Untitled - IPA Romania

treg teritoriul Imperiului Romano-German,
imprimarea şi vânzarea operelor sale falsificate.
45
Încă din antichitate, un mare număr de
produse au fost desemnate prin numele zonei
geografice din care provin. Aceste produse
şi-au câştigat un loc special pe piaţa
produselor de acelaşi gen, tocmai datorită
indicaţiei geografice, care ajuta la identificarea
produsului şi care impunea un preţ mai
ridicat şi un volum de vânzări important.
PERIOADA REGLEMENTĂRILOR
NAŢIONALE
Urmare a revoluţiei industriale, a dezvoltării
producţiei de serie, a fabricilor şi a
întreprinderilor, sistemul breslelor a dispărut
iar odată cu acestea mărcile individuale
şi colective folosite au făcut loc mărcilor de
fabrică şi de comerţ. Dezvoltarea producţiei
de masă, a unui sistem de distribuţie mai
complex a mărfurilor de la producător la
consumator, intensificarea comerţului internaţional,
au condus la creşterea numărului
de produse contrafăcute şi a imitaţiilor.
În Franţa, pentru a se pune capăt actelor
de concurenţă sălbatică şi pentru a se stopa
consecinţele negative ale contrafacerilor s-a
introdus prin legea din 1803, un regim uniform
pentru toate mărcile, iar în caz de
contrafacere s-a stabilit ca pedeapsa ce urmează
a fi aplicată să fie cea prevăzută
pentru falsul în acte private. Dispoziţiile referitoare
la contrafacere au fost preluate în
Codul Penal Francez din 1810, unde la articolul
142 pedeapsa aplicată pentru contrafacere
era închisoarea, înlocuită mai apoi cu
o pedeapsă corecţională 46 . Legea franceză
din 23 iunie 1857, stabileşte faptul că
dreptul la marcă se naşte de la prima folosinţă,
iar pentru a fii opozabilă terţilor,
aceasta trebuie înregistrată, termenul de
45 G.ISNARD, Un Sherlock Holmes printre tablouri,
Ed.Meridiane, Bucureşti, 1976, p.334-335
46
Legea din aprilie 1824, care privea protecţia
numelui comercial şi sancţiona aplicarea sa
frauduloasă pe produse. Sancţiunea pe care o
prevedea a fost extinsă şi aplicată contrafacerilor în
materie de mărci.
63
protecţie era de 15 ani de la constituirea
unui depozit la tribunalul de comerţ sau la
tribunalul de mare instanţă de la domiciliul
deponentului.
Pentru a instituii o protecţie eficientă a
mărcii statele lumii au introdus reglementări
în domeniu, majoritatea acestora fiind
adoptate în cea de a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, excepţie făcând legea
S.U.A. în materie care a fost adoptată în
1845 şi modificată prin legile din 8 iulie
1870 şi 14 august 1874. Astfel alături de
legea franceză sus-menţionată, care a fost
sursă de inspiraţie pentru actele normative
adoptate în Belgia, Olanda, Elveţia, Spania
şi Italia, au mai fost adoptate legea engleză
din 7 august 1862, legea germană din noiembrie
1874 urmată de cea din 1896, şi nu
în ultimul rând prima legea românească din
15 aprilie 1879.
„În linii generale, aceste legi consacrau
principiul dobândirii dreptului la marcă prin
prioritate de folosinţă, caracterul facultativ
al mărcii şi principiul potrivit căruia depozitul
asigură protecţia mărcii, independent
de orice folosire. Jurisprudenţa la care a dat
naştere aplicarea lor a stat la baza elaborării
concepţiei moderne despre marcă.” 47
În domeniul protecţiei prin brevetele de
invenţie , S.U.A. în 1790 şi Franţa în 1791,
au adoptat primele legii în domeniu care
aveau la bază principiul protejării inventatorilor
şi a invenţiilor dacă erau întrunite
anumite condiţii. De remarcat faptul că cele
două acte normative consacrau principiul
tratamentului naţional al titularului de
drepturi, doar pentru cetăţenii statului respectiv.
În Prusia, invenţiile au fost protejate
pentru prima oară prin legea din 1815, care
instituia condiţii riguroase pentru acordarea
brevetului iar în Italia, primul act normativ
a fost legea din 12 martie 1855, care a reglementat
„brevetele de invenţie”.
Statutul Reginei Anne din 1709, reprezintă
o piatră de hotar în domeniul protecţiei
dreptului de autor în Anglia, prima lege
47 Y.EMINESCU, Regimul juridic al mărcilor, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1996, op.cit.,p.19