Untitled - IPA Romania

de pictura renaşcentistă a dolofanilor heruvimi
sunt lungi si deformaţi.
“De ce?”: s-au întrebat mulţi, de ce şi-a
schimbat El Greco stilul său în acest mod
ciudat? Ar putea fi vorba despre faptul că
şi-a pierdut – literar vorbind- simţul creator
datorită înaintării în vârstă.
Cu câţiva ani în urmă un distins oftalmolog
aducea în discuţie faptul că El Greco
îşi picta figurile lungi şi subţiri deoarece
datorită înaintatei sale vârste avea probabil
un defect la ochi, ceea ce îl făcea să vadă
oamenii şi lucrurile din jurul său subţiri şi
lungi. Le picta în acest mod deoarece aşa le
vedea el. Acest lucru părea să aibă totuşi un
sens şi mulţi admiratori ai artei erau mulţumiţi
că misterul fusese explicat: vârsta
înaintată şi defectul la ochi au contribuit la
schimbarea bizară a stilului pictorului. În
sfârşit această explicaţie sună totuşi a raţiune!
Însă este aceasta într-adevăr explicaţia
adevărată?
Gândiţi-vă la ceea ce se întâmplă atunci
când cineva are un defect la ochi. Nu, El
Greco nu avea însă acest defect la ochi.
Faptul că figurile desenate de el erau lungi
şi subţiri era doar simpla evidenţă a stilului
şi a vizibilităţii sale extraordinare, şi nu
vice-versa, după cum a afirmat oftalmologul.
El Greco desena figurile lungi şi subţiri
deoarece acesta era modul în care el dorea
să deseneze. Cauza era voluntară, nu
involuntară.
Acest exemplu arată cum o explicaţie
dată la întâmplare poate părea perfect rezonabilă,
iniţial nu poate fi greşită, ci imposibilă.
Cauze care de cele mai multe ori nu
sunt uşor de determinat. Uneori, anumite
lucruri par să meargă bine împreună ,cum
ar fi de exemplu: căldura şi lumina. Atunci
când întâlnim o sursă de lumină şi una de
căldură care să funcţioneze bine împreună,
suntem mai fericiţi cu ideea de căldură fără
lumină, decât invers. Regula noastră generală
a devenit în cele din urmă “nici o lumină
fără căldură”, dar uneori “căldură fără
lumină”. Este un mic pas de la această declaraţie
la concluzia finală în care căldura
40
(energia termică) pentru a produce lumină
este cauza, iar lumina efectul.
În acest caz argumentul este acela că
deşi lucrurile pot merge împreună aşa cum
oamenilor de ştiinţă le place să spună, acest
lucru nu înseamnă neapărat că una cauzează
celeilalte. O singură bucată de certitudine,
ce merge mână în mână cu o alta, poate
provoca o mare confuzie, nu numai în ştiinţă
dar şi în instanţele de judecată şi mai
ales în încercarea de a înţelege istoria pentru
corelaţiile ce pot fi extrem de periculoase
şi înşelătoare. O evidenţă, o dovadă
mai bine spus, merge împreună cu alte
probe şi poate afecta opinia în repetate rânduri.
Este posibil să se prezinte o parte din
probe izolate sau într-o conjunctură cu o
altă de probă.
Consideraţi cum ar fi reacţia dumneavoastră
dacă aţi vedea un om mergând pe
jos pe stradă, ţinând în mână un cuţit. Cei
mai mulţi dintre dvs. ar gândi că omul reprezintă
o ameninţare-apariţia acestuia ar fi
putut fi ameninţătoare, chiar criminală.
Pusă într-o altă situaţie mai simplă, existenţa
cuţitului sugerează ideea că acesta ar
fi un individ periculos.
Dar care ar fi fost reacţia dumneavoastră
în cazul în care omul ar fi ţinut în aceeaşi
mână un cuţit şi o furculiţă? Evident că
acesta nu ar mai fi apărut într-o astfel de
lumină proastă aşa cum a fost atunci când
avea numai cuţitul. De fapt, departe de a
părea ameninţător sau periculos, el părea
mai degrabă amuzant sau chiar absurd.
Existenţa furculiţei masca puţin realitatea.
Furculiţa ne-a determinat să privim acel
cuţit într-un mod diferit, schimbându-se astfel
opinia noastră despre acel om. Să privim
comportamentul acestui om şi din altă postură.
Am ajuns la concluzia ca acesta părea
ameninţător pentru el însuşi în momentul în
care mergea pe stradă ţinând cuţitul în
mână, dar acest lucru nu însemna neapărat
că era un criminal. Aceasta este reacţia pe
care o avem faţă de el, la vederea acelor
obiecte mai mult sau mai puţin periculoase,
ceea ce pare destul de interesant. Furculiţa
putea foarte bine să sugereze faptul că acel