Untitled - IPA Romania

„high-tech crime”(frauda cu carduri reprezintă
o componentă importantă a acestui fenomen),
se poate afirma că, în România,
interesul pentru a comite infracţiuni în sfera
mijloacelor de plată electronică (carduri
bancare) a devenit palpabil începând cu
anul 1997, odată cu extinderea la scară
largă a accesului la Internet (fie prin conexiuni
private de la domiciliu, fie prin intermediul
sălilor de tip Internet Cafe). Până la
nivelul anului 2001 a urmat o creştere a
numărului de infracţiuni comise prin reţeaua
Internet de către cetăţenii români, de
regulă victime fiind cetăţeni străini, însemnând:
înşelăciuni pe site-uri de licitaţii (gen
e-Bay), accesuri neautorizate la diferite
site-uri web sau în anumite locaţii prin violarea
unor standarde de securitate, precum
şi activităţi de carding (materializate prin
folosirea datelor bancare obţinute fraudulos
în reţeaua Internet pentru efectuarea de
cumpărături din magazine virtuale). Practic,
carding-ul a constituit pentru infractorii
români debutul în domeniul infracţional al
fraudelor cu carduri 145 .
Profiturile deosebit de mari înregistrate
şi pagubele create au generat o reacţie instituţională
rapidă în plan internaţional şi
intern, urmând demararea unor ample anchete
finalizate cu succes şi destrămarea
unor grupuri organizate în zonele de interes:
Timişoara, Argeş, Vâlcea, Bucureşti (la
nivelul anilor 2002-2003). În paralel, s-a
adoptat o legislaţie modernă care să incrimineze
acest gen de infracţiuni: Legea
365/2002 privind comerţul electronic, Legea
nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea
criminalităţii organizate şi Legea nr.
161/2003 care dedică Titlul III prevenirii şi
combaterii criminalităţii informatice, simultan
cu specializarea poliţiştilor din cadrul
structurilor de combatere a crimei organizate,
implicaţi în cercetarea acestui nou
tip de infracţionalitate.
După anul 2001, pentru cetăţenii români
predispuşi la comiterea de astfel de infracţiuni
a mai apărut o preocupare infracţio-
nală de interes şi anume falsificarea fizică a
cardurilor bancare sau „clonarea
cardurilor”. România nu a reprezentat la
acel moment o arie de interes întrucât utilizarea
cardurilor nu era răspândită la scară
largă raportat la numărul de deţinători, reţeaua
de ATM-uri (bancomate), comercianţii
care să fi implementat sistemul de acceptare
a plăţilor cu card (dotarea cu dispozitive
POS), tipurile de carduri emise şi plafoanele
de credit ale acestora.
Practic, până la nivelul anului 2003, în
România nu s-au înregistrat decât câteva
cazuri izolate în care s-a probat faptul că infractorii
încercaseră compromiterea unor
carduri la bancomate prin metoda trapping,
adică blocarea cardului în bancomat prin
folosirea unui dispozitiv denumit „bucla libaneză”
sau, intrând în posesia unor dispozitive
(maşina de embosat, imprimanta termică,
dispozitiv de laminare, un computer,
inscriptor de bandă magnetică), au încercat
confecţionarea de carduri folosind tehnica
artizanală şi date bancare obţinute în mod
fraudulos, de regulă, din reţeaua Internet. O
statistică întocmită în acest sens de
ROMCARD pentru 2003 arată dimensiunea
fenomenului şi anume faptul că tranzacţiile
frauduloase cu carduri reprezentau 0,25%
din totalul tranzacţiilor efectuate la nivel
naţional (se consideră tranzacţii frauduloase
şi acele tranzacţii efectuate cu un card autentic
pierdut sau furat şi folosit fraudulos)
146 .
Pentru anul 2004, s-a stabilit că în România
numărul aproximativ de posesori de
carduri bancare era de 5 milioane, dar peste
90% reprezentau posesori de carduri de debit
(obişnuitele carduri de salarii), neinteresante
a fi compromise. Prin urmare, atenţia
infractorilor români s-a îndreptat către
cardurile cetăţenilor străini (cu preponderenţă
din ţările Uniunii Europene sau de pe
continentul american), pe lângă folosirea
carding-ului şi a „buclei libaneze”,
skimming-ul (copierea datelor pe bandă
magnetică a cardurilor la ATM-uri sau la
145 Rafael Rondelez şi colectiv –op.cit.,pag.9.
146 . Ibidem.
141