Curs 6.pdf

insulelor. La 1 iunie ministrul de externe suedez Rickard Sandler i-a informat pe finlandezi că guvernul
suedez a decis să retragă din Parlament legea cu privire la Insulele Åland. Preocupările de securitate ale
U.R.S.S. sunt de înţeles în contextul în care metropola Leningrad rămânea punctul cel mai vulnerabil al
său în 1939. Sporirea pericolului militar german i-a făcut pe liderii sovietici să reacţioneze la fel ca
Rusia imperială la sfârşitul secolului al XIX-lea: să-şi întărească dominaţia asupra zonei din Baltica
Răsăriteană, care includea Finlanda şi Ţările baltice. Ruşii cunoşteau faptul că estonienii şi finlandezii
puteau bloca Gofului Finic cu bateriile lor de coastă şi forţele navale.
Uniunea Sovietică se temea că în Europa puterile occidentale şi Germania îşi vor reglementa
disputele pe spezele Uniunii Sovietice. La 22 martie 1939 Lituania a capitulat în faţa ultimatumului
german care solicita cedarea Memelului. Guvernul sovietic a acordat unilateral garanţii Estoniei şi
Letoniei. Moscova le-a trimis celor două guverne la 29 martie note diplomatice în care se arăta că
independenţa completă a celor două republici era în interesul Uniunii Sovietice. Protestele Tallinnului şi
Rigăi au fost în zadar.
Negocierile dintre Uniunea Sovietică, Franţa şi Marea Britanie au abordat problema garanţiilor
acordate României şi Poloniei. Britanicii făcuseră primul pas: la 18 martie 1939, temându-se că
România era următoarea pe lista lui Hitler, Londra i-a contactat pe ambasadorul Ivan Maiski la Londra
şi pe comisarul Litvinov la Moscova cu întrebarea ce atitudine va adopta Uniunea Sovietică în cazul
unui atac german asupra României. În timpul negocierilor, Moscova a încercat să-i determine pe anglofrancezi
să acceadă la pretenţiile sale. U.R.S.S. a cerut ca garanţiile să fie extinse asupra Estoniei,
Letoniei şi Finlandei. Finlanda a declarat însă că se va opune oricărei forme de protecţie şi că va
considera orice stat care i-ar fi acordat ajutor armat fără asentimentul său ca fiind un agresor. Polonia,
vizată şi ea de înţelegere, a fost şi mai categorică.
În august scopurile sovietice la Marea Baltică au devenit mai clare. Voroşilov a propus ca, în caz de
război, Marea Britanie şi Franţa să trimită o forţă maritimă puternică în Marea Baltică şi să obţină
acordul Estoniei, Letoniei şi Finlandei pentru o ocupare temporară a Insulelor Åland şi regiunii Hanko,
precum şi pentru instalarea de baze militare pe coastele Estoniei şi Letoniei. Bazele urmau apoi să fie
puse la dispoziţia Flotei Baltice sovietice. Deoarece era puţin probabil că britanicii şi francezii vor dori
sau putea trimite o flotă în Marea Baltică, era foarte probabil că rolul lor urma a fi de a obţine
permisiunea statelor interesate, în timp ce flota sovietică va fi singura care va folosi acele baze.
Geoffrey Roberts propune un model de citire a negocierilor tripartite care consideră că Moscova, în
realitate, a dorit aceste negocieri şi a aşteptat materializarea acestora. Numai că Marea Britanie şi Franţa
au fost mult prea nedecise şi au făcut Moscova să se teamă de o posibilă întoarcere a lor la politica de
appeasement. Moscova a acţionat normal, realist, ca orice putere care-şi urmăreşte interesele naţionale.
Mai degrabă, vina pentru ceea ce a urmat revine puterilor occidentale sau Germaniei decât lui Stalin. În
schimb, istoricul estonian Eero Medijainen, care este de acord că, din mai 1939, balanţa puterii în
relaţiile internaţionale se afla în mâinile sovieticilor, consideră că Stalin era gata să facă un târg cu
oricine îi oferea preţul cerut, fără nici o consideraţie de natură ideologică, etică sau contractuală. Prin
urmare, nu a fost o chestiune de real politik, ci doar de imperialism teritorial şi ideologic cuplat cu
temeri de securitate.
Finlanda încerca să-şi păstreze neutralitatea respingând garanţiile celor trei mari puteri dar şi pactul
de neagresiune oferit de Germania. Politica de neutralitate avea susţinerea puternică a opiniei publice.
Alegerile din iulie 1939 au dus la sporirea fotoliilor partidelor guvernamentale (guvernul a ajuns să
deţină în Parlament o susţinere de 2/3), ale dreptei moderne concomitent cu scăderea numărului de
mandate ale dreptei radicale.
Tanner i-a scris lui Paasikivi în 1939: “nu cred că va fi un război; lumea nu poate fi aşa de lipsită de
sens”. Paasikivi: “unde ai văzut tu vreun sens prevalând în ultimii 40 de ani” Mannerheim era şi el
pesimist. Tanner dorea chiar să-i retragă poziţia deţinută în Consiliul Apărării. La începutul lunii
septembrie, Marea Britanie a informat guvernul finlandez că în negocierile militare din august Uniunea
Sovietică a cerut stabilirea unei baze navale în Insulele Åland, Peninsula Hanko şi insulele Golfului
Finic. Intenţiile ruseşti au devenit astfel mai clare. Pentru Finlanda nu se anunţau zile prea bune. Totuşi,
Finlanda a încercat, alături de celelalte state scandinave, pentru un timp, formula neutralităţii. La 18-19
septembrie 1939 la Copenhaga Finlanda, Danemarca, Norvegia şi Suedia şi-au declarat neutralitatea în
cadrul conferinţei primilor miniştri ş ai miniştrilor de externe ai acestor state.