Curs 6.pdf

More documents

Recommendations

Info

politicile P.S.D. după 1944. Începând din 1917 şi până în 1930 P.S.D. a obţinut cel mai număr de mandate parlamentare la toate alegerile legislative. Partidul, care înregistrase un maxim de popularitate la în timpul efervescenţei revoluţionare din anii 1917-1918, va ajunge din nou să domine autoritar Eduskunta la sfârşitul anilor 1930. De atunci, însă, partidul va avea în agrarieni competitori de temut. P.S.D. se va menţine ca cel mai mare partid parlamentar o bună parte din perioada de după al doilea război mondial. În anii 1950-1960 el a trebuit să-şi dispute întâietatea cu Partidul Agrar şi Liga Democratică a Poporului Finlandez, pentru ca apoi agrarienii şi conservatorii să le fie principalii concurenţi. Începând de la jumătatea anilor 1920 agrarienii s-au manifestat ca fiind al doilea partid politic din Eduskunta. Ei au obţinut din acel moment între 40 şi 60 de mandate aproape tot timpul până în 1999. Părintele său fondator a fost Santeri Alkio. Ideologia agrariană deriva din valorile comunităţilor ţărăneşti, tradiţiile lor culturale, sensul de neîncredere în faţa avansului capitalismului industrial şi urbanizării. Santeri Alkio a accentuat principiile toleranţei, reformei şi găsirii unei a treia căi, între socialism şi comunism. Protecţia proprietăţii private, dezvoltarea cooperării, intervenţia moderată a statului în economie, reforme sociale, promovarea armoniei de clasă, naţionalismul şi legalitatea democratică sunt câteva dintre principiile cele mai importante după care s-a călăuzit acest partid în lupta politică. Conservatorii au avut o istorie mai sinuoasă. Ei au plecat de la o cotă mare de popularitate, obţinută în urma primelor alegeri bazate pe votul universal, apoi au suferit un declin, până la începutul anilor 1930. După o creştere înregistrată atunci, a urmat un nou declin, iar apoi o creştere lentă de popularitate care a continuat până la sfârşitul anilor 1990. Partidul Progresist, în schimb, nu s-a mai putut salva pe termen lung. După participarea intensă la guvernare în anii interbelici şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în perioada postbelică au continuat să decadă până ce au dispărut practic de pe scena politică finlandeză în anii 1980. Liga Democratică a Poporului Finlandez, dominată de comunişti, a avut o apariţie meteorică pe scena politică finlandeză după al Doilea Război Mondial, după care a urmat o scădere lentă a popularităţii sale odată ce problemele reconstrucţiei postbelice a statului finlandez s-au rezolvat. Falimentul Uniunii Sovietice a dat lovitura de graţie acestei construcţii politice. Înainte de a comenta rezultatele acestui grafic se cuvine, credem, să facem câteva remarci cu privire la guvernele finlandeze. A existat, în secolul al XX-lea, o anumită instabilitate guvernamentală în Finlanda, media de viaţă a unui guvern în perioada martie 1917 - aprilie 1999 fiind de 13,87 de luni. Situaţia se datorează mai cu seamă dificultăţii de a crea guverne unicolore în condiţiile în care, în afară de social-democraţi, nici un partid nu a ajuns să obţină majoritatea în Eduskunta. De asemenea, ca o ţară situată în zona Europei Răsăritene, la graniţele Rusiei, Finlanda a trebuit adesea să se adapteze la situaţia internaţională a zilei şi, în consecinţă, să schimbe unele guverne cu altele mai acceptabile în acel moment. Trebuie afirmat însă că adesea durata de viaţă a guvernelor a fost mai îndelungată decât lasă să se întrevadă această cifră. Sunt multe exemple de oameni politici care au condus mai multe guverne minoritare sau de coaliţie, uneori diferenţele faţă de executivul abia înlocuit fiind minore: Urho Kekkonen (5), K-A Fagerholm (3), Kalevi Sorsa (4). Dacă ne-am raporta numai la perioada interbelică, am constata că între martie 1917 şi martie 1940 s-au succedat la putere 25 de guverne. Aceasta înseamnă o medie de 11,04 luni de guvernare pentru un guvern, ceea ce dovedeşte că perioada interbelică, cu lupta dintre marile forţe ideologice, comunismul, extrema dreaptă, agrarianismul, social-democratismul, liberalismul, a reuşit să fie chiar mai frământată decât perioada postbelică. Şi în această perioadă au existat oameni politici care au revenit periodic la putere: agrarianul K. Kallio, de patru ori prim-ministru, sau progresistul Cajander care a deţinut de trei ori această demnitate. În perioada martie 1940 - septembrie 1944 numai 4 guverne s-au aflat la conducerea Finlandei, ceea ce deja ridică la 13,5 luni durata de funcţionare a unui guvern finlandez. În perioada postbelică perioada medie de funcţionare a unui guvern a continuat să crească rezultând 16,74 de luni/guvern. De asemenea, chiar mai mult decât în perioada interbelică, afirmaţia noastră cu privire la existenţa unor persoane care au deţinut mai multe mandate de prim ministru, este valabilă pentru perioada postbelică. Din analiza distribuţiei puterii executive în Finlanda în secolul XX putem afirma, fără tăgadă, că partidele cele mai importante, cele mai mari, cele care au deţinut perioada cea mai îndelungată puterea executivă, aproximativ jumătate din timpul istoria contemporană a Finlandei, sunt Partidul Agrar (actualmente, Partidul de Centru) şi Partidul Social-Democrat. Reprezentanţii fermierilor şi muncitorilor
agricoli, ca şi aceia ai muncitorilor moderaţi, clasele sociale cele mai des întâlnite în Finlanda au deţinut şi funcţiile executive perioada cea mai îndelungată. Aşadar, ideologiile ţărănistă, manifestată începând de la începutul perioadei interbelice, precum şi cea social-democrată, apărută un pic mai devreme în viaţa politică finlandeză, au fost câştigătoarele detaşate ale competiţiei ideologice finlandeze. Ele au asigurat continuitatea remarcabilă a sistemului politic democratic finlandez în tot timpul secolului XX şi au executat reformele necesare claselor sociale pe care le reprezentau dar şi, în general, societăţii finlandeze. Ambele partide, ideologic diferite, uneori în dispută deschisă, au fost moderate în programele şi acţiunea lor executivă. Reprezentarea pe o perioadă mai îndelungată în funcţiile executive de către agrarieni este datorată izolării sau chiar embargoului la care a fost supus P.S.D. de către partidele burgheze în perioada interbelică şi de către Uniunea Sovietică după cel de-al doilea război mondial. Într-o ţară în care cercetarea, ştiinţa şi tehnologia joacă un rol aşa de important precum este Finlanda, nu este surprinzătoare prezenţa unui procent aşa de ridicat de specialişti în funcţiile executive centrale (18%). Este adevărat însă şi faptul că uneori, sub acest nume, se ascund personalităţi din rândul partidelor politice din opoziţie. Acestea au preferat să nu colaboreze deschis cu partidul aflat la guvernare ci doar să-l susţină prin trimiterea unor “specialişti” (vezi, de exemplu, guvernul progresist al lui Oskari Mantere, format în decembrie 1928, unde au fost incluşi şi trei miniştrii “specialişti” desemnaţi de Partidul Coaliţiei sau succesorul său, guvernul Kallio, format în august 1929, unde s-au alăturat doi “specialişti” desemnaţi de Partidul Progresist). Partidul Progresist a deţinut, în ciuda declinului său politic, un număr important de mandate executive. Situaţia se datorează faptului că, adesea, era “buturuga mică”, partidul care făcea şi desfăcea guverne şi coaliţii, aşa cum a fost în România Partidul Democrat al lui Petre Roman în perioada 1996- 2000 sau Uniunea Democratică a Maghiarilor din România începând din 1996. Şi importanţa istorică a partidului, precum şi doctrina sa liberală, i-au conferit o statură şi o personalitate care-l făceau atractiv ca partener de coaliţie pentru multe alte formaţiuni politice. Conservatorii din Partidul Coaliţiei, de asemenea, au fost unul dintre partidele care au jucat un rol însemnat în deţinerea puterii executive (10%). Acesta, în ciuda faptului că un timp la începutul perioadei postbelice, partidul nu a mai fost considerat un partener de dialog pentru formarea unei coaliţii de guvernare. Partidul Poporului Suedez a reprezentat, în ramura executivă, în mod fidel procentul acestei minorităţi lingvistice raportat la numărul de locuitori ai Finlandei (aproximativ 7%). Partidul a susţinut interesele vorbitorilor de suedeză şi, în această calitate, a ajuns adesea la dispute cu Partidul Agrar, de pildă. Radicalii de stânga au ajuns în guvern doar în perioada postbelică având şi susţinerea Uniunii Sovietice. Odată ce Finlanda, prin politicile lui Paasikivi şi Kekkonen, au reuşit să câştige mai multă libertate de acţiune pe plan intern, şansele acestui partid de a mai deţine fotolii ministeriale au scăzut în mod dramatic. Dacă ne-am propune să ne raportăm doar la perioada interbelică am observa că dominaţia Partidului Agrar la nivelul executivului (29% din mandate) a fost pusă în discuţie, surprinzător, doar de Partidul Progresist (24% din mandate). Reamintim însă că Partidul Progresist era în scădere de popularitate, dar încă influent pe scena politică, dar şi faptul amintit deja că Partidul Progresist era adesea preferat în executiv ca fiind un partener de încredere într-o coaliţie. Participarea aşa de evidentă a acestui partid în guvernele finlandeze din această perioadă dă şi măsura cursului politic moderat al Finlandei perioadei interbelice, dar şi al izolării politică a P.S.D. de către formaţiunile politice burgheze. Partidul Coaliţiei, cu 18% dintre mandatele executive centrale din perioada interbelică, arată locul său mai important în perioada interbelică decât mai târziu pe scena politică finlandeză. Alături de Partidul Agrar sau Partidul Progresist, Partidul Coaliţiei lua adesea parte la formarea executivului finlandez. La nivelul participării unor experţi în actul guvernării interbelice, aceasta este uşor mai scăzută în perioada interbelică (15%) decât în perioada postbelică. P.S.D. a format două guverne în perioada interbelică (Oskari Tokoi în 1917 şi Väinö Tanner în 1926) şi a fost inclus în formule de coaliţie abia începând din 1937 (guvernele Cajander şi Ryti). În rest, partidele burgheze s-au temut sau nu au fost dornice să împartă puterea executivă cu adversarul lor din Războiul Civil. Prin urmare, procentul de doar 9% dintre mandatele executive pe care P.S.D. l-a acumulat în perioada 1917-1940 nu este deloc surprinzător. Partidul a fost în principal un partid de
Page 1 and 2: SOCIETATE ŞI POLITICĂ ÎN FINLAND
Page 3: Evident, nu era un secret pentru ni
Page 7 and 8: 4. Castrén K. Partidul Naţional 1
Page 9 and 10: era astfel dispusă să apere Finla
Page 11 and 12: finlandeze, care cunoşteau faptul
Page 13 and 14: Oamenii trebuiau să se adune în c
Page 15 and 16: P.C.F., care acţiona în ilegalita
Page 17 and 18: Litvinov, care devenise un pact mul
Page 19 and 20: neutralitatea singură nu putea con

Curs 6.pdf

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?