreptul la cunoaştere peste timp, pe
de altă parte. Aşa cum vom arăta, problema
accesului la arhive depăşeşte dimensiunea
unei simple probleme arhivistice, fiind o
286 R. Campbell, Le point de vue des chercheurs: l’état
de la question, în „Citra”, 1997, L’acces aux archives.
Aspects légaux, Actes de la XXXII – ème Conférence
Internationale de la Table Ronde des Archives,
Edinbourgh, 1997, p.32-37.

componentă generală a conceptelor de
„democraţie”, „drept la informare” etc.
Scurt istoric asupra accesului. Accesul
la informaţie a avut istoria sa. Pentru că,
dintr-un început, au existat informaţii
„pentru toţi”, dar şi informaţii „pentru aleşi”.
În linii mari, putem considera „informaţiile
generale” ca fiind informaţiile destinate
publicului larg, realizate pe un suport
reprodus într-un număr mare de exemplare şi
care se păstrează în instituţii care să
faciliteze accesul – fără restricţii semnificative
– la acele informaţii. „Informaţiile
speciale” au fost cele destinate altor scopuri
decât cele „mediatice”, sunt realizate pe un
suport reprodus într-un număr mic de
exemplare şi sunt, în general, de resortul
Arhivelor. Aceste documente, din punct de
vedere al conţinutului pot deveni „publice”
după o anumită perioadă, dar caracterul lor
general – de unicitate – impune restricţii de
acces, mult mai semnificative decât în cazul
„informaţiilor generale” 287 . În mod evident,
dacă documentele au fost păstrate cu grijă
încă de la începuturile scrisului, în diverse
civilizaţii precum Egiptul faraonic, Sumer,
China sau India, acest lucru s-a întâmplat
pentru că era nevoie de ele; era nevoie aşadar
ca aceste documente să fie accesibile:
însă cui şi în ce condiţii? Problema celor
care au acces şi în ce condiţii a rămas aspectul
principal al reglementărilor referitoare
la această problemă, până în zilele noastre.
Încă din antichitate, cei desemnaţi cu
păstrarea, conservarea şi furnizarea de informaţii,
prin gradul lor de percepţie şi erudiţie,
constituiau o categorie umană privilegiată,
dar şi „vânată” pentru a „înnobila”
prestigiul stăpânului protector. În evul mediu,
prin cancelariile statelor feudale, ale
marilor seniori şi ale mănăstirilor, a continuat
preocuparea de a constitui arhive 288 .
Păstrate iniţial pentru valoarea probatorie şi
juridică aşadar, cu scopul de a legitima cu
precădere drepturi ale proprietarului, în se-
colul al XVIII – lea se produce marea
schimbare care va deschide mai târziu arhivele
spre cercetare.
Este momentul în care se vorbeşte despre
naşterea sau renaşterea noţiunii de democraţie
în virtutea căreia suveranitatea îşi
are obârşia în popor şi pe cale de consecinţă,
acesta are dreptul de a-şi controla
conducătorii pe care i-a investit cu încredere,
prin „contractul social”(J.J. Rousseau,
Despre contractul social, 1762). Pentru ca
mai apoi Voltaire să revendice dreptul la
critică, deci la cunoaştere 289 .
Toate aceste inovaţii intelectuale culminează
cu Revoluţia franceză când în prima
lege a arhivelor (25 iunie 1794) se proclamă
dreptul cetăţenilor la libera consultare
a arhivelor „ce aparţin naţiunii”, incluzând
aici arhivele guvernamentale, administrative,
judiciare şi ecleziastice. Acest
nou principiu al libertăţii totale a avut o istorie
efemeră căci tot în Franţa, prin reglementarea
din 1856 se produce reîntoarcerea
la arbitrariu în ceea ce priveşte accesul la
documente 290 . În acelaşi timp, progresul în
cercetarea istorică în secolul al XIX –lea,
denumit şi „secolul istoriei”, a determinat
în majoritatea ţărilor europene o deschidere
progresivă a depozitelor arhivelor publice,
desigur nu fără excepţii, reticenţe şi întârzieri,
în funcţie de gradul de liberalism al fiecărei
ţări 291 .
Însă o deschidere din ce în ce mai mare
a depozitelor de arhive către public se produce
după cel de-al doilea război mondial.
Printre elementele care au jucat un rol semnificativ
în această deschidere menţionăm:
creşterea interesului pentru cercetarea
istoriei contemporane, care tinde
să se confunde cu politologia, sociologia
şi economia politică;
dezvoltarea metodelor cantitative (în
demografia istorică, economică etc.)
care necesită consultarea unui volum
287
B.F. Popovici, Accesul la Arhive, p.2 la
http://bogdanpopovici2008.files.wordpress.com/2009/
05/40-accesul-la-arhive.pdf (în continuare: B.F.
Popovici, Accesul la Arhive).
288 V. Teodorescu, Arhivistul, trezorier al memoriei
scrise, în “Revista Arhivelor”, nr.1-2/2001, p.11-12.
287
289 M. Duchein, Les obstacles à l’acces, à l’utilisation
et au transfert de l’information contenue dans les
archives: une etude RAMP, (PGI – 83/WS/20), Paris,
UNESCO, 1983, p.3 (în continuare: M.Duchein, Les
obstacles à l’acces).
290 Ibidem, p.3.
291 Ibidem, p.4.

mai mare de documente în vederea
extragerii informaţiilor statistice;
creşterea interesului pentru aspectele
economice şi sociale ale istoriei şi în
consecinţă pentru arhivele întreprinderilor,
asociaţiilor, sindicatelor – puţin
cunoscute şi solicitate până în acel
moment;
dezvoltarea relaţiilor internaţionale şi
intercontinentale ce ridică problema
accesului la arhive a cetăţenilor străini;
emergenţa progresivă, începând mai
ales cu anii 60, a noţiunii de „drept la
informare”, care a condus la revendicarea
accesului la documente, considerat
ca un drept democratic al tuturor
cetăţenilor;
progresele tehnologice, foarte rapide
începând cu anii 50, care au antrenat
multiple consecinţe pentru arhive şi
accesibilitatea lor: microfilmul, tehnica
audiovizualului, informatica au
bulversat toate regulile şi obiceiurile
legate de accesul la arhive.
De altfel, preocuparea de a păstra arhivele
a fost întotdeauna legată intim de noţiunea
de valoare, care se referă la funcţiile
arhivelor, şi anume: funcţia de probă juridică,
în raport cu drepturile cetăţeanului din
antichitate, cu drepturile de proprietate în
evul mediu şi cu drepturile statului în epoca
modernă; funcţia de dovadă istorică, începând
de la jumătatea secolului al XIX –lea ,
funcţia de probă administrativă, legală şi
financiară, în favoarea emergenţei administraţiilor
moderne care caracterizează a
doua jumătate a secolului XX, la care se
adaugă şi funcţia de mărturie 292 .
În egală măsură, odată cu modificarea în
timp a rolului arhivelor, se modifică şi
funcţia arhivistului: „ieri administrator,
primind o formaţie juridică, furnizor şi
agent al cercetării istorice, astăzi intermediar,
însărcinat să primească, să prezerve,
să ordoneze, să descrie şi să comunice o informaţie
de o mare varietate, ca formă şi
conţinut…Într-un anumit sens, arhivistul
are astăzi o dublă funcţiune: el este odată în
292 C. Couture, Nomenclatoarele. Aspecte teoretice, în
„Revista de Arhivistică”, Tom IV, nr.1-2/1998, p.21.
288
serviciul administraţiei care a creat arhiva,
precum şi în serviciul publicului care are
nevoie de informaţie, în realitate însă, el nu
este supus nici administraţiei, nici cercetătorului.
El este în slujba arhivei, pe care o
are în custodie, pentru generaţiile de
mâine” 293 .
Într-un document de referinţă al Consiliului
Europei se stipulează foarte clar faptul
că accesul la arhivele publice este un
drept care trebuie recunoscut tuturor utilizatorilor,
indiferent de naţionalitate, statut
sau profesie 294 .
Sistemul de protecţie a datelor personale
la nivel european şi implicaţiile sale
arhivistice. În democraţiile moderne, accesul
la arhive este recunoscut ca un drept, şi
nu ca un privilegiu, fiind considerat unul
dintre elementele cheie ale sistemului
drepturilor informaţionale. Noile democraţii,
au introdus aceste noi drepturi în constituţiile
lor, însă unele dintre ele nu le-au
mai codificat şi în legi specifice. Altele au
codificat doar simple prevederi legale, izolate,
pentru garantarea anumitor drepturi
din zona informării şi comunicării. Aceste
drepturi formează totuşi un sistem organic
şi deşi ele se limitează organic unul pe celălalt,
rolul lor comun este să limiteze crearea
şi supravieţuirea sistemului de monopol
informaţional şi să întărească partea cea
mai slabă – cetăţeanul 295 .
Sunt recunoscute două asemenea drepturi
ca fiind cele care joacă un rol semnificativ
în constituirea dreptului şi practicii
accesului la arhive: libertatea de informare
şi protecţia datelor. În conformitate cu principiile
fundamentale ale libertăţii de informare,
accesul la informaţiile de interes public
este un drept al fiecăruia, indiferent de
293 B. Ulate – Segura, L’acces aux archives des
organismes des Nations Unies, PGI – 86/WS/24,
Paris, 1988, p.2, apud B.F. Popovici, Accesul la
Arhive, p.6.
294 Recomandarea Nr.R (2000)13 a Comitetului de
Miniştri către Statele membre privind o politică
europeană asupra accesului la Arhive, clauza 5 (în
continuare: Recomandarea 13), în Ch. Kecskeméti, I.
Székely, Accesul la Arhive.
295
I. Székely, Despre sistemul drepturilor
informaţionale, în Ch. Kecskeméti, I. Székely,
Accesul la Arhive, p.11.

cetăţenie, naţionalitate sau interese juridice.
Informaţiile sau datele de interes public reprezintă
orice informaţie procesată de un
organ sau o persoană în îndeplinirea unei
funcţii publice cu excepţia cazurilor în care
acestea intră în sfera datelor personale. Iar
legile moderne ale libertăţii de informare
statuează caracterul public ca fiind regula,
iar secretul ca fiind o excepţie care însă trebuie
întotdeauna justificată 296 . Celălalt
drept informaţional fundamental este reprezentat
de protecţia datelor (şi conceptele
sale înrudite: protecţia datelor personale,
caracterul privat al informaţiei) şi care
afectează substanţial activitatea Arhivelor
care se ocupă de istoria trecutului recent.
Din perspectiva accesului la arhive unde
regula principală este accesibilitatea la documente,
protecţia datelor apare ca o excepţie,
o restricţie în efectuarea de cercetări.
Totuşi, din perspectiva protecţiei datelor,
unde regula principală este protecţia datelor
personale apare ca o excepţie tocmai posibilitatea
de a efectua cercetări arhivistice.
La nivel european, într-un document de referinţă
al Autorităţii Europene pentru Protecţia
Datelor 297 , se menţionează că atât accesul
publicului la documente cât şi protejarea
vieţii private, a integrităţii şi a datelor
sunt consacrate ca drepturi fundamentale.
Un grad ridicat de transparenţă şi de protecţie
a datelor sunt considerate în egală
măsură ca reprezentând expresii ale unei
bune guvernări.
Transparenţa, adesea denumită „deschidere”
se bazează pe trei elemente principale
298 :
procesele decizionale ale autorităţilor
publice trebuie să fie comprehensibile şi
transparente;
deciziile trebuie să fie întotdeauna
motivate;
informaţiile pe care se bazează
296
I. Székely, Despre sistemul drepturilor
informaţionale, în Ch. Kecskeméti, I. Székely,
Accesul la Arhive, p.11-12.
297
Le contrôleur européen de la protection des
données, Accès du public aux documents et protection
des donnés, Background Paper Series, Juillet, 2005,
nr.1, p.4 la http://www.edps.europa.eu/EDPSWEB/
298 Ibidem, p.6
deciziile, trebuie să fie, în măsura posibilului,
la dispoziţia publicului.
În decursul ultimului deceniu al secolului
trecut a reprezentat o prioritate politică
remedierea lipsei de transparenţă a instituţiilor
comunitare. Printre numeroasele iniţiative
întreprinse în contextul general al
„deschiderii”, multe eforturi întreprinse au
avut drept scop ameliorarea accesului publicului
la documente, stabilindu-se că
dreptul de acces înglobează următoarele
elemente esenţiale:
este un drept aparţinând publicului
în general;
motivul pentru care cineva doreşte
să îşi exercite acest drept este lipsit de importanţă
299 .
În ceea ce priveşte „respectul pentru viaţa
privată”, „dreptul la integritate”, „protecţia
datelor”, acestea sunt noţiuni anterioare
celei de „transparenţă” şi „deschidere”
atât în cadrul statelor membre ale UE cât şi
în afara lor. Într-un document al UNESCO
din anul 1994, respectarea vieţii private este
considerat ca fiind unul dintre drepturile
omului poate cel mai dificil de definit şi cu
toate acestea aproape toate ţările lumii l-au
inclus în constituţiile lor. Protejarea vieţii
private este adesea văzută ca un mijloc de a
fixa limite posibilităţii de ingerinţă a societăţii
în chestiunile personale ale individului
300 .
O altă definiţie pertinentă figurează întro
rezoluţie adoptată de Parlamentul Consiliului
Europei în 1970 şi în care se specifică
faptul că „dreptul la respectarea vieţii private
constă în principal în a putea trăi după
bunul plac cu un minim de ingerinţă. Se referă
la viaţa privată, viaţa familială, integritatea
fizică şi morală, onoarea şi reputaţia
(…), nedivulgarea faptelor inutile şi
stânjenitoare (…), protejarea împotriva divulgării
informaţiilor comunicate ori primite
cu titlu confidenţial de către un particular”
301 .
La originea reglementării dreptului la
viaţă privată şi a unui sistem adecvat de
protecţie a datelor personale a stat nevoia
299 Ibidem, p.9.
300 Ibidem, p.16.
301 Ibidem.
289

fiecărei persoane de a stabili ce poate dezvălui
din informaţiile care o privesc – valoare
protejată într-o societate liberă. Începând
cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului din 1948 (art.12), continuând cu
Convenţia Europeană pentru Protecţia
Drepturilor Omului din 1950 (art.8) şi cu
Pactul Internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice din 1966 (art.17), dreptul
la viaţă privată s-a consacrat ca drept fundamental
în importante documente internaţionale,
regionale şi europene.
A urmat Convenţia Consiliului Europei
pentru protecţia persoanelor în legătură cu
prelucrarea automată a datelor cu caracter
personal, adoptată la Strassbourg la 28 mai
1981 (ETS No.108). Documentul a reprezentat
reacţia Consiliului Europei la noile
progrese realizate în domeniul tehnologiei
informaţiei şi comunicaţiei. În primul articol
se stipulează următoarele: „Scopul prezentei
Convenţii este acela de a garanta
(…) tuturor persoanelor fizice (…) respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale
şi mai ales dreptul la viaţă privată, în legătură
cu prelucrarea automată a datelor cu
caracter personal”. Convenţia 108 a furnizat
un model pentru armonizarea protecţiei
datelor în fiecare dintre statele semnatare
încercând să consolideze libertăţile individuale
şi să permită libera circulaţie a datelor
cu caracter personal între ţări. Nu a conferit
în mod direct drepturi cetăţenilor europeni,
adresându-se exclusiv statelor membre
ale Consiliului Europei, principalul său
scop fiind legat de încurajarea statelor în
care această problemă era insuficient legiferată.
Trebuie să precizăm că în Avizul 4/2007
privind conceptul de date cu caracter personal
elaborat de Grupul de lucru pentru
protecţia datelor 302 , se face referire la deceniul
şapte al secolului trecut ca fiind mo-
302
www.dataprotection.ro/servlet/ViewDocument?id=28
8, p.5; Grupul de lucru a fost înfiinţat în baza art. 29
din Directiva 95/46/CE şi reprezintă un organ
european consultativ independent privind protecţia
datelor şi a vieţii private. Misiunile acestuia sunt
descrise în art. 30 din Directiva 95/46/CE şi în art. 15
din Directiva 2002/58/CE.
mentul adoptării primelor dispoziţii legislative
privind protecţia datelor, avându-şi originea
în faptul că noua tehnologie, sub
forma prelucrării electronice a datelor,
permitea un acces mai uşor şi mai extins la
datele personale, în comparaţie cu formele
tradiţionale de manevrare a datelor.
Astăzi, la nivelul UE, regulile fundamentale
la protecţia datelor sunt fixate în
următoarele documente 303 :
Directiva 95/46/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 24 octombrie
1995 privind protecţia persoanelor fizice
în ceea ce priveşte prelucrarea datelor
cu caracter personal şi libera circulaţie a
acestor date;
Reglementarea nr. 45/2001 a Parlamentului
European şi a Consiliului din 18
decembrie 2000 referitoare la protecţia persoanelor
fizice în legătură cu prelucrarea
datelor cu caracter personal de către instituţiile
comunitare şi libera circulaţie a
acestor date;
Directiva 2002/58/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului privind prelucrarea
datelor cu caracter personal şi
protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor
electronice.
Se impune o precizare în ceea ce priveşte
legătura dintre datele personale şi viaţa
privată. Cu toate că cele două drepturi
fundamentale reprezentate de viaţa privată
şi protecţia datelor cu caracter personal sunt
menţionate în mod distinct, având fiecare
caracteristici proprii 304 , este general accep-
290
303 CEPD, p.15.
304 În documentul de referinţă al Autorităţii Europene
pentru Protecţia Datelor se precizează următoarele:
“Noţiunile referitoare la respectarea vieţii private şi a
integrităţii pe de o parte şi de protecţie a datelor pe de
altă parte nu sunt identice. Respectarea vieţii private
este un drept fundamental care este protejat în esenţă
de art. 8 al Convenţiei Europene al drepturilor omului
şi dispoziţiile ulterioare adoptate în cadrul UE.
Noţiunea de protecţie a datelor cu caracter personal
înglobează principii de bază menite să protejeze
persoana vizată. Pe de o parte, conceptul de protecţie
a datelor e mai limitat decât cel legat de respectarea
vieţii private întrucât acesta din urmă trece dincolo de
datele cu caracter personal; pe de altă parte, câmpul
datelor personale este mai vast căci acestea sunt
protejate nu doar pentru a întări dreptul la viaţa
privată a persoanei vizate, ci în egală măsură pentru a

tat că acestea sunt strâns legate şi se confundă
într-o foarte mare măsură. Prin urmare,
vom considera şi noi că elementele
juridice ce ţin de protecţia vieţii private înglobează
şi conceptul de protecţie a datelor
personale.
Definiţia privind datele cu caracter personal
cuprinsă în Directiva 95/46/CE reflectă
intenţia legiuitorului european de a
adopta o definiţie în sens larg a noţiunii 305 :
„orice informaţie referitoare la o persoană
fizică identificată sau identificabilă (persoană
vizată); o persoană identificabilă este
o persoană care poate fi identificată, direct
sau indirect, în special prin referire la un
număr de identificare sau la unul sau mai
multe elemente specifice, proprii identităţii
sale fizice, fiziologice, psihice, economice,
culturale sau sociale”.
Legile de protecţie a datelor personale
au fost concepute ca „legi civice” (la fel ca
şi legile liberului acces la informaţiile de
interes public / libertăţii de informare / liber
acces la informaţiile administrative), menite
să protejeze drepturile cetăţeanului – persoana
fizică de intruziunea şi abuzul persoanelor
juridice (instituţii de stat sau organizaţii
particulare) şi de procesarea cu rea
intenţie a informaţiilor care îl privesc. Rezultă
aşadar că asemenea reglementări nu
sunt legi „arhivistice”, destinate să fie aplicate
prioritar instituţiilor deţinătoare de documente
istorice, având mai degrabă efecte
colaterale asupra acestui tip de instituţii 306 .
Obligaţia arhivistului a fost dintotdeauna
aceea de a prezerva, cu scopul transmiterii
pentru viitor a documentelor care au
reprezentat o mărturie a faptelor tregaranta
şi alte drepturi fundamentale, precum dreptul
la nediscriminare”, CEPD, p.15.
305 Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia
persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea
datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a
acestor date, art.2, lit.a (în continuare: Directiva
95/46/CE).
306 B.F. Popovici, Datele personale şi accesul la
Arhive în România: între protecţie excesivă şi
ignoranţă, p.6 la
http://bogdanpopovici2008.files.wordpress.com/2009/
02/date-personale-ro.pdf (în continuare: B.F.
Popovici, Datele personale).
291
cute/prezente, servind astfel memoria societăţii
în care activau. Scopurile păstrării documentelor
în arhive sunt aşadar fundamental
diferite faţă de scopurile creatorilor
de documente. „Regimul intimităţii se concentrează
pe colectarea, folosirea şi dezvăluirea
informaţiilor personale în contextul
lor imediat, în timp ce regimul arhivelor
istorice se concentrează pe păstrarea actelor
autentice pentru dezvăluire publică, care ar
putea include şi informaţii personale, după
ce acestea şi-au pierdut caracterul sensibil”
307 .
În plus, în spiritul deontologiei profesionale
profesionale, arhiviştii trebuiau să fie
transmiţători cât mai imparţiali ai mărturiilor
trecutului, abţinându-se de la orice modificări
şi intervenţii care să afecteze integritatea
şi autenticitatea materialului pe
care îl au în custodie 308 . Faţă de aceste scopuri
definitorii pentru profesie, practicile
prevăzute în legislaţia de protecţie, de modificare
/ ştergere a datelor personale, precum
şi favorizarea individului faţă de societate
sunt considerate ca fiind absolut incompatibile
309 .
„Ştergerea / distrugerea documentelor
după îndeplinirea rolului lor primar, poate
afecta de o manieră esenţială înţelegerea
prezentului ca trecut, existând aici şi o diferenţă
de viziune. Administraţiile (în sens
generic) analizează problema datelor personale
la nivel de act, iar arhiviştii, pe de altă
parte, analizează structuri agregate de acte.
În aceste structuri se pot regăsi documente
cuprinzând date personale; or ştergerea /
eliminarea unor astfel de date nu poate decât
afecta întregul, făcând mai puţin, sau
chiar complet neinteligibile agregările de
documente” 310 . În consecinţă, cunoaşterea
adevărului despre trecut este în egală mă-
307
L. Iacovino, M. Todd, The Long Term
Preservation of Identifiable Personal Data; A
Comparative Archival Perspective On Privacy
Regulatory Models In European Union, Australia,
Canada And The United States, în “Archival
Science”, nr.7(2007), p.110, apud B.F.Popovici,
Datele personale,p.7.
308 Vezi Codul de deontologie arhivistică, în „Revista
Arhivelor”, nr.2/1997, p.32-35.
309 B.F. Popovici, Datele personale, p.8.
310 Ibidem.

sură şi al societăţii ca o colectivitate şi nu
doar a persoanelor individuale, reprezentând
o datorie ce trebuie asumată de către
instituţia Arhivelor Naţionale. Astfel că,
este evidentă necesitatea precizării cu mai
mare acurateţe în legislaţia de protecţie a
datelor personale a rolului Arhivelor şi arhiviştilor.
Pentru a nu se ajunge în situaţia
de pierdere iremediabilă a datelor şi informaţiilor
înainte ca acestea să fie preluate de
către „depozitarele” memoriei colective. 311 .
Un aspect fundamental în care principiile
profesionale se lovesc de cele ale protecţiei
datelor personale îl reprezintă autorizarea
modificării documentelor, pentru corectarea
datelor eronate sau anonimizate. În acest
sens, Livia Iacovino observă că: „Păstrarea
datelor personale oferă siguranţa că
drepturile şi obligaţiile celor afectaţi de
rezultatul unei tranzacţii sunt protejate,
contribuind în egală măsură la memoria
peste timp a persoanei, organizaţiei sau societăţii.
Răspunderea legală rezultând din
informaţiile incorecte sau incomplete poate
da naştere la pretenţii de despăgubire din
partea celor afectaţi. Ca urmare, presupunerea
că a fost furnizată o informaţie incorectă
trebuie să fie probată de ceea ce a fost văzut
de una din părţi. Ştergerea informaţiilor
personale eronate poate duce în fapt la
absenţa dovezii că datele eronate au fost
folosite în alte acţiuni. Faţă de ştergerea
datelor incorecte, un sistem mai potrivit ar fi
corectarea printr-un sistem de adnotări” 312 .
Autorizarea distrugerii reprezintă un alt
aspect de importanţă maximă. Autorizarea
distrugerilor de documente este atribuită
prin reglementări legislative instituţiei Arhivelor
Naţionale în mai multe ţări. Este
evident aşadar că introducerea în legislaţia
de protecţie a datelor a dreptului de a
şterge/distruge date personale (cuprinse în
documente) reprezintă introducerea unui
sistem paralel cu cel reglementat de legislaţia
arhivistică 313 .
Încă din 1992 Consiliul Europei a hotărât
că democratizarea şi modernizarea arhivelor în
fostele ţări comuniste meritau să aibă întâietate
311 B.F. Popovici, Datele personale, p.9.
312 L. Iacovino, M. Todd, op.cit., p.110, loc.cit., p.10.
313 B.F. Popovici, Datele Personale, p.10.
în programul său şi că accesul la arhive era o
problemă – cheie care trebuia rezolvată în acest
context, deoarece în toate statele controlate de
Partidul – Stat fusese impus un sistem de
secretizare a arhivelor 314 . „Opera” a durat opt
ani şi s-a finalizat la 13 iulie 2000, când
Comitetul de Miniştri a adoptat Recomandarea
Nr.R (2000)13 privind o politică europeană
asupra accesului la arhive 315 , primul şi singurul
standard internaţional în domeniu, având ca
obiect declarat promovarea armonizării politicilor
şi practicilor de acces. Recomandarea
are în vedere doar „arhivele publice”, adică
cele create de autorităţile oficiale. Documentul
subliniază „necesitatea asigurării coerenţei la
diferite niveluri, în ierarhia normelor juridice,
între regulile privind accesul la arhive şi toate
celelalte măsuri referitoare la accesul la
informaţii”, respectarea principiului
proporţionalităţii şi al echilibrului şi de
asemenea, crearea de suficiente garanţii
procedurale care să salvgardeze interesele
tuturor indivizilor şi organismelor interesate 316 .
Reglementarea accesului la arhive este o
problemă juridică foarte complexă cu care
guvernele trebuie să se confrunte în epoca
democraţiei. Consiliul Europei a dorit să
elaboreze un set de principii în acord cu
valorile democratice, pe care se pot pune
bazele unei politici de acces la arhive în
toate statele membre.
În ceea ce priveşte convingerea etică ce
a motivat Recomandarea 13, aceasta este
aceea că „a cunoaşte trecutul” este un drept
al omului şi că într-o ţară cu adevărat democratică,
fiecare dintre locuitorii ei are
posibilitatea unui acces la o prezentare nepărtinitoare
a istoriei sale. Iar recunoaşterea
acestor drepturi este o precondiţie a prevenirii
unor eventuale renaşteri a acelor ideologii
care au condus la violări masive ale
drepturilor omului în secolul al XX-lea.
În conformitate cu acest document, legile
şi regulamentele referitoare la accesul
la arhivele publice trebuie coordonate şi
314 Ch. Kecskeméti, I. Székely, Accesul la Arhive,
p.32-33
315 Recomandarea 13, în Ch. Kecskeméti, I. Székely,
Accesul la Arhive, p.86-89.
316 Ch. Kecskeméti, I. Székely, Accesul la Arhive,
p.90-91.
292

armonizate cu legislaţia din domenii conexe,
în special cu Legea accesului la informaţiile
deţinute de autorităţile publice şi
cu Legea protecţiei datelor personale 317 .
Regimul datelor personale în România.
În România, în momentul de faţă există două
regimuri paralele pentru datele personale,
fiecare adresându-se teoretic, unor perioade
diferite din ciclul de viaţă al documentelor,
respectiv: Legea Arhivelor Naţionale 318 şi
Legea Datelor personale 319 . Legea Arhivelor
Naţionale din 1996 reglementează accesul la
documentele cu valoare istorică 320 ,
administrate de către instituţia Arhivelor
Naţionale ale României, singura autoritate în
domeniu. După trecerea perioadei generale de
protecţie de 30 de ani 321 , documentele pot fi
cercetate la cerere, accesul fiind însă limitat
de starea de prelucrare şi de nevoia de
protecţie a documentelor a căror cercetare
poate afecta interesele naţionale, drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, prin datele şi
informaţiile pe care le conţin, stabilirea
acestor documente făcându-se conform
anexei 6 a Legii 16/1996, de către deţinătorul
legal al acestora.
De remarcat faptul că, la nivelul legislaţiei
arhivistice, momentul transferului la
Arhive al documentelor se produce după 30
de ani de la creare şi coincide cu perioada
generală de protecţie. Iar în măsura în care
nu se realizează prelucrarea corespunzătoare
a arhivelor la organizaţiile creatoare,
preluarea arhivelor nu va coincide cu accesibilizarea
documentelor preluate, mărinduse
astfel perioada de neaccesibilitate. Motiv
317 Recomandarea 13, clauza 3.
318 Legea Arhivelor Naţionale 16/1996, publicată în
Monitorul Oficial al României, VIII, nr.71 din 9
aprilie 1996, cu modificările şi completările
ulterioare.
319 Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu
privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi
libera circulaţie a acestor date, publicată în Monitorul
Oficial nr.790 din 12 decembrie 2001.
320
“Arhiva istorică” reprezintă acel ansamblu de
fonduri şi colecţii de documente care se află în stadiul
“celei de-a treia vârste a arhivelor” şi nu se mai
păstrează în custodia creatorilor de documente, ci a
unor instituţii specializate, în speţă Arhivele
Naţionale.
321 Este vorba despre perioada generală de protecţie în
care documentele nu sunt accesibile publicului.
293
determinant pentru ca instituţia Arhivelor
Naţionale ale României să investească în
formarea şi dezvoltarea unui corp de specialişti
care să efectueze cu prioritate acţiuni
de asistenţă de specialitate, îndrumare şi
control la organizaţiile creatoare şi deţinătoare
de documente.
Majoritatea categoriilor de documente
cuprinse în anexa 6 mai sus citată fac referire
la protecţia individului, cu două excepţii
care se referă la siguranţa statului. Astfel,
conform Legii Arhivelor Naţionale,
lista termenelor după care pot fi date în cercetare
documentele privind interesele naţionale,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor,
este următoarea:
documentele medicale, după 100 de
ani de la crearea lor;
registrele de stare civilă, după 100 de
ani de la crearea lor;
dosarele personale, după 75 de ani de
la crearea lor;
documentele privind viaţa privată a
unei persoane, după 40 de ani de la
moartea acesteia;
documentele referitoarea la siguranţa
şi integritatea naţională, după 100 de
ani de la crearea lor;
documentele privind afacerile criminale,
după 90 de ani de la crearea lor;
documentele privind politica externă,
după 50 de ani de la crearea lor;
documente ale societăţilor comerciale
cu capital privat, după 50 de ani de
la crearea lor;
documente fiscale, după 50 de ani de
la crearea lor;
documente notariale şi judiciare,
după 90 de ani de la crearea lor.
O primă observaţie vizează inexistenţa
vreunei precizări legate de modalitatea stabilirii
datei morţii unei persoane care apare
într-un document, situaţie care conduce la
posibilitatea ca un dosar să rămână protejat
pentru o foarte îndelungată perioadă. Considerăm
total nerealistă stabilirea ca dată de
reper pentru protecţie a datei morţii unei
persoane. Ar fi mult mai eficientă stabilirea
unei perioade de la naşterea individului ori
de la deschiderea dosarului, în situaţia în
care acesta nu apare într-un interval de timp

prestabilit. Astfel că, data deschiderii unui
dosar ar putea fi cunoscută în mod cert.
De asemenea, în situaţia în care evidenţa
unei arhive se face la nivel de unitate
arhivistică, care este un ansamblu de
piese individuale, nu sunt oferite soluţii
concrete pentru aplicarea unor astfel de
prevederi care se referă în majoritatea situaţiilor
la document, ca piesă individuală.
Această situaţie a condus la două practici
diametral opuse: ignorarea documentului
răzleţ (încadrabil acestei categorii) care se
găseşte într-un dosar ori înglobarea în categoria
respectivă de protecţie a întregului
dosar, chiar dacă există o singură filă cu restricţie
de acces (un extras de stare civilă
spre exemplu) 322 . În cazul unora dintre
genurile de documente cuprinse în anexa 6
(documente fiscale, dosare personale), accesibilitatea
după numărul de ani stabilit
este fără sens căci reglementările legislative
prevăd termene de păstrare temporare pentru
acestea.
Comparând Legea Arhivelor Naţionale
16/1996 cu principiile Recomandării
13/2000 a Consiliului Europei, se impun
unele observaţii.
În primul rând, Legea Arhivelor Naţionale
stabileşte că pot exista documente
protejate, care necesită o perioadă de protecţie
superioară, justificate prin raţiuni de
protecţie a persoanei şi a intereselor naţionale
323 . De asemenea, conform legii, nu
există documente inaccesibile pentru totdeauna,
ci orice document va fi accesibil
după trecerea perioadei de protecţie 324 .
Însă legea românească nu face nici un
fel de referire la posibilitatea solicitării unei
autorizaţii speciale de la autoritatea competentă
pentru acces la documentele care nu
sunt disponibile în mod obişnuit 325 , despre
posibilitatea acordării de acces la extrase
sau la documente cu acoperire parţială 326 ,
despre posibilitatea de a face apel împotriva
deciziei negative de acordare a accesului 327 ,
despre modul de procedură în cazul concurenţei
încadrărilor ori despre posibilitatea
contestării unei încadrări greşite.
Autoritatea competentă pentru acordarea
autorizaţiilor speciale pentru acces ar trebui
să fie, după caz, fie organizaţia creatoare,
după ce s-a consultat cu serviciile de arhivă,
fie conducerea Arhivelor, la recomandarea
organizaţiei creatoare, fie o autoritate unică
responsabilă cu eliberarea de autorizaţii
pentru întreaga ţară 328 .
„Accesul la extrase” se referă la acţiunea
de extragere dintr-un dosar a anumitor
documente pentru care nu se aplică autorizaţia
de acces, astfel că utilizatorul nu are
acces la dosarul complet ci doar la un extras
(o parte) din el. „Accesul cu acoperire parţială”
înseamnă punerea la dispoziţia utilizatorului
a tuturor documentelor cerute,
anumite informaţii fiind acoperite 329 . În
ceea ce priveşte posibilitatea de a face apel,
este de dorit ca primul recurs, împotriva
respingerii cererii pentru autorizaţia specială
de acces, să fie adresat direct administraţiei
tutelare care a refuzat accesul, înainte
de a se face un apel în instanţă 330 .
Arhiviştii români, obligaţi să se confrunte
în activitatea lor cu multitudinea de
întrebări fără răspuns şi obligaţi să ia decizii,
sunt nevoiţi să facă faţă unei alte provocări:
Legea 677/2001 care a contribuit la
adâncirea situaţiei confuze deja existente.
Prin Legea 677/2001 a fost transpus acquis-ul
reprezentat de Directiva 95/46/EC,
care reglementează cadrul juridic general al
protecţiei datelor personale la nivelul UE.
În broşura pusă la dispoziţie de către
Autoritatea Naţională de Supraveghere a
Prelucrării Datelor cu Caracter Personal 331 ,
sunt sintetizate obligaţiile, respectiv drepturile
reglementate în actul normativ.
322 B.F. Popovici, Datele personale,p.3.
323
Legea Arhivelor Naţionale 16/1996 versus
Recomandarea 13, clauza 7.1.
324
Legea Arhivelor Naţionale 16/1996 versus
Recomandarea 13, clauza 7.2.
325 Recomandarea 13, clauza 9.
326 Recomandarea 13,clauza 10.
294
327 Recomandarea 13,clauza 11.
328 Ch. Kecskeméti, I. Székely, Accesul la Arhive,
p.95.
329 Ibidem, p.96
330 Ibidem, p.97
331
www.dataprotection.ro; textul broşurii la
http://www.dataprotection.ro/servlet/ViewDocument?
id=23.

DIFERITE PERSPECTIVE ASUPRA CONCEPTULUI
DE RISC ÎN SOCIETATEA MODERNĂ
Conf. dr. NADIA CIOCOIU
Academia de Studii Economice din Bucureşti
Cms. şef CORNEL CIOCOIU
Ministerul Administraţiei şi Internelor,
Ec. Drd. STELIAN TIPA
Director Sucursala Victoriei Bucureşti a Intesa Sanpaolo Bank
Organizations around the world are influenced in their activity by the changes in
politics, economy, social life, technology and market operations. All these changes affect
the objectives established in the original plans. The deviations from the original plans
are known as risks. Their variety and constant presence determine specialists to develop
modern management procedures and tools.
The article presents a conceptual model for risk definition that will allow an unitary
approach of the risk concept from different domains. In this paper we will also explore
the relationship between risk and uncertainty and between threats and opportunities in
addressing risk.
Diferite perspective asupra riscului
Dezvoltarea industrială şi tehnologică a
societăţii moderne a pus în evidenţă prezenţa
unor riscuri care depăşesc sfera riscurilor
naturale cunoscute din timpuri străvechi
de către umanitate. La riscurile “clasice”
legate de elemente naturale (precum
cutremure, inundaţii etc.) se adaugă cele
care sunt produsul exclusiv al activităţii
umane şi a căror frecvenţă de apariţie este
mai ridicată decât a celorlalte pe o perioadă
determinată de timp.
Riscurile derivate din acţiunile umane
fac acum parte din reflecţiile pe care societatea
le face asupra propriilor practici, iar
reflexivitatea, adică acea capacitate pe care
o are societatea de a reflecta asupra propriilor
acţiuni în contextul cunoaşterii ştiinţifice
acumulate, este una dintre caracteristicile
esenţiale ale modernismului în faza sa
actuală (Giddens, 1994). Reflexivitatea include
ideea că riscurile nu sunt parte a fatalităţii
sau a destinului, ci sunt opţiuni pe
295
care fiinţa umană le realizează. Acest element
distinge riscul de pericol care apare ca
un eveniment incontrolabil şi în afara câmpului
de acţiune a individului. Din această
cauză preocupările pentru a cunoaşte şi a
gestiona riscurile sunt numeroase şi continue
(aspect demonstrat de abundenţa literaturii
în domeniu) încercând să ţină pasul
sau chiar să anticipeze evoluţiile şi provocările
din toate domeniile vieţii economicosociale.
În funcţie de domeniul de activitate riscul
este definit în mod diferit, unul dintre
elementele de diferenţiere fiind unitatea de
analiză, adică entitatea pentru care riscul
este analizat şi evaluat. Pot fi identificate
mai mult tipuri de unităţi de analiză 332 :
individul, populaţia, o tranzacţie, un proiect
332 Bernard J.-G., Aubert B. A., Bourdeau S., Clément
É., Debuissy C., Dumoulin M.J., Laberge M., de
Marcellis N.E, Peignier I., Le risque: un modèle
conceptuel d’intégration, CIRANO, Montreal,
octombrie 2002, pag. 5-16

sau o organizaţie (fie în ansamblul său, fie
doar un departament, o funcţie sau o unitate
de afaceri). În finanţe, unitatea de analiză
poate fi un activ sau un flux monetar. În cazul
managementului proiectelor, unitatea de
analiză este proiectul, iar organizaţia (care
realizează şi care implementează proiectul)
este entitatea care suportă riscul. În domeniul
sănătăţii şi securităţii umane, unitatea
de analiză este reprezentată de individ sau
de populaţie în ansamblul său, tot acestea
fiind entităţile care sunt expuse riscului.
Din punct de vedere economic, riscul
poate fi definit ca o stare pentru care există
posibilitatea apariţiei unei variaţii adverse
în raport cu un obiectiv urmărit de o organizaţie.
Această posibilitate de apariţie
poartă denumirea de probabilitate. Pentru o
organizaţie, riscul economic este legat de
modificările produse la nivelul veniturilor,
costurilor sau volumului de producţie, ca
urmare a modificărilor pe piaţa materiilor
prime sau a produselor finite, etc.
Din punct de vedere financiar, riscul
implică o relaţie între un individ (sau o organizaţie)
şi un activ (sau o categorie de
venituri) ce poate fi pierdut sau poate fi
deteriorat. Pentru ca un risc să fie de natură
financiară, trebuie să cuprindă trei elemente:
individul sau organizaţia expusă
unei pierderi, activul sau categoria de venituri
a cărui dispariţie sau deteriorare cauzează
o pierdere financiară şi sursa de risc.
Din punct de vedere al domeniului
asigurărilor, riscul este definit ca fiind un
produs între pierderea posibilă şi probabilitatea
de apariţie a acesteia. Rezultatul
acestui produs este numit expunere la risc.
În domeniul managementului de proiect,
riscul măsoară probabilitatea şi efectul
apariţiei unui eveniment asupra obiectivelor
unui anumit proiect. Metodele de măsurare
şi tehnicile de evaluare sunt diferite în
funcţie de domeniile în care se realizează
proiectele. În cazul anumitor activităţi, precum
cele din domeniul ingineriei, probabilitatea
de apariţie şi efectele apariţiei riscurilor
pot fi evaluate cantitativ pe baza datelor
istorice. În cazul dezvoltării de sisteme
informatice, estimarea probabilităţii de apariţie
a unor evenimente nedorite poate fi realizată
prin intermediul factorilor de risc.
Ca şi în domeniul asigurărilor, riscul din
cadrul unui proiect este asociat noţiunii de
expunere la risc.
În domeniul ştiinţelor mediului, riscul
reprezintă posibilitatea apariţiei de efecte
negative asupra componentelor mediului ca
urmare a unor agenţi dăunători sau a unor
fenomene naturale cu efecte dezastruoase.
În domeniul sănătăţii şi securităţii
umane, riscul este definit ca probabilitatea
de modificare a sănătăţii indivizilor ca urmare
a expunerii la unul sau mai mulţi factori
de risc. Factorii de risc pot fi externi
(agenţi microbieni, substanţe chimice), interni
(factori genetici, hormoni, etc.) sau
datoraţi modului de viaţă (alimentaţie, tabagism,
alcool, îmbătrânire).
Indiferent de perspectiva din care
se analizează, riscul comportă două dimensiuni,
şi anume: probabilitatea apariţiei unui
eveniment neprevăzut care influenţează
cursul dorit al acţiunii şi efectul pe care îl
are acest eveniment asupra atingerii obiectivelor
urmărite.
Model conceptual de definire a riscului
Pentru a unifica abordările din diverse
domenii, un grup de cercetători a propus un
model conceptual de definire a riscului
(vezi figura 1) care să integreze aspectele
specifice tuturor domeniilor.
Necesitatea construirii unui model conceptual
unificator se bazează pe importanţa
existenţei unui cadru care să permită integrarea
ansamblului riscurilor cu care se
poate confrunta un individ, o populaţie sau
o organizaţie în scopul gestionării eficiente
a acestora.
296

Unitatea de
analiză
Stări posibile
Starea iniţială (T 0 )
a
Stări finale
aşteptate (T 1 )
b
c
Factori
Risc h(x,y)
Endogeni
d
Eveniment
e
Impact
Exogeni
f(y)
g(x|y)
unde: h(x,y)= h(x,y) f(y)
Figura 1. Model conceptual de integrare a riscului *
* Prelucrare după Bernard J.-G., Aubert B. A., Bourdeau S., Clément É., Debuissy C., Dumoulin M.J.,
Laberge M., de Marcellis N.E, Peignier I., Le risque: un modèle conceptuel d’intégration, CIRANO, Montreal,
octombrie 2002, pag. 24-35
Între conceptele prezentate în figura 1 se folosesc legături de diverse tipuri (prezentate
în tabelul 1).
Tabelul 1. Tipurile de legături dintre elementele modelului conceptual
Simbolul legăturii
Tipul legăturii
a
Temporală
b
Descriptivă
c
Temporală
d
De influenţă
e
De cauzalitate
Astfel, legătura dintre starea iniţială şi
stările posibile (a) este de tip temporal, starea
iniţială transformându-se în stări posibile
pe măsura trecerii timpului. Legătura
dintre factori şi starea iniţială (b) este de
natură descriptivă, starea unităţii de analiză
(fie individ, proiect sau organizaţie etc.)
297
putând fi descrisă prin intermediul factorilor
de risc. Pe de altă parte, având în vedere
că factorii de risc determină probabilitatea
de apariţie a unui eveniment şi amploarea
acestui eveniment, există o legătură de influenţă
între factori şi risc (d). Fiecare risc,
adică fiecare combinaţie de evenimente şi

efecte, determină astfel stările posibile ale
unităţii de analiză.
În modelul conceptual prezentat în figura
1, riscul reprezintă probabilitatea de
apariţie a unui eveniment şi impactul acelui
eveniment.
În funcţie de factorii de risc, acesta
poate avea valori negative (riscul downside)
sau valori pozitive (riscul upside). Anumiţi
factori de risc, precum preţul materiilor
prime, pot avea atât un impact negativ, cât
şi unul pozitiv, în acest caz, riscul
transformându-se în oportunitate.
Modelul conceptual al riscului prezentat
foloseşte noţiuni precum obiectiv,
eveniment, probabilitate şi impact pentru a
defini riscul. Acestea sunt prezentate detaliat
în continuare.
Obiectivul reprezintă o stare posibilă
din perioada T 1 , dorită de unitatea de analiză
şi fixată în perioada T 0 . În modelul prezentat
în figura 1 stările posibile sunt reprezentate
printr-un ansamblu de puncte. Un
obiectiv este reprezentat printr-un subansamblu
din cadrul acestor puncte. Obiectivul
nu reprezintă în mod necesar starea cea
mai probabilă a se realiza. În anumite domenii,
noţiunea de obiectiv nu este utilizată.
Astfel în domenii precum sănătatea sau
ştiinţele mediului, este imposibil de definit
(mai ales din punct de vedere moral) un
obiectiv în termeni de morţi sau de răniţi.
Evenimentul reprezintă un incident care
poate afecta un anume mediu în cadrul unui
interval de timp definit. Un eveniment are
două consecinţe posibile: un impact dat de
funcţia g i (x i ) şi/sau un alt eveniment ce are
probabilitatea de apariţie f i (y i ).
Acest fapt implică existenţa unui lanţ tip
cauză-efect cu lungime definită (figura 2).
Risc h(x n ,y n )
Evenimente
f(y 1 ) f(y i ) f(y n )
f(y i│ y i-1 ) f(y n│ y n-1 )
Eveniment 1 Eveniment i Eveniment n
(final)
Impact g 1 (x 1│ y 1 ) g i (x i│ y i )
g n (x n│ y n )
Impact 1 Impact i Impact n
h 1 (x 1 ,y 1 ) h i (x i ,y i ) h n (x n ,y n )
Figura 2. Modelul conceptual al riscului: lanţ de evenimente
Probabilitatea măsoară posibilitatea de
apariţie a unui eveniment evaluată cantitativ
pe o scară de la 0 la 1 şi reprezentată
prin funcţia f i (y i ). Pot exista două tipuri de
probabilităţi, respectiv obiective şi subiective.
O probabilitate este obiectivă dacă se
bazează pe frecvenţa relativă a unui eveniment
determinată prin experimente repetate.
Acest tip de probabilitate are fundamente
empirice şi nu se bazează pe caracteristicile
personale ale celui ce realizează
experimentul. Probabilitatea subiectivă este
298

obţinută prin măsurarea nivelului de încredere
al apariţiei unui anume eveniment. Pe
baza datelor obţinute empiric, se formulează
ipoteze teoretice şi este determinată o
concluzie la un anumit nivel de încredere.
O probabilitate subiectivă este compusă,
prin urmare, din două componente: datele
empirice şi importanţa psihologică acordată
prin nivelul de încredere.
Impactul reprezintă efectul unui eveniment
asupra unui obiectiv al unităţii de
analiză sau asupra entităţii care suportă riscul.
Impactul reprezintă o pierdere (sau un
câştig) de natură financiară, cu privire la
mediu, sau legată de sănătatea umană. Amploarea
impactului urmează o funcţie g(x)
determinată de valoarea interacţiunii dintre
factorii de impact.
Modelul conceptual prezentat are scopul
de a facilita transferul de metode şi tehnici
de managementul riscului între diferite
domenii economico-sociale.
Riscul – ameninţare şi oportunitate
Cercetările asupra riscului au trecut de
la o abordare axată pe dimensiunea negativă
a riscului la una complexă în care riscul
este văzut atât ca o ameninţare cât şi ca o
oportunitate.
Abordarea tradiţională consideră riscul
ca un element incert, dar posibil, ce apare
permanent în procesul activităţilor socioumane,
ale cărui efecte sunt păgubitoare şi
ireversibile.
În accepţiune clasică, riscul este abordat
ca o noţiune socială, politică, economică
sau naturală a cărei origine se află în probabilitatea
ca o acţiune viitoare să genereze
pierderi datorită informaţiilor incomplete în
momentul luării deciziei sau inconsistenţei
unor raţionamente de tip logic.
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române
333 defineşte riscul ca posibilitatea de
a ajunge într-o primejdie, de a avea de în-
fruntat un necaz sau de suportat o pagubă,
iar Dicţionarul Oxford precizează că riscul
reprezintă o situaţie ce presupune expunerea
la pericol, pierdere sau prejudiciu, posibilitatea
ca ceva neaşteptat şi neplăcut să
se întâmple 334 .
O serie de organisme care elaborează
standarde naţionale (precum Norwegian
Standard NS5814/1981, British Standard
BS 8444-3/1996 şi National Standard of
Canada CAN/CSA-Q850-97/1997) au utilizat
până nu demult definiţia sub aspect negativ
a riscului. În aceste condiţii, majoritatea
aplicaţiilor referitoare la risc s-au concentrat
pe gestiunea ameninţărilor, iar instrumentele
şi tehnicile puse la dispoziţia
practicienilor s-au orientat pe aspectul negativ
al riscului.
Din primii ani ai secolului XXI în abordarea
riscului a început să se includă pe
scară largă şi aspectul pozitiv reprezentat de
posibilitatea de a genera oportunităţi printro
gestiune adecvată şi strategii specifice.
Astfel, The British Standard Institute
(BSI) specifică în standardul BS6079-
3/2000 că riscul este „incertitudinea...care
afectează posibilitatea atingerii... obiectivelor”,
iar standardele elaborate în Australia
şi Noua Zeelandă (AS/NZ 4360:1999,
reeditat în 2004) prezintă o definiţie ce lasă
posibilitatea încorporării implicite atât a
ameninţărilor, cât şi a oportunităţilor 335 .
În mod surprinzător, Institutul pentru
Managementul Riscului nu are o definiţie
oficială pentru risc, dar în documentele sale
utilizează exprimări de tipul „şansa unor
consecinţe negative sau expunerea la neprevăzut”,
„combinaţia dintre probabilitatea
de apariţie a unui eveniment şi consecinţele
acestuia”, preluate din standardul IEC
Guide 73:2002 publicat de International
Organization for Standardization.
În România, Dicţionarul Enciclopedic
Managerial editat de Editura Academica de
333 Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu
Iordan, DEX. Dicţionarul Explicativ al Limbii
Române, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1998, pag. 929
299
334 www.oed.com
335 Conform standardului AS/NZS 4360: 2004 riscul
reprezintă „şansa ca ceva ce va avea un impact asupra
obiectivelor proiectului să se întâmple”

Management prezintă riscul ca măsură a
neconcordanţei dintre diferite rezultate posibile,
mai mult sau mai puţin favorabile
sau nefavorabile intr-o acţiune viitoare.
Abordarea introduce şi potenţialul aspect
pozitiv al riscului prin precizarea rezultatelor
posibile „favorabile”.
Cea mai citată publicaţie care include
explicit dimensiunea pozitivă în definirea
riscului este ghidul managementului de
proiect publicat de Project Management Institute
în anul 2000 (republicat în 2004). În
cadrul acestuia, riscul de proiect este considerat
ca ”un eveniment sau o condiţie incertă
care, dacă apare, are un efect pozitiv
sau negativ asupra obiectivului proiectului…
Riscul proiectului include atât ameninţările
asupra obiectivelor proiectului cât
şi oportunităţile de a îmbunătăţi aceste obiective”
336 .
Experţii şi practicienii în domeniul managementului
riscului continuă să aibă opinii
diferite asupra încorporării celor două
aspecte – ameninţare şi oportunitate – în
definirea riscului, dar orientarea în acest
sens este din ce în ce mai evidentă datorită
avantajelor pe care le prezintă 337 .
Acceptarea (şi adoptarea) uneia sau alteia
dintre definiţii este importantă pentru
definirea scopului managementului de risc
dintr-o organizaţie şi pentru alocarea cât
mai completă a responsabilităţilor între
membrii echipei manageriale.
Risc versus incertitudine
Toate definiţiile riscului atribuie acestuia
două dimensiuni, şi anume, incertitudi-
336 Project Management Institute, Guide to the Project
Management Body of Knowledge (PMBOK ® Guide),
2000, p. 127
337 Dr. David Hillson, specialist britanic recunoscut
pentru contribuţiile sale în domeniul managementului
riscului, apreciază că utilizarea cuvântului “risc” doar
în accepţiune negativă este oarecum incorectă
deoarece schimbă însuşi sensul străvechi al cuvântului
(risc provine din latină unde resecare = a îndrăzni). Pe
de altă parte, ar fi o pierdere dacă echipele de
management care sunt deja instruite pentru a gestiona
ameninţările nu ar fi folosite în acelaşi timp pentru a
identifica şi gestiona oportunităţile.
300
nea, întrucât riscul este legat de ceva ce nu
s-a întâmplat încă şi efectul asupra obiectivelor
afacerii (sau proiectului).
În toate domeniile de activitate este imposibil
de a face referire la risc fără a se
menţiona conceptul de incertitudine. Diferenţa
dintre cei doi termeni este dată de noţiunile
de informaţie şi de cunoaştere. Incertitudinea
este asociată cu lipsa de informaţii.
Cel mai frecvent aceasta se referă la
o stare mentală caracterizată prin îndoială,
bazată pe o lipsă a cunoştinţelor despre ce
se va întâmpla sau nu în viitor 338 .
Incertitudinea variază în funcţie de cunoştinţele
pe care le deţine fiecare individ şi de
atitudinea lui faţă de risc, în condiţii identice
diferiţi indivizi putând să aibă atitudini
diferite.
Deşi incertitudinea este prezentă în toate
definiţiile riscului, riscul şi incertitudinea
nu se pot confunda deoarece în timp ce
pentru risc se pot face anumite anticipări
ale evenimentelor ce se pot produce cât şi
asupra probabilităţilor asociate producerii
lor, în cazul incertitudinii, decidentul nu
poate identifica toate sau chiar nici unul din
evenimentele posibile a se produce şi, cu
atât mai puţin, nu poate estima probabilitatea
producerii lor 339 .
O primă delimitare mai exactă între risc
şi incertitudine în care apare noţiunea de
probabilitate o face Knight (1921) care consideră
riscul ca o situaţie în care decidentul
are trei avantaje:
cunoaşterea structurii problemei;
înţelegerea şi delimitarea intervalului
în care pot să apară posibilele consecinţe/
rezultate;
capacitatea obiectivă de a atribui
fiecărui rezultat probabilităţi de apariţie.
338 Astfel, când un student afirmă “Sunt sigur că voi
lua notă maximă la acest examen” înseamnă de fapt
“Sunt optimist şi cred că voi lua notă maximă la acest
examen”, dar se poate întâmpla să nu fie exact aşa.
339 Se introduc astfel termenii de probabilitate şi
impact pentru a descrie cele două dimensiuni ale
riscului, unde: probabilitatea arată cât este de posibilă
producerea evenimentului sau condiţiei riscante, şi
impactul arată ce se va întâmpla dacă riscul se
materializează.

Knight afirmă că riscul este o formă măsurabilă
a incertitudinii, aflată în opoziţie
cu incertitudinea nemăsurabilă.
Starea de incertitudine este definită ca
un complex de condiţii şi situaţii neidentificate
sau imprevizibile ca moment de apariţie,
iar atunci când sunt identificate sau previzibile
ele sunt foarte instabile, astfel că
probabilitatea lor este zero. Ele pot fi puse
în evidenţă prin abateri în plus sau în minus
faţă de o situaţie normală.
Starea de risc este aceea în care, cu probabilitate
matematică mai mare decât 0 şi
mai mică decât 1, se poate determina evoluţia
unor fenomene economice, influenţele
unor factori şi efectele lor posibile. Se au în
vedere, de regulă, consecinţele anticipate
ale unor acţiuni sau evenimente, doar uneori
se referă la cauzele acestora.
Se poate vorbi de mai multe tipuri de
incertitudine în funcţie de nivelul de informare
de care se dispune. Spectrul incertitudinii
se întinde de la certitudinea totală (în
care se dispune de informaţie completă)
până la incertitudinea totală (unde informaţia
lipseşte cu desăvârşire) aceasta fiind
zona acoperită practic de managementul de
risc.
Relaţia între risc, incertitudine şi oportunitate
este văzută în mod diferit de specialiştii
care nu sunt adepţii încorporării
oportunităţii în definirea riscului. Aceştia
consideră că orice iniţiativă (o afacere sau
un proiect) urmăreşte obţinerea unor „produse”,
dar apariţia incertitudinii poate avea
efecte favorabile (oportunităţi) sau nefavorabile
(acestea fiind considerate riscuri), iar
scopul managementului este (sau ar trebui
să fie) de a îndepărta incertitudinea de risc
şi de a o apropia cât mai mult de oportunitate.
Indiferent de modul în care este definită
incertitudinea (dezbaterile pentru a obţine
consensul asupra unei definiţii continuă
încă) trebuie reţinut faptul că aceasta însoţeşte
terminologia riscului, iar din punct de
vedere al teoriei deciziei a determinat apariţia
unor metode de decizie specifice.
BIBLIOGRAFIE:
1. Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, DEX. Dicţionarul
Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998
2. Bernard J.-G., Aubert B. A., Bourdeau S., Clément É., Debuissy C., Dumoulin M.-
J., Laberge M., de Marcellis N.E, Peignier I., Le risque: un modèle conceptuel
d’intégration, CIRANO, Montreal, octombrie 2002,
3. Bernstein, Peter L., Against the Gods: The Remarkable Story of Risk, John Wiley
and Sons, New York, 1996
4. Casualty Actuarial Society - Enterprise Risk Management Committee, Overview of
Enterprise Risk Management, May 2003, disponibil la adresa
http://www.casact.org/research/erm/overview.pdf
5. Ceauşu I. (editor), Dicţionar Enciclopedic Managerial, Editura Academica de
Management, Bucureşti, 2000, 2 volume
6. Ciocoiu, C. N., Managementul riscului. Teorii, practici, metodologii, Editura ASE,
Bucuresti, 2008
7. Crockford N., Risk Management, Witherby & Co Ltd., 1991
8. Deloitte & Touche LLP, Perspectives on Risk, 1997
9. Dembo R.S., Freeman A., Seeing Tomorrow – Rewriting the Rules of Risk, John
Wiley & Sons, INC., New York, 1998
10. Economist Intelligence Unit & Arthur Andersen, Managing Business Risks: An
Integrated Approach, 1995
11. Giarini O., Stahel W. R., Limitele certitudinii. Înfruntând riscurile în noua economie
a serviciilor, ed. a II a revizuită, EDIMPRESS -–CAMRO, Bucureşti, 1996
301

12. Giddens, A. Les conséquences de la modernité, París: L’Harmattan, 1994
13. Institution of Civil Engineers & Institute and Faculty of Actuaries ICE, Risk
Analysis and Management for Projects (RAMP), London: Thomas Telford, 2002
14. Institute of Risk Management (IRM),The Association of Insurance and Risk
Managers (AIRMIC),and The National Forum for Risk Management in the Public Sector (
ALARM), Risk Management Standard, London, UK, 2002
15. International Organization for Standardization (ISO), ISO/IEC Guide 73 Risk
Management - Vocabulary - Guidelines for use in standards, elaborat în anul 2002
16. MacCrimmon K.R., Wehrung D.A., Taking Risks: The Management of
Uncertainty, New York: The Free Press, 1986
17. Meredith Jack R., Mantel Samuel J., Project Management. A managerial
approach, 3rd ed., John Wilkey&Sons Inc., 1998
18. Project Management Institute, A guide to the project management body of
knowledge (PMBOK ® ), 2000 ed., Newtown Square, PA, USA
19. Ritchie B., Marshall D., Business Risk Management, Chapman & Hall, 1993
20. Williams C.A., Smith M., Zoung P.C., Risk Management and Insurance, 7 th
edition, Ed. McGraw Hill Inc., 1995
21. Risk Management for SMEs, A briefing document from The Faculty of Finance
and Management of The Institute of Chartered Accountants in England & Wales, octombrie
2002, www.icaew.co.uk/fmfac
302

303

304

SISTEMUL EUROPEAN DE INFORMAŢII PRIVIND VIZELE *
* Abr.eng. V.I.S. – Visa Information System
305
Conf.univ.dr. ADRIAN IACOB
Asist.univ.drd. SERGIU ADRIAN VASILE
The European Visa Information System (VIS) will be a database of fingerprints and
facial scans consisting of all applicants for an entry visa into the Schengen group
countries. The system was established in June 2004 by the Council decision
2004/512/EC. It is currently in the testing and build-out phases, with a set deadline for
operation at the end of 2008. Latest information brings the implementation date to
December 21 2009. It is a visa information exchange system used by member states. The
visa is issued after an application is entered in the system; VIS functionalities operate on
applications or visa decisions attached to applications. The system was planned to have
two computer centers connecting 3,500 consular posts worldwide and 12,000 users in 30
participating countries. Some of the main objectives of the system are: Facilitate visa
application procedure and regulation procedure, contribute to prevention of fraud,
threat to internal security of member states etc, facilitate checks at external border
crossing points and within territory of member states, assist identification of listed
persons.
Consiliul European de la Sevilia din 21
şi 22 iunie 2002 a considerat că stabilirea
unui sistem comun de identificare a datelor
privind vizele este o prioritate absolută şi a
solicitat introducerea fără întârziere a
acestuia, în lumina unui studiu de fezabilitate
şi pe baza orientărilor adoptate de Consiliu
la 13 iunie 2002 340 . La 5 şi 6 iunie
2003, Consiliul a salutat studiul de fezabilitate
prezentat de Comisie în mai 2003, a
confirmat obiectivele Sistemului de Informaţii
privind Vizele 341 (SIV) enunţate în
orientări şi a invitat Comisia să continue lucrările
pregătitoare pentru dezvoltarea SIV
în cooperare cu statele membre, pe baza
unei arhitecturi centralizate, ţinând cont de
340 Decizia Consiliului din 8 iunie 2004 de instituire a
Sistemului de Informaţii privind Vizele (SIV)
(2004/512/CE)
341
Regulamentul (CE) nr. 767/2008 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 9 iulie
2008 privind Sistemul de informaţii privind vizele
(VIS) şi schimbul de date între statele membre cu
privire la vizele de scurtă şedere (Regulamentul VIS)
opţiunea unei platforme tehnice comune cu
a doua generaţie a Sistemului de Informaţii
Schengen (SIS II).
Consiliul European de la Salonic din 19
şi 20 iunie 2003 a considerat necesară, în
urma studiului de fezabilitate, stabilirea orientărilor
de îndată ce este posibil, cu privire
la planificarea dezvoltării SIV şi a bazei juridice
corespunzătoare care să permită crearea
acestuia şi angajarea resurselor financiare
necesare. Decizia constituie baza juridică
necesară pentru a permite includerea în
bugetul general al Uniunii Europene a alocărilor
necesare pentru dezvoltarea SIV şi
execuţia respectivei părţi a bugetului, incluzând
măsurile preparatorii necesare pentru
a încorpora caracteristicile biometrice întrun
stadiu ulterior, în conformitate cu concluziile
Consiliului din 19 februarie 2004.
Măsurile necesare pentru punerea în aplicare
a deciziei ar trebui să fie adoptate în
conformitate cu Decizia 1999/468/CE a
Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a
procedurilor de exercitare a competenţelor

de executare conferite Comisiei.
Instituirea unui sistem pentru schimbul
de date privind vizele între statele membre
UE, denumit în continuare Sistemul de Informaţii
privind Vizele), permite autorităţilor
naţionale abilitate să introducă şi să actualizeze
date privind vizele şi să consulte
aceste date pe cale electronică. Sistemul de
Informaţii privind Vizele se bazează pe o
arhitectură centralizată şi cuprinde :
‣ SC-SIV, un Sistem Central de Informaţii,
denumit "Sistemul Central
de Informaţii privind Vizele";
‣ NI-SIV, o interfaţă în fiecare stat
membru, denumită "interfaţa naţională"
care asigură legătura cu autoritatea
centrală naţională competentă
din respectivul stat membru;
‣ Infrastructura de comunicaţii
dintre Sistemul Central de Informaţii
privind Vizele şi Interfeţele Naţionale.
VIS central principal, care asigură executarea
funcţiilor de supraveghere şi gestionare
tehnică, este situat la Strasbourg
(Franţa), iar un VIS central de rezervă, capabil
să asigure toate funcţionalităţile VIS
central principal, în cazul funcţionării necorespunzătoare
a acestuia, este situat la
Sankt Johann im Pongau (Austria).
Sistemul Central de Informaţii privind
Vizele, Interfaţa Naţională din fiecare stat
membru, precum şi infrastructura de comunicaţii
dintre Sistemul Central de Informaţii
privind Vizele şi interfeţele naţionale
sunt dezvoltate de Comisie.
Este necesar să se definească obiectivul,
funcţionalităţile şi responsabilităţile VIS,
precum şi să se stabilească condiţiile şi procedurile
pentru schimbul de date privind vizele
între statele membre, în scopul facilitării
examinării cererilor de viză şi a deciziilor
aferente, luând în considerare orientările
pentru dezvoltarea VIS.
Reglementarea juridică a Sistemului de
Informaţii privind Vizele se bazează pe acquis-ul
referitor la politica comună în materie
de vize. Datele care urmează a fi prelucrate
de VIS ar trebui să fie definite pe baza
306
datelor cuprinse în formularul comun de cerere
de viză 342 , precum şi de informaţiile
care figurează pe autocolantul de viză 343 .
VIS trebuie să fie conectat la sistemele naţionale
ale statelor membre, pentru a le
permite autorităţilor competente din cadrul
acestora să prelucreze datele cu privire la
cererile de viză şi la vizele eliberate, refuzate,
anulate, retrase sau prelungite.
Condiţiile şi procedurile de introducere,
modificare, ştergere şi consultare a datelor
din VIS ţin seama de procedurile definite în
cadrul Instrucţiunilor consulare comune referitoare
la vizele destinate misiunilor diplomatice
şi oficiilor consulare 344 . Funcţionalităţile
tehnice ale reţelei de consultare a
autorităţilor centrale responsabile în domeniul
vizelor 345 ar trebui integrate în VIS.
Asigurarea verificării şi a identificării cu
certitudine a solicitanţilor de viză necesită
prelucrarea datelor biometrice în VIS. Orice
prelucrare a datelor VIS trebuie să fie proporţională
cu obiectivele urmărite şi necesară
pentru ca autorităţile competente să-şi
îndeplinească sarcinile. Atunci când utilizează
VIS, autorităţile competente garantează
respectarea demnităţii umane şi integritatea
persoanelor ale căror date sunt solicitate
şi nu discriminează persoanelor pe
motive de sex, rasă sau origine etnică, religie
sau convingeri, handicap, vârstă sau
orientare sexuală.
Datele cu caracter personal înregistrate
în VIS nu se păstrează mai mult decât este
necesar pentru ca VIS să-şi atingă obiectivele
346 . Este oportună păstrarea acestor date
342 Decizia 2002/354/CE a Consiliului din 25 aprilie
2002 privind adaptarea părţii III şi crearea unei anexe
16 la Instrucţiunile consulare comune.
343 Regulamentul (CE) nr. 1683/95 al Consiliului din
29 mai 1995 de instituire a unui model uniform de
viză.
344 "Instrucţiunile consulare comune"
345
Articolul 17 alineatul (2) din Convenţia de
punere în aplicare a Acordului Schengen din 14
iunie 1985 între guvernele statelor Uniunii Economice
Benelux, Republica Federală Germania şi Republica
Franceză privind eliminarea treptată a controalelor la
frontierele comune ale acestora ("Convenţia
Schengen")
346 Directiva 95/46/CE a Parlamentului European

o perioadă de maximum cinci ani 347 , astfel
încât, la evaluarea cererilor de viză, datele
privind cererile anterioare să poată fi luate
în considerare, incluzând buna credinţă a
solicitanţilor, şi la întocmirea dosarelor
imigranţilor ilegali care, la un moment dat,
au depus, eventual, o cerere de viză; o perioadă
mai scurtă nu ar fi suficientă pentru
atingerea acestor obiective. În lipsa unor
motive de eliminare anticipată, datele ar
trebui şterse după trecerea perioadei de
cinci ani.
Au fost stabilite norme precise cu privire
la responsabilităţile referitoare la instituirea
şi gestionarea VIS, cu privire la
responsabilităţile statelor membre în legătură
cu sistemele naţionale, precum şi cu
privire la accesul la date al autorităţilor naţionale.
Autorităţile naţionale de supraveghere
348 monitorizează legalitatea prelucrării
datelor cu caracter personal de către statele
membre, iar Autoritatea Europeană
pentru Protecţia Datelor 349 monitorizează
activitatea instituţiilor şi a organelor comunitare
în ceea ce priveşte prelucrarea datelor
cu caracter personal, ţinând seama de rolul
limitat al acestor instituţii şi organe comunitare
cu privire la datele propriu-zise.
VIS urmăreşte îmbunătăţirea punerii în
aplicare a politicii comune în materie de
vize, a cooperării la nivel consular şi a consultărilor
care au loc între autorităţile centrale
responsabile în domeniul vizelor prin
facilitarea schimbului de date între statele
membre cu privire la cererile de viză şi la
deciziile referitoare la acestea, pentru:
şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind
protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte
prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera
circulaţie a acestor date.
347
Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 18
decembrie 2000 privind protecţia persoanelor fizice
cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal
de către instituţiile şi organele comunitare şi privind
libera circulaţie a acestor date
348
Instituite în conformitate cu articolul 28 din
Directiva 95/46/CE.
349 Instituită prin Regulamentul (CE) nr. 45/2001.
307
‣ a simplifica procedura de solicitare a
vizelor;
‣ a preveni eludarea criteriilor de
stabilire a statului membru competent
să examineze o anumită cerere;
‣ a facilita combaterea fraudei;
‣ a facilita controalele la punctele de
trecere a frontierelor externe şi de pe
teritoriul statelor membre;
‣ a ajuta la identificarea tuturor
persoanelor care nu îndeplinesc sau nu
mai îndeplinesc condiţiile de intrare,
şedere sau rezidenţă pe teritoriul statelor
membre;
‣ a facilita aplicarea Regulamentului
(CE) nr. 343/2003;
‣ a contribui la prevenirea ameninţărilor
la adresa siguranţei interne a oricăruia
dintre statele membre.
Autorităţile desemnate ale statelor
membre pot accesa, în cazuri bine determinate
şi în urma unei cereri scrise sau înaintate
pe cale electronică întemeiate, datele
din VIS, în cazul în care există motive întemeiate
conform cărora consultarea datelor
din VIS poate contribui substanţial la prevenirea,
depistarea şi cercetarea infracţiunilor
de terorism şi a altor infracţiuni grave.
Europol poate accesa VIS în limitele mandatului
său şi atunci când este necesar pentru
îndeplinirea sarcinilor sale.
Consultarea datelor se efectuează prin
intermediul unui/unor punct(e) de acces
central, care sunt responsabile pentru a asigura
stricta conformitate cu condiţiile de
accesare şi cu procedurile specifice stabilite
350 . Statele membre pot desemna mai
multe puncte de acces central pentru a reflecta
structura lor organizaţională şi administrativă
în îndeplinirea obligaţiilor lor
constituţionale sau legale. În cazuri de urgenţă
excepţionale, punctul/punctele de acces
central poate/pot primi cereri scrise,
350 Decizia 2008/633/JAI a Consiliului din 23 iunie
2008 privind accesul la Sistemul de informaţii privind
vizele (VIS) în vederea consultării de către autorităţile
desemnate ale statelor membre şi de către Europol în
scopul prevenirii, depistării şi cercetării infracţiunilor
de terorism şi a altor infracţiuni grave

înaintate pe cale electronică sau oral, şi
poate/pot numai să verifice ex post dacă
sunt îndeplinite toate condiţiile de acces,
inclusiv existenţa unui caz de urgenţă excepţional.
Verificarea ex post este efectuată
fără întârziere după procesarea cererii.
Datele obţinute din VIS nu sunt transferate
şi nu sunt puse la dispoziţia unei ţări
terţe sau a unei organizaţii internaţionale.
Cu toate acestea, în cazuri de urgenţă excepţionale,
aceste date pot fi transferate sau
puse la dispoziţia unei ţări terţe sau a unei
organizaţii internaţionale numai în scopul
prevenirii şi al identificării infracţiunilor de
terorism şi a altor infracţiuni grave şi în
conformitate cu condiţiile stabilite în decizia
respectivă. În conformitate cu legislaţia
naţională, statele membre asigură păstrarea
evidenţei acestor transferuri şi punerea sa la
dispoziţia autorităţilor naţionale de protecţie
a datelor, la cerere. Transferul de date de
către statul membru care a introdus datele
în VIS este reglementat de legislaţia naţională
a statului membru respectiv.
În VIS se înregistrează numai următoarele
categorii de date:
‣ date alfanumerice referitoare la solicitant
şi la vizele solicitate, eliberate,
refuzate, anulate, retrase sau prelungite;
‣ fotografii;
‣ date dactiloscopice;
‣ legăturile cu alte cereri.
Accesul la VIS pentru introducerea,
modificarea sau ştergerea datelor este rezervat
în mod exclusiv personalului autorizat
din cadrul autorităţilor responsabile în
domeniul vizelor. Accesul la VIS pentru
consultarea datelor este rezervat în mod exclusiv
personalului autorizat din cadrul autorităţilor
fiecărui stat membru cu competenţe
în ceea ce priveşte obiectivele prevăzute,
în măsura în care aceste date sunt necesare
pentru îndeplinirea sarcinilor stabilite
în funcţie de respectivele obiective şi în
mod proporţional cu obiectivele urmărite.
Autoritatea responsabilă în domeniul vizelor
competentă consultă VIS în scopul
examinării cererilor şi a deciziilor aferente,
308
inclusiv a deciziilor de anulare, retragere,
prelungire sau reducere a duratei de valabilitate
a vizelor, în conformitate cu dispoziţiile
pertinente. Autoritatea responsabilă în
domeniul vizelor competentă este autorizată
să efectueze căutări cu ajutorul uneia sau al
mai multora dintre datele următoare:
‣ numărul cererii;
‣ datele referitoare la documentul de
călătorie;
‣ numele, prenumele şi adresa persoanei
fizice sau denumirea şi adresa societăţii/celeilalte
organizaţii;
‣ amprentele digitale;
‣ numărul autocolantului de viză şi
data eliberării oricăror vize eliberate
anterior.
Statul membru responsabil de examinarea
cererii transmite cererea de consultare
împreună cu numărul cererii către VIS, cu
menţionarea statului membru sau a statelor
membre care trebuie consultate 351 .
Autorităţile competente să efectueze verificări
la punctele de trecere a frontierelor
externe 352 pot efectua căutări utilizând
numărul autocolantului de viză, în combinaţie
cu verificarea amprentelor digitale ale
deţinătorilor de viză, numai cu scopul de a
verifica identitatea deţinătorilor de viză
şi/sau autenticitatea vizelor şi/sau îndeplinirea
condiţiilor de intrare pe teritoriul statelor
membre. Pentru deţinătorii de viză ale
căror amprente digitale nu pot fi utilizate,
căutarea se efectuează exclusiv cu numărul
autocolantului de viză. În cazul în care, în
urma căutării se constată că în VIS sunt înregistrate
date referitoare la deţinătorul de
viză, autoritatea responsabilă pentru controlul
la frontieră competentă este autorizată
să consulte următoarele date din dosarul
de cerere şi din dosarul sau dosarele de
cerere:
‣ informaţii referitoare la stadiul
procedurii şi datele preluate din formularul
de cerere;
351 În conformitate cu articolul 17 alineatul (2) din
Convenţia Schengen.
352 În conformitate cu Codul frontierelor Schengen.

‣ fotografii;
‣ datele introduse în legătură cu viza
(vizele) eliberată (eliberate), anulată
(anulate), retrasă (retrase) sau a cărei
(căror) durată de valabilitate s-a prelungit
sau s-a redus.
În situaţiile în care verificarea deţinătorului
de viză sau a vizei eşuează sau există
îndoieli cu privire la identitatea deţinătorului
de viză, a autenticităţii vizei şi/sau a documentului
de călătorie, personalul autorizat
din cadrul autorităţilor competente în
cauză are acces la date.
Durata de păstrare a dosarelor de cerere
în VIS este de cel mult cinci ani. Durata
respectivă începe să curgă:
‣ la data expirării vizei, în cazul
eliberării unei vize;
‣ la noua dată de expirare a vizei, în
cazul prelungirii unei vize;
‣ la data creării dosarului de cerere în
VIS, în cazul retragerii, al încheierii
sau al suspendării cererii;
‣ la data deciziei autorităţii responsabile
în domeniul vizelor, în cazul refuzării,
al anulării, al reducerii duratei de
valabilitate sau al revocării vizei.
La expirarea perioadei VIS şterge automat
dosarul de cerere şi legătura sau legăturile
la acest dosar. Dreptul de a modifica
datele pe care le-a transmis către VIS, prin
corectarea sau ştergerea acestora, revine
numai statului membru responsabil. În cazul
în care un stat membru deţine dovezi
care sugerează că datele prelucrate în VIS
sunt eronate sau că prelucrarea lor în VIS
contravine dispoziţiilor prezentului regulament,
acesta informează imediat statul
membru responsabil. Acest mesaj poate fi
transmis prin infrastructura VIS. Statul
membru responsabil verifică datele respective
şi, dacă este nevoie, le corectează sau
le şterge imediat.
După o perioadă de tranziţie, o autoritate
de administrare ("autoritatea de administrare"),
finanţată de la bugetul general al
Uniunii Europene, este responsabilă de
gestionarea operativă a VIS central şi a interfeţelor
naţionale. Autoritatea de administrare
garantează, în colaborare cu statele
membre, că se utilizează, în permanenţă,
cea mai performantă tehnologie existentă,
supusă unei analize costuri-beneficii, pentru
VIS central şi interfeţele naţionale. Autoritatea
de administrare este, de asemenea,
responsabilă pentru următoare sarcini legate
de infrastructura de comunicaţii dintre VIS
central şi interfeţele naţionale:
‣ supraveghere;
‣ garantarea securităţii;
‣ coordonarea relaţiilor dintre statele
membre şi furnizor.
Comisia are responsabilitatea tuturor
celorlalte sarcini referitoare la infrastructura
de comunicaţii dintre VIS central şi interfeţele
naţionale, în special:
‣ sarcini referitoare la aplicarea bugetului;
‣ achiziţie şi reînnoire;
‣ aspecte contractuale.
În cursul perioadei de tranziţie, înainte
ca autoritatea de administrare să îşi preia
responsabilităţile, Comisiei îi revine sarcina
administrării operative a VIS. Comisia
poate delega această sarcină şi sarcinile referitoare
la aplicarea bugetului 353 către
organismele publice naţionale în două state
membre diferite.
VIS este conectat la sistemul naţional al
fiecărui stat membru prin intermediul interfeţei
naţionale din statul membru respectiv.
Fiecare stat membru desemnează o autoritate
naţională, care autorizează accesul la
VIS al autorităţilor competente şi conectează
această autoritate naţională la interfaţa
naţională fiind responsabil de:
‣ dezvoltarea sistemului naţional şi/sau
adaptarea acestuia la VIS 354 ;
‣ organizarea, gestionarea, funcţionarea
şi întreţinerea sistemului său naţional;
‣ gestionarea şi reglementarea accesu-
353 În conformitate cu Regulamentul (CE, Euratom)
nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002
privind Regulamentul financiar aplicabil bugetului
general al Comunităţilor Europene.
354 În conformitate cu articolul 2 alineatul (2) din
Decizia 2004/512/CE.
309

lui la VIS al personalului din cadrul
autorităţilor naţionale competente autorizat
în mod corespunzător precum şi
realizarea şi actualizarea periodică a
unei liste cu membrii personalului de
acest tip, care să prevadă inclusiv calificările
acestora;
‣ achitarea cheltuielilor aferente sistemelor
naţionale şi a cheltuielilor de
conectare a acestora la interfaţa naţională,
inclusiv a costului investiţiilor şi
a cheltuielilor de exploatare pentru infrastructura
de comunicaţii dintre interfaţa
naţională şi sistemul naţional.
Statele membre garantează prelucrarea
legală a datelor şi, în special, faptul că numai
personalul autorizat în mod corespunzător
are acces la datele prelucrate în VIS
pentru îndeplinirea sarcinilor în conformitate
cu prezentul regulament. Statul membru
responsabil garantează în special că:
‣ datele sunt colectate în mod legal;
‣ datele sunt transmise către VIS în
mod legal;
‣ datele transmise la VIS sunt exacte şi
actualizate.
Gestionarea operativă a VIS cuprinde
toate sarcinile necesare pentru ca VIS să
poată funcţiona 24 de ore din 24, 7 zile din
7, în special lucrările de întreţinere şi perfecţionările
tehnice necesare pentru a asigura
funcţionarea sistemului la un nivel satisfăcător
de calitate operaţională, în special
în ceea ce priveşte timpul necesar căutării
în baza centrală de date de către oficiile
consulare, care ar trebui să fie cât mai redus
cu putinţă.
Fără a aduce atingere dispoziţiilor articolului
17 din Statutul funcţionarilor Comunităţilor
Europene 355 autoritatea de
administrare aplică norme corespunzătoare
în materie de secret profesional sau impune
obligaţii de confidenţialitate echivalente
tuturor angajaţilor săi care trebuie să utilizeze
datele din VIS în activitatea lor.
Această obligaţie continuă să se aplice şi
355
Regulamentul (CEE, Euratom, CECO) nr.
259/68.
310
după ce aceste persoane şi-au ieşit din
funcţii, au încetat să mai ocupe un anumit
post sau după încheierea activităţii lor.
VIS conduce la îmbunătăţirea punerii în
aplicare a politicii comune în materie de
vize, a cooperării la nivel consular şi a consultărilor
care au loc între autorităţile centrale
responsabile în domeniul vizelor, prin
facilitarea schimbului de date între statele
membre cu privire la cererile de viză şi la
deciziile aferente, pentru a facilita procedura
privind cererile de viză, pentru a preveni
fenomenul de "visa shopping" şi pentru
a înlesni combaterea fraudei şi controalele
la punctele de trecere a frontierelor externe
şi de pe teritoriul statelor membre.
Acest sistem de vize ajută la identificarea
tuturor persoanelor care nu îndeplinesc
sau nu mai îndeplinesc condiţiile de intrare,
de şedere sau de rezidenţă pe teritoriul statelor
membre, facilitând aplicarea Regulamentului
(CE) nr.343/2003 al Consiliului
din 18 februarie 2003 de stabilire a criteriilor
şi a mecanismelor de determinare a
statului membru responsabil de examinarea
unei cereri de azil prezentate într-unul dintre
statele membre de către un resortisant al
unei ţări terţe şi contribuie la prevenirea
ameninţărilor la adresa siguranţei interne a
oricăruia dintre statele membre.
Definiţii:
1. „resortisant al unei ţări terţe” - orice
persoană care nu este cetăţean al Uniunii
Europene;
2. „viză” - o autorizaţie eliberată de un
stat membru în scopul:
- tranzitării teritoriului statelor
membre sau al efectuării unei şederi pe teritoriul
acestora, pentru o perioadă care să
nu depăşească trei luni, în decursul unei perioade
de şase luni cu începere de la data
primei intrări pe teritoriul statelor membre;
- tranzitarea zonelor de tranzit
internaţional din aeroporturile statelor
membre.
3. „viză uniformă” - o viză valabilă
pentru întregul teritoriu al statelor membre;
4. „viză cu valabilitate teritorială li-

mitată” - o viză valabilă pe teritoriul unuia
sau mai multor state membre, dar nu al tuturor
statelor membre;
5. „viză de tranzit aeroportuar” - o viză
valabilă pentru tranzitarea zonelor de
tranzit internaţional din unul sau mai multe
aeroporturi ale statelor membre;
6. „autocolant de viză” - modelul uniform
de viză 356 ;
7. „document de călătorie recunoscut”
- un document de călătorie recunoscut de
unul sau mai multe state membre în scopul
aplicării vizelor;
8. „filă separată pentru aplicarea vizei”
- formatul tipizat pentru formularele
destinate aplicării vizelor eliberate de statele
membre persoanelor care deţin docu-
mente de călătorie nerecunoscute de statul
membru care completează formularul în
sensul Regulamentului (CE) nr. 333/2002 al
Consiliului din 18 februarie 2002 de stabilire
a unui model uniform de formular pentru
aplicarea unei vize eliberate de statele
membre titularilor unui document de călătorie
nerecunoscut de statul membru care
completează formularul respectiv;
9. „consulat” - misiunea diplomatică
sau oficiul consular ale unui stat membru
autorizate să elibereze vize şi conduse de
un funcţionar consular de carieră 357 ;
10. „intermediar comercial” - o agenţie
administrativă privată, o firmă de transport
sau o agenţie de voiaj (agenţie de turism
sau de comercializare cu amănuntul).
356
În conformitate cu Regulamentul (CE)
nr.1683/95 al Consiliului din 29 mai 1995 de
instituire a unui model uniform de viză.
311
357 În conformitate cu Convenţia de la Viena privind
relaţiile consulare din 24 aprilie 1963.

BIBLIOGRAFIE:
- Convenţia de la Viena privind relaţiile consulare din 24 aprilie 1963.
- Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între
guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, Republica Federală Germania şi Republica
Franceză privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune ale acestora
("Convenţia Schengen")
- Decizia 2002/354/CE a Consiliului din 25 aprilie 2002 privind adaptarea părţii III
şi crearea unei anexe 16 la Instrucţiunile consulare comune.
- Decizia 2008/633/JAI a Consiliului din 23 iunie 2008 privind accesul la Sistemul
de informaţii privind vizele (VIS) în vederea consultării de către autorităţile desemnate ale
statelor membre şi de către Europol în scopul prevenirii, depistării şi cercetării infracţiunilor
de terorism şi a altor infracţiuni grave
- Decizia Consiliului din 8 iunie 2004 de instituire a Sistemului de Informaţii privind
Vizele (SIV) (2004/512/CE)
- Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie
1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter
personal şi libera circulaţie a acestor date.
- Regulamentul (CE) nr. 1683/95 al Consiliului din 29 mai 1995 de instituire a
unui model uniform de viză.
- Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European şi al Consiliului
din 18 decembrie 2000 privind protecţia persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor
cu caracter personal de către instituţiile şi organele comunitare şi privind libera circulaţie a
acestor date
- Regulamentul (CE) nr. 767/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din
9 iulie 2008 privind Sistemul de informaţii privind vizele (VIS) şi schimbul de date între
statele membre cu privire la vizele de scurtă şedere (Regulamentul VIS)
- Regulamentul (CE) nr.1683/95 al Consiliului din 29 mai 1995 de instituire a unui
model uniform de viză.
- Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002
privind Regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităţilor Europene.
- Regulamentul (CE) nr. 810/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din
13 iulie 2009 privind instituirea unui Cod Comunitar de Vize (Codul de Vize)

EUROSUR - SISTEMULUI INTEGRAT DE SUPRAVEGHERE
A FRONTIERELOR EXTERNE ALE UNIUNII EUROPENE
Asist.univ.drd. SERGIU ADRIAN VASILE
Frontierele sunt într-adevăr marginile de lamă, de
care atârnă suspendate problemele moderne ale
războiului şi păcii”.
313
Lordul Curzon de Kedleston
„Frontiers: Romanes Lecture” (1907)
Border surveillance has not only the purpose to prevent unauthorised border
crossings, but also to counter cross-border crime such as the prevention of terrorism,
trafficking in human beings, drug smuggling, illicit arms trafficking etc. To counter
these threats is first and foremost a task for the police forces and intelligence services of
Member States. However, an effective border management system both at national and
European level will provide a valuable tool for fighting cross-border crime. A European
Border Surveillance System (EUROSUR) should support the Member States in reaching
full situational awareness at their external borders and in increasing the reaction
capability of their law enforcement authorities. EUROSUR should provide the common
technical framework for streamlining the daily cooperation and communication between
Member States' authorities and facilitate the use of state-of-the-art technology for border
surveillance purposes. A key operational objective should be the sharing of information,
excluding personal data, between existing national and European systems.
Poziţiile comune ale statelor membre
UE definesc două trăsături esenţiale ale
controlului de nivel înalt al frontierei externe:
toate persoanele care traversează
frontierele externe sunt verificate într-un
mod sistematic şi între punctele de trecere
autorizate ale frontierei este asigurată supravegherea
efectivă a acesteia. Nu există
o listă bine definită care să enumere măsurile
practicate pentru „un control de nivel
înalt a frontierei externe” ce urmează a fi
realizat la momentul aderării la spaţiul
Schengen.
Uniunea Europeană practic nu are un alt
acquis care ar prevedea controlul frontierei
străine, decât acquis-ul Schengen. Prin urmare
criteriul în interpretarea noţiunii
„controlului de nivel înalt al frontierei externe”
trebuie căutat în acquis-ul Schengen,
apreciind în acelaşi timp că parţial reprezintă
o noţiune politică.
Cerinţele de bază pentru un control
efectiv al frontierei externe pot fi găsite în
Capitolul II a Convenţiei Schengen şi în aşa
numitul „Manualul Comun pentru Frontierele
Externe”. 358 Fără a se împotrivi acestor
reguli specifice, Grupul de Lucru a Evaluării
Schengen are scopul de a specifica câteva
criterii şi cerinţe care urmează a fi îndeplinite
înainte de eliminarea controalelor
la frontierele interne.
Aceste criterii şi cerinţe nu vor fi aplicabile
în mod direct la procesul de lărgire
curent, după cum acestea sunt formulate
358 Unele părţi ale Manualului Comun încă rămân
confidenţiale, vezi Decizia Consiliului 2000/751/CE.

ocazional, ţinând cont de caracteristicile
specifice ale ţării şi reprezintă un subiect
pentru evaluare. Cu atât mai mult, Grupul
de Lucru a Evaluării Schengen are un rol
decisiv în evidenţierea recomandărilor şi
celor mai bune practici.
După procesul de aderare, la hotarele
externe temporare 359 de asemenea se cere
un control al frontierei la un nivel suficient
de înalt, în timp ce se apreciază dacă acele
aranjamente speciale la aceste frontiere sunt
justificate de a consolida cooperarea dintre
viitorii parteneri Schengen. Aceasta se
efectuează pentru a permite o tranziţie regulată
atunci când vor fi anulate controalele
frontierelor interne şi pentru a evita investiţiile
inutile. Sistemul de control al
frontierei ar trebui să se bazeze pe cooperarea
cu autorităţile care operează pe cealaltă
parte a frontierei. Ar trebui să fie acceptate
modelele practice de cooperare în ambele
părţi ale frontierei externe temporare: de
exemplu, fiecare persoană ce traversează
frontiera este verificată, dar autorităţile de
control din ambele părţi ale frontierei cooperează
astfel încât sarcina administrativă şi
logistică să fie situată în ambele părţi ale
frontierei. Atunci când este posibil, ar trebui
să se dea mai multă importanţă infrastructurii
comune şi echipamentului comun,
fix sau mobil, precum şi controalelor comune.
Astfel de mecanisme, infrastructură şi
echipamente oferă o bază solidă pentru cooperarea
efectivă dintre autorităţile relevante
care îşi îndeplinesc obligaţiile pe teritoriul
frontierei, chiar şi după procesul de
aderare la Uniunea Europeană a ţărilor candidate,
mai ales în implementarea cooperării
privind trecerea frontierei. 360 Cu atât mai
359 Frontierele naţionale dintre noile state membre şi
ţările candidate rămase. În principiu, se aplică la fel şi
pentru hotarele naţionale dintre noile state membre şi
dintre noile state membre şi statele deja membre ale
spaţiului Schengen.
360
Ar trebui să se acorde atenţie faptului că
aranjamentele de control la hotarele externe temporare
ar putea rămâne folositoare la efectuarea controalelor
frontierei interne, pentru aplicarea Art. 2 (2) a
Convenţiei Schengen.
314
mult că, din punctul de vedere al „utilizatorului”
prin aceste aranjamente, efectuarea
mai simplă şi mai discretă a procedurilor de
control ar facilita circulaţia persoanelor şi
bunurilor.
Din momentul în care controlul frontierei
interne este eliminat cu un stat membru
nou, şi Acquis-ul Schengen intră în deplină
forţă, noul stat membru fără excepţie va deveni
responsabil pentru protecţia hotarelor
sale externe Schengen conform Acquis-ul
Schengen. Aceasta, de asemenea, include
şi hotarele cu acele state membre sau ţări
candidate faţă de care hotarele interne nu au
fost încă eliminate.
A) Acquis-ul formal
‣ La implementarea cerinţelor Schengen,
autorităţile de frontieră trebuie să
deţină o bază legală solidă. Aceste împuterniciri
ar trebui să acopere toate
delictele de pe teritoriul frontierei fără
vreo limitare operaţională sau teritorială.
Trebuie definite sancţiunile contra
trecerilor ilegale de frontieră şi contra
cărăuşilor ilegali.
‣ Frontierele externe pot fi traversate
numai la punctele autorizate de frontieră.
‣ Toţi pasagerii urmează a fi verificaţi
ţinând cont de principiile Schengen.
‣ Distribuirea sarcinilor între autorităţile
naţionale implicate în problemele
de securitate a frontierei ar trebui
ajustate şi definite în cadrul legislaţiei
naţionale. Acordurile de cooperare între
aceste autorităţi ar trebui să identifice
practicile şi modelele de cooperare.
‣ Acordurile de cooperare ar trebui
stabilite cu ţările vecine în ideea de a
facilita cooperarea între autorităţile de
frontieră.
‣ Scopul acestei cooperări este îndeplinirea
în totalitate a cerinţelor de cooperare
Schengen pentru statele membre
şi cele candidate. Deşi prevederile
cu privire la cooperarea în trecerea
frontierei sunt aplicabile doar ţinând

cont de eliminarea controalelor frontierelor
interne, anticipat ar putea şi ar
trebui să fie încheiate aranjamente bilaterale
361 .
B) Capacitatea administrativă
‣ Cu scopul de a asigura o abordare
mai coerentă şi mai extinsă a problemelor
de securitate a frontierei, controlul
la frontieră ar trebui să se bazeze
pe o strategie naţională, care scoate în
evidenţă necesitatea cooperării fără
probleme între autorităţile relevante.
Această strategie naţională ar trebui să
fie susţinută la un nivel adecvat politic.
‣ Uniunea Europeană accentuează
necesitatea pentru un control eficient
ale viitoarelor hotare externe ale statelor
membre ale Uniunii Europene de
profesionişti care sunt adecvat echipaţi
şi posedă toate prerogativele necesare
pentru a trata delictele de la frontieră.
‣ Astfel Uniunea Europeană accentuează
cooperarea între toate autorităţile
naţionale, care activează în domeniul
securităţii frontierei, fiind esenţială
pentru un sistem eficient de securitate
a frontierei.
‣ Sistemul de conducere, comunicare
şi control ar trebui să activeze 24 din
24 de ore la toate nivelele sistemului şi
în toate condiţiile.
‣ Personalul ar trebui să fie în mod
special instruit şi satisfăcător atât din
punct de vedere cantitativ cât şi calitativ.
C) Performanţa implementării
‣ Uniunea Europeană accentuează faptul
că o organizaţie responsabilă, de
încredere şi eficientă este esenţială
pentru implementarea adecvată a
Strategiei naţionale pentru securitatea
frontierei. 362
‣ Ar trebui să existe personal suficient
în mod corespunzător calificat, capabil
să-şi execute sarcinile în toate condiţiile
de timp (capacitate de vedere nocturnă)
şi în toate situaţiile (inclusiv urgenţele)
24 ore pe zi.
‣ Cooperarea între autorităţile naţionale
ale frontierei este funcţională în
termeni practici; operaţiuni comune,
schimb de informaţii, inter-operativitate,
analiza riscurilor şi instruirea comună
etc.
‣ Cooperarea între autorităţile naţionale
ale frontierei şi autorităţile frontierei
ale ţărilor vecine este funcţională
în practică; operaţiuni comune, OL,
schimb de informaţii, canale de comunicare
(24-ore), împărtăşirea experienţei
etc.
‣ Infrastructura la un punct de trecere
al frontierei, trebuie să fie acordată în
funcţie de mărimea traficului, pentru a
evita perioadele îndelungate de aşteptare
şi în acelaşi timp pentru a garanta
un număr suficient de verificări la
frontieră.
‣ Existenţa unui sistem integrat de supraveghere
maritimă care să acopere
întreg domeniul maritim. Sistemul trebuie
să fie capabil să detecteze, identifice
şi dacă este necesar să acţioneze
împotriva tuturor persoanelor rău intenţionate
posibile la hotar 363 .
În Comunicarea sa din 30 noiembrie
2006 privind consolidarea gestionării frontierelor
maritime meridionale ale UE 364 ,
Comisia a propus crearea unei reţele per-
361 În ceea ce priveşte ţările lumii a treia, ar trebui să
existe o cooperare transfrontalieră tot aşa de
funcţională şi practică bazată pe acorduri bilaterale şi
protocoale pe cât şi posibil. Modelele de cooperare nu
se pot fundamenta pe responsabilităţi comune sau pe
controale combinate la frontieră deoarece
responsabilitatea deplină pentru hotarele externe
rămâne în sarcina ţărilor candidate la UE.
315
362 Exemplu, poziţia comună a ţărilor UE privind
Letonia (CONF-LV 42/01)
363 Sursa: http://www.dcaf.ch (Geneva Centre for the
Democratic Control of Armed Forces – DCAF,
Working Paer Series – no.8) // Arto Niemenkari
„Eu/Schengen Requirements For National Border
Security Systems”, Geneva, March 2002
364 COM(2006) 733.

manente de patrule de coastă pentru frontierele
maritime meridionale externe şi crearea
unui Sistem European de Supraveghere
a Frontierelor. Consiliul European din
14/15 decembrie 2006 a stabilit că „se va
acorda prioritate pentru analizarea creării
unui sistem european de supraveghere a
frontierelor maritime meridionale”.
În continuarea lucrărilor efectuate pentru
crearea unei Reţele Europene de Patrule
(REP) în baza studiului MEDSEA 365 şi a
rezultatelor studiului 366 de fezabilitate
BORTEC, s-a ajuns la concluzia necesităţii
unui sistem european de supraveghere a
frontierelor (EUROSUR), axat iniţial pe
frontierele meridionale şi estice ale UE, ce
ar putea fi dezvoltat şi ar oferi statelor
membre o foaie de parcurs pentru înfiinţarea
unui sistem integrat.
Aspectele acestei comunicări care fac
referire la supravegherea frontierelor maritime
externe fac parte din cadrul general
stabilit de Politica maritimă integrată pentru
Uniunea Europeană 367 .
Aşa cum este definit în Codul Frontierelor
Schengen 368 , controlul la frontieră
constă în controale efectuate la punctele de
trecere a frontierei (controale la frontieră)
şi în supravegherea frontierelor între
punctele de trecere a frontierei (supravegherea
frontierelor). EUROSUR ar trebui
privit în contextul modelului 369 Schengen
de control de acces structurat pe patru ni-
365 Studiu de fezabilitate MEDSEA din 14 iulie 2006
privind reţeaua mediteraneană de patrule de coastă,
pregătit de FRONTEX.
366 Studiu privind fezabilitatea tehnică a creării unui
sistem de supraveghere (Sistem European de
Supraveghere), Varşovia, prezentat de FRONTEX la
12 ianuarie 2007. A se compara şi cu „Studiu de
fezabilitate pentru controlul frontierelor maritime ale
Uniunii Europene” prezentat de CIVIPOL la 4 iulie
2003.
367 COM(2007) 575, 10.10.2007
368 Articolele 2 şi 12 din Regulamentul (CE) nr.
562/2006, JO L 105, 13.4.2006
369
Modelul Schengen de control de acces este
structurat pe următoarele patru nivele: măsuri în
cadrul consulatelor, cooperare cu ţările învecinate,
control la frontieră şi măsuri de control în cadrul
spaţiului Schengen, inclusiv returnarea.
vele care include cooperarea cu ţări terţe şi
care contribuie la îmbunătăţirea coordonării
politicilor de control la frontieră ale UE cu
alte politici, cum ar fi cercetare şi dezvoltare,
pescuit şi transport. Odată pus în aplicare,
EUROSUR ar constitui un pas decisiv
în stabilirea graduală, viitoare a unui
sistem european comun şi integrat de gestionare
a frontierelor. Fondul pentru Frontierele
Externe 370 ar trebui să fie mecanismul
principal de solidaritate pentru statele
membre în ceea ce priveşte suportarea în
comun a costurilor financiare ale Uniunii
Europene la momentul punerii în aplicare a
diferitelor măsuri descrise în prezenta comunicare.
2. Definirea Sistemul Integrat de Supraveghere
a Frontierelor Uniunii Europene
- EUROSUR
Pentru a putea atinge obiectivele identificate
în secţiunea anterioară este necesar să
se prevadă un cadru tehnic comun pentru a
sprijini autorităţile statelor membre să acţioneze
în mod eficace la nivel local, să dea
instrucţiuni la nivel naţional, să se coordoneze
la nivel european şi să coopereze cu
ţările terţe în vederea detectării, identificării,
urmăririi şi interceptării persoanelor
care încearcă să intre ilegal în UE, în afara
punctelor de trecere a frontierei.
Un Sistem european de supraveghere a
frontierelor – EUROSUR, ar trebui să
sprijine statele membre în vederea conştientizării
depline a situaţiei existente 371 la
frontierele externe şi creşterii capacităţii de
reacţie 372 a autorităţilor naţionale de aplicare
a legii.
Un asemenea cadru ar trebui constituit
370 Decizia 574/2007/CE din 23 mai 2007, JO L 144,
6.6.2007, 22.
371
Conştientizarea situaţiei existente măsoară
capacitatea autorităţilor de detectare a mişcărilor
transfrontaliere şi de găsire a motivelor justificate
pentru a lua măsuri de control.
372 Capacitatea de reacţie măsoară perioada de timp
necesară pentru controlul oricăror mişcări
transfrontaliere şi de asemenea, timpul şi mijloacele
necesare pentru a reacţiona în mod adecvat în situaţii
neobişnuite.
316

fără afectarea zonele specifice aflate sub jurisdicţia
statelor membre, şi de asemenea,
fără înlocuirea oricăror sisteme existente.
Un obiectiv operaţional cheie ar trebui să
fie folosirea informaţiilor obţinute din diverse
sisteme într-un mod mai coerent, ţinând
cont de circumstanţele geografice şi
de diferenţele între tipurile de frontiere, în
special între cele terestre şi maritime.
Punerea în aplicare a EUROSUR ar trebui
efectuată în trei faze, din care primele
două ar trebui să se desfăşoare în paralel,
iar cea de-a treia, pe baza primelor două.
FAZA 1: îmbunătăţirea şi extinderea
sistemelor de supraveghere a frontierelor şi
interconectarea infrastructurilor naţionale
într-o reţea de comunicare.
FAZA 2: orientarea cercetării şi dezvoltării
spre îmbunătăţirea performanţei instrumentelor
şi senzorilor de supraveghere
şi dezvoltarea unei aplicaţii comune a instrumentelor
de supraveghere. O perspectivă
comună a informaţiilor privind zonele
prefrontaliere poate fi dezvoltată pentru a
combina informaţiile deţinute cu cele obţinute
de la instrumentele de supraveghere 373 .
FAZA 3: toate datele relevante din sistemele
naţionale de supraveghere, cele provenite
de la noile instrumente de supraveghere,
din sistemele europene şi internaţionale
de raportare şi din sursele de informaţii
ar trebui colectate, analizate şi diseminate
într-o manieră structurată pentru a crea un
mediu comun în vederea schimbului de informaţii
între autorităţile naţionale relevante.
Fazele 1 şi 2 ar trebui să vizeze frontierele
externe maritime şi terestre, luându-se
în considerare schimbările în modelele de
migraţie. Faza 3 ar trebui să se concentreze
pe domeniul maritim, deoarece implică corelarea
surselor multiple de informaţii privind
monitorizarea activităţilor desfăşurate
în largul mării. În ceea ce priveşte frontie-
373 De exemplu, pentru a identifica în străinătate o
navă folosită la activităţi infracţionale şi pentru a o
urmări folosind sateliţi sau sistemele de raportare a
navelor până la interceptarea pe teritoriul UE.
317
rele terestre nu există provocări similare cu
cele ridicate de monitorizarea unui spaţiu
atât de vast precum largul mării. Trebuie
menţionat că, în ceea ce priveşte frontierele
aeriene, imigraţia ilegală pe cale aeriană
depinde de eficienţa controalelor la punctele
de trecere a frontierei din aeroporturi.
Eurocontrol lucrează la securizarea spaţiului
aerian european şi la gestionarea traficului
aerian 374 .
3. Agenţia FRONTEX 375 – organismul
european de coordonare şi sprijin pentru
EUROSUR
Aplicarea principiului libertăţii de mişcare
a persoanelor, stipulat în Tratatul de la
Roma, a însemnat şi renunţarea la controalele
sistematice la frontieră între statele
membre ale Uniunii Europene. Întărirea cooperării
între agenţiile de aplicare a legii
din întreaga Europă a fost una dintre consecinţe.
Controlul de frontieră fiind o parte a libertăţii
de mişcare, a însemnat dezvoltarea
sistemelor naţionale a fiecărui stat şi o cooperare
operativă mai accentuată la frontierele
externe. Pentru a putea fi instrumentate
într-o manieră unitară aspectele legate de
potenţialele riscuri la aceste frontiere externe
au fost elaborate o serie de instrumente.
În acest sens, Frontex a fost creat în
scopul integrării tuturor sistemelor de frontieră
ale statelor membre împotriva oricărei
ameninţări care ar putea avea loc la frontierele
externe ale Uniunii Europene.
Frontex promovează un model pan-european
de Securitate Integrată de Frontieră,
care presupune nu numai din controalele
propriu-zise la frontieră dar şi alte as-
374 Securizarea gestionării traficului aerian (ATM) se
referă la securizarea activelor şi serviciilor de
gestionare a traficului aerian (ATM), la prevenirea
ameninţărilor şi la limitarea efectelor acestora asupra
întregii reţele de aviaţie. Securitatea spaţiului aerian
are ca obiectiv protejarea spaţiului aerian de utilizarea
neautorizată, intruziune, activităţi ilegale sau orice
altă încălcare.
375
Agenţia Europeană pentru Managementul
Cooperării Operaţionale la Frontierele Externe ale
Statelor Membre ale Uniunii Europene

pecte. În acest sens, schimbul de informaţii
şi cooperarea între statele membre, migraţia
şi returnarea alcătuiesc primul pilon al
acestui model. Al doilea, este reprezentat de
controlul de frontieră şi vamal, inclusiv supravegherea,
controalele desfăşurate la
frontieră şi analiza riscului, urmată de cooperarea
cu grănicerii, autorităţile de poliţie
şi vamale ale ţărilor învecinate, ce alcătuiesc
a treia parte. Ultimul pilon este reprezentat
de cooperarea cu ţările terţe, inclusiv
activităţile comune ale acestora. Acesta a
fost, de altfel, şi scopul înfiinţării Frontex,
adică un organism care să coordoneze statele
membre în ceea ce priveşte cooperarea
operativă.
4. Prezentarea diferitelor faze şi etape
de operaţionalizare a EUROSUR
Această secţiune prezintă în detaliu cele
trei faze şi acţiunile ulterioare pe care Comisia
le poate urma, precum şi acţiunile pe
care trebuie să le pună în practică statele
membre şi Frontex.
FAZA 1: Interconexiunea şi raţionalizarea
sistemelor şi mecanismelor existente
de supraveghere la nivelul statelor
membre
Etapa a 1-a: Asigurarea unei infrastructuri
esenţiale de supraveghere a frontierei
la nivel naţional. În cadrul studiilor
MEDSEA, BORTEC şi pentru REP,
Frontex a propus crearea Centrelor Naţionale
de Coordonare în cele opt state membre
care constituie frontierele maritime meridionale
ale UE la Marea Mediterană şi
sudul Oceanului Atlantic 376 . În ceea ce priveşte
EUROSUR, asemenea centre ar trebui
create şi în statele membre care constituie
frontierele terestre estice ale UE şi cele
maritime ale UE la Marea Neagră 377 .
Aceste centre ar trebui să asigure luarea de
decizii în timp real la nivel local, regional şi
376 Portugalia, Spania, Franţa, Malta, Italia, Slovenia,
Grecia şi Cipru.
377 Norvegia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania,
Polonia, Slovacia, Ungaria, România şi Bulgaria.
318
naţional pentru toate autorităţile naţionale
însărcinate cu controlul frontierelor. Aceste
centre ar trebui să aibă capacitatea de a
oferi informaţii care să permită conştientizarea
condiţiilor şi activităţilor desfăşurate
de-a lungul frontierelor externe cât şi să
furnizeze instrumentele necesare pentru a
reacţiona în mod corespunzător. Centrul
Naţional de Coordonare ar trebui să funcţioneze
ca parte centrală a Sistemului Naţional
de Supraveghere a Frontierelor, acesta
din urmă acoperind toate zonele sau - pe
baza unei analize de risc - anumite zone ale
frontierelor externe ale statelor membre în
cauză.
Etapa a 2-a: Reţeaua de comunicare
între centrele naţionale de coordonare, inclusiv
Frontex. O reţea de comunicare
computerizată şi securizată ar trebui creată
pentru a facilita schimbul de informaţii în
mod permanent, în timp real, între centrele
din statele membre, precum şi cu Frontex.
Agenţia ar trebui să primească informaţii de
la centrele naţionale de coordonare în măsura
în care aceste informaţii sunt relevante
pentru coordonarea operaţiunilor comune şi
pentru analiza de risc. Frontex acţionează
precum un Centru European de Centralizare
a Situaţiei, colectând informaţiile de la
centre şi diseminându-le în aceste centre, în
timp real, în ceea ce priveşte incidentele
care au loc de-a lungul frontierelor externe
ale UE.
Etapa a 3-a: Asistenţă pentru ţările
terţe vecine în vederea creării infrastructurii
pentru supravegherea frontierelor. Aşa
cum reiese din experienţa cu mecanismele
de cooperare pentru Marea Baltică şi Marea
Neagră, cooperarea cu ţările terţe vecine
este indispensabilă pentru conştientizarea
situaţiei din domeniul maritim. Cu toate că
se oferă deja asistenţă financiară comunitară
majorităţii ţărilor terţe vecine pentru a
le sprijini în gestionarea propriilor frontiere,
necesitatea specifică de a dezvolta cooperarea
operaţională între acele ţări terţe şi statele
membre impune majorarea asistenţei
financiare şi logistice oferită de UE pentru
supravegherea frontierelor. Statele membre

situate la frontierele externe meridionale şi
estice ale UE sunt invitate să creeze:
‣ un Centru Naţional de Coordonare
unic, care să coordoneze în mod permanent
activităţile tuturor autorităţilor naţionale însărcinate
cu controlul frontierelor externe şi
care poate face schimb de informaţii cu
centrele din alte state membre şi cu
Frontex;
‣ un Sistem Naţional Unic de Supraveghere,
care integrează activităţile de supraveghere
a frontierelor externe în totalitate
sau – pe baza unei analize de risc – a
anumitor porţiuni determinate ale frontierelor
externe şi care permite difuzarea permanentă
a informaţiilor către toate autorităţile
implicate în controlul frontierelor externe;
Statele membre sunt încurajate să folosească
din plin sprijinul financiar disponibil
prin Fondul European pentru Frontierele
Externe pentru cele două acţiuni 378 menţionate
anterior.
Comisia va lansa un studiu tehnic prin
Fondul pentru Frontierele Externe care va
fi corelat cu alte lucrări pregătitoare pentru
conceperea arhitecturii sistemului şi estimarea
costurilor financiare, privind frontierele
terestre şi maritime, inclusiv specificaţiile
tehnice pentru o reţea de comunicare securizată
între centrele naţionale de coordonare
şi Frontex, folosind reţelele existente, în
măsura posibilului. Arhitectura sistemului
ar trebui să fie flexibilă şi adaptabilă pentru
a facilita aplicarea şi folosirea tuturor instrumentelor
de supraveghere existente şi
viitoare. Studiul va conţine şi o analiză a
modalităţilor de conectare a
EUROCONTROL cu EUROSUR, în vederea
acoperirii tuturor ameninţărilor relevante
privind supravegherea frontierelor pe
termen lung.
378
Statele membre pot folosi Fondul European
pentru Frontierele Externe pentru a cofinanţa până la
75% din costuri. A se vedea prioritatea 2 din
orientările strategice pentru 2007-2013 privind Fondul
European pentru Frontierele Externe prevăzută în
Decizia Comisiei C(2007) 3925, (JO L 233, 5.9.2007,
p.3).
319
FAZA 2: Dezvoltarea şi punerea în
aplicare a unor instrumente şi aplicaţii
comune la nivelul UE în vederea supravegherii
frontierelor
Etapa a 4-a: Cercetare şi dezvoltare
pentru îmbunătăţirea performanţelor instrumentelor
de supraveghere. Există două
instrumente emergente care prezintă un interes
special pentru supravegherea frontierelor
- sateliţii şi VAP-urile. Sateliţii de observare
a pământului oferă posibilitatea
acoperirii acestuia aproape în întregime, inclusiv
largul mării şi coastele şi teritoriile
ţărilor terţe. VAP-urile pot produce imagini
detaliate şi pot fi poziţionate, la cerere, deasupra
porţiunii vizate. Sateliţii OP sunt utili
la monitorizarea şi colectarea informaţiilor
privind zonele predefinite, dar utilizarea lor
este limitată în prezent în ceea ce priveşte
urmărirea. În zonele foarte vaste ţintele
mici nu pot fi identificate, pe când în cazul
imagisticii de înaltă rezoluţie suprafaţa baleiată
este mică şi de aceea localizarea ţintei
trebuie cunoscută, pe baza informaţiilor
oferite. VAP-urile şi sateliţii pot urmări o
navă în apele europene şi internaţionale.
Etapa a 5-a: Aplicarea comună a instrumentelor
de supraveghere. Aplicarea
instrumentelor de supraveghere poate furniza
autorităţilor statelor membre informaţii
mai frecvente, mai fiabile şi mai puţin costisitoare
legate de supravegherea frontierelor
externe şi a suprafeţelor prefrontaliere.
Trebuie analizată modalitatea în care UE
poate sprijini statele membre în vederea
dezvoltării şi folosirii unor asemenea instrumente,
prin investiţii sau prin crearea
unor mecanisme care să permită folosirea în
comun a instrumentelor foarte costisitoare
precum sateliţii. Frontex ar putea acţiona ca
şi intermediar, de exemplu pentru a face legătura
cu furnizorii de servicii în vederea
obţinerii imaginilor din satelit în folosul
mai multor state membre sau în vederea
coordonării folosirii în comun a echipamentelor
precum VAP-urile.
Etapa a 6-a: Perspectivă comună a informaţiilor
privind zonele prefrontaliere.

Dezvoltarea unor instrumente noi oferă posibilitatea
colectării informaţiilor strategice
de către Frontex de la diferite surse, cât şi
de la autorităţile statelor membre şi ale ţărilor
terţe pentru a recunoaşte modelele şi a
analiza tendinţele, sprijinind detectarea rutelor
de migraţie şi prevenirea riscurilor. În
practică, aceasta poate folosi la crearea unei
perspective comune a informaţiilor privind
zonele prefrontaliere, completând analiza
de risc dezvoltată în prezent de Frontex. Un
asemenea instrument comun ar putea dobândi
un caracter operaţional mai pronunţat
şi ar putea facilita o reacţie concentrată în
domeniul informaţiilor, coordonată prin
centrul european de centralizare a situaţiei
creat de Frontex.
320
FAZA 3: Crearea unui mediu comun
în vederea monitorizării şi a schimbului
de informaţii pentru domeniul maritim
al UE
Faza 3 se va concentra exclusiv pe domeniul
maritim. Obiectivul acestei faze este
integrarea tuturor sistemelor sectoriale
existente care oferă informaţii şi monitorizează
traficul şi activităţile desfăşurate pe
mare în zonele aflate sub jurisdicţia statelor
membre şi în zonele adiacente din largul
mării, într-o reţea mai amplă, permiţând
astfel autorităţilor responsabile cu supravegherea
frontierelor să valorifice utilizarea
integrată a acestor sisteme variate. Această
reţea se constituie, de asemenea, într-un
obiectiv al politicii maritime integrate a
UE.
Etapa a 7-a: Reţeaua integrată a sistemelor
de raportare şi supraveghere privind
controlul frontierelor şi securitatea internă
în zona Mării Mediterane, sudul Oceanului
Atlantic (Insulele Canare) şi Marea Neagră.
Din cauza complexităţii dezvoltării
unui asemenea „sistem al sistemelor” şi
având în vedere presiunea actuală exercitată
de migraţie, într-o prima etapă reţeaua integrată
ar trebui limitată la suprafeţele menţionate
anterior şi axată pe securitatea internă,
conectând autorităţile responsabile de
controlul frontierelor cu alte autorităţi europene
şi naţionale care sunt implicate atât
în domeniul securităţii cât şi în domeniul
maritim. În acest scop s-a lansat un proiect
pilot şi o acţiune pregătitoare în domeniul
politicii maritime, în vederea dezvoltării
unor modele de lucru care să ajute la definirea
tehnologiei corespunzătoare şi la aproximarea
costurilor financiare în domeniul
cooperării şi schimbului de informaţii între
autorităţile maritime sectoriale, cât şi la definirea
primelor componente ale sistemului
final.
Etapa a 8-a: Reţeaua integrată a sistemelor
de raportare şi supraveghere pentru
întregul domeniul maritim al UE. Aşa cum
a fost menţionat în planul de acţiune 379
care însoţeşte comunicarea privind Politica
maritimă integrată a UE 380 , Comisia a prezentat
sub forma unei comunicări, un plan
de lucru privind viitoarele etape în vederea
integrării tuturor sistemelor europene de raportare
şi supraveghere maritimă. Au fost
luate în considerare şi alte aspecte decât
cele privind frontierele, abordându-se astfel
toate activităţile maritime precum siguranţa
maritimă, protecţia mediului marin, controlul
pescuitului şi aplicarea legii.
5. Provocări privind dezvoltarea viitoare
a supravegherii frontierelor europene
5.1. Infrastructură actuală de supraveghere
şi coordonare la nivel european
În prezent, sistemele naţionale de supraveghere
a frontierelor acoperă numai câteva
porţiuni determinate ale frontierelor externe
ale UE. Studiul BORTEC a arătat că în opt
state membre cu frontiere externe la Marea
Mediterană şi la partea sudică a Oceanului
Atlantic sunt implicate în supravegherea
frontierelor aproximativ 50 de autorităţi de
la 30 de instituţii, câteodată având chiar
competenţe şi sisteme paralele.
5.2. Acoperirea actuală a instrumentelor
de supraveghere
Din cauza constrângerilor tehnice (per-
379 SEC(2007) 1278, 10.10.2007, p.8.
380 COM(2007) 575, 10.10.2007, p.6.

formanţa actuală a senzorilor radarelor/optici,
disponibilitatea limitată a sateliţilor)
şi financiare, zonele supravegheate
sunt limitate în prezent la anumite suprafeţe
plane sau de coastă şi la acele zone ale
frontierelor terestre sau maritime în care au
loc operaţiuni.
5.3. Cooperarea cu ţările terţe
Presiunea exercitată de migraţie ridică
provocări serioase nu numai statelor membre
din nordul Mediteranei, dar şi ţărilor
terţe situate la ţărmurile sudice ale Mării
Mediterane, în ceea ce priveşte detectarea,
arestarea, primirea şi procedurile ulterioare
şi readmisia migranţilor.
6. Obiectivele Sistemului de supraveghere
a frontierelor europene -
EUROSUR
6.1. Reducerea numărului de imigranţi
ilegali
Autorităţile responsabile cu controlul la
frontiere în statele membre au nevoie să
primească informaţii mai fiabile şi mai rapide
pentru a putea detecta, identifica şi intercepta
persoanele care încearcă să intre
ilegal în UE, reducând astfel numărul de
imigranţi ilegali care reuşesc să treacă nedetectaţi
frontierele externe ale UE.
6.2. Sporirea securităţii interne a UE
prin prevenirea criminalităţii transfrontaliere
Supravegherea frontierelor nu are ca
scop numai prevenirea trecerii neautorizate
a frontierei, ci şi combaterea criminalităţii
transfrontaliere precum terorismul, traficul
de fiinţe umane şi de droguri, traficul ilicit
de arme etc. În special datorită implicării în
diverse tipuri de activităţi ilegale care oferă
resurse financiare semnificative, cât şi a
disponibilităţii de mijloace tehnice noi,
grupurile implicate în crima organizată au
la dispoziţie o gamă largă de posibilităţi şi
de echipamente. Combaterea acestor ameninţări
este în primul rând o sarcină a forţelor
de poliţie şi a serviciilor de informaţii
din statele membre. Cu toate acestea, un
sistem eficient de gestionare a frontierelor,
atât la nivel naţional cât şi european va reprezenta
un instrument foarte util pentru
combaterea criminalităţii transfrontaliere.
6.3. Îmbunătăţirea capacităţii de căutare
şi salvare
Mulţi imigranţi ilegali şi persoane care
au nevoie de protecţie internaţională călătoresc
în condiţii extrem de dificile şi îşi
asumă riscuri foarte mari în încercările de a
intra în UE în mod ilegal, ascunzându-se în
vehicule, nave de mărfuri etc. Practica recentă
de a călători la bordul navelor nesigure
şi supraaglomerate a dus la multiplicarea
gravă a numărului de migranţi şi refugiaţi
care, în mod regretabil, continuă să îşi
piardă viaţa înecându-se în Oceanul Atlantic
între Africa şi Insulele Canare, precum
şi în Marea Mediterană. Bilanţul tragic al
deceselor datorate acestui tip de imigraţie
ilegală este inacceptabil şi trebuie, prin urmare,
redus în mod semnificativ. Capacitatea
de a detecta ambarcaţiunile mici în largul
mării trebuie îmbunătăţită, sporind şansele
de salvare şi căutare şi astfel salvând
mai multe vieţi pe mare. Cu toate acestea,
soluţii pe termen lung la provocările ridicate
de gestionarea migraţiei pot fi obţinute
numai printr-o strategie globală cuprinzând
cooperarea cu ţări terţe şi în domeniul supravegherii
frontierelor.
321

BIBLIOGRAFIE:
‣ Manual Practic pentru poliţiştii de frontieră (Manualul Schengen)
‣ Strategia naţională privind aderarea la spaţiul Schengen pentru perioada 2008
- 2011
‣ Studiu de fezabilitate MEDSEA, privind reţeaua mediteraneană de patrule de
coastă, pregătit de Agenţia FRONTEX.
‣ Studiu de fezabilitate pentru controlul frontierelor maritime ale Uniunii
Europene, prezentat de CIVIPOL.
‣ Studiu privind fezabilitatea tehnică a creării unui sistem de supraveghere
(Sistem European de Supraveghere), Varşovia, prezentat de FRONTEX.
322

323

324

În perioada 13 – 15.05.2009 Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”a fost
supusă unui proces de evaluare de către Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în
Învăţământul Superior.
Cu această ocazie a fost verificat modul de respectare a cerinţele normative
obligatorii referitoare la: statutul juridic, carta universitară şi regulamentele specificate
prin cartă, personalul didactic care desfăşoară activităţi didactice în instituţia evaluată,
baza materială şi activitatea de cercetare.
Concluzia evaluatorilor a fost aceea că misiunea şi obiectivele academiei au în
vedere formarea de specialişti cu pregătire la nivel universitar în domeniul ordinii şi
siguranţei publice şi răspund unor exigenţe de ordin practic dezvoltării instituţionale în
actuala perioadă, considerente pentru care s-a decis acordarea calificativului GRAD DE
ÎNCREDERE RIDICAT.
Lucrarea se prezintă ca o cercetare aprofundată
asupra unei chestiuni de mare actualitate în dreptul
românesc, aceea a protecţiei dreptului de autor şi a
drepturilor conexe, are un ridicat grad de
originalitate, fiind utilă şi oportună din mai multe
puncte de vedere, fiind prezentate într-un mod
judicios şi original preocupările comunităţii
internaţionale în elaborarea şi dezvoltarea unui cadru
general în limitele căruia lupta împotriva pirateriei
să capete eficienţă maximă la nivel comunitar.
Protecţia proprietăţii intelectuale a devenit o
problemă globală, ca urmare a dezvoltării comerţului
mondial cu produse care înglobează dreptul de autor
sau drepturi conexe. Protecţia şi promovarea
mondială a proprietăţii intelectuale, reprezintă un
element de o importanţă vitală, a dezvoltării
economice, pirateria şi contrafacerea fiind o
problemă transfrontalieră, a cărei abordare trebuie să
aibă sprijinul clasei politice dar şi a societăţii civile.
325

Monografia “Criminalitatea organizată
– tratat de teorie şi practică judiciară” (volumul
I), coordonată de domnul
prof.univ.dr. Ioan Dascălu, este realizată şi
structurată pe criterii ştiinţifice, prezentând
într-o cronologie firească, reperele conceptuale
şi tipologiile crimei organizate,
continuând apoi cu redarea principalelor
componente ale criminalităţii organizate,
respectiv traficul de droguri, traficul de fiinţe
umane şi traficul de migranţi. Lucrarea
se adresează specialiştilor ce activează în
cadrul instituţiilor statului cu atribuţii în
domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale,
având totodată şi un rol important în
formarea iniţială şi continuă a studenţilor şi
masteranzilor din cadrul facultăţilor cu profil
juridic.
Monografia “Criminalitatea organizată –
tratat de teorie şi practică judiciară” (volumul
II), coordonată de domnul prof.univ.dr.
Ioan Dascălu, având ca autori cadre didactice
din Academia de Poliţie (Catedra de
Investigare a Criminalităţii şi Catedra de
Ordine şi Siguranţă Publică) şi specialişti
din Inspectoratul General al Poliţiei Române
– Direcţia de Combatere a Criminalităţii
Organizate, abordează fenomenul
criminalităţii organizate, din perspectiva
următoarelor modalităţi de manifestare –
criminalitatea informatică, falsificarea de
monedă, bioterorismul, spălarea banilor şi
finanţarea terorismului. De asemenea, autorii
redau în conţinutul lucrării principalele
forme de cooperare internaţională utilizate
de către state în vederea prevenirii şi combaterii
criminalităţii organizate.
326

„Revista de investigare a criminalităţii",
publicaţie trimestrială ce va contribui la
documentarea şi perfecţionarea pregătirii
specialiştilor care îşi desfăşoară activitatea
atât în cadrul Poliţiei Naţionale, cât şi în cadrul
sistemului organelor judiciare. Din consiliul
ştiinţific al publicaţiei fac parte membrii
marcanţi din cadrul Ministerului Internelor
şi Reformei Administrative, ai Asociaţiei
Internaţionale a Poliţiştilor (IPA) - Secţia
Română, dar şi colaboratori externi, profesori
în cadrul Academiilor de Poliţie din
Germania, Austria şi Belgia.
Revista este structurată în cinci secţiuni,
după cum urmează:
• studii, analize şi sinteze ale fenomenului
criminalităţii:
• evoluţia şi tendinţele criminalităţii;
• cercetarea şi prevenirea criminalităţii;
• managementul investigării criminalităţii;
• problematica Schcngcn în domeniul
criminalităţii.
Persoanele care doresc să publice în cadrul
revistei materiale care se încadrează în
problematica secţiunilor susmenţionate sunt
rugate să le înainteze prin e-mail, la adresa
ipa_revista@yahoo.com,
webmater@iparomania.ro
cu următoarele precizări:
- materialele înaintate nu vor conţine informaţii
clasificate potrivit dispoziţiilor Legii
nr.182/2002 privind protecţia informaţiilor
clasificate si a ordinelor şi dispoziţiilor cu
caracter intern;
- materialele nu vor depăşi 10-12 pagini
şi vor fi tehnoredactate în formatul Times
New Roman(Ro), font 14 pe o singură coloană,
iar notele de subsol vor fi scrise în
acelaşi format, font 10 (notele de subsol vor
conţine prenumele şi numele autorului, denumirea
lucrării-italic, localitatea, editura,
anul, pagina);
- în text şi în notele de subsol nu sunt
admise prescurtări, precum: prev., disp.,
H.G., O.U.G., ci se scrie denumirea completă,
adică prevăzută, dispoziţiile, Hotărârea
Guvernului nr., Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr. etc.;
- atât în text, cât şi în notele de subsol,
se pot prescurta numai art.(articol), alin. (alineat),
urm. (următorii), sau denumirile
C.pen., C.pr.pen.;
- denumirile oricăror instituţii se scriu în
întregime, fiind interzise prescurtările:
- materialele trimise redacţiei spre publicare
nu pot face obiectul ofertei către alte
publicaţii decât după primirea răspunsului, în
sensul că materialul nu poate fi publicat;
- colaboratorii sunt rugaţi să respecte legislaţia
privind drepturile de autor, evitând
total orice formă de plagiat, în cazul preluării
unor idei din alte lucrări, colaboratorii sunt
obligaţi să le citeze şi, când este cazul, să
treacă între ghilimele unele pasaje din lucrările
citate;
- manuscrisele nepublicate nu se restituite;
în caz de plagiat, întreaga răspundere,
atât juridică, cât şi deontologică revine în
exclusivitate autorului care a săvârşit plagiatul
respectiv;
- este obligatorie respectarea normelor
ortografice ale limbii române impuse de
Academia Română (spre exemplu, scrierea
cu â şi sunt), DIACRITICE;
- colaboratorii sunt rugaţi să precizeze
numele şi prenumele lor complet, funcţia ori
titlul universitar, instituţia unde profesează,
adresa de e-mail şi telefonul la care pot fi
contactaţi;
- pentru orice alte informaţii suplimentare,
puteţi contacta colegiul de redacţie al
publicaţie la tel.021.317.55.23., int.
17127,17231 şi 17239.
327