Curs 6.pdf

Ameninţări cu privire la o lovitură de stat au existat între anii 1919-1921 şi 1929-1932. În primul
interval, opoziţia unor personalităţi din conducerea Partidului Coaliţiei, precum Svinhufvud, Paasikivi
sau Ingman, avocaţi ai căii legale, au făcut din această alternativă una neviabilă. Activiştii ar fi dorit să-l
facă pe Mannerheim comandant al Gărzii Civile, pe care să o transforme într-o armată personală a sa.
După 1922 activiştii şi-au făcut simţită prezenţa în cadrul mai multor organizaţii de dreapta precum
Societatea Academică Kareliană, Liga Independenţei, Liga Protecţiei Finlandeze, Liga Veteranilor
Războiului Civil, Suomen Lukko, Mişcarea Lapua şi Mişcarea Patriotică Populară.
Primul preşedinte al Finlandei a fost ales de Eduskunta, convocată în acest scop la jumătatea lunii
iulie 1919. Candidaţii cu cele mai mari şanse de a fi aleşi au fost Mannerheim şi K.F. Ståhlberg,
preşedintele curţii supreme administrative. Mannerheim era susţinut de dreapta. Social-democraţii s-au
opus însă alegerii sale şi l-au susţinut pe contracandidatul acestuia. Agrarienii lui Santeri Alkio, de
asemenea, au decis să-l susţină pe Ståhlberg, care pe data de 25 iulie a devenit, cu 143 de voturi pentru
şi 50 împotrivă, primul preşedinte al Finlandei.
Primul preşedinte al Finlandei i-a solicitat lui Mannerheim să ocupe poziţia de comandant-şef al
armatei. Generalul a pus însă condiţii inacceptabile în vederea însuşirii acestei responsabilităţi. Pierzând
alegerile prezidenţiale, Mannerheim a plecat la Londra şi Paris pentru a convinge Puterile Occidentale
să întreprindă o expediţie militară împotriva St. Petersburgului. La începutul lunii noiembrie 1919,
generalul a publicat o scrisoare deschisă adresată preşedintelui Ståhlberg, în care insista că soarta St.
Petersburgului era în mâna Finlandei. El insista asupra faptului că dacă trupele albe din jurul fostei
capitale imperiale erau înfrânte, atunci Finlanda va fi responsabilă în faţa Europei pentru aceasta.
Ståhlberg a condamnat întreaga propunere drept aventurism.
Guvernul Castrén a demisionat. Noul preşedinte a numit un nou guvern minoritar alcătuit din
agrarieni şi progresişti. În fruntea acestuia a fost instalat progresistul J.H. Vennola. Guvernul Vennola s-
a menţinut la putere până în martie 1920. Guvernul Rafael Erich, membru al Partidului Coaliţiei, care i-a
succedat, cuprindea toate cele patru partide burgheze. Un al doilea guvern Vennola a venit la putere în
aprilie 1921.
Din motive ideologice a fost aproape imposibil pentru social-democraţi, în acest moment, să facă
parte din guvern, dar ei deţineau adesea în Parlament balanţa puterii în mâinile lor. Social-democraţii
susţineau guvernele de centru şi cereau, în schimb, concesii precum iertarea prizonierilor roşii care
luptaseră în războiul civil. Legea de amnistie din iunie 1919 a făcut posibil ca 12 foşti parlamentari
social-democraţi, şi mai mult de 2.000 de alţi prizonieri, să fie eliberaţi condiţionat. Social-democraţii
nu au fost mulţumiţi cu această soluţie. Aşa că, în toamna anului 1919, ei au început să facă demersuri
pentru o nouă lege de amnistie. Aceasta a fost aprobată, după o luptă politică dificilă, în ianuarie 1920.
Alţi 3.600 de prizonieri au fost eliberaţi condiţionat prin prevederile acestei legi, iar altor 40.000 li s-au
redat condiţionat drepturile civile.
Perioada guvernelor centriste (1919-1922) a cunoscut un număr semnificativ de reforme sociale: noi
legi municipale, legi care făceau educaţia obligatorie, legi privitoare la ajutorarea săracilor, precum şi
legea prohibiţiei (care a rămas în vigoare din 1919 până în 1931).
Primul guvern minoritar al lui Kyösti Kallio a fost format în noiembrie 1922. Guvernul era o
coaliţie între agrarieni şi progresişti. În politica sa internă, guvernul Kallio urmărea obiective de dreapta.
În consecinţa, guvernul era şi anticomunist. Prin Lex Kallio populaţia lipsită de proprietate funciară a
primit dreptul de a obţine o mică suprafaţă de pământ.
Guvernul Kallio a adoptat măsuri hotărâte îndreptate împotriva stângii radicale. Organizaţia de
tineret a P.S.D., care căzuse în mâinile comuniştilor, a fost lichidată în aprilie 1923. În mai 1923
radicalii de stânga au schimbat numele partidului lor în Partidul Muncitoresc Finlandez. În august,
ministrul de justiţie a ordonat ca peste 200 dintre activiştii partidului să fie deţinuţi iar tipografiile sale
închise. 27 de membri ai Parlamentului, din rândul acestei formaţiuni politice, au fost arestaţi. Curtea de
Apel din Turku a dat sentinţe de condamnare la închisoare la 189 de oameni pentru intenţia de a comite
acte de trădare şi a decis închiderea partidului lor. Preşedintele Ståhlberg a insistat apoi pentru
organizarea de noi alegeri. Un nou guvern a fost format de A.K. Cajander în ianuarie 1924.
Câştigătorii războiului civil şi arhitecţii Finlandei Albe create în primăvara anului 1918 au suferit
mai multe dezamăgiri în timpul regimurilor moderate din anii de după sfârşitul Marelui Război.
Gândurile monarhice au trebuit să fie abandonate, un liberal, Ståhlberg, a fost ales preşedinte al
Finlandei, bolşevicii şi-au consolidat puterea în Rusia, Finlanda a abandonat ocuparea Kareliei
Orientale, social-democraţii au revenit pe scena politică, comuniştii acţionau subteran. Dreapta radicală