Orientarea Profesionala a Tinerilor

7 Orientarea profesională a tinerilor 247
obţină, către care tind. I. Dumitru (2004) arată că la nivelul personalităţii atitudinile
şi valorile se organizează în structuri dispoziţionale durabile, care acţionează
implicit, anticipativ şi mediator, determinând comportamentul şi conduita individului.
Şi pentru Monica Heintz (2005, p. 172), comportamentele de muncă ale
indivizilor sunt determinate de valorile personale („dacă ele nu sunt conforme,
există două moduri de a le reconcilia: fie schimbând comportamentele pentru ca ele
să corespundă valorilor, fie schimbând valorile pentru a le face să concorde cu
comportamentele”).
3. ACCEPŢIUNI ALE PERFORMANŢEI ÎN MUNCĂ
Descoperirea celor mai importante dimensiuni responsabile pentru performanţa
în muncă reprezintă, după cum precizam, un obiectiv major al studiilor de
psihologie aplicată. Angajaţii buni sunt caracterizaţi cel mai adesea prin atribute ca
profesionişti, talentaţi, competenţi sau performanţi. Cu un sens similar se foloseşte
şi termenul de „eficienţi”. Din acest motiv se impun o delimitare conceptuală între
toţi aceşti termeni şi definirea sferei lor, în vederea desprinderii configuraţiei de
însuşiri circumscrise conceptului multidimensional de performanţă.
Profesionismul comportă cel mai adesea însuşirea regulilor breslei şi respectarea
lor. V. Lang arată că „profesionismul desemnează procesul şi strategiile prin care
un grup doreşte să ocupe o poziţie dezirabilă social”. Profesionistul devine astfel
demn de încredere, un simbol al calităţii, al serviciului către client, al expertizei, un
garant al lucrului bine făcut (1999, p. 13–27). Opusul profesionistului este amatorul
sau diletantul. Politica profesionalizării se referă la reconstruirea unei identităţi
profesionale, pentru a satisface noile nevoi ale societăţii şi a promova recunoaşterea
externă (idem). Competenţa, în viziunea aceluiaşi autor, presupune „cunoştinţe
ştiinţifice, tehnice şi pragmatice care desemnează un profesionalism global”.
Talentul reprezintă o formă superioară de manifestare a aptitudinilor.
H. Pitariu (1994) evidenţiază că existenţa aptitudinilor este condiţia efectuării cu
succes a unei activităţi; aptitudinile se traduc atât prin randament sau performanţă,
indicatori ai nivelului psihogenetic (care măsoară gradul de dezvoltare), cât şi prin
funcţionalitate.
Competenţa „sugerează în general o capacitate care nu se manifestă clar şi
complet, fie că anumiţi termeni interferenţi o degradează atunci când ea se traduce
în performanţă, fie că metodele noastre de observaţie se dovedesc insuficiente
pentru o bună distingere” (R. Doron, Françoise Parot, 1999). În accepţiunea sa
comună, competenţa presupune capacitatea de a îndeplini în mod satisfăcător o
sarcină dată. Pentru Rodica Buruian (2000), competenţa implică o „concordanţă
optimă între capacităţile individuale, condiţiile de muncă şi rezultatul activităţii, un
acord optim între capacităţi, atitudini şi solicitările activităţii la un moment dat”.