Orientarea Profesionala a Tinerilor

9 Orientarea profesională a tinerilor 249
acoperă decât 27,4% din performanţa în muncă, din cauza erorilor de măsurare.
Prin urmare, nu poate fi găsit un factor general, extins la toate job-urile (în unele
profesii sunt necesare mai ales abilităţile mentale şi cunoştinţele, în altele se pune
accent pe conştiinciozitate), ci numai variabile intercorelate ale performanţei.
C. W. Langfred şi N. Moye (2004) încearcă, la rândul lor, să explice relaţia între
autonomia în sarcină şi performanţă, prin trei mecanisme cauzale diferite –
motivaţionale, informaţionale şi structurale (motivaţia fiind mecanismul care leagă
autonomia de performanţă). Cei doi autori susţin că autonomia în sarcină este un
avantaj pentru organizaţii şi, drept urmare, aceasta trebuie explorată în designul
individual al job-ului. Beneficiile acestei autonomii sunt numeroase şi se traduc în
productivitate. În plan psihologic, autonomia este stimulativă pentru interese,
creativitate şi flexibilitate cognitivă; ea determină o stimă de sine crescută. Nevoia
de autonomie (analoagă cu nevoia de succes a lui McCleeland, descrisă de
D. Schultz) este trebuinţa de a se determina pe sine şi de a avea iniţiative.
Succesul profesional este cea mai uzitată sintagmă pentru a-i desemna pe
angajaţii buni, poate şi pentru faptul că succesul face proba validării sociale. Pentru
M. Ralea şi T. Hariton (1962), succesul reprezintă „o formă specifică de adaptare a
adultului normal şi matur la o dimensiune esenţială a existenţei – munca – într-o
manieră performantă, care îl distinge în plan social”. Autorii susţin că evoluţia
succesului urmează o curbă ascendent-descendentă; succesul se stinge sau cunoaşte
reveniri, în funcţie de valorile sociale ale momentului. I. Dumitru susţine că
„reuşita, succesul cuiva într-o activitate depind de modul optim de integrare a
elementelor personalităţii sale, de valorizarea şi valorificarea comportamentală a
acestora, în activităţile desfăşurate, în relaţionarea sa cu lumea, cu ceilalţi” (2004,
p. 78). P. Popescu-Neveanu (1969) subliniază, la rândul său, că atitudinea este cel
mai important criteriu de predicţie a succesului în diverse activităţi profesionale.
Astfel, un individ cu potenţialităţi aptitudinale poate să nu fie eficient într-o
anumită activitate, în lipsa unor atitudini adecvate, care să-l orienteze selectiv în
situaţie şi să-l autoregleze preferenţial. Mai mult, două persoane cu aptitudini
asemănătoare pot înregistra performanţe diferite în activitate, din cauza diferenţelor
de atitudine manifestate faţă de respectiva activitate. Autorul conchide că
performanţele în diferitele tipuri de activităţi sunt înalt corelate cu nivelul
atitudinilor favorabile muncii şi mai puţin cu nivelul aptitudinal. Atitudinea este
definită de M. Zlate drept „o construcţie psihică sintetică”, reunind „elemente
intelectuale, afective şi volitive”, care se prezintă concomitent atât ca fapt de
conştiinţă şi ca dispoziţie latentă a individului, cât şi ca reacţie comportamentală.
Autorul include atitudinile în caracter, alături de trăsăturile caracteriale. Caracterul
este astfel un sistem valoric şi autoreglabil de atitudini şi trăsături, care determină o
modalitate relativ stabilă, constantă, de orientare şi raportare a subiectului la cei din
jur, la sine însuşi, la activitatea desfăşurată şi la societate (M. Zlate, 1994, p. 113–