Curs 6.pdf

Constituţia din 1919 stipula că cele două limbi naţionale sunt egale. Aceasta nu i-a mulţumit pe
vorbitorii de suedeză. Programul Adunării Suedezilor Finlandei, fondată în primăvara anului 1919,
susţinea că în Finlanda nu existau numai două grupuri lingvistice ci şi două naţiuni. În vara anului 1920
adunarea a solicitat ca suedezilor finlandezi să li se acorde autonomie culturală şi administrativă în
conformitate cu regulile din Arhipelagul Åland. Manifestul Partidului Poporului Suedez a solicitat, de
asemenea, dreptul de a folosi limba natală în orice dialog cu autorităţile. Legislaţia care statua utilizarea
diverselor limbi în Finlanda, legiferată în Eduskunta în toamna anului 1920, nu i-a mulţumit pe
vorbitorii de suedeză. O lege votată în iunie 1922 îi obliga pe birocraţi să înveţe ambele limbi. În sălile
de judecată puteau fi folosite ambele limbi. Municipalităţile şi comunele erau de asemenea obligate să
folosească ambele limbi. Vorbitorii de suedeză moderaţi erau mulţumiţi cu aceste reforme. Radicalii
vorbitori de finlandeză doreau însă ca suedeza să fie folosită numai în guvernarea locală. Ei erau
susţinuţi mai cu seamă de către Partidul Agrar.
În toamna anului 1922 legislaţia cu privire la administrarea Universităţii din Helsinki a creat noi
dispute. Studenţii vorbitori de finlandeză nu erau mulţumiţi că cea mai mare parte a cursurilor erau
predate în suedeză. Societatea Academică Kareliană a insistat mult pentru finlandizarea acestei instituţii
de învăţământ. Guvernul a propus restructurarea posturilor la universitate astfel încât limba de instrucţie
a 72 de profesori să fie finlandeză şi a 29 suedeza. Propunerea a generat multe dezbateri asupra
proporţiei celei mai corecte. S-a stabilit, în cele din urmă, ca proporţia studenţilor din ultimii 3 ani să
constituie baza pentru a determina numărul de catedre. Astfel cel puţin 15 catedre de predare în suedeză
au rămas ca un minimum. Propunerea nu a satisfăcut nici una dintre părţi.
În primăvara anului 1925 s-au desfăşurat noi alegeri pentru preşedinte. Ståhlberg a refuzat să mai
candideze. S-au confruntat, în schimb, şeful Băncii Naţionale, Risto Ryti (progresist), Tanner, rectorul
Universităţii din Helsinki, Hugo Suolahti (conservator) şi guvernatorul provinciei Viipuri, Lauri Kristian
Relander (agrarian). Relander l-a înfrânt în a treia rundă pe Ryti şi a devenit preşedintele Finlandei.
Guvernul Ingman, format în 1924, a fost primul care a inclus reprezentanţi ai tuturor partidelor
burgheze. În noiembrie, agrarienii şi-au retras miniştrii, urmând unei dispute cu privire la pensiile
birocraţilor. Guvernul a continuat ca un cabinet minoritar până în martie 1925. În următorii 5 ani ţara a
fost condusă de 6 cabinete minoritare. Conservatorii şi agrarienii au format în coaliţie primele două
guverne conduse de A. Tulenheimo şi K. Kallio. Social-democraţii au format apoi un guvern condus de
V. Tanner (decembrie 1926 - decembrie 1927). Situaţia a fost complicată atât pentru dreapta, care
resimţea formarea guvernului Tanner ca pe o înfrângere din partea foştilor adversari din timpul
războiului civil, dar şi pentru social-democraţi. Cabinetul P.S.D. a înregistrat, ca pe o altă noutate,
promovarea primei femei la rangul de ministru din istoria Finlandei: Miina Sillanpää. O situaţie specială
a survenit în timpul îmbolnăvirii preşedintelui Relander. Ca şef al statului în acest răstimp, în
conformitate cu prevederile constituţionale, a acţionat primul-ministru Tanner. Pe data de 16 mai 1927
acesta a trebuit să treacă în revistă, în Piaţa Senatului, o paradă care comemora victoria albilor în
Războiul Civil
Astfel, Tanner a atras asupra sa blamul din partea radicalilor de stânga şi de dreapta şi a câştigat
simpatia cercurilor moderate. Guvernul Tanner a căzut odată cu retragerea susţinerii Partidului
Poporului Suedez în momentul în care, în propunerea de buget pe anul bugetar următor, prezentată în
toamna anului 1927, guvernul nu acorda subsidii de la stat pentru Garda Civilă şi reduceri serioase în
sumele destinate apărării naţionale.
A urmat guvernul Sunila, care includea agrarieni şi specialişti, şi care a rămas la putere până la
sfârşitul anului 1928. Progresiştii, care au continuat să piardă voturi în alegerile din 1927, au format
guvernul cu cea mai slabă susţinere parlamentară, avându-l în frunte pe Oskari Mantere. Trei membri ai
Partidului Coaliţiei au fost miniştri, dar în calitate de experţi. În august 1929 s-a format un nou guvern
Kallio. Acel an a cunoscut prima situaţie în care agrarienii au înlocuit social-democraţii ca fiind cel mai
mare partid din Eduskunta.
La sfârşitul anilor 1920 susţinerea pentru dreapta radicală a sporit. De o susţinere crescândă a
început să se bucure şi stânga radicală în această perioadă. Piaţa muncii a fost cu deosebire frământată în
perioada 1927-1928. Greva de 10 luni a docherilor şi cea de 7 luni a topitorilor de pe şantierul naval
Crichton-Vulcan au fost evenimentele cele mai marcante ale acestei perioade. Şantierul naval avea o
comandă de a construi submarine pentru armata finlandeză. Aceste greve au fost interpretate în
conexiune cu competiţia economică în domeniul forestier dintre Uniunea Sovietică şi Finlanda, ca şi cu
dorinţa sovieticilor de a stopa programul de achiziţii militare al armatei finlandeze. Autorităţile