Curs 6.pdf

More documents

Recommendations

Info

1923, mărul discordiei l-a constituit limba de instrucţie la Universitatea din Helsinki. Populiştilor li s-au alăturat în Parlament agrarienii ca şi unii conservatori care au solicitat finlandizarea totală a acestei instituţii. Mişcarea Populară Patriotică a iniţiat boicotarea cursurilor universitare. Vorbitorii de suedeză au reuşit însă să obţină susţinerea altor universităţi nordice şi au strâns 150.000 de semnături pe o petiţie care le promova punctul de vedere. La sfârşitul anului 1934, guvernul a propus ca la Helsinki instrucţia să se desfăşoare în limba finlandeză, iar instrucţia în limba suedeză să aibă loc la o altă universitate, situată în Turku, cunoscută sub numele de Åbo Akademi. Propunerea nu a întrunit consensul aşteptat. Prin urmare, o altă propunere care prevedea alocarea unui număr de catedre în suedeză la Helsinki a fost avansată: 21, dintre care 12 permanente, apoi 15 permanente. O şedinţă extraordinară a Parlamentului a fost convocată la 22 ianuarie 1935 în vederea rezolvării situaţiei. Deoarece naţionaliştii se temeau că propunerea guvernului va fi adoptată, timp de cinci zile şi jumătate reprezentanţii lor au citit fără întrerupere discursuri maraton pregătite de studenţi. Aceştia şi-au atins în cele din urmă scopul: preşedintele a întrerupt şedinţa excepţională a Parlamentului. Guvernul Kivimäki ajunsese deja în al patrulea an de mandat când miniştrii Partidului Poporului Suedez au demisionat, la sfârşitul lunii februarie 1936. La alegerile ce au urmat în iulie progresiştii nu au reuşit să obţină decât 7 fotolii de parlamentari, în timp ce social-democraţii şi-au adăugat 5 locuri parlamentare, ajungând la 83. Între timp, social-democraţii şi agrarienii au început să considere că o cooperare nu era imposibilă. O discuţie cu privire la o colaborare guvernamentală a început în septembrie 1936. Un program în acest sens a fost alcătuit înainte de căderea guvernului progresist (care se menţinuse la putere 3 ani, 9 luni şi 21 de zile), la începutul lunii octombrie 1936. Noul guvern a fost format de K. Kallio în aceeaşi lună. Guvernul nu-i includea pe social-democraţi datorită opoziţie Partidului Coaliţiei şi a preşedintelui Svinhufvud. Rudolf Holsti a redevenit, după 14 ani, ministru de externe. Ministru de interne a devenit un politician tânăr de 36 de ani, Urho Kekkonen. În primăvara anului 1937 s-au desfăşurat alegeri prezidenţiale la care candidat preşedintele Svinhufvud, K.J. Ståhlberg, K. Kallio şi V. Tanner. Social-democraţii au făcut tot posibilul ca preşedintele să nu fie reales. Având susţinerea social-democraţilor, preşedinte al Finlandei a fost ales Kallio. Această schimbare la vârful politicii finlandeze a îndepărtat şi ultimul obstacol care stătuse în calea cooperării dintre social-democraţi şi agrarieni. S-a convenit ca un terţ partid să deţină preşedinţia guvernului. Nou prim-ministru a devenit astfel progresistul A.K. Cajander. Holsti a rămas ministru de externe, iar Tanner a devenit ministru de finanţe. Astfel a fost creat guvernul cu cea mai largă bază parlamentară de până atunci. Popularitatea guvernului va spori chiar iar vechile animozităţi vor dispărea. În 1937 legea cu privire la instrucţia la Universitatea din Helsinki a trecut în varianta împotriva căreia opoziţia organizase discursurile maraton. Comuniştii şi-au pierdut din susţinere iar din 1934 au urmat strategia frontului popular adoptată de Komintern. P.S.D. a reacţionat ferm împotriva acestei strategii, eliminând în 1937 din partid organizaţia studenţească a partidului, Societatea Academică Socialistă, precum şi un alt grup de opoziţie care militau pentru frontul popular. S-au luat măsuri pe linie guvernamentală împotriva dreptei radicale. Ministrul de Interne Kekkonen şi-a propus abolirea Mişcării Populare Patriotice. În mai 1938 a fost abolită organizaţia de tineret a acesteia. În noiembrie Kekkonen a primit mandat guvernamental să abolească mişcarea pe motiv că era succesoare a Mişcării Lapua. Curtea de magistraţi de la Helsinki a respins însă propunerea ministrului de interne. Standardul de viaţă al cetăţenilor finlandezi a crescut după anii dificili ai Depresiunii. Finlanda a început să se modeleze pentru a deveni un stat al bunăstării sociale de tip nordic. Au fost adoptate noi legi cu privire la pensionari şi la concediile anuale. Naţiunea era vindecată. Sentimentul identităţii naţionale a fost întărit în urma victoriilor sportive şi realizărilor culturale. În anul 1926 a fost înfiinţat radioul finlandez (Yleisradio) care a fost membru al “Union Internationale de Radiophonie”. Din 1927 acesta a introdus în emisiunile sale programe de seară dedicate diferitelor ţări şi culturi: norvegiană, suedeză, slave, ungară. În mai 1933 Yleisradio a organizat şi difuzat un concert european trimis tuturor ţărilor din Europa unde a fost prezentată muzică compusă de Sibelius şi cântată de Orchestra Radio şi Orchestra oraşului Helsinki. Din 1938 au fost efectuate transmisiuni de la Budapesta, Riga, Viena, Mănăstirea Petseri din Estonia, Suedia. Contrar tendinţei din Europa Centrală şi de Răsărit, ţara nu a căzut în braţele extremei drepte. Sistemul parlamentar finlandez a rămas robust. Integrarea naţională nu s-a construit cu sacrificarea stângii ci cu participarea acesteia.
P.C.F., care acţiona în ilegalitate, şi-a pierdut ultimele rămăşiţe ale influenţei politice la începutul anilor 1930. P.C.F. a devenit astfel o subcultură secretă cu aproximativ 200 de membri activi, puţin cunoscuţi muncitorilor finlandezi. Liderii rebeli care părăsiseră Finlanda la sfârşitul Războiului Civil şi operau din exil reprezentau nucleul său de conducere. Cel mai cunoscut dintre aceştia era O.V. Kuusinen, care ajunsese la o poziţie de conducere în Komintern în anii 1920. Comuniştilor li s-a permis să creeze o cultură în limba finlandeză în Karelia Sovietică din anii 1920 sub conducerea lui Edvard Gylling. Circa 1.600 de ofiţeri au absolvit Academia Militară Roşie din Leningrad. Alte sute de comunişti finlandezi au studiat la Universitatea Popoarelor Minoritare Occidentale şi la Şcoala Lenin din Leningrad. În timpul Crizei Mondiale, unii muncitori finlandezi au ales să locuiască în Uniunea Sovietică. Imigranţi americani de origine finlandeză s-au dus, de asemenea, în Uniunea Sovietică, convinşi că intră într-un paradis muncitoresc. Politica lui Stalin de epurare din anii 1930 a afectat şi P.C.F. Grupul “oportuniştilor de stânga” condus de Eino Rahja fusese deja îndepărtat din 1925. Au urmat apoi Kullervo Manner şi susţinătorii săi care au fost acuzaţi de eşecul activităţilor subterane din Finlanda ale partidului. Epurările s-au transformat în teroare după asasinarea lui Kirov în decembrie 1934. În următorii trei ani Stalin şi-a distrus oponenţii, rivalii şi colegii deopotrivă. Două treimi dintre membrii Comitetul Central al P.C.U.S. au fost ucişi. În august 1934 a început, în Karelia Sovietică, o campanie îndreptată împotriva “naţionaliştilor finlandezi”. Şeful executivului Gylling şi cel de partid Kustaa Rovio au fost excluşi şi mai târziu eliminaţi. Determinarea direcţiei politicii externe finlandeze După războiul civil majoritatea populaţiei din Åland dorea să se alăture Suediei. Fără nici o consultare cu Finlanda, Suedia a apelat în primăvara anului 1919 la Conferinţa de Pace de la Paris, pentru a rezolva prin intermediul unui referendum această chestiune. Suedia a subliniat că nu existau motivaţii politice, lingvistice sau economice pentru ca Ålandul să aparţină Finlandei. Guvernul finlandez a respins argumentele suedeze şi a insistat că populaţia din arhipelag nu era supusă unei opresiuni lingvistice. Conferinţa de Pace a trimis chestiunea spre analiză Ligii Naţiunilor Între timp, în mai 1920, Eduskunta finlandeză a votat “Actul de autoguvernare al Ålandului”, care le-a creat insularilor propria adunare şi privilegii largi. Nu a fost însă îndeajuns pentru ålandezii care au apelat la Suedia. Doi dintre liderii lor au fost întemniţaţi pentru trădare. În toamna anului 1920 Consiliul Ligii Naţiunilor a numit o comisie independentă, alcătuită din trei membri, pentru a rezolva chestiunea Ålandului. În raportul său din mai 1921 comisia a concluzionat că, din punct de vedere geografic, nu era nici un dubiu că Ålandul aparţinea Finlandei. Insularii aveau dreptul la un tratament corect din partea Finlandei, dar nu şi de a se separa de un stat pentru a se alătura altuia. Consiliul Ligii a soluţionat în favoarea Finlandei chestiunea încă din iunie 1921. În acelaşi an, a fost semnat un tratat de către zece state, prin care era prevăzută şi garantată neutralizarea Ålandului. Chestiunea apartenenţei Finlandei la Liga Naţiunilor a fost ridicată la începutul anului 1920, din iniţiativă britanică, pentru a promova soluţionarea chestiunii Ålandului. Finlanda a acceptat să depună o aplicaţie de admitere datorită poziţiei sale geopolitice expuse. Acceptarea aplicaţiei Finlandei nu a fost însă o formalitate. Exista temerea că, odată devenită membră a ligii, Finlanda va invoca inviolabilitatea teritorială în chestiunea Ålandului. Delegaţia finlandeză a dat asigurări că integrarea Finlandei nu va avea nici un efect asupra chestiunii Ålandului. Prin urmare, la mijlocul lunii decembrie, aplicaţia de admitere a Finlandei în Liga Naţiunilor a fost aprobată în unanimitate. Finlanda va ajunge ca, între anii 1927-1930, să facă parte ca membru nepermanent din Consiliu. În această calitate, Finlanda a iniţiat o propunere detaliată de creare a unui fond internaţional de asistenţă destinat ţărilor care erau victime ale agresiunii. Propunerea nu s-a bucurat de suficientă susţinere pentru a constitui un suport pentru statele ce vor deveni, în anii 1930, obiect al agresiunii marilor puteri. În urma tratatului de la Tartu s-au reluat relaţiile sovieto-finlandeze. Acestea au fost însă marcate de suspiciuni reciproce. Oficial, Finlanda a abandonat visul ocupării Kareliei Răsăritene. Situaţia tensionată a continuat însă să se manifeste la frontieră. În octombrie 1921 a izbucnit o revoltă armată în apropierea frontierei, îndreptată împotriva autorităţilor sovietice. Rebelii s-au adresat pentru asistenţă Finlandei, Estoniei şi Poloniei. Guvernul finlandez nu s-a amestecat direct în conflict, ci a permis în noiembrie unei forţe de 500 de oameni să treacă frontiera. Forţele finlandeze s-au alăturat la Uhtua forţelor de guerilă localnice care numărau 3.000 de oameni. Rusia Sovietică a blamat Finlanda pentru tulburările din Karelia Răsăriteană. La rândul său, Finlanda a afirmat că tulburările au început tocmai datorită
Page 1 and 2: SOCIETATE ŞI POLITICĂ ÎN FINLAND
Page 3 and 4: Evident, nu era un secret pentru ni
Page 5 and 6: agricoli, ca şi aceia ai muncitori
Page 7 and 8: 4. Castrén K. Partidul Naţional 1
Page 9 and 10: era astfel dispusă să apere Finla
Page 11 and 12: finlandeze, care cunoşteau faptul
Page 13: Oamenii trebuiau să se adune în c
Page 17 and 18: Litvinov, care devenise un pact mul
Page 19 and 20: neutralitatea singură nu putea con

Curs 6.pdf

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?