Lucrarea 1 Introducere în Linux

Lucrarea 1
Introducere în Linux
Un calculator pe care rulează un sistem de operare Linux poate fi utilizat de mai mulţi
utilizatori simultan, fiind un sistem multi-utilizator. De asemenea, un utilizator poate rula
simultan pe un astfel de sistem mai multe programe, Linux fiind şi un sistem multi-proces
sau multi-tasking. Scopul unui sistem multi-utilizator este să creeze fiecărui utilizator
iluzia că este singurul care utilizează sistemul 1 . Pentru aceasta, fiecărui utilizator îi este
asignat un cont desemnat printr-un nume. Din motive evidente de securitate, fiecare cont
are asociată o parolă.
Conectarea la sistem
Având în vedere toate cele spuse mai sus, pentru a putea folosi un calculator pe care
rulează Linux, mai întâi trebuie începută o sesiune de lucru. Deci, în momentul în care
apare un prompt de forma:
login as:
trebuie să introduce-ţi numele contului, după care vi se va cere să introduceţi şi parola:
login as:gigel
gigel@hostname's password:
Operaţia de introducere a parolei este fără ecou 2 , tot din motive de securitate. Dacă fie
numele, fie parola sunt incorecte 3 vi se va cere să introduceţi din nou parola, după un
mesaj de eroare:
login as:gigel
gigel@hostname's password:
Access denied
gigel@hostname's password:
Dacă aţi fost însă autentificaţi, sistemul vă va oferi câteva informaţii, precum ar fi data şi
ora ultimei conectări, ce fel sistem de operare rulează, după care apărând promptul
1 Cu excepţia comenzilor care îl ajută să vadă cu cine şi în ce fel partajează sistemul.
2 Aceasta însemnând că, indiferent de numărul şi caracterele tastate, pe ecran nu se va vedea nimic.
3 Atenţie! Linux-ul este "case sensitive", făcând distincţie între majuscule şi minuscule.

interpretorului de comenzi (sau "shell 4 ") care aşteaptă prima dumneavoastră comandă
Linux:
gigel@hostname:~$ exit
În acest caz, efectul comenzii exit va fi terminarea sesiunii.
Obţinerea de informaţii
În această secţiune sunt prezentate cele mai importante comenzi, cele care vă permit să
obţineţi informaţii detaliate despre o comandă, funcţie sau fişier. O să încep cu comanda
care vă permite accesul la manualul online. Pentru aceasta, tastaţi man urmat de numele
comenzii. Puteţi de exemplu să încercaţi:
$ man man 5
O să aveţi surpriza, poate, să vedeţi că informaţiile pe care le oferă man despre comanda
man se întind pe aproape trei pagini. Pentru a ieşi, apăsaţi tasta Q (sau q).
Dacă doriţi numai o scurtă descriere a comenzii puteţi folosi comanda
$ whatis
care caută numai într-o bază de descrieri (whatis database). Acelaşi efect îl are şi man
împreuna cu opţiunea f:
$ man –f whatis
În schimb, dacă nu vă aduceţi aminte numele comenzii puteţi să o căutaţi folosind un
cuvânt relevant pentru ce ar trebui să efectueze respectiva comandă puteţi folosi man cu
opţiunea –k sau comanda :
$ apropos
Un alt mod de a obţine informaţii îl oferă comanda help, care oferă numai informaţii
despre comenzile "încapsulate" în shell. Sintaxa acestei comenzi este:
help [-s] [şablon …] 6
4 Cel mai probabil, interpretorul este Bourne Again Shell (bash). Alte shell-uri sunt: sh (cunoscut ca Bourne
shell), C shell (sau csh), Korn shell (ksh). După cum sugerează şi numele, bash este o reimplementare a lui
sh.
5 În continuare, promptul va fi desemnat numai prin $, chiar dacă în realitate nu va fi întotdeauna aşa.
Aceasta înseamnă că $ este deja prezent, ne mai fiind nevoie de tastarea lui.
6 Parantezele drepte semnifică faptul că respectivul element de sintaxă este opţional, iar … indică faptul că
elementul anterior poate fi repetat.

Dacă se specifică cel puţin un şablon, comanda help oferă informaţii detaliate despre
toate comenzile care se potrivesc şablonului. Opţiunea s limitează volumul de informaţii
afişate.
Un alt mod în care se pot afla informaţii despre o comandă este folosind-o în mod
incorect, de exemplu împreună cu opţiunile xyz:
$ comandă -xyz
Această combinaţie este puţin probabil să fie validă, aşa că răspunsul poate să fie de
forma:
comandă: invalid option – x
Try 'comandă --help' for more information.
Obţinerea de informaţii despre utilizatorii conectaţi
În caz că aţi uitat deja, sistemul vă poate răspunde cine sunteţi 7 . Pentru aceasta trebuie să
tastaţi:
$ whoami
Dacă, din greşeală sau nu, veţi tasta:
$ who am i
sistemul vă va oferi ceva mai multe informaţii, pe lângă nume spunându-vă ce fel de
terminal folosiţi şi, ce-i mai important, de unde şi de când v-aţi conectat.
Un alt mod de a afla cine sunteţi vi-l oferă comanda id care vă spune care este ID-ul
dumneavoastră precum şi identificatorul de grup.
Dacă doriţi să aflaţi împreună cu cine sunteţi conectat la sistem atunci vă recomand
comanda:
$users
Aceasta comandă afişează numele tuturor utilizatorilor conectaţi. Dacă doriţi să aflaţi mai
multe informaţii despre aceştia aveţi la dispoziţie comanda:
$ who
Iar dacă, suplimentar, doriţi să ştiţi ce fac aceştia 8 , folosiţi comanda:
$ w
7 Cel puţin din punctul lui de vedere.
8 Ţineţi cont tot timpul că şi ceilalţi pot folosi aceste comenzi… Şi multe altele.

Dacă doriţi să aflaţi care au fost ultimii utilizatori conectaţi, folosiţi comanda:
$ last
O informaţie pe care nu o puteţi vizualiza, dar pe care o puteţi modifica, este parola.
Pentru aceasta aveţi comanda:
$ passwd
care va cere să introduceţi vechea parola şi de două ori noua parolă.
Lucrul cu cataloage 9 şi fişiere
Din punctul de vedere al utilizatorului, sistemul de fişiere din Linux are o structură
arborescentă, similară cu cea din MS-DOS şi Windows. Rădăcina sistemului este
simbolizată prin /. Catalogul rădăcină conţine de obicei numai cataloage, dar celelalte
cataloage pot conţine atât cataloage cât şi fişiere. De fapt, în Unix tot ce nu e catalog e
fişier, inclusiv tastatura şi ecranul fiind privite ca nişte fişiere, precum şi celelalte
dispozitive periferice.
Există în rădăcină un număr de cataloage care au un conţinut mai mult sau mai puţin
standard:
• /bin care a fost gândit să conţină toate fişierele executabile în format binar, dar
care de cele mai multe ori conţine principalele comenzi ale sistemului, inclusiv
interpretorul de comenzi.
• /dev – conţine fişierele prin intermediul cărora sunt accesate perifericele.
• /etc – conţine informaţii administrative ale sistemului. De exemplu, parolele sunt
păstrate în fişierul passwd din acest catalog.
• /home – de obicei, acest catalog conţine cataloagele utilizatorilor, inclusiv
cataloagele gazdă ale acestora.
• /lib – conţine bibliotecile sistemului permiţându-se astfel partajarea mai uşoară a
acestora.
• /tmp – este catalogul folosit pentru crearea de fişiere temporare.
• /usr – iniţial, acest director a fost gândit să conţină toate comenzile legate de
utilizator dar acum fiecare dă propria interpretare acestui director.
După cum aţi văzut, am prefixat toate numele de cataloage cu /. Atunci când un nume
începe cu acest catalog atunci el reprezintă un nume de cale absolut, descrierea căii
începând de la rădăcină. Dacă el nu începe cu catalogul rădăcină, atunci este vorba de un
nume de cale relativ la catalogul curent. De exemplu, catalogul costel/gigel/test.cpp 10
desemnează fişierul test.cpp din catalogul gigel, aflat în catalogul costel din catalogul
curent. Pentru a afla catalogul curent se foloseşte comanda:
9 În continuare termenii catalog şi director vor desemna acelaşi lucru.
10 Separatorul este /, spre deosebire de Windows şi MS DOS unde separatorul este \.

$ pwd
care va afişa calea absolută a catalogului curent. Iniţial, catalogul curent este cel conţinut
în variabila de mediu HOME. Variabilele de mediu pot fi vizualizate folosind comanda:
$ env
deşi aceasta comandă a fost proiectată pentru a permite rularea unui program într-un
mediu diferit. De fapt, valoarea variabilei HOME este setată la conectarea în sistem,
pentru fiecare utilizator existând în fişierul /etc/passwd o linie cu următorul format:
De exemplu:
Unde:
cont:x:UID:GID:nume utilizator:HOME:SHELL
gigel:x:1001:77:Gigel Gigi:/home/gigi:/bin/bash
• primul câmp reprezintă numele contului (sau numele de login).
• Al doilea câmp semnifică faptul că parola criptată se găseşte într-un fişier ascuns.
• Al treilea câmp (UID) este identificatorul utilizatorului.
• Al patrulea câmp (GID) este identificatorul de grup al utilizatorului, utilizatorii
fiind împărţiţi în grupuri pentru a uşura administrarea.
• Al cincilea câmp reprezintă numele (adevărat) al utilizatorului.
• Al şaselea câmp reprezintă catalogul gazdă al utilizatorului 11 .
• Ultimul câmp reprezintă numele complet al fişierului binar executabil care
conţine interpretorul de comenzi care se lansează după conectare.
O altă variabilă de mediu importantă este PATH, care conţine lista directoarelor pe care
le caută sistemul, în ordine de la stânga la dreapta, pentru a găsi comenzile şi aplicaţiile
pe care doriţi să le lansaţi. În momentul în care este găsită prima comandă potrivită
căutarea se termină. Această variabilă poate conţine mai multe directoare, separate prin : .
Modificarea catalogului curent
Pentru a schimba directorul curent se foloseşte comanda cd, sintaxa acestei comenzi
fiind:
cd director-nou
Dacă doriţi să selectaţi directorul părinte al directorului curent folosiţi:
11 Evident cu această valoare este setată variabila HOME.

$ cd ..
Pentru "bunicul" directorului curent:
$ cd ../..
Pentru a selecta directorul cu numele frate, aflat la acelaşi nivel cu directorul curent aveţi
mai multe soluţii. Prima, secvenţa de comenzi:
Sau:
$ cd ..
$ cd frate
$ cd ../frate
Dacă doriţi să selectaţi rădăcina folosiţi:
$ cd /
Dacă doriţi să selectaţi subdirectorul etc din rădăcină, puteţi folosi calea absolută:
$ cd /etc
Vizualizarea conţinutului unui catalog
Pentru listarea conţinutului unui catalog se foloseşte comanda:
$ ls
Comanda listează toate fişierele şi directoarele din catalogul curent, sortate alfabetic de
sus în jos şi de la stânga la dreapta, făcându-se distincţie între majuscule şi minuscule. În
continuare o să prezint cele mai importante opţiuni. Pentru a afla dimensiunea fiecărui
director sau fişier folosiţi opţiunea s:
$ ls –s
Numerele afişate în stânga numelor reprezintă dimensiunea în blocuri de 1024 de octeţi.
Dacă este setată însă variabila de mediu POSIXLY_CORRECT blocurile au numai 512
octeţi, cu condiţia să nu fi fost folosită opţiunea –k, opţiune care specifică ca, în cazul în
care sunt afişate dimensiunile fişierelor, acestea să fie în kilo octeţi:

$ ls -ks
Comanda ls acceptă ca argumente o listă de directoare şi fişiere, listând mai întâi mai
toate fişierele din acea listă după care, pentru fiecare director, întregul conţinut al
directoarelor. Dacă nu doriţi să vedeţi conţinutul directoarelor folosiţi opţiunea –d, iar
dacă, dimpotrivă, doriţi să listaţi conţinutul tuturor directoarelor recursiv
O altă opţiune utilă este –F care adaugă un sufix anumitor tipuri de fişiere:
• / la sfârşitul numelor de directoare.
• | la sfârşitul numelor de conducte FIFO.
• = pentru socluri.
• @ pentru legături simbolice.
• * la sfârşitul fişierelor executabile.
Dacă doriţi să listaţi numele într-o listă separate prin virgulă, folosiţi opţiunea –m. Dacă
doriţi să modificaţi criteriul de sortare aveţi variantele:
• -r inversează ordinea.
• -t sortare după data ultimei modificări.
• -u sortează după data ultimei accesări.
• -f în ordinea în care sunt memorate pe disc.
• -x listare pe coloane, sortate orizontal.
• -C listare pe coloane, sortate vertical (modul implicit).
• -S sortare în ordine descrescătoare după dimensiune.
• -X sortare alfabetică după extensie (ceea ce urmează după ultimul ".").
Dacă doriţi să vizualizaţi mai multe informaţii, puteţi folosi formatul lung:
$ ls -l 12
Efectul comenzii anterioare vor fi linii având o formă similară cu următoarea:
-rwxr-x—x 6 stefan users 1788 2003-12-31 25:59 a.out*
Primul caracter reprezintă tipul fişierului, cele mai întâlnite caractere fiind 'd' pentru
directoare şi '-' pentru fişiere obişnuite. Urmează permisiunile (9 caractere) şi numărul de
legături hard. Următoarele două rubrici sunt numele proprietarului şi al grupului, apoi
dimensiunea în octeţi şi data ultimei modificări. În fine urmează numele de fişier.
Permisiuni
După cum am mai zis, şirul de permisiuni are 9 caractere, grupate câte trei: permisiunile
pentru proprietar, permisiunile pentru grup şi permisiunile pentru ceilalţi. O permisiune
12 L mic, 1 are alt efect.

specifică tipul de acces… permis. Sunt permise următoarele caractere pentru descrierea
tipului de acces:
• 'r' are drept de citire.
• 'w' are drept de scriere.
• 'x' are drept de execuţie.
• '-' nu are.
Un şir care descrie drepturi depline atât pentru proprietar, grupul proprietarului, cât şi
pentru ceilalţi, este:
rwxrwxrwx
În schimb şirul următor:
rwxr-x--x
spune că proprietarul are toate drepturile, grupul are numai drept de citire şi execuţie, iar
ceilalţi au numai drept de execuţie.
Comenzile legate de permisiuni sunt : chmod pentru modificarea permisiunilor unui
fişier, umask pentru definirea permisiunilor implicite, chown şi chgrp pentru schimbarea
proprietarului şi a grupului. Aceste comenzi nu vor fi detaliate în această lucrare.
Crearea de noi directoare
Pentru aceasta se foloseşte comanda mkdir. Sintaxa acestei comenzi este:
mkdir [opţiuni] nume_director...
Opţiunile, fiind încadrate de paranteze drepte sunt… opţionale, iar cele … din sintaxă
semnifică că se poate repeta elementul din stânga, folosind spaţiul ca separator. Comanda
eşuează dacă utilizatorul nu are drepturi de scriere în directorul părinte al noului director
sau dacă directorul există deja. Numele de director poate fi atât relativ cât şi absolut, dar
directorul părinte al noului director trebuie să existe. De exemplu, pentru ca următoarea
comandă:
$ mkdir teste/crash
să reuşească este necesar, dar nu suficient, ca directorul curent să conţină un director cu
numele teste.
Copierea
Copierea fişierelor şi a directoarelor se realizează cu comanda cp, care are două forme:

cp [opţiuni]... sursa destinaţia
cp [opţiuni]... sursa... director
Uneori, cp copiază atât fişiere cât şi directoare 13 , copiile fiind independente de originale.
Prima varianta permite copierea sursei în destinaţie, iar cea de-a doua variantă permite
copierea mai multor surse într-un director.
Mutarea (redenumirea)
Comanda mv poate fi utilizată pentru mutarea sau redenumirea fişierelor şi a
directoarelor. Sintaxa este similară cu cea a comenzii cp:
mv [opţiuni]... sursa destinaţia
mv [opţiuni]... sursa... director
Dacă este folosită ultima formă, mv mută fiecare fişier sursă în directorul furnizat ca
ultim parametru.
Ştergerea
Pentru ştergerea fişierelor se foloseşte comanda:
rm [opţiuni] fişier...
În mod obişnuit această comandă nu şterge directoare, în afara cazului în care se foloseşte
opţiunea –r (sau –R). Pentru ştergerea directoarelor se foloseşte comanda:
rmdir [opţiuni] director...
Directoarele trebuie să nu mai conţină nimic.
13 În mod implicit, cp nu copiază directoare, dar atunci când se folosesc opţiunile –a, -R şi –r, nu are
încotro.