Bucovina literara nr. 6-2011 - Constantin Arcu Blog

Revistă fondată de Societatea Scriitorilor Bucovineni la Cernăuţi în 1941
Serie nouă · Anul XXII · nr. 6 (244) · Suceava · iunie 2011

Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni
BUCOVINA
LITERARĂ
REDACTOR ŞEF:
Constantin ARCU
REDACŢIA:
Sabina FÎNARU
Carmen Veronica STEICIUC
Alexandru Ovidiu VINTILĂ
Revista este membră a Asociaţiei Revistelor şi
Imprimeriilor Literare din România
( A.R.I.E.L.)
COLEGIUL REDACŢIONAL:
Acad. Dimitrie VATAMANIUC
Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU
Prof. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUC
COLABORATORI PERMANENŢI:
Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Nemaţ)
Liviu ANTONESEI (Iaşi)
Leo BUTNARU (Chişinău)
Al. CISTELECAN (Târgu Mureş)
Mircea A. DIACONU (Suceava)
Constantin DRAM (Iaşi)
Horia GÂRBEA (Bucureşti)
Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti)
Matei VIŞNIEC (Paris)
Redacţia şi administraţia:
Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - Suceava
Tel./fax.: 0230 530 798; 0740 006260
E-mail: bucovlit@yahoo.co.uk; cosar@hotmail.com
Număr ilustrat cu lucrări
ale pictorului bucovinean Virgiliu PARGHEL
Coperta I:
Poveste din Bucovina I,
2010, ulei pe pânză, diptic, 2x70/50

editorial
Libera circulaie
a revistelor
Constantin
ARCU
Pe cînd serviciul militar era obligatoriu, la cantina
unităii erau trimiși cîiva răcani. Își duceau acolo veacul
spălînd mozaicul sălii de mese, cazanele, marmitele,
castroane le de tablă și celelalte. După un timp cei mai
muli descopereau o voluptate în curăatul jegului,
calculînd că în acelaşi timp tovarăşii lor de arme făceau
instrucie la sînge, salturi prin noroaie etc. Nu știu cum se
face, dar am senzaia că de cîtva timp cîiva domni mă
obligă să mă ocup exclusiv de bucătăria revistei și nu mă
slăbesc deloc. În timp ce ali confrai își scriu operele
capitale, eu îmi risipesc forele explicînd în van cum
îneleg să fac revista. Și pentru a nu ajunge în situaia
răcanului , acomodîndu-mă cu îndepărtarea mizeriei
unor acuzaii fără acoperire venite din partea a doi-trei
cîrcotași, sînt decis să
nu mai abordez (public)
problemele interne ale revistei. Voi întoarce spatele
oricăror obiecii din afară.
Dar sînt și chestiuni care merită în principiu
discutate. Nu demult un poet onorabil și ziarist local
bătăios mi-a reproșat că nu-i deloc normal să postez pe
blogul meu revista Bucovina literară.
Cică revista nu-i
proprietatea mea și faptul i se pare o „barbarie”!
Comentariul său a continuat: „Revista trebuie să fie ea
însăși și să aibă identitatea virtuală cuvenit ă, adică
propriul ei site. Ea trebuie căutată pe Bucovina
Literara.ro și atît. Nu prin toate sertarele prăfuite ale
blogerilor.”
Atacul mi s-a părut încrîncenat din cale afară
și primul gînd a fost să șterg comentariul mutîndu-l în
Gunoi. (Era o vreme cînd pe plan local revista era
înconjura tă de o tăcere ostilă, însă între timp am reușit să
schimb lucrurile.) Din respect faă de colegul meu, un
intelectual totuși, am socotit că se impun unele
clarificări. I-am răspuns că fiecare număr de revistă este
postat on-line pe adresa ei – http://bucovinaliterara.scriitor.org
, de către un informatician din cadrul
Bibliotecii Bucovinei Suceava, cît și pe site-ul Societăii
Scriitorilor Bucovineni – ssb.uv.ro,
de către
administrator, însă postarea se face, din motive diferite,
cu întîrzieri. Ca să nu mai adaug că, din păcate, ambele
adrese sînt prea puin cunoscute și frecventate… Și ce
poate face un biet redactor-șef în condiiile în care
circulaia revistelor este extrem de deficitară în zilele
noastre Simplu, am cerut colegilor și prietenilor să o
difuzeze și prin alte mijloace. Și cu bucurie am
descoperit că domnul Liviu Ioan Stoiciu postase deja pe
faimosul său blog nr. 1-2/2011 al revistei Bucovina
literară, care a primit comentarii extrem de favorabile.
(Acolo a fost postată și revista Conta, iar prietenul
Adrian Alui Gheorghe, orbit de furie, ha, ha, ha, i-a
promis lui LIS că… dă o bere!). Despre ce barbarii
vorbim Cum să te superi cînd publicaiei tale i se face
publicitate! Nici vorbă, l-am invitat pe aprigul
preopinent să o posteze și pe blogul său (zadarnic
apelasem la el s-o prezinte pe un post local TV) ,
asigurîndu-l că revista are o identitate pregnantă și nici
un fir de păr nu i se clintește dacă apare și pe bloguri.
(Blogeri din toată lumea, luai aminte!).
Numai că instinctul de ziarist bătăios îl mîna la luptă,
cerîndu-i să verse sînge de om nevinovat. Și numai ce-a
postat alt comentariu … copleșitor! Eram îndemnat să
folosesc „banala tastă Forvard“ (sic! ) și „într-o singură
clipă mii de orgolii primesc reparaie ca semn că nu au
sprijinit cu tîmpla, zeci de ani, viaa zbuciumată a acestei
reviste. Un minut de glorie și de demnitate. Merităm cu
toii!” M-am crucit, fără să pot înelege ceva. Stăpînit de
senzaia că am pătruns în plin absurd. Un deget acuzator
mă intuia și eu nu reușeam să pricep de ce anume mă fac
vinovat. În spatele acestor aseriuni bombastice se
ghiceau norme morale pe care domnia sa le inventa din
mers și de care habar n-aveam. Care erau „miile de
orgolii” rănite și cum puteam să le reperez tastînd …
„Forvard”!!! Pe cine lezam eu postînd pe blog varianta
pdf a revistei pe care o realizez într-o proporie
covîrșitoare! Colaboratorii revistei nu au nici un motiv să
se simtă lezai. Semnăturile lor rămîn intacte deasupra
textelor proprii. Cît despre cei care au făcut înainte revista,
nu știu de ce s-ar simi ofensai că este promov ată și pe
această cale. Iată, după fiecare număr apărut pînă acum,
domnul Marcel Mureșeanu, fost redactor șef, mă suna
entuziast de la Cluj și nu-l simeam deloc atins în orgoliu.
Dimpotrivă. Iar prietenul Mircea A. Diaconu, de
asemenea fost redactor șef, sprijină efectiv promovarea
revistei și chiar nu mi-l pot imagina tremurînd de…
invidie și indignare că am săvîrșit un asemenea sacrilegiu !
De ce ar fi deranjat un fost redactor-șef că am postat
pe blog revista Pe cei la care m-am referit nu i-am
simit atinși în orgoliu (adevăratele valori nu au orgolii
de doi bani, ce trebuiesc urgent reparate!). Și nici pe
foștii colaboratori. Habar n-am de ce ziaristul nostru s-a
supărat cu atîta înverșunare. M-aș bucura să aflu că
fiecare bucovinean cu blog postează revista noastră și o
deschide din cînd în cînd. Dreptul la libera circulaie a
revistelor (ca și a oricăror informaii) nu poate fi
cenzurat de orice domn. Revistele au dreptul să circule
în orice format, să staioneze pe bloguri dacă așa vor
ele, să facă tot ce au chef. Cam atît deocamdată!
1

invitatul revistei
2
„Hobbitul
sînt eu!”
Emil
BRUMARU
Constantin Arcu - Stimate domnule Emil
Brumaru, voi începe printr-un citat: „Îmi părăsisem
manuscrisele la Dolhasca, nu mă mai interesau decît
eleva Tamara din clasa a douăsprezecea, pentru care
fugisem, abandonîndu-mi meseria de medic, fosta
soie, biblioteca, totul... da... nu mă mai interesau
decît Tamara și... lectura... Viaa intimă fusese făcută
praf din clipa cînd, în 1975, mi se confiscaseră de
securitate, de la Tamara, vreo 700 de scrisori de
dragoste către dînsa... Sufletul meu, în curul gol,
devenise distracia unor necunoscui... Cam asta-i, pe
scurt... Îmi puteam permite, nu, să-i bag în mă-sa pe
viaă!!! În rest e, bineîneles, orgoliu... Că după aceea
am mai scris e altă poveste... Oricum, am ezitat vreun
sfert de veac pînă să public chestia asta... «Infernala
comedie» e, în fond, un suprem elogiu!“ Nu știu dacă
textul vă aparine, dar cu sigurană vi se atribuie. Și
se referă la plecarea Dvs. din Dolhasca, unde ai fost
medic între anii 1963-1975. Cît adevăr și cîtă legendă
există în această… fugă Vă întreb deoarece
altundeva afirmai că nu mai aveai chef de medicină.
Sau poate nu ai mai dorit să fii doar „poet de
duminică”, deși, dacă nu mă înșel, aveai deja trei
cări publicate.
Emil Brumaru - Nu e din păcate nici o legendă, ci
o realitate relatată într-un fragment dintr-un interviu
de-al meu mai vechi. Toate întîmplările astea s-au
petrecut pe la 35 de ani, dar de atunci, iată, au mai
trecut vreo 37! Nu mai am sufletul, mintea și trupul
acelor timpuri. Nici energia, puterea unei desprinderi
definitive de-un loc ce mi-a fost, cît m-au inut
balamalele, atît de prielnic pentru poezie. O singură
dată se fuge, o singură dată se părăsesc manuscrisele,
cu furie, cu deznădejde, ca pe o pacoste greu de
suportat. O singură dată îi iei lumea-n cap cu o elevă
bezmetică de-a douăsprezecea, vă rog să mă credei.
Se cocea de mult în mine dezertarea, abandonarea,
zmulgerea către altceva, un „altceva” atît de riscant,
de puin probabil, dar atît de fermecător… De
medicină mă îndepărtasem de cînd, prin anul IV, am
fost internat cu un t.b.c. pulmonar la Bîrnova, altă
poveste cu urmări tîrzii. Pierdusem doi ani de
facultate, mă îngrășasem, îmi devenisem mie însumi
dezagreabil, mereu transpirat în palme, mereu speriat
ca de bombe că s-ar putea întoarce boala, mereu c-un
complex de inferioritate faă de rivalii mei sportivi și
veșnic învingători de femei cu ondulaii degeaba
rîvnite de mine. Iar „ poet de duminică” nu am fost
niciodată! Poemul care poartă titlul ăsta se dorea un
fel de a protesta la marile, abisalele, serioasele, mult
prea gravele și severele poezii scrise în epocă, ba
chiar și acum. Prindeam clipa, o exaltam în toate cele
șapte culori trecătoare ale curcubeului, îi sorbeam
roua sferulată, atîrnată pe firul lung al ierbii, o
lingeam ca pe un fagure de miere cu găurele
hexagonale, atingeam cu degetele lumina de pe
pereii ei străvezii. Eram obsedat de trecerea ei, de
extraordinara ei dispariie, de efemeritatea bucuriei
ce-o trăiam, de magia pufului de păpădie - uite-l, nu
e! - percepută de mine cu o acuitate dureroasă,
nostalgică. Scoteam din fîntîni îngeri leoarcă de
admiraie c-au fost salvai de la înec.
La cîiva metri
de casă lucea infinit, extatic, linia ferată terminală
către Fălticeni. Locuiam lîngă bariera, în Cotu' Morii,
mai c-aș zice că, probabil, în Paradis!
C. A. - Pentru cititorii revistei < Bucovina
literară>
ar fi interesant să afle ce amintiri avei din
perioada în care ai trăit în Dolhasca, la o
aruncătură de bă de Suceava.
E. B. - Dolhasca e, ca să zic așa, lada mea de
zestre! M-am gîndit, m-am tot răzgîndit, și din nou
m-am gîndit, să scriu acum despre ce-mi mai
amintesc din Dlohasca de altădată. După ce am plecat
mi-a atras atenia un titlu dintr-un ziar: Lebede la
Dolhasca. Era vorba de o știre neverosi milă. Deviat
de cureni, un grup de lebede poposise în Dolhasca, în
Alături de Doina Ioanid, la o lansare de carte
lunca Siretului. Oamenii, derutai, le-au luat drept
gîște, le-au prins, le-au jumulit și le-au mîncat!
Absolut autentic! Cred că ar fi un titlu bun de rubrică.
Iniial am vrut să scriu un roman scurt, americănesc,
plin de poezie și disperare, folosind și dezvoltînd
această metafora dură. Încă nu m-am inut de cuvînt.
Să nu uit, la o altă aruncătură de bă era și Fălticeni,

tîrg prin care am hălăduit îndelung. Acolo, în gară,
aștepta la tren o birjă
ce suia agale dealul!
C. A. - Ce-a însemnat femeia pentru poetul Emil
Brumaru Dar celebra Tamara Și cum te simi lîngă
„o iubită cu trei sâni”!!!
E. B. - Adevăru-i că nu am găsit încă „ o iubită cu
trei sîni” ! Drept care am inventat-o!! Pentru cei doi
prieteni, Detectivul Arthur și Julien Ospitalierul,
trebuia și o iubită, eventual comună, ca să fie mai cu
chichirez. Așa a apărut Reparata cea cu trei sîni
mistici și două vagine laice (în ediia cenzurată în loc
de „vagine” se foloseau „suspine”!). Socoteala o
făcusem simplu: dacă sînt atîtea Stricate de ce nu ar fi
și una Reparată!
Una Reparată chiar de mine, așa cum
pui la punct, cu migală, un ceasornic preios, cu
diamante și rubine printre rotiele dinate fin în
dantelăria complicată, uitîndu-te cu monoclul la
mecanica niel echivocă.
C. A. - E adevărat că adorai siliconatele cu
cercel în limbă, care pot fi comparate cu manelele, și
că vă lăsai ademenit de puștoaicele de liceu Și
chiar ai fost invidios pe Irinel Columbeanu,
pentru… paloma lui!
E. B. - M-am informat mai adînc. Cică sînii
siliconai sînt cam reci, deci ușor indifereni la o adică.
Puștoaicele cu cercel în limbă mă sperie. Cu vîrsta am
devenit prudent: dacă zgîrie Și manele mi-e destul de
greu să scriu, n-am concizia necesară
a versului, hazul
lor nebun! Am reușit totuși cîteva care, prin repetiii
nuanate și însoite de mișcările unei guriste beton, cu
cizmoance pînă-n buci, ar merge, cred. Să dau cîteva
exemple: 1. „Mama mia!/ Îi pute bijuteria!!” 2. „ Vino
sîmbătă la bal/ Să t e pipăi personal! ” 3. „Sînt sensibil,
fă, sensibil/ Pînă la oribil!” Deh, ale tinereii
coropișnie…
C.A. - Erotismul îșnește în poezia Dvs. chiar și din
pistol, o dată cu glontele: „Eram (Dumnezeule!)
domnul ce coborîse din vechea cabrioletă,/ Cu fracul
boit și jobenul sub bra, venit ca să fure spre seară,/
Motanul familiei și tu erai, sigur, naiva subretă/ Ce-l
vede și ipă, și el o împușcă-ntre sânii bombai,/ șiapoi
o iubește-n cămară…” Am citat din „ A cincea
elegie a Detectivului Artur “. Sau
imagini mult mai frapante, de felul
celei cu fetișcane cu „himenele în
flăcări”, ha, ha, ha! Și totuși
eticheta de pornografie nu s-a lipit
de poezia Dvs. Este o poezie
erotică pînă măduva ei, dar în nici
un caz nu-i pornografică. Și peste
toată există, cred,
paradoxal,
multă melancolie…
E. B. - S incer să fiu, nu știu ce e
aia pornografie!
Cu Emilian Galaicu-Păun la Chişinău, 2011
invitatul revistei
Poza de grup - o persoană neidentificată, Ana Blandiana,
Petre Stoica,Virgil Mazilescu, Mihai Şora, Emil Brumaru
şi Lucian Vasiliu, cu ani în urmă, în Parcul Copou
C. A. - Ai pretins într-un alt interviu, dacă rein
exact, că „actul sexual este un act de cultură…”!
Afirmaia pare șocantă la prima vedere. Vrei, vă rog,
să insistai puin
E. B. - N-am ce insista. Farmecul unui aforism e
dat tocmai de concizia și aplombul lui. Poate aș
preciza mai mult: „ Actul sexual este un act de cultură
în massă. ” Poate fi folosit și ca slogan.
C. A. - Prin 2004, după citirea manuscrisului
„Infernala comedie”, Ioan Flora ar fi spus:
„Extraordinar, ce mare poezie! Îi vine să te lași de
scris.” E unul dintre cele mai frumoase omagii ce pot
fi aduse unui scriitor. Dvs. ai rămas descumpănit în
faa vreunui alt poet care a dat versuri erotice Să
zicem, Ovidius…
E. B. - Ioan Flora inea mult la mine, deși ne-am
întîlnit rar, nesuferit de rar. Am și dormit odată la el
acasă!
Are o fiică, actriă, uluitor de frumoasă. Și o
soie superbă. Am văzut-o o singură dată. Flora și-a
dat seama ce-i cu adevărat „Infernala comedie”.
Aprecierea lui m-a fericit și oarecum surprins. Năucit
am rămas citind scrisorile luiApollinaire către Lou…
Un șoc, în proză, a fost Sade, pe care m-am străduit
să-l am în Pléiade… Creangă cu „ corozivele” lui mă
fascinează… Tocmai mi-am procurat un studiu,
Phallusiada sau epopeea iconoclastă a lui Creangă,
apărut la Paralela 45, încîntător, de
Ion Pecie. Creangă e imbatabil!
C. A. - Între Dvs. și Lucian Raicu
a existat un „schimb” celebru de
scrisori. Cum a început acest…
travaliu epistolar Despre ce este
vorba
E. B. - Mircea Dinescu m-a dus la
Lucian Raicu! Dinescu lua cîte o
oală de mîncare, vin și pe mine, și ne
prezentam la Raicu. Nu a existat nici
un schimb de scrisori. Eu îi scriam
zilnic lui Raicu. Era o prezenă de
3

invitatul revistei
Cîntecele hobbitului
Cîntec
Ascultînd prezentarea lui Mihail Vakulovski
neuitat, avea o tactică și o strategie în a povesti
lucruri aparent simple, tot adăugînd noi sugestii,
mimînd și aproape jucînd ca un actor diferite roluri
care spre final deveneau de-un grotesc rafinat.
Lucian Raicu nu mi-a răspuns niciodată. Dar a avut
grijă ca scrisorile să ajungă la mine la cîiva ani după
ce a plecat la Paris. Nici la telefon nu vorbea. Cea mai
mare surpriză mi-a făcut-o soia lui, Doamna Sonia
Larian, anul trecut, cînd mi-a dat un telefon
incredibil. Mă întreba dacă am ultima carte a lui
Lucian Raicu, apărută la Cartea Românească, O sută
de scrisori din Paris. Vroia să mi-o trimită. O aveam
deja. Mi-a zis că i-a plăcut o poezie dintr-un grupaj
apărut la Romlit., ba chiar a și precizat, „aceea cu
' stropi răi' ”…
C.A. - Ce este hobbitul, un pseudonim O poreclă
de alint Adresa de e-mail și blogul Dvs. cuprind
această… semnătură.
E. B. - Hobbitul sînt eu! Comod, cu tabieturi,
burtică și cafele repetate, fără zahăr,
în căni uriașe,
uneori invizibil, retras și scriind versuri pentru Ielele
pădurii, ocolit de cunoștinele cu treburi importante
ca un soi de persoană indezirabilă.
C. A. - Într-un P.S. relativ recent îmi scriai: „Nu
uitatzi sa-mi trimitetzi revista. As indrazni sa va
sugerez sa ma punetzi pe o lista de permanentzi...
Posibil sa ma gindesc si la o rubrica, dar pentru asta
ar trebui sa-mi spunetzi exact ritmul aparitziilor
revistei si cam la cite semne sa ma rezum...
Cu prietenie,
Emil Brumaru”
E. B. - Sper să mă in de promisiune. În fond, sînt
la vîrsta amintirilor cu fitil…
C. A. – Vă mulumesc frumos și rămîn în
așteptare.
Dialog realizat de Constantin ARCU
Mi-au îmbătrînit mîinile
De stat degeaba cu săptămînile.
Palmele mi s-au asprit.
Nu mai știu să
înghit
Apa din cana adînc ă.
Totul mi se întîmplă
Parcă alături. Mă
uit ca prin geam,
Sprijinit de sticla rece c-o tîmplă
Ce nici n-o mai am!
Rugăciune laică
Bucuriile simple
Nu mai vor să
se-ntîmple.
Am tot așteptat și-am tot așteptat
Să-mi crească
iarba cuminte în pat,
Curcubeie să-mi intre pe geam,
Fluturi să
tragă
în ham
Soarele ca pe-un rădvan
Din care tu să
scobori
Frumoasă
și dusă
de subiori
Pînă
la gura mea sfîntă
Ce coapsele albe îi cîntă
În rugăciune,
Minune cu proaspăta roură-n spume…
Cîntec naiv
La început a fost cuvîntul,
Pe urmă
ai venit chiar tu,
Mult mai ușoară
decît vîntul
În ziua care începu.
Și-ai luat și florile cu tine,
Le-ai desfăcut, le-ai dat la fluturi,
Ca-n zborul lor fără
rușine
Părul pe piept blînd să
mi-l scuturi,
Și să-mi aduci, de diminea ă,
Umerii-nguști cu întresînii,
Plini de-o miresmă
și-o dulcea ă,
Prinși în căușul moale-al mîinii,
Ce-o știu doar eu, pînă
la moarte.
Iar Dumnezeu s-a-ntors pe-o parte
Spre-a nu zări ce scriu în carte…
Poveste neterminat ă…
Eram atît de pur încît credeam
Că s-a îndrăgostit o libelulă
De mine. Crini vînjoși trăgeau în ham
Careta cu Nașpeta cea Fudul ă!
4

Era plecată-ntr-o călătorie
Ce se sfîrșea cu nunta ei c-un Prin.
inea o floricică
între dini
Și-n părul cre un puf de păpădie.
Se săturase singură să
stea,
Cu carnea-i albă
în crivatul moale,
Și-acum băga toi fluturii în boale,
Pe-un deget curcubeiele-nvîrtea.
La cîte un izvor își privea chipul
Cum tremura pe prundul fin de aur,
Fără să
știe c-o prindea-n văzduhul
Spre-amurg, cu șapte capete,-un Balaur
Ce o pîndea de mult să-i crească
sînii
Și coapsele să-i fie mai rotunde,
De nu le mai putea deloc ascunde,
Bune și dulci cum este miezul pîinii…
Să trecem peste o aripă zgrumuroasă
de
flutur…
Să trecem peste o aripă zgrumuroasă
de flutur,
Ateni să nu tropăim, să nu îi strîmbăm, în prip ă,
nervurile.
N-ar mai putea să pluteasc ă, să
se-adape din
ciuturi,
Căutîndu-ne gurile.
Noi am vrea rădvane adînci, pe drumeaguri cotite
Printre copaci seculari și mortali de umbroși,
Să
ne ducem, tot ducem, bîrfii de botgroși,
Pîndii de șopîrlele-ntinse pe plite
Ca să
fie bine încinse.
Și-am dori ploi toreniale cu brotaci și cu soare,
Curcubeie, pe șira spinării prelinse,
Curentîndu-ne, din cap pînă-n picioare,
Cu culorile lui Dumnezeu
Ce ne zgîlîie-n aerul greu
Mã învăasem să
gîndesc în fluturi…
Mă învăasem să
gîndesc în fluturi,
Să trăiesc în raze subiri de lumin ă.
Veneai lîngă
mine să-i scuturi
Părul tău lung ca pe-o iubire;
Și eu îl prindeam,
Te legam cu dînsul de tulpini mlădioase,
Să fii mereu lîngă mine, să-l simt cum miroase:
Erai inută
de păr ca de-un ham!
Diii,
Frumoasa mea iapă
cu ochii kaki!
M-aruncam peste tine învingător, fără
șa,
Să străbat într-o clipă
moartea cea rea,
Și s-ajung la moartea cea bun ă,
Cu miez de căpșun ă…
invitatul revistei
Trebuia să
fac saltul…
Trebuia să
fac saltul.
Nu mă
simeam încă-n stare
S-ajung acolo unde nimic nu mai doare,
Unde sufletul fiecăruia-i altul.
Îmi suflecasem pieptul, ca pe o mînecă de cămaș ă,
Pîn'la subsuoar ă, pîn'la mirosul ei pipărat,
Atît de iubit de femeia ce-mi povestea că-s bărbat,
Pătimaș ă.
Eram numai sînge și mușchi dezvelii
De pielea mea alb ă, curat ă;
Mă
pîndeau șerpi cu dini ascuii;
Fluturi imenși avînd drept aripă o străvezie lopată
Încercau să mă urce, să
m-arunce în nori,
Ca proaspăt să-mi las curcubeiele, mîndru, pe
flori…
N-am să ajung niciodată…
N-o să ajung niciodat ă, dar niciodat ă,
La frumuseea pe care o știu doar din gînduri, din vise.
Atîtea izvoare cu prunduri de aur, promise,
Fluturi sîrguincioși, lopătînd în parfumuri cu aripá
lor lat ă,
Scorburi umplute de nimfe cărnoase și albe,
Ce-așteaptă să
fie-nșfăcate, zmulse din mucegaiuri,
tăvălite prin rîu
De satyrii voioși, cu smocuri de scaiei mov în
barbă
și naiuri la brîu,
Elfi, pe trîmbie cu ghirlande de nalbe,
Anunînd gloria pufurilor de papădie,
Ivirea vitejească
a cîrtiilor din mușuroaie,
Îndumnezeirea picăturii de ploaie
Ce-atîrnă
de firul de iarbă
de pe cîmpie!
Nu, niciodată
n-am s-ajung
La curcubeie, fericit, să
mă
înjug!
Cîntec naiv
E-o mare greșeală
de zîmbet
Cînd mergi prin livada cu vișine:
Ai putea să le faci să se rupă
Dintre frunze, pe trup să
te mișune;
E-o mare greșeală
de suflet
Să ridici pîn'la gură o piatr ă:
S-ar muia în trecutul tău umed,
i s-ar scurge din mîini dintr-o dată
Și-un izvor te-ar cuprinde de glezne.
E-o mare, oh, mare greșeal ă,
Deși i se pare-așa lesne,
Să
umbli, prin lumea mea, goal ă…
5

un bucovinean la Paris
1.
„ Aveţi un uşor accent… ” – iată o frază care mi s-a
spus de mii de ori de cînd trăiesc în Occident şi care a
fost punctul de plecare al multor conversaţii
interesante. De obicei îi propun interlocutorului meu
un joc: să afle din trei încercări de ce origine sunt.
Aşa începe o mică lecţie de geografie şi cultură
generală pe care am oferit-o cu răbdare multora. În
general omul din faţa mea începe prin a sugera că aş
fi italian… Apoi sunt purtat prin diverse spaţii pe
unde se vorbeşte franceza dar cu uşoare
particularităţi muzicale: „sunteţi belgian elveţian
canadian din Quebec”. Omul şi-a pierdut deja cele
trei cartuşe pe care i le-am oferit ca să cîştige jocul,
aşa că încerc să-l ajut puţin: „sunt dintr-o ţară latină
dar din estul Europei”.
La această fază a jocului simt pe faţa omului din
faţa mea o uşoară contrariere.
- O ţară latină din estul Europei Polonia
- Nu, Polonia este o ţară slavă.
- Care atunci Bulgaria în nici un caz…
- Nu, Bulgaria nu. România.
Cînd spun România partenerul meu de joc
reacţionează ca şi cum ar fi lovit de suflul unei mici
explozii… România, desigur, evident… România
este o ţară latină. „Da, îi spun, o ţară în care se
vorbeşte o limbă de origine latină la fel ca spaniola,
portugheza, italiana, franceza…”
În general, eu nu cîştig mare lucru de pe urma
acestui joc. În orice caz nu cîştig mult în prestigiu, o
simt numaidecît. Deşi unii, cînd aud de România
exclamă „Nadia Comăneci!” . Iar eu îi încurajez, da,
Nadia Comăneci. Alţii, cînd aud de România
pronunţă imediat numele lui Ilie Năstase, ce nostim
era pe terenurile de tenis Ilie Năstase… Sunt şi
oameni care asociază numele României de cel al lui
Dracula, dar nu în mod sistematic, pentru Dracula ei
au nevoie mai degrabă să audă întîi numele
Transilvaniei… Dacă interlocutorul meu nu este un
simplu şofer de taxi sau un simplu vînzător, ci are şi
un anumit apetit cultural, mai reuşeşte să scoată din
rezerva sa de cultură generală trei nume magice:
Ionescu, Cioran, Eliade. Moment în care mă simt
6
Exilul ca
aventură culturală
Matei
VIŞNIEC
(n ote şi frînturi)
triumfător: bravo, e perfect, România mai înseamnă
şi aceste trei nume, Ionescu, Cioran, Eliade. De altfel
pentru mii de occidentali, România înseamnă numai
aceste trei nume, Ionescu, Cioran, Eliade. Nu ştiu de
ce, dar foarte puţini asociază de România şi numele
lui Brâncuşi. Poate pentru că în Franţa a fost rostit
întotdeauna puţin ciuntit, à la française, adică
Brancussi…Cînd am în faţa mea oameni cu adevărat
educaţi, lista numelor emblematice asociate cu
România se mai lungeşte puţin: Virgil Gheorghiu
(autorul romanului "A 25-a oră"), Elvire Popesco,
Panait Istrati, George Enescu, Sergiu Celibidache…
Ceea ce nu e de loc rău, în definitiv. Dacă într-o sută
cincizeci de ani de existenţă modernă am reuşit să
plasăm în circuitul universal zece nume, nu e rău.
Mai greu e cu numele capitalei, Bucureşti. De zeci de
ori, interlocutorii mei, fie că erau francezi sau din alte
ţări ele Europei Occidentale, au confundat capitala
României cu Budapesta. Scena a devenit oarecum
clasică, pentru că străinul din faţa mea pronunţă
numele Budapest cu oarecare mîndrie, pentru a-mi
arăta că nu e chiar aşa de incult cum aş fi capabil să-l
cred eu. Şi atunci mă întreabă cu o oarecare emfază
„şi la Budapest vă mai întoarceţi din cînd în cînd” A
fost o vreme cînd mă enervam din cauza acestei
confuzii, dar cu timpul m-am mai calmat, am mai
îmbătrînit, am devenit mai tolerant. Nu e vina lor că
în franceză şi engleză numele celor două capitale au o
muzică similară cînd sunt pronunţate, Budapest-
Bucarest… Deci răspund cu blîndeţe: „Bucarest… la
capitale de la Roumanie est Bucarest”
. Ceea ce nu
înseamnă că acest detaliu se imprimă imediat în
mintea omului cu care conversez. Îmi amintesc de o
seară, la Londra, prin 1988, cînd am fost invitat la
masă într-o casă de autohtoni şi un distins englez care
s-a nimerit să fie plasat lîngă mine s-a împiedicat
toată seara de cele două nume şi le-a confundat
sistematic în cursul discuţiilor… „Şi cum e oraşul
Budapest, are vestigii medievale” La care eu trebuia
să-l corectez din nou: Budapest are o mulţime, dar la
mine la Bucarest mai puţine… Dar la Budapest mai
ajunge Orient Expresul Dar la Budapest, pardon,
Bucarest, trece Dunărea E greu cu geografia, cînd
priveşti dinspre Vest spre Est. Multă vreme pentru
occidentali noi nu am fost decît o apă şi un pămînt,
altfel spus „blocul sovietic”. Iar deseori au fost
nevoie de adevărate catastrofe umane ca să se
obişnuiască Occidentul cu noi nume. Despre fosta
Yugoslavie nu se ştia nimic, a trebuit să înceapă
războiul civil ca să afle occidentalii că sîrbii sunt
ortodocşi, croaţii catolici şi bosniacii musulmani. Iar
unii au descoperit că Belgradul este capitala Serbiei
numai cînd oraşul a începută să fie bombardat de
NATO.

jurnal comentat
Fost premiat al
Societăţii Scriitorilor
Români, considerat
azi poet minor
Liviu Ioan
STOICIU
Nu mai am deloc memoria trecutului. Iar cu
memoria prezentului nu mai am ce să fac, nu-mi
foloseşte la mai nimic, fiindcă mă îngroapă de viu
ignoranţa care vine grămadă din viitor. Vreau să spun
că nu ştiu de unde să iau persoane importante pentru
mine, cunoscute la un moment dat, nu am idee nici
măcar dacă mai sunt în viaţă. Am descoperit o pagină
de jurnal de care am uitat complet (pagină scrisă de
mână, dintr-un registru-jurnal deschis azi la
întâmplare) – şi vreau să o recuperez, uşor mirat de
adevărurile mele de dinainte de Decembrie 1989. Nu
voi modifica nici o virgulă din partea de comentariu a
paginii mele de jurnal, datată 14 iulie 1987 (la unele
zile de jurnal aveam, separat de partea de jurnal pur, o
parte separată de comentariu a paginii mele de jurnal,
pe seama unui eveniment personal), pe care o redau
mai jos. Pentru unul ca mine, „considerat ultimul om
al epocii de aur”, a fost o întâlnire ieşită din comun la
Focşani cu un celebru cineast emigrat din 1969 în
Franţa (el a fost operator la filmele „Reconstituirea”
– 1971 şi „Duminică la ora 6” – 1966), Sergiu
Huzum. Cum de a fost posibilă o asemenea întâlnire
Simplu: Sergiu Huzum era fiul poetului Virgil
Huzum, considerat poetul-veteran al Vrancei (venit
din lumea avangardei româneşti interbelice, prieten
cu futuriştii; care se simţea apropiat de mine) –
cunoscut farmacist la Focşani, venit direct din
familia Kogălnicenilor... Într-o zi, pe 13 iulie 1987
m-am trezit cu un telefon de la Sergiu Huzum, venit
de la Paris, că vrea să mă cunoască. Pe 7 iulie 1987
murise tatăl lui, n-a putut fi prezent la înmormântare
fiindcă avionul în care era a avut scurgeri de benzină
şi a fost întors din drum. A venit acum la Focşani,
după înmormântarea tatălui lui şi a găsit
„Testamentul” lui Virgil Huzum, vrea să lichideze tot
ce a avut bătrânul poet-farmacist ( a avut licenţă-192la
Bucureşti, dar a avut licenţă şi în litere
în farmacie,
şi filozofie, cu magna cum laude; de altfel, la Liceul
Unirea de elită din Focşani, din 1932, a fost profesor
de filozofie)... Nu-mi venea să cred, securiştii sunt
acum pe fir Lasă că eu am avut în prima tinereţe un
cult pentru cinematografia românească, am vrut să
fiu regizor (atunci am vizionat toate filmele artistice
la Cinemateca bucureşteană; natural, am ratat şi
această profesiune ideală).
Sunt invitat, aşadar, la ora 10, azi, marţi, 14
iulie 1987, prin telefon, la fostul apartament (la bloc,
în centru) al poetului şi traducătorului Virgil
Huzum, drag mie, prea delicat: te rog să aduci şi o
carte a dumitale, a ţinut neapărat să repete în această
dimineaţă Sergiu Huzum la telefon (pe care eu nu-l
cunosc; a vrut să fie sigur că vin, de aceea a dat iar
telefon). Vin intimidat, mai ales că operatorul de film
Sergiu a promis că-mi dăruieşte şi volumul de versuri
al tatălui lui, Virgil Huzum, „Zenit”, volum premiat
în 1936 de Societatea Scriitorilor Români (volum
primit sărbătoreşte de Pompiliu Constantinescu,
Octav Şuluţiu, Ion Biberi, Ovidiu Papadima, Pericle
Marinescu; de altfel, Virgil Huzum a făcut parte din
Gruparea Generaţiei Tinere; a frecventat cenaclul
„Literatorul”; e teribil ce i s-a întâmplat lui Virgil
Huzum, abia în 1973 a mai publicat o altă carte a lui;
tăcerea, recluziunea sa a durat... 38 de ani, o viaţă de
om! ), cu visul lui înflorit în zenit, unde pasul de înger
i l-a strivit: „În prinosul milei, / Acelaş
spic, / Acelaş
înger / În zenit!”... N-am cum să uit că Virgil Huzum a
publicat şi un manifest literar al lui, legat de „poezia
structurală” (de genul celei scrise de Paul Valery sau
Ion Barbu, desprinse de concret, abstractă,
„generalizatoare, matematică”; poezie « în vis şi
legendă, plină de senzualitate şi culoare, în mistica
luminii şi a apei – Virgil Huzum voia să recompună
un „vechi suflet din Răsărit”»). Dar s-a pierdut pe
drum, şi-a oprit motoarele în 1935 (avea 30 de ani) şi
abia în 1973, la... 68 de ani a revenit pe piaţa literară
de la noi cu o carte a lui. Interesant, nu Rafinatul
Virgil Huzum (considerat azi poet minor, deşi a
primit premiul Societăţii Scriitorilor Români) voia să
recompună sufletul din Răsărit, ortodox, de care era
obsedată generaţia lui... Îl găsesc pe fiul lui, pe Sergiu
Huzum (masiv, cu „burta lui de capitalist”, cum mi-a
spus, în blugi şi cu ochelarii legaţi pe după gât,
simpatic, sufletist) la masă: a terminat de scris şi
„testamentul lui de fiu”, glumeşte (legat de tot ce a
lăsat tatăl lui în urmă, manuscrisele şi cărţile lui se
vor vărsa la Biblioteca Judeţeană Vrancea; chiar eu le
voi prelua mai apoi, în saci închişi, cu inventar strict
şi le voi depozita la Fondul Special). Repet, e
„testamentul” cineastului Sergiu Huzum, emigrat din
1969 în Franţa, către vecinul „Pancu, om al muncii la
I.R.E.”, care l-a îngrijit pe bătrânul poet în ultimii ani
de viaţă... Voi reveni.
7

cronica literară
8
Întîmplări
din Saltimbecilia
Ioan
HOLBAN
Cunoscut mai ales ca om politic, Ion Hadârcă a
intrat, în urmă cu cîţiva ani, în circuitul curent al valorilor
culturale cu primul său volum de versuri tipărit în limba
română;
Ambasadorul Atlantidei dezvăluie un liric şi,
deopotrivă, un pamfletar, un cinic, ironic, amator de
calambururi şi jocuri de limbaj, dar, totodată, şi un poet
preocupat de "temele m ari" , de cele care vizează condiţia
umană de la acest sfîrşit de mileniu. De altminteri, cartea
debutează cu cîteva poeme ( Poemul deşertului,
Saltimbecilia, Poezia) care vorbesc despre poet şi poezie,
im plicîndu-le într-un abia disimulat proces moral, fără
avocaţi, judecători, procurori şi fără boxe, desfăşurat la
vedere: calchiind, aş spune că au fost de faţă colegi, un
numeros public: „ELICHELIA FUNDUS - / Ciuperca
invizibilă minoră/ uluitoarea descoperire/ infimă increată
incoloră/ Din clasa gasteropodelor cea mai / declasată/
Din ramura lichenilor - cea mai lichea/ De obicei se
cultivă pe gaura cheii/ sicofantului mazilit pe stiloul/ de
argint al laureatului pe camera/ de luat vederile regizorului
orb/ pe contul spiritului de mahala/ pe la colţuri
de talcioc unde se cultivă/ din antichitate veritabila/
publicistică abrasarabeană/ Pe canalul întîi - de canaliantîia
Păzea!/ Nu ratează nici o iertare:/ Degradează şi
scoate la mezat/ Părăsitele imobile ale raţiunii/ Corupe
cele mai nobile destăinuiri/ Şi arendează pogoane întinse/
De suflet părăginit/ Drept îngrăşăminte-i servesc/
Gogoaşa diplomei de semidoct/ Şi drojdia scursurei
ticăloase/ Drept gen de luptă - / Atacul din spate ţinta pe
tract/ Şi trasul pe sfoară - aşa o preferă/ Farsorii bancagiii
sforarii/ Postmăligiştii prelingurarii/ Echilibriştii/
hingherii haramiii - / Nestingheriţii nederanjaţii/ În
confortul lor lichenesc/ Vedeţi cum prosperă/
Ciupercarii/ Fii gata acuş şi în tine ţintesc: «Ia nu mai fi
ia las-o mai moale/ altuia ochii i-am scoate da tu ne eşti/
drag măi d-ai noştri sîntem/ de-a valma prin tîrlă
Pricipalul/ să taci acolo şi să parazitezi/ cît mai în umbră
cît mai pitit/ cît mai necît» / - O sole mio o spirite sancte!/
Întăreşte-mi ca limba de gresie/ Remediul meu să i-l zic:/
Al patemii zeu/ Abate-i sucit - / ANATEMA SIT!”
( Ciuperca invizibilă). Fără a desfăşura neapărat un
"proces" (deşi tonul acestuia se insinuează printre
rînduri), poemul constituie un dramatic dialog liric
despre condiţia umană a unui răzvrătit - un opozant care
ajunge repede la gestul de a se opune, la faptă.
Doi sînt referenţii poeziei din Ambasadorul
Atlantidei; sistemul, cu elementele lui cunoscute şi viaţa,
simpla (şi obligatoria!) viaţă a poetului. Probabil că
poezia pentru Ion Hadârcă - şi nu numai pentru el -
reprezintă un mod de a exorciza răul, de a trece prin
filtrul moral atît de des invocat de cîţiva ani încoace; e
sigur că aici trimit întîmplările din Saltimbecilia şi chiar
titlul cărţii: Ambasadorul Atlantidei. Ambasadorul cui
Al minciunii, violării intimităţii insului, resemnării,
fricii, tăcerii, închisorii dintre propriile graniţe, al tuturor
necazurilor de pe urmă ale românului: inventarierea se
face lucid, fără mînie şi ură false, fără patetisme şi, mai
cu seamă, cu decenţă, recunoscînd ceea ce e de
recunoscut, refuzînd înscrierea în marea epopee la care
lucrează cu sîrg şi cu acelaşi oportunism deşănţat o
mulţime de poeţi „ c e-au scris o limbă” : Victimiada nu e
pentru poeţii adevăraţi şi nici pentru oamenii care se
respectă. Simplu, direct, acroşant, cultivînd o fertilă
ambiguitate a semnificării, la Ion Hadârcă: „La
probleme/ De ocară/ Ţara geme/ Geme ţara (la-la-la)/ De
ocară/ Suntem iar/ Fără Ţară/ Dar cu ţar (bis)/ Fără lege/
Fărdelegi/ De la rege/ La cei blegi (la-la-la)/ Ori ni-i
dînsul/ Rege mut/ Ori ni-i plînsul/ De-mprumut (bis)/ El
se teme/ De mulţimi/ Ţara geme/ Noi muţim (…)/ Sub
probleme/ De ocară/ Ţara geme/ Geme ţara (etc.) -
Cîntecel comic. Cel de-al doilea referent al poeziei din
Ambasadorul Atlantidei e viaţa poetului; o întoarcere în
trup şi un studiu al poziţiei acestuia în lume, între ceilalţi,
ca în Spleen, un sensibil autoportret în Inima sau
discretul lamento care se aude în Sonet cu miez de nuci
ori în Litanii la sărutul implacabil
trasează cîteva linii ale
unei vieţi ce încearcă a fi destin. Între
ce este (a fost) şi
cine este cel ce pare a trăi în acel timp şi în acel loc e o
perfectă identitate şi o deplină comunicare; unul
împrumută chipul celuilalt, primul îl obţine pe al doilea:
„Pe un ram se coc gutuii/ Iar pe altul - dorul meu/ Trece
doamna-ngîndurată/ Pe sub ramul de la poartă/ Ah şi
urma-i înfioară/ Puful de gutui/ Şi n-aş da aşa povară/
Nimănui/ Ce făcui/ Doamne! cu trupul/Acest invers os al
meu/ Nu-l apasă fierul lutul/ Ci-l apasă Nevăzutul /
Umed stau între cuptoare/ Nu mă arde-a lor dogoare/ Cît
mă arde mă topeşte/ inima ce mă-negreşte/ Doamna mea/
De inimă/ Dauna/ Alină-mi-o: / Vindecarea/ Vinerii/
Dulcele/ Duminicii/ Doamnă/ Cu descîntece/ Dăinuie!/
Domină-mă!!!/ Altfel/ Vine/ Să mă-mbete/ Pofta Celei/
Ce îmi dete/ Soarta-n frunte.../ Cum să-nfrunt/
Implacabilul/ Sărut ” ( Lita nii la sărutul
implacabil).
Prezenţa celor doi referenţi şi modul
lor de tratare
lirică stabilesc particularitatea poeziei din Ambasadorul
Atlantidei ; aici, ca şi în poezia altor cîtorva tineri poeţi
români din Basarabia (şi cît de sincron cu ceea ce se întîmplă
în toată poezia noastră de azi!), se manifestă ceea ce aş numi
contextualizarea eului poetic faţă de o realitate cenuşie, în
continuă degradare, ceţoasă, informă, fără nimic atrăgător şi
faţă de durata pe care o închid sărmanele zile care vin să
înceapă.Apariţia acestei cărţi poate însemna placa turnantă a
destinului de scriitor român al lui Ion Hadârcă: începutul e
condiţionat de (re)formarea poetului însuşi, a sinelui său şi a
codului de comunicare cu lumea: poate aşa: „În căminul
inimii mele/ Toate odăile-s închiriate:/ Doi îndrăgostiţi/ S-au
închis la balcon;/ Al treilea/ Plonjează de la etaj;/ Nişte
scriitori/ Îmi scriu uşa liftului;/ Pisicile se urinează la palier;/
Astă noapte cineva a-nceput/ Să-mi perforeze aorta/ În
căutare de petrol” ( Inima ).

cronică literară
Ion Mureşan -
cartea Alcool
Liliana-Stela
BALAN
Cel de-al treilea volum de poezie al lui Ion Mureşan,
cartea Alcool,
apare, în sfârşit, în 2010 la Editura
Chamides din Bistriţa, după o îndelungată aşteptare.
Anunţate cu câţiva ani în urmă, citite la diferite întruniri
literare, poemele alcool au răsplătit din plin atât răbdarea
publicului cât şi pe cea a criticii literare. Poet al calităţii şi
nu al cantităţii, Ion Mureşan este autorul a doar trei
volume de-a lungul a triezeci de ani, cartea Alcool fiind
precedată de Cartea de iarnă (1981) şi Poemul care nu
poate fi înţeles (1993).
Într-o lume a vitezei şi a consumismului, prinsă între
iureşul supermarketului şi fascinaţia pentru universul
virtual al internetului, contemporaneitatea se confruntă
cu o anesteziere a simţurilor şi a trăirilor. Ion Mureşan ne
propune prin cele treizeci şi două de poeme ale
volumului său un recurs la un alt fel de anestezie, nu prin
mundanul care ne copleşeşte, ci printr-o carte ce îşi
adună sensurile în jurul esenţelor etilismului poetic,
capabile să trezească o sensibilitate pierdută sau
adormită.
Imagini tari, contururi pregnante, trăiri ce angajează
puternic fiinţa ne trimit şi cu acest volum al autorului în
zona ex presionistă a liricii româneşti. Spre exemplu,
textul-uvertură al
cărţii, Poemul alcoolicilor, glisând de
la o ,,lumină feciorelnică” la oraşul ca ,,purpura” şi seara
care va veni ,,în curând”, având pe fundal imaginea
cârciumii, laitmotiv al volumului, este, în esenţă, un
poem al exteriorizării sentimentelor; alcoolicii
,,transpiră cumplit de atâta fericire”, vorbesc şi vorbesc
despre viaţă”, ,,se mai bâlbâie şi se mai poticnesc”,
,,reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante”, ,,îşi
şterg buzele umede cu batista / şi le este foarte, foarte
ruşine.”. Poetul ne plasează explicit într-un univers al
cunoaşterii limitate. În gaura făcută în peretele Raiului
de Dumnezeu, alcoolicii sau poeţii (textul poate fi citit şi
ca o ars poetica) ,,nu reuşesc să vadă / decât un petec de
iarbă”. Finalul aduce în prim-plan tema morţii, temă ce
traversează ca un fir roşu, alături de cea a creaţiei, întreg
volumul: „ În curând, în curând va veni seara, / atunci ne
vom odihni şi vom afla împăcare multă!”.
Despre Marea Creaţie ne vorbeşte poetul în cel de-al
doilea poem, Facerea lumii, amintindu-ne de un haiku
ce ne lasă să respirăm după vâltoarea iscată de Poemul
alcoolicilor: „ Şi a fost seară,/ Şi a fost dimineaţă./ Dar
asta a fost demult. Şi o singură dată.” . Plecând de aici,
poezia devine aproximare: ,,iar asta nu pentru că aş fi
avut senzaţia că lucrurile se repetă,/ ori că ele stând pe
loc, sunt date odată pentru totdeauna,/ ci fiindcă
neputinţa noastră era evidentă, iar eşecul limpede.” , ni se
spune în O anumită definiţie a poeziei. Aceeaşi
inceritudine, acelaşi chin al rostirii se decantează şi din
poemul Mesajul: ,,Ceva-ceva a vrut el să ne transmită,/
Mâinile îi transpirau şi îi tremurau” .
Zone sumbre, sondări spre abisurile sinelui şi ale
lumii deschid în acest volum un imaginar halucinant,
damnat, artificial şi demitizat. Ne aflăm oarecum între
Bacovia cu târgul de provincie, abatorul şi cârciuma de
mahala şi lumea desacralizată din etapa marilor nelinişti
blagiene. Pe acelaşi filon al neliniştilor şi esenţializărilor
expresioniste, tema morţii capătă în volumul lui Ion
Mureşan o importanţă covârşitoare. Poeme ca A venit
toamna, Cântecul Arpentorului, Mila, Cântec negru,
Cântec de leagăn, Înviere, Tunelul, Din vorbă în vorbă,
Noi mergem acasă, Ci eu singur sub pământ trimit la
spaima ancestrală a morţii: ,,Iar mie mi-e frică. / Mi-e
frică./ Mi-e frică peste măsură./ Stau culcat pe frunze
galbene şi uscate./ Picuri-picuri sângele îngeraşului îmi
cade pe gură.”.
Imaginea îngerului apare în cartea Alcool asociată
diminutivului îngeraş, simbolizând desacralizarea,
disperarea, angoasa. Un ,,îngeraş speriat” căruia îi curge
,,sângele din năsuc” şi ,,îngeraşii de pahar” ce ,,nu
muşcă şi nu fac rău nimănui” sunt frânturile recuperate
din sondarea zonelor imponderabilităţii fiinţei. Un dublu
artificial al îngeraşului, la fel de himeric şi de obsedant,
este ,,păpuşica”. În textul cu acelaşi titlu oniricul
transcende spaime ancestrale, viaţa şi moartea îşi
diluează contururile pentru a construi o nouă
dimensiune, a unui imaginar halucinant: ,,În somn mă
aştepta visul acela cretin:/ eu, cu păpuşica în braţe,
clătinându-mă pe marginea prăpastiei.”
Transcenderea spre ieşirea din timp, spre ruperea de
contingent şi convertirea în evanescenţă se face la Ion
Mureşan într-un ritm îngreunat prin încetinirea dată de
aburii alcoolului care metamorfozează lumea întreagă
într-un pahar: ,,Îmi bag capul în pahar./ Vodca e rece ca
gheaţa./ Deschid ochii în pahar./ În pahar văd bine şi fără
ochelari.” .
Cârciuma, paharul,
masa de lângă fereastră sau
acoperişul sunt câteva dintre spaţiile de trecere, de
mărginire a planurilor, de translare între un exterior încă
ancorat în real şi un interior dezlegat de orice
determinare, cu spaţiul, timpul şi legea gravitaţiei abolite
pentru că ,,Acum nu mai stă nimeni pe scaune,/ căci
scaunele zboară din perete-n perete, şi sticle dulci şi
firave pahare ca pulpa de adolescentă zboară/ În stoluri
lungi şi ciripesc, şi pleoscăie ca peştii,/ şi gemete şi
bufnituri şi oftaturi se-aud parcă/ un zeu şi o zeiţă ar face
dragoste-n grădini îndepărtate.”. Pătrunsă în această
lume fluidă,
fiinţa aduce cu sine clişee din lumea
cealaltă, cea reală, transfigurându-le în instrumente ale
unui decor hipnotic; anamneza scoate la iveală jocul
uitat de-a mama şi de-a tata al copiiilor, joc bolnav şi
9

cronică literară
vinovat: ,,A venit tata!/ strigă copiii, adică păpuşile, în
locul cărora strig eu,/ tu te pui în genunchi de faţă cu
toate păpuşile,/ îţi ceri iertare şi zici că nu o să mai faci.”.
Apar în decor şi casa ,,galbenă”, ,,magazinul jidovului”,
,,magazia de grâu a CAP-ului”, ,,autobuzul care tocmai
trecea”, ,,clădirea de peste drum” sau ,,Alimentara”,
toate convertite în instrumente himerice ce alcătuiesc
morfologia unei lumi în care mitul îşi înghite
personajele, devenind suficientă sieşi. Finalul poemului
Întoarcerea fiului risipitor este emblematic în acest sens:
,,Şi au luat mortul şi l-au pus în viţel şi cu aţă neagră au
cusut viţelul./ Iar capul mortului a rămas afară şi/ sta pe
capul viţelului ca pe o pernă.” .
Construct bine articulat, cartea Alcool se sprijină
ceva mai mult decât volumele anterioare pe un schelet
narativ, ceea ce-i conferă stabilitate şi, după cum
menţionam mai sus, o autosuficienţă care face din poezie
o dimensiune a deschiderii dincolo de realul copleşitor al
existenţei cotidiene. Întoarcerea fiului risipitor este o
revenire a fiinţei în subteranele unui discurs originar ce
se iveşte din vidul creat de faptul că ,,Totul a fost băut./
Nici o băutură nouă nu a apărut sub Soare în timpul vieţii
mele./ Nisipul pustiurilor s-a fiert în nisip şi s-a băut./
Praf de argint s-a fiert în oală de argint şi s-a băut./ Praf
de aur din căniţă de aur s-a băut./ .../ Dumnezeule, totul a
fost băut!”.
Trebuie amintit că în volum se resimt şi vagi ecouri
stănesciene, poetului fiindu-i adresat unul dintre texte.
Poem (către Nichita Stănescu) este o afiliere la trăirea
prin poezie şi la detaşarea de realul fizic. ,,Pe zi ce trece
se înmulţesc adresele pe care trebuie să le uit.”, îşi începe
Ion Mureşan monologul adresat lui Nichita, monolog ce
sfârşeşte prin evadarea în etilismul poeziei: ,,Oho, dacă
aş fi eu inginer, .../Aş mai bea cincizeci de vodcă.”. Pe de
altă parte, dacă Nichita Stănescu vorbea ,,din punctul de
vedere al lucrurilor” , Ion Mureşan consideră că
momentul de graţie este atunci ,,Când simţi că ţi se face
milă de obiecte,/ şi-o milă nesfârşită îţi e cu tine,/ poţi fi
sigur c-ai văzut un zeu”.
Demersul lui Ion Mureşan din cartea Alcool este
filtrat prin trăiri autentificate de experienţa morţii
transformată, alături de creaţie, în treaptă iniţiatică. Prin
imagini puternice, contururi de forţă şi o poetică a
angoasei trecută prin sita lucidităţii, volumul îşi
proclamă, printre postmodernişti şi douămiişti, o
identitate ce se plasează organic în contextul marii poezii
a literaturii române, în descendenţa unei mixturi între
expersionismul blagian şi cel bacovian, pe de o parte, şi
religia imponderabilităţii poemului stănescian, pe de
alta. Fireşte că situarea lui Ion Mureşan în descendenţa
amintită se face cu diferenţierile de rigoare, poetul
ardelean propunându-ne o lirică originală a întoarcerii în
lumea cuvintelor, cea care prin însăşi natura sa conţine
esenţele. Evaporate, distilate, puternice, ameţitoare,
obsesive sau delirante, alcoolurile lui Ion Mureşan sunt
expresia credinţei faptului că poezia are menirea de a
recupera prin metafizic, atât cât îi este omului permis să
o facă, însăşi consistenţa ontologică a existenţei.
10
Bancomat cu poezie
Un Poet-Două Cărţi
Mircea
DOREANU
Daniel Pişcu este un experimentalist prin excelenţă.
A obţinut de altfel, în 1997, foarte râvnitul premiu
pentru experiment al ASPRO, cu cartea de versuri
„Titlul poemului este aforism “.
În 1962 (La Biennah, 44-45), Umberto Eco scrie: „În
momentul în care atitudinea experimentală devine un
act de interogaţie a materialului nou pentru a descoperi
posibilităţile de organizzare şi formare (s.n.) pe care
acesta ni le sugerează, atunci ne întoarcem la o atitudine
la fel de experimentală pe cât era aceea a lui
Michelangelo ce căuta chiar în nervurile blocului de
piatră statuia conţinută virtual în acesta.”
Daniel Pişcu îşi structurează poeziile din
„Game”(Ed. Aula, Brasov, col.
Frontiera) în grupuri de
câte patru pentru fiecare notă muzicală, cu excepţia
ultimului DO (Să-i spunem, ca el, do de sus), unde
grupul conţine o gamă în plus. „ Gamele” îşi încep
fiecare vers cu o notă muzicală, transpusă, se înţelege,
literal, într-o combinaţie personală de anaforă şi
anagramă. Anafora a fost unul din procedeele favorite
ale suprarealiştilor, (vezi Libertate de Paul Eluard,
exemplar pentru că este foarte cunoscut), dar procedeul
este antic şi de demult, ca să rămânem în teritoriul
poeziei franceze, du Bellay îl foloseşte în unele din
sonetele sale. Suprarealiştilor le-ar fi plăcut desigur
multe din versurile lui Daniel Pişcu, dar mai ales această
secvenţă din „Gama lumii tăcerii”: „ FA la peştilor e /
SOLubilă” , amintind un frumos titlu suprarealist, „Le
poisson soluble”. Prin mecanismul de producere şi
apropierea de jocul de cuvinte (Heil Hamlet!), sau
devierile semnificatului prin redistribuirea
semnificantului, cartea lui Daniel Pişcu ar fi fost preţuită
şi de lettriştii cei jucăuşi. Aici nu ne putem abţine să
cităm câteva versuri din Gherasim Luca: „Aurora, or
aux rats/ Les pierres des tes paupières.”
Din această extinsă familie creatoare, căreia i-am putea
adăuga manieriştii concettişti şi pe Şerban Foarţă, profund
manierist şi el prin holorimele sale, face parte acest poet
care, temerar în felul său, încearcă să creeze (şi chiar o
face, pentru uz prop riu) o nouă formă fixă. Poetul impune
constrângerea formală a gamei unor conţinuturi poetic
logice. Că logica poeziei este una aparte şi ce înseamnă
cuvântul „game” în engleză nu ar mai trebui spus.

cronică literară
Cartea este o reuşită la care contribuie invenţia
modului de producere - mai mult decât un simplu
trouvaille - şi cumpătarea inteligentă a autorului. Dacă
ar fi fost mai amplă, culegerea ar fi căzut în stereotipie.
Aceste două determinări nu fac decât să flancheze
esenţialul. Daniel Pişcu este un poet autentic, ambiţios,
extrem de implicat în textele lui. Acestea, nu în ultimul
rând, respiră generozitatea sentimentală şi inocenţă,
poate şi pentru că bună parte din ele privesc ( cântă)
gamele proaspete mereu ale copilăriei. Cele
mai bune
pagini sunt scrise cu rimă, care adoptă viziunea candidă
de care aminteam, iată „Gama solstiţiului de vară”:
SOLstiţiul de vară-i aici.
LAmpă e noaptea un licurici.
SIngur sub cerul plin de scântei
DOinesc şi-n jur miroase a tei.
REspir o noapte de vară
MIjeşte de ziuă şi iară
FAşa naturii mă cheamă.
SOLstiţiul de vară e-o gamă...
Cu ambiguitatea lui, ultimul vers este o punere în
abis de pură esenţă textualistă.
Cifra 9, a 11-a din cele 33 de game (plus o „Intrare”)
este în simbolistica talmudică o reprezentare a
perfecţiunii lui Dumnezeu, o afirmare a existenţei
omului şi a perfectibilităţii sale.
Aide-mémoire al unei călătorii
Se pare că nimeni altcineva decât Daniel Pişcu nu
detestă mai mult obscenitatea locvacităţii şi
discontinuitatea stilistică. Ceea ce-i lipseşte îi
prisoseşte: alintul pisicist al metaforelor îi este străin, la
fel ideologia deghizată, armurile de împrumut ale
ermetismului. Ia ce este mai bun numai din el. Nu am
pomenit poet mai puţin influenţabil. Fiind autentic şi
original, nu este influent. Veţi vedea câţiva cărtăreşti,
câţiva muşini, mulţi coşovei, nici un pişcu. Poetul nu
suferă din cauza asta. Cei buni, ca el şi Ion Mureşan, nu
fac prin text sluj congenerilor. Poate soarelui poeziei îi
este dat să răsară o singură dată pentru fiecare. Sigur, nu
este simplu să imiţi; forţăm paradoxal: dar să te
autoimiţi Până şi Stănescu a făcut-o! Dar să te abaţi cu
propriul ego până când numai poezia aşa cum tu o
concepi va câştiga Ultima variantă este aleasă de
veşnicul înfrântul în faţa sieşi Daniel Pişcu. Şi de aceea
continuă fără a căuta cu lumânarea noi teme, ori situaţii.
În meschinăria ei, viaţa, unicul nostru subiect de
inspiraţie, a fost generoasă cu el. Care soare negru al
melancoliei Nici nu ştii dacă Pişcu se mulţumeşte cu
„Puţină adrenalină“ sau ne-o împarte/împarte cu noi.
Poetul cunoaşte mult mai mult decât vecinul Costică sau
Aurică pînda obscură, invidioasă, necruţătoare, a
celorlalţi; lipsa lor de credinţă în el, în tine, în mine, în ei
înşişi, în orice.
Stilistic, poezia de aici (din 2009, Tracus Arte,
Bucureşti)
nu se face, se iscă în contact cu peisaje
disciplinat enumerate. Nici un fior morbid, numai
plăcere altruistă, nici o exaltare alta decât a bucuriei
întoarcerii în România, ţara haimana, cu drag părăsită şi
cu dragoste regăsită. Amănuntele nu contează decât în
traseu, nu contează altfel decât în a se constitui în text.
Fărădelegea şi mizeria sunt lesturi nenumite. Cred că
este o carte eliptică, metonimică prin excelenţă. Cine
vrea să simplifice metonimia printr-o carte, are
exemplul ideal în „Puţină adrenalină“. De aceea textul
meu care poate fi numit fără alint textuleţ, nu poate intra
în tautologiile citatelor şi descriptivismelor, de vreme ce
multa admiraţie pe care o exprimă trebuie concentrată.
Puterea lui Daniel Pişcu este de a exprima ceea ce
zace în noi: adună „ The Remains of the Day” într-un
întreg luminos, dătător de speranţă. Asta, cred,
înseamnă ” Puţină adrenalină” în şansa poeziei pe care o
oferă. Pe de altă parte rămâne ambiguu; renunţă la
poezia cu ambitus de tip postmodern şi se întoarce la
uneltele cărţii sale de debut: „ Aide-memoire“:
comunicare clară, mai mult decât inteligibilă, absolut
direct sufletească; greşesc, am vrut să spun poeticească.
Daniel Pişcu trăieşte şi prin poezie, vrea să ne
convingă să o facem şi noi. Este greu, astăzi. Nu-i nimic,
mâine va fi şi mai greu. Poimâine, imposibil.
Un câine se apropie de tine. Teama ta degajă acel
hormon numit adrenalină şi aproape îl determină pe
câine,
dacă nu cumva un bichon havanez să te muşte. Pe
de altă parte, adrenalina este hormonul sporturilor
periculoase: teama rămâne mereu asociată: „ lift/de
lângă/ cascada despre care/ am mai vorbit/ şi ne-am
întors spre casă/ acompaniaţi/ de trei/ câini vagabonzi/ şi
ei/ comunitari/ ce ne amuşinau/ cu nările şi dinţii lor
tari” (VII), s.n. Versurile cad lin, cu adân că, simbolică,
nicidecum simbolistă tristeţe, rupte din rai şi din iad în
acelaşi timp. Soarele lor greu, spaniol şi românesc nu va
apune niciodată. Puţină Adică un pic de Nu! Concizia
durerii ( Parcă ieri, în 63, am trecut toţi prin Dallas).
Habar nu am dacă Daniel Pişcu este un mare poet,
nici nu ştiu ce ar însemna un mare poet, dar este un poet,
unul reprezentativ pentru generaţia lui, exponenţial
chiar, oricui i-ar place să posede în toate sensurile
această creativitate magnifică:
„ Cea mai bună reclamă
în cafenele
este mizeria!
( mucuri de ţigări,
ghemotoace de hârtie
aruncate pe jos)
zice ghida.”
( La Madrid)
Daniel Pişcu este la rândul lui un ghid al Europei
dulci şi dureroase a poeziei.
11

o antologie a poeziei româneşti
Mircea A.
DIACONU
Ion Pillat
Livresc, deşi pare inspirat de elementar, rafinat,
chiar dacă pare ingenuu, Ion Pillat stilizează
asemenea bizantinilor şi suprapune prezentul gol, al
absenţei, peste un trecut încărcat cu fiinţă. În felul
acesta, contemplativ şi retro, fiinţa îşi instituie o
identitate deopotrivă precară şi tare, printr-o mişcare
de glisare între gol şi plin. În fond, un proustian,
Pillat dă melancoliei şi nostalgiei un sens constructiv,
în aş
a fel încît, circular fiind, timpul se repetă pentru
a recupera sinele şi, o dată cu el, tradiţia. Aparţinînd
absenţei, amintirii şi contemplaţ
iei, prezentul e,
totuşi, un timp al preaplinului. Nu angoasă şi traumă,
la Ion Pillat, ci lumina caldă a amurgului care
transformă timpul în vers.
Sfîrşit de toamnă
Nu mai vorbi, nu rîde, nu te gîndi, nu plînge,
Nu mai visa zadarnic: e prea tîrziu acum.
Nu vezi ce toamnă tristă Cu pete mari de sînge
Se iroseşte frunza pornită-n
zbor pe drum.
Prin codrul de cărbune pluteşte-al iernii fum –
Nu mai vorbi, nu rîde, nu te gîndi, nu plînge.
Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut,
Pe tîmpla din Văratic, din vremuri legendare,
O sfîntă-i zugrăvită de un necunoscut.
Icoana tăinuită ce farmec straniu are!
Tăcut o şterge veacul, dar tot mai blîndă pare
Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut.
Ctitorii
Acolo unde-n Argeş se varsă Râul Doamnei
Şi murmură pe ape copilăria mea,
Ca Negru-vodă, care descălecînd venea,
Mi-am ctitorit viaţa pe dealurile toamnei.
Prin viile de aur ca banii dintr-o salbă
Pe al colinei mele împodobit pieptar,
Închis-am fericirea în strîmtul ei hotar
De nuci bogaţi în umbră, umbrind o casă albă.
Acolo,-n pacea nopţii, pe drumuri de podgorii,
Am mers tăcut alături de carele cu boi,
Cînd neaua lunii ninge pe sălcii în zăvoi,
Cînd şopoteşte valea de cîntecele morii.
Las altora tot globul terestru ca o minge,
Eu am rămas în paza pridvorului străbun,
Ca să culeg cu ochii livezile de prun,
Cînd alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge.
Şi tot visînd la vremea cînd înfloriră teii,
Pe cînd îmbracă ţara al iernii alb suman,
Să desluşesc cum piere trecutul, an cu an,
Pe drumuri depărtate sunîndu-şi clopoţeii.
Să stau, pe cînd afară se stinge orice şoaptă,
Privind cenuşa caldă din vatra mea, de-acum
Şi să aud deodată, cu-nfiorare, cum
Trosneşte amintirea ca o castană coapt ă.
În vie
Tot mai miroase via a tămî ios şi coarnă,
Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc…
Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc;
Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă
Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod
Şi soarele de aur dă-n pîrg ca o gutuie.
Acum – omidă neagră – spre poama lui se suie,
Tîrîş, un tren de marfă pe-al Argeşului pod.
Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul ia.
Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlimbar.
O ghionoaie toacă într-un agud, şi rar
Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia...
S-a dus. Şi iarăşi sună… şi tace. Dar aud
Ecou ce adormise şi-a tresărit deodată –
În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată,
Lovind în amintire ca pasărea-n agud.
12

antologia
M-ai ascultat pe gînduri, cu ochi de ametist,
Şi
ţi-am părut romantic şi poate simbolist.
Aci sosi pe vremuri
Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat.
La casa amintirii cu-obloane şi pridvor, - Acelaşi clopot poate - în turnul vechi din sat...
Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor.
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De cînd luptară-n codru şi poteri, şi haiduc.
Biserica de altădată
În drumul lor spre zare îmbătrîniră
plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Biserica de altădată, ce ctitor mi te-a scos în cale
Nerăbdator bunicul pîndise de la scară
Cu zarzării din curtea veche şi năpădită de urzici,
B erlina legănată prin lanuri de secară.
Sub acoperiş lăsat pe-o r înă, la margine de mahalale,
Sub turnul mîngîiat în aripi de raze şi de rîndunici...
Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină
Sări, subţire,- o fată în largă crinolină.
Cu chipul şters în zugrăveală: Matei şi Marcu, Ion şi Luca,
Privind cu ea sub lună cîmpia ca un lac, Evangheliştii de pe vremuri, tuspatru, predică-n pustiu –
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
Amurgul doar şi toamna, singuri, dau să pătrundă prin uluca
Grădinii Domnului, pe care azi credincioşii n-o mai ştiu...
Iar cînd deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse Sburătorul, de-un tînar Eliad.
Biserica de altădată, din nou primeşte să-ţi calc pragul,
Ca-n noaptea primăverii mele cu zarzării-nfloriţi pe cer.
Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...
În somnul veşnic bunu-ţi preot de mult şi-a lepădat toiagul,
Şi totul ce romantic ca-n basme se urzea. Şi întru Domnul odihneşte bătrînul său paracliser.
Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat. Stau singur în amurg de toamnă
azi, singur eu cu patimi multe,
Şi nimeni nu mai toacă seara prin suflet şi prin mahala,
Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămî nă...
Nu-i nimeni să se roage-n tindă, şi taina nimeni s-o asculte,
De mult e mort bunicul, bunica e bătrî nă...
Şi la icoane să aprindă sfînt lîngă sfînt, stea lîngă stea.
Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete
Te vezi aievea numai în ştersele portrete.
Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...
Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.
Acelaşi dr um te-aduse prin lanul de secară.
Ca dînsa tragi, în dreptul pridvorului, la scar ă.
Subţire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-însul amurgul se opri...
Şi m-ai găsit, zîmbindu-mi, că prea naiv eram
Cînd ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.
Iar cînd în noapte cîmpul fu lac întins sub lună
Ţi-am spus Balada lunei de Horia Furtun ă,
13

portret în cărbune
14
Thibaudet
şi cele trei critici
Al.
CISTELECAN
THIBAUDET, Albert, critic şi istoric literar.
Născut la 1 aprilie 1874, în Tournus; decedat la 16
aprilie 1936, Geneva. Îşi începe studiile (1882) la
liceul iezuiţilor din Lons-le-Saunier, iar în 1888 intră
la Liceul parizian „Louis-Le-Grand”, unde, în 1891,
obţine premiul de onoare în filosofie. Se transferă
apoi la „Henri IV”. Publică primele articole, în 1892,
în Littérature et critique. Elev al lui Bergson, a cărui
filosofie îi armează întreaga operă critică şi care a
spus despre el că „ştie tot”. În 1893 îşi ia licenţa în
filosofie, la Universitatea din Dijon. Între 1889-1914
este profesor de filosofie pe la mai multe licee. În
1907 îşi ia diploma de studii superioare la
Universitatea din Poitiers, iar în 1908, agregaţia în
filosofie. Se afirmă cu articole de critică în La
Phalange, unde începe să colaboreze din 1906 iar din
1909 i se încredinţează prima sa rubrică
permanentă. Remarcat de A. Gide, devine
colaborator la NRF, din 1911, ajungînd apoi, din
1912, titularul cronicii literare. În 1914 este
mobilizat şi rămîne în cadrele armatei pînă în 1919.
Lector de franceză la Universitatea din Upsala
(1919-1924). Din 1924, conferenţiar de literatură
franceză la Universitatea din Geneva, iar din 1931,
profesor (l-a avut ca student pe Jean Rousset iar la
catedră îi va succede Marcel Raymond). După
război e colaborator al revistelor apropiate de
L'Action Française ( Revue critiques des idées et des
livres, între 1920-1924, Candide, 1925-1935).
Colaborează, din 1925 pînă la moarte, la Journal de
Geneve; de asemenea, la Les Nouvelles littéraires,
între 1927-1931. Editorial a debutat ca dramaturg,
cu drama simbolistă Le Cygne rouge, în 1897. S-a
încercat şi ca poet. Prima lucrare de critică e
monografia Mallarmé, din 1912.
*
Albert Thibaudet stă la jumătatea drumului
între critica „tradiţională”, sainte-beuviană, şi
orientările moderne, care aproape toate au pornit dacă
nu de la ideile sale explicite, măcar de la intuiţiile sale.
Pentru critica noastră interbelică – mai ales pentru
generaţia post-lovinesciană – Thibaudet a fost
principala „ atracţie” şi fascinaţie (îndeosebi pentru
cronicarii literari), iar ideile sale au stimulat multe din
construcţiile şi atitudinile criticii noastre. Cea mai
impresionantă – în toate felurile – operă a lui Thibaudet
este Istoria literaturii franceze de la 1789 pînă în zilele
noastre, al cărei model, alături de modelul De Sanctis, se
simte în Istoria… călinesciană. Criteriul central al
desfăşurării fenomenologiei literare este cel al
generaţiilor, concept pe care Thibaudet l-a prelucrat
pînă l-a făcut întru totul operativ, aplicîndu-l evoluţiei
literare pe principiul unei dialectici vivace, animată
deopotrivă de continuitate şi discontinuitate. Conceptul
de generaţie e preluat din psihologia socială şi modelul
său imediat e „familia”, construită din trei generaţii:
bunic, tată, fiu. Fiecare din aceste generaţii îşi are
perioada sa de hegemonie, cam de 30 de ani (întrucît, cu
aproximaţie, o astfel de familie se întinde pe un secol).
Cronicar literar, apărător şi sprijinitor al tendinţelor
inovatoare de la Nouvelle Revue Française, Thibaudet a
publicat o suită de Reflecţii şi, mai ales, o Fiziologie a
criticii,
îmbinînd, în amîndouă, comentariul aplicat cu
deschiderea problematică. De altminteri, specificul
criticii sale e, poate, chiar acesta: nonşalanţa ieşirii în
generalităţi şi în problematica teoretică, pornind de la
cazuri concret-analitice. Fiecare „ unicitate” suscită, la
el, o problematică mai largă şi interpretarea critică trece
firesc de la propoziţia tehnică, strict analitică, la
propoziţia „generală”, cu amploare filosofică. Formaţia
lui filosofică, bergsonismul absorbit în viziunea critică,
îi îngăduie ştergerea limitelor interpretative, iar fiecare
caz individual devine purtătorul unei problematici
generale, fără a-şi pierde deloc concreteţea şi
individualitatea. Atît doar că Thibaudet nu filosofează
cu pretenţii, ci la modul eseistic, imediat agreabil, într-o
aparenţă de lejeritate a afirmaţiilor şi de spontaneitate a
referinţelor.
Critica lui, atentă la constituirea interioară a
viziunii autorului (sau operei), pe care o scoate de sub
incidenţa determinărilor din afară, răspunde oarecum
dezideratului flaubertian al unei critici dinlăuntru, care
să releve legitatea intimă a operei. Dacă Flaubert se
întreba de unde rezultă poeticul inscienti, critica lui
Thibaudet e un răspuns dat din această perspectivă a
mecanismului interior al unei personalităţi, mecanism
revelat în operă şi de operă. Reproşurile lui Proust la
adresa lui Sainte-Beuve nu i se mai pot aduce deloc lui
Thibaudet, pentru că acesta chestionează chiar eul “de
artist”, încercînd să se identifice cu durata scriitorului,
în cazul particular al unei opere, şi cu „elanul vital” al
creaţiei naţionale, pe plan istoric (ca bun bergsonian).
Tocmai pentru că anchetează în aceste zone, Thibaudet
devine, în monografiile sale, mai degrabă „romancier al
vieţilor netrăite”, decît al celor trăite de autori;
romancier al vieţilor „proiectate”, bovarice, care se
conformează operei şi conformează opera; al vieţilor

BUCOVINA LITERARĂ
scoase din operă, văzută întotdeauna ca fenomen
ireductibil.
O critică atît de deschisă problematicii nu putea să
nu abordeze, cu prioritate, chiar fundamentele criticii,
raţiunile ei de existenţă şi de justificare. Temeiul central
al criticii rezidă, pentru Thibaudet, în operaţia de gust, în
discernămîntul inefabil, dar şi infailibil, al acestuia.
Critica cu pretenţii de ştiinţă, critica dogmatică, vedea în
critică un şir de trei operaţii: judecare, clasificare,
explicare.Acesta e, pentru Thibaudet, „ modelul şcolar”,
modelul didactic şi suveran al criticii, pe care-l aplică şi
profesorul la ore. „Un astfel de critic – zice el - e înainte
de toate judecător, şade la un pupitru înalt de la care
vorbeşte, proclamă, conchide, decide.” Operaţiile
acestea pretind o anume infailibilitate ştiinţifică, ori
măcar un optimism ştiinţific al criteriilor. Critica nu stă,
însă, pentru Thibaudet, pe picioare chiar atît de sigure.
Ea depinde, fundamental, de un factor „ neştiinţific”: „ În
critică să aveţi gust şi restul, dacă nu tot, măcar o parte,
va veni de la sine”. Dacă acesta e temeiul criticii,
pretenţiile ei de a fi judecătorul suprem al literelor
devine excesiv; locul ei, de fapt,
e mai modest şi misiunea sa mai
umană. Folosindu-se de
m e t a f o r a t r i b u n a l u l u i ,
Thibaudet aduce critica la locul
ei, pe terenul înţelegerii, al
comprehensiunii:
„ Un
bun
critic, ca şi un procuror general,
c a u t ă s ă p ă t r u n d ă î n
sentimentele părţilor şi ale
avocaţilor lor; să vadă ce e
exagerere şi ce e meşteşug în
pledoariile acestora”.
Cît despre pretenţiile
determinismului de a explica, în
mod cît mai cauzal, naşterea
operei din anumite condiţii,
Thibaudet le vede pe acestea
acţionînd mai degrabă negativ,
ca incitare în contrarietate, ca
provocare la diferenţă: „ aceste
c o n d i ţ i i / … / s e r v e s c
individualitatea şi originalitatea
personală, o provoacă, o solicită, o pun mai mult sau mai
puţin în situaţia de a acţiona şi reacţiona, dar nu o
creează”. Condiţia/condiţiile nu sînt condiţionări de
substanţă, ci doar de context. Ele nu pot norma, de altfel,
misterul talentului, căci „Nimic nu e mai imprevizibil
decît talentul şi n-ar mai fi talent dacă n-ar fi
imprevizibil /.../. Aici e punctul viu /…/ care scapă prin
ochiurile plasei” oricărei critici deterministe. Iar dacă
determinismele scapă chiar talentul, înseamnă că ele
scapă esenţialul literaturii.
Misiunea principală a criticii e aceea de a întreţine
vivacitatea spiritului, de a-l feri de şablonizare, de
portret în cărbune
serializare: „Critica apără spiritul uman de
automatism”. Ca să facă asta, critica trebuie să se
ferească mai întîi de propriile automatisme. Două mari
căi dezvoltă automatismele profesiunii critice: „ mania
certitudinii”, în critica dogmatică, judecătorească,
ştiinţifică, şi „ mania incertitudinii”, în critica relativistă,
impresionistă. Simbolul, întruparea spiritului critic
autentic, e figura lui Socrate, cel care porneşte de la o
premisă umilă („ştiu că nu ştiu”) şi ajunge la adevăr.
Întemeierea criticii pe „gust” nu scoate cu totul din
cauză „judecata” critică. Există un anumit drept pentru a
transforma „ sentimentele particulare în reguli
generale”; ori măcar în a le propune. Ce-i drept, „ nu
există un Cod literar”, care, asemeni Codului civil, să
îngăduie judecăţi fără apel; dar „s-a format cel puţin o
jurisprudenţă literară” care exclude capriciul. Dacă nu
sînt legi, măcar există norme, cutume de judecată.
Numai că „ în materie literară judecata singură nu
întemeiază nimic. Judecata este o determinare a
raţiunii, şi nu raţiunea apreciază operele literare, ci o
stare particulară a sensibilităţii, care se numeşte gust”.
Gustul n-are de-a face nici cu
legislaţia inteligenţei/raţiunii, nici
cu cea a moralei. Legile celei dintîi
le sînt „ comune tututor oamenilor”;
legile morale ar trebui să le fie
comune - măcar tuturor fiinţelor
raţionale. Are, oare, şi gustul o
asemenea vocaţie de generalitate
Nu chiar în acest grad, dar şi gustul
artistic îşi taie propriile categorii
generale de opţiuni, de empatii.
Există, de pildă, „marea magistrală
a gustului clasic occidental”, care
leagă antichitatea de actualitate;
există şi drumuri mai puţin
impresionante, dar pe care se
plimbă şi generaţii succesive, nu
doar o anume generaţie (caz în care
gustul s-ar confunda cu „spiritul
timpului”); există „curente” în care
se adună anumite opţiuni; după cum
există şi diferenţe, uneori chiar
antinomii; curentele de gust sînt
fragmentate prin rase, limbi, generaţii (gust clasic-gust
romantic, gust francez-gust englez etc.). Cu toate aceste
diferenţiale, se formează cîteva unităţi de gust, cîteva
clase de gust. Nu e vorba de o puzderie de gusturi
individuale – la care duce critica impresionistă, şi nici de
o unitate raţională a gustului, la care îndeamnă critica
dogmatică, ci de o pluralitate de gusturi,
reductibilă, la
nevoie, la două-trei direcţii majore. Dar tocmai această
pluralitate „introduce în literatură spiritul binefăcător al
discuţiei, al dialogului, al opoziţiei”, motor al
progresului ca diferenţiere şi interpretare continuă.
15

portret în cărbune
Judecăţile „de gust” n-au, însă, „ precizie”. Ba chiar
de „precizie” trebuie să ne ferim în cazul lor ca de „cel
mai primejdios duşman al gustului”. Pentru că precizia e
o nostalgie a inteligenţei, iar gustul devine din
sensibilitate. Precizie, în sens de eficacitate, trebuie să
aibă creatorul de frumos; dar reverberaţia acestei
„precizii” e o anumită ambiguitate fascinantă. Gustul –
cel puţin în artă – e un hedonism cu gratuitate: el e, zice
Thibaudet, o „ artă a desfătării, fără nici un scop util”. Iar
fiziologia „plăcerii” e difuză: „plăcerea nu e niciodată
precisă. Ne localizăm totdeauna durerile, aproape
niciodată nu ne localizăm plăcerile”. Dacă se mişcă în
zone atît de “imprecise”, “ Gustul nu poate fi definit, căci
definiţia implică precizie!” . Gustul e, deci, un mod “de a
ne bucura de opera de artă, şi nu de a o crea”. Critica e,
deopotrivă, „artă a satisfacţiei, a degustării”, dar şi „artă a
înţelegerii”, deci artă cu inteligenţă. Nevoia din urmă
determină presiunea „preciziei”, a criteriilor. Nu doar a
unor generalităţi empatice, deşi gustul se manifestă „ în
interiorul unor familii de spirite” , zice Thibaudet,
preluînd un concept din patrimoniul lui Sainte-Beuve.
Dacă nu-i „ artist”, criticul nu e nici un simplu „ amator”
hedonist de artă. Condiţia lui e mai dilematică, mai duală:
„ el face parte din ambele categorii” /…/. Va avea nevoie,
prin urmare, de criterii care să vină din ambele părţi. În
plus, „critica nu e doar o artă a degustării, ci şi una a
fixării gustului”. Fixarea înseamnă, într-un fel, normare,
generalizare, export de la individual la categorial. Acest
transfer nu se poate face, iarăşi, fără reguli şi fără a
impune – ori măcar pretinde – un anumit consens. Atîta
doar că, în această operaţie, „critica fixează mai ales un
gust care e deja fixat; ea adaugă fixităţii argumentele şi
conştiinţa acestei fixităţi”. Din această perspectivă,
critica e întotdeauna o instituţie cu gustul devansat de
literatură, cu gustul rămas în urmă. Critica autentică e act
de dragoste, e o erotică a înţelegerii. Numai că această
empatie-simpatie stă, pentru Thibaudet, doar la baza, în
premisa criticii; deşi ea e o calitate fundamentală: „critica
16
e născută moartă, dacă la baza şi în cursul ei nu este
prezentă dragostea de Litere…. O astfel de dragoste
reprezintă, totuşi, nivelul ei cel mai jos.” Nu neapărat
nivelul ei ordinar, cît nivelul ei preliminar.
Normele acestea, necesare pentru promovarea în
generalitate a gustului personal, nu trebuie să scoată din
cauză criteriul propriei plăceri. „Să ne ferim – ne
sfătuieşte Thibaudet - , ca de cea mai mare primejdie, în
critică, de a nu avea încredere nici măcar în propriile
noastre plăceri!” Plăcerea, în sine, e dincolo de orice
autoritate; ea poate fi judecată moral, igienic etc., dar
atunci e o judecată care elimină însuşi criteriul plăcerii.
Calitatea „hedonică” a acesteia e stabilită doar de noi, de
experienţa noastră. Iar critica e dintre instituţiile
hedoniste, pentru că, atunci „ cînd facem critică, ne
propunem, scriind, să ne sporim plăcerile” , respectiv
plăcerea de a simţi, de a înţelege, de a exprima; ba le mai
adăugăm şi o plăcere a puterii - aceea de a le
transmite/impune cititorilor! Această operaţie, de
„transmitere”, devine de îndată o operaţie ilicită de
autoritate, pentru că una din ispitele criticii este aceea de
a-şi impune gustul, „de a face din el gustul absolut”.
Această pretenţie se bizuie pe o aşa-numită „ autoritate
obiectivă a gustului”. Dar această „autoritate obiectivă”
e întotdeauna un abuz, un atentat la divinitate: „ Cînd
criticul îşi aşează în afara lui autoritatea dogmatică /.../
îşi acordă sieşi o aparenţă de veşnicie. Dar unde
stabileşte el această autoritate Într-o critică
impersonală, într-un gust impersonal, în care prefixul
negativ nu suprimă decît persoana celorlalţi, ca să lase
tot locul propriei sale persoane!”
În critică nu există însă autoritate transcendentă.
Autoritatea e întotdeauna imanentă. Autoritatea
criticului e în „ el însuşi! Ea se confundă cu persoana lui
şi nu-i decît forţa de iradiere a gustului lui”. Iar această
autoritate e făcută din competenţă, din nepărtinire, din
forţa de iradiere şi – mai ales – din stăpînirea de sine (din
echilibru). Pe realitatea gustului, ca premisă a criticii, se
ridică celelalte operaţii critice: “a dovedi, a ordona, a
construi”. El e, însă, fundamentul: „stă la baza criticii
aşa cum linia dreaptă stă la baza geometriei”.
La origine, critica, zice Thibaudet, a fost o artă a
îndoielii, exprimată în diferenţa dintre criticos şi
grammaticos. Construcţia critică îşi însuşeşte, îşi
interiorizează îndoiala; e un edificiu înălţat pe această
suspiciune iniţială şi principială. Diferenţa dintre un
cititor şi un critic, diferenţa dintre „ critica spontană” şi
„critica profesionistă” constă în faptul că cea din urmă
este o instituţie. Iar o instituţie înseamnă ordine. „ A face
critică /…/ înseamnă a crea un ordin sau, mai curînd,
ordine”. Cel puţin pentru Franţa, pot fi numărate patru
astfel de ordine: ordinul generic, tradiţional,
contemporan şi local.
Ordinul „ generic” e cel care porneşte construcţia
critică de la ideea de gen. Ideea de gen „ e o idee

portret în cărbune
regulatoare inseparabilă de critică”; dar nu şi de
creatorul ca atare, care, dimpotrivă, e pornit mereu
contra genurilor: „Genul e îndărătul artistului, nu în faţa
lui.” Pentru creator, genul e mai degrabă ceva care
trebuie compromis, dacă nu abolit. Însă criticul are
sarcina de a vedea dinafară operele pe care autorii lor le
văd dinăuntru; iar „ din afară” genurile se văd în acţiune,
ca un model incitant la metamorfoză; ele sînt o ordonată
a creativităţii. Şi un criteriu de ordonare critică.
Alt criteriu „ordonator” este cel al dispunerii
literaturii în serii coerente, în lanţuri şi ochiuri de lanţ.
Lanţul e istorie, diacronie; diacronia se face din
succesiuni de „ simultaneităţi”, ilustrate, în critică, de
generaţii. O generaţie literară, de artă, se impune prin
trăsăturile comune ale spiritelor care o ilustrează şi prin
„reacţiunea” faţă
d e g e n e r a ţ i a
precedentă. Din
acest punct de
vedere, sînt, zice
Thibaudet, cam
două tipuri de
„generaţii”, care
a l t e r n e a z ă :
generaţii critice şi
g e n e r a ţ i i
o r g a n i c e .
G e n e r a ţ i a ,
desigur, nu începe
şi nici nu se
sfîrşeşte într-un
punct precis. Ea
aparţine unei
continuităţi. A
decupa continuitatea în generaţii înseamnă a o împărţi
în diviziuni care există în noi /…/ şi nu în ea. Generaţiile
literare sînt obţinute prin abstracţii ale criticii. Se-
nţelege că generaţiile, ca abstracţii ordonatoare, nu vor
fi scoase din pălăria critică; delimitarea şi definirea lor
se întemeiază pe elemente de realitate.
Critica este construcţie în primul rînd pentru că îşi
construieşte ideile, genurile, seriile, generaţiile. Poate
chiar şi ţările, zice Thibaudet. „ Capacitatea
arhitectonică” a criticii se dezvoltă din cele patru idei
ordonatoare: genul şi ţara (ca idei “statice”) şi tradiţia şi
generaţia (ca idei „dinamice”). Iar critica trebuie să fie,
de fapt, o arhitectură. „ Criticul cu gust e – zice
Thibaudet - arhitectul unei literaturi”.
Construcţia
critică e, astfel, “creatoare”, „iar critica, la fel cu
celelalte genuri literare, nu se dezvoltă, nu dăinuie decît
prin creaţie”.
Construcţie şi creaţie în critică pot fi, pînă la un
punct, acelaşi lucru. Atîta doar că o construcţie critică
poate fi impozantă, dar fără viaţă; ca să treacă de la una
la cealaltă, ca s-o treacă pe una în calitatea celeilate, şi
criticul trebuie să insufle edificiului viaţă. „ Deosebirea
dintre un mare critic şi un critic mediocru constă în
aceea că primul poate da viaţă marilor idei, le poate
înălţa printr-o respiraţie proprie, le poate comunica
avînt propriu, fie prin elocinţă, fie prin spirit, fie prin
stil; în timp ce pentru al doilea, aceleaşi idei rămîn reci şi
tehnice, adică simple idei. Oriunde există stil,
originalitate, sinceritate puternică şi comunicativă,
există creaţie”. Ca în orice domeniu, şi în critică „ a crea
nu înseamnă a imita”, nici măcar „ spiritul”
operei/autorului investigat.
Cu adevărat creatoare s-ar dovedi critica atunci cînd
ar putea pătrunde în sîmburele genezic al operei. Critica
obişnuită pleacă – zice Thibaudet - de la opera săvîrşită;
ar trebui să plecăm de la opera încă nesăvîrşită, opera
de săvîrşit, să pătrundem în curentul creator care îi e
anterior, care o lasă
î n d r u m ş i o
depăşeşte. Acesta e
„ idealul teoretic” al
criticii creatoare.
R ă m î n e , m a i
concretă şi mai
accesibilă, şansa
identificării prin
simpatie cu geniul
c r e a t o r . C ă c i
„ c r i t i c u l n u
generează decît
ceea ce există, cum
f a c e ş i
matematicianul; dar
g e n e re a z ă p r i n
simpatie… A crea
î n s e a m n ă a
simpatiza. Iar experienţa ne arată că simpatia aceasta
şi creaţia aceasta sînt capabile de trei forme: simpatia
cu un artist, simpatia cu o operă, simpatia cu un curent –
de aici, trei forme de critică creatoare”.
Dar şi, tot pe acest fond de simpatie, trei ipostaze
critice, trei modalităţi incitate de operă. „O operă de artă
poate provoca producţia (critică) de trei feluri: poate fi
imitată, poate fi parodiată şi propriu-zis continuată”;
ultimele două fac parte, în bună măsură, din genul
criticii. Critica n-are nici un soi de asemănare sau de
legătură cu imitaţia; „dar are cu acel gen de deformare
ce se numeşte parodie. Cine a produs o bună parodie a
făcut cu adevărat operă de critică creatoare”. Sensul
creaţiei, în critică, e invers decît în artă; creaţia e aici
subordonată înţelegerii: „ Critica nu-şi poate menţine
fiinţa decît punînd creaţia în slujba înţelegerii şi nu, ca
artistul, înţelegerea în slujba creaţiei”. Întemeiată pe (şi
de) gust, critica se justifică prin „înţelegere”.
În general vorbind, există, afirmă Thibaudet,
trei feluri de critică: critica universitară, critica vorbită
şi critica de artist. Critica vorbită e critica spontană,
17

portret în cărbune
făcută de publicul însuşi. Critica artiştilor nu e chiar
totuna cu poetica, dar ea a adus în critică entuziasmul şi
imaginile. Critica profesorilor/critica profesională e cea
care vrea să convingă pe toată lumea că e singura critică;
sarcina ei, nu mică, e „de a înlănţui, ordona, prezenta o
literatură, un gen, o epocă în starea de succesiune, de
tablou, de fiinţă organică şi vie”; ea trebuie să introducă
„ordine” în hazardul şi haosul literar.
Rădăcinile „istorice” ale criticii moderne, aşa
cum s-a impus ea din sec. XIX încoace, sînt, după
Thibaudet, tot trei; mai întîi, naşterea unei „corporaţii a
profesorilor şi ziariştilor” (a intelighenţiei în calitate de
categorie distinctă).Adoua rădăcină se află în conflictul
şi rivalitatea dintre cele două ramuri, care a dus la
despărţirea criticii în două – în universitară şi
foiletonistică. Conflictul a definit critica universitară ca
una „ calmă, concentrată, mai specială şi mai lentă,
luminînd şi uneori însufleţind trecutul, dezgropîndu-i şi
discutîndu-i rămăşiţele”; aceasta operează, „cu mintea
liniştită”, cu subiecte deja fixate şi stabilite, „caută
caracterele şi frumuseţile particulare ale autorilor
vechi”. Critica ziaristică – sau foiletonul critic -
reprezintă „o clinică de fiecare dimineaţă la patul
bolnavului”; foiletonistica „ e o critică alertă, zilnică,
publică, mereu prezentă”, „fără alt sistem decît
instinctul şi experienţa”. A treia rădăcină s-a manifestat
sub forma pluralismului cultural, al orientărilor tot mai
diverse şi mai divergente în modernitate (de la
dualismul clasic-romantic la pluralismul şcolilor
moderne propriu-zise). O formă modernă a criticii, nu
fără a putea fi integrată în una din cele trei „ fiziologii”, o
constituie critica de susţinere,
adică acea „critică militantă care
luptă alături de o şcoală sau de o
grupare literară şi urmăreşte, în
faţa publicului, apărarea şi
ilustrarea ei”.
La chemarea lui Gabriel
Marcel din Atenţie la unic! ,
Thibaudet a răspuns prin
evidenţierea raportului legic pe
care critica trebuie să-l întreţină
între privilegierea unicităţii şi
integrarea acesteia în coerenţe, în
ordine literare: „ dacă nu există
critică literară demnă de acest
nume fără atenţia la unic, adică
fără simţul individualităţilor şi al
diferenţierilor, e oare sigur că
există o critică în afara unui simţ
social al Republicii Literelor,
adică a unui simţ al asemănărilor,
al afinităţilor, care e în orice caz
obligat să se exprime prin
clasificări!”. Unicul absolutizat dizolvă literatura ca
organism. Criticul trebuie să repereze unicitatea pe
fondul unei fenomenalităţi manifestată în continuitate şi
cu sublimări în generalitate. Atenţia doar la unic
mutilează imaginea literaturii. Unicul e cu deosebire o
valoare promovată de „literatura personală”, de
literatura confesivă; el are alt grad, mai evanescent, în
literatura „ obiectivă”. Grila unicităţii deformează nu în
mai mică măsură decît nivelează grila generalităţii.
Opera:
La Poésie de Stéphane Mallarmé, 1912; Les Heures de
l'Acropole, 1913; Trente ans de vie française (vol. I,
1920, Maurras; vol. II, 1921, Barrès; vol. III, 1923, Le
bergsonisme); Gustave Flaubert, 1923; Paul Valéry,
1923, Le Princes lorrains, 1924; Intérieurs
(Baudelaire, Fromentin, Amiel), 1924; Etranger,
études de littérature anglaise, 1925; Le Liseur de
romans, 1925; Les Images de Grèce, 1926; La
République des professeurs, 1927; Cluny, 1928; Amiel
ou la Part du rêve, 1929; Physiologie de la critique,
1930; Mistral ou la République du Soleil, 1930;
Stendhal, 1931; Les Idées politique de la France,
1932; Histoire de la littérature française de 1789 à nos
jours, 1936; Réflexions sur la littérature, 1938;
Réflexions sur le roman, 1938; Réflexions sur la
critique, 1939; Réflexions sur la littérature, II, 1941;
Montaigne, 1963.
Referinţe critice:
A. Glauser, Thibaudet et la critique
créatrice, 1952; J. C. Davies,
Thibaudet, 1955; Gerard Genette,
Figures, II, 1969; Savin Bratu, De
la Sainte-Beuve la Noua critică,
1974; Micaela Slăvescu, coord.,
Dicţionar al literaturii franceze,
1972; Angela Ion, coord., Scriitori
francezi. Dicţionar, 1978; Gabriela
Danţiş, coord., Scriitori străini,
1981; Antoine Compagnon, La
Troisième République des lettres,
1983; Alfred Glauser, Albert
Thibaudet et la critique créatrice,
2005; Michel Leymarie, Albert
Thibaudet. „L'outsider du dedans”,
2006; Michel Leymarie, Albert
Thibaudet. La République de
Professeurs, 2006.
18

liber pe contrasens
BUCOVINA LITERARĂ
Viaţa
ca literatura
Adrian
ALUI GHEORGHE
Trezirea la realitate
Manualele de istorie, de literatură, sînt generoase şi ne
prezintă faţetele patriotismului, exemplificat cu
faptele strămoşilor. Dar dacă e să întrebi rapid pe
oricare cetăţean de-al nostru despre ce s-a întîmplat cu
patriotismul (din manual) care făcea să se lege idealul
de muncă, pasiunea de certitudine, adevărul de curaj,
vorba de onoare, pedeapsa de fraudă, eroismul de
strămoşi etc. cred că răspunsul ar fi, acum, o
concludentă bîlbă. Teamă mi-i că patriotismul s-a
subţiat (în toată lumea) şi o dată cu el s-au subţiat şi
relaţiile numite mai sus. Adică - zice românul - am
ajuns în aşa hal că nimic nu se mai leagă de nimic:
răsplata nu se mai leagă de muncă, idealul de pasiune,
eroismul de urmaşi, adevărul de onoare, vorba de
cinste etc. Atunci pentru ce să mai rămîn aici, în
România, se întreabă tînărul de azi De ce să repar eu
ce au stricat cîteva generaţii de înaintaşi „trădători”…
Că, în fond, ce înseamnă, după definiţie, trădarea
Tocmai încălcarea tradiţiei! Acolo unde mai sînt nişte
„cuiburi de rezistenţă” ale patriotismului ele se
manifestă, mai mult, ca nişte crize de isterie
(patriotică) care nu e decît o frică imensă resimţită de
pasagerii unui Titanic în curs de dezintegrare. Aceştia
se agaţă, însă, nu de un colac de salvare, ci de
promisiunea că o patrie duce la ţărmul celălalt pe toţi
pasagerii, indiferent cît sînt de ticăloşi sau, din contră,
virtuoşi. Şi indiferent dacă toţi ştim că vasul
(patriotismului) ia apă iar marinarii sînt potlogari sau
doar nişte bieţi ageamii, ne prefacem că totul e în
regulă şi că sîntem pe drumul cel bun. Iar pentru delirul
de optimism, se ştie, pedeapsa e trezirea la realitate.
Smîntînirea Căii Lactee
Ne întrebăm, de dimineaţa pînă seara, de luni pînă
vineri (plus în week-end) ce piază rea ne paşte, pe noi
ca naţie, de nu putem evolua, de ne învîrtim în jurul
cozii, de nu putem rupe cercul vicios în care am intrat şi
care ne sufocă. Toată lumea pare să fie de bună intenţie,
toată lumea vrea „altceva”, toată lumea e dezamăgită
„de ce se întîmplă”, toată lumea ştie cine e vinovat de
„starea proastă”, toată lumea ştie ce e de făcut, dar
nimeni nu o ia în direcţia normală. Sîntem proşti Nici
pe departe! Sîntem şmecheri Posibil…! Sîntem
deştepţi Ei, asta-i…! România e plină ochi de
deştepţi. Dacă o echipă de la vreo televiziune întreabă
pe stradă, pe trecători, ce părere au despre smîntînirea
laptelui din Calea Lactee de către americani, fapt care
alterează calitatea brumei de la noi, de exemplu, toţi
vor avea opinii „docte”, nici unul nu va recunoaşte că
nu se pricepe. Pui o întrebare din chimie Toată lumea
e „doctor în chimie”, deşi răspunsurile sînt de pe pereţi.
Opinii politice Toată lumea se pricepe, toţi au soluţii,
toţi sînt mai deştepţi, bineînţeles, decît politicienii în
exerciţiu. Ideile sînt luate în zeflemea, principiile sînt
prilej de glumă, cinstea e „o calitate a proştilor”,
patriotismul e doar de paradă… Comunismul i-a
obligat pe oameni să se prefacă, mereu, că muncesc, că
trăiesc, că iubesc valorile naţionale. Egalitarismul
comunist a băgat în cap tuturor că se pricep „toţi la
toate”. Ca Ceauşescu…! Tatăl lui Creangă spunea:
„Dacă o să fie toţi deştepţi, n-o să aibă cine să ne mai
tragă ciubotele…”. De asta, se pare că am (cam) rămas
toţi cu ciubotele netrase, încălţaţi.
Un upercut într-un sac cu lînă
Cînd vine cîte un ministru (şef) nou la cîrma unui
minister (instituţii), se aude şuierînd în aer biciul
mobilizator, freamătul marilor reforme se simte ca
zvîcnetul vîntului prin frunzişul toamnei, se aud
comenzi scurte de luptă, scîrţîit de scaune care îşi mută
poziţia. Mulţimea de funcţionari, de salariaţi iese din
amorţeală, lasă pentru o clipă sandwich-ul şi celelalte
obiceiuri îndelung exersate, îşi ciuleşte urechile, mută
dosarele de pe stînga pe dreapta, mută creioanele din
dreapta în stînga şi întreabă: „Ei…!”. Ministrul
(şeful) se agită, îşi recită cu patimă toate utopiile,
visele, se zbate, urlă, ameninţă, îşi arată colţii, mîngîie,
promite, se înnegurează, atacă, împarte, ia înapoi,
cheamă, trimite, schimbă mobilierul, arată cu degetul,
disperă, speră. Tot „ poporul” de dedesubt îşi deschide
umbrela de vreme rea (grea) şi aşteaptă. Linguşitorii
trec la treabă şi fac ce ştiu mai bine. Oportuniştii se
orientează. Gargaragii îl ţin de vorbă, să n-aibă timp să
(mai) acţioneze. Promisiunile mari se sleiesc încet,
încet. Poporul „ de dedesubt” îşi reia murmurul
obişnuit care reverberează pînă sus: „Să ne trăieşti! …
ne trăieşti!… trăieşti!… ieşti!” care e destul de plăcut,
de altfel. Toată patima de la început ajunge să fie un
pumn puternic dat într-un sac cu lînă. „ Poporul” de
dedesubt iese de sub umbrela de vreme rea şi întreabă
cu timiditate: „Ei, i-a trecut…!”. L-au înghiţit! Îşi
mută, cu toţii, dosarele de pe dreapta pe stînga,
creioanele din stînga în dreapta. Viaţa merge,
neclintită, înainte…!
19

eminesciana
Despre Eminescu,
antichitate şi
europenism
Sabina
FÎNARU
„Sunt întrebări care în starea normală a unei
societăi nu există, dar care, o dată născute, se impun
ateniei tuturor și cer neapărat un răspuns de la cei ce
gîndesc la interesele publice. Va avea România un
viitor...Va putea să pășească în lucrare pașnică pe
aceeași cale pe care civilizaia apuseană a adus atîta
bine omenirii” Și aceste întrebări erau tulburătoare
într-un context politic „întunecat în confuzia unor
tendine lipsite de princip” și „nesănătoase”, context
în care primul element de sperană legitimă pentru
viitor era pentru Titu Maiorescu mișcarea literară a
sfîrșitului de secol XIX, cu scriitori formai la școlile
europene, moștenitoare ale tradiiei culturale a
antichităii greco-latine.
Maiorescu a remarcat de la
bun început concepia înaltă a poetului Eminescu,
provenită din „iubirea și înelegerea artei antice”,
care îl distingea de ”cei cu gîndurile groase, cu forma
incultă, cu stilul greoi” și îl situa „pe calea nemuririi”,
în lumea fericită a artei autentice.
În România de atunci, care abia pășise în
modernitate și intrase…în Europa, asimilînd sau
imitînd modelele
acesteia, Eminescu scrie articolul
Învăămîntul clasic în care elogiază cultura și limbile
clasice pentru „acel spirit de adevăr, de pregnană și
frumusee”, suport pentru „simetria intelectuală a
cugetării antice” care este „regulatorul statornic al
inteligenei și al caracterului și izvorul simului
istoric.”
Cunoașterea și asimilarea antichităii
înseamnă așadar pentru el a da valoare idealurilor
nutrite de elita intelectuală a epocii, a crea premisele
progresului societăii
în ansamblul ei, a consolida
fora creatoare a omului:„ O dovadă netedă pentru
influena educativă a antichităii e (…) tocmai faptul
că statele care au cultivat-o mai mult sunt cele mai
înaintate, că redeșteptarea culturii în genere se
datorește studiului acesteia, că fără ea n-ar exista o
cultură acătării (…) Învăămîntul clasic aduce
foloase societăii care nu au nici o legătură cu cîștigul
individului. Munca unui om se poate plăti, caracterul
și cultura nicicînd.”
După epoca roșie a comunismului, cînd
învăămîntul clasic a fost restrîns la un singur centru
universitar și după o scurtă perioadă de resuscitare,
prin anii 90, cînd se miza pe o renaștere de tip
i n t e r b e l i c a a c e s t u i a , î n a c t u a l i t a t e a
postrevoluionară, cînd politicienii români afirmă
nevoia stringentă pentru ară de tinichigii și ospătari,
nu de ”filozofi”, a vorbi despre artă sau antichitate
poate părea un anacronism, o inutilitate arbitrară. Și
dacă am face abstracie de motivaia politică a acestei
realităi, am spune că, de fapt, așa și trebuie să fie.
Călinescu tocmai astfel definea creaia poetică - o
fantasmă a spiritului liber ce comunică prin fereastra
eului individual cu universalul
în manieră empatică și
simbolică, eliberată de reeaua de contingene.
Dar iată că strălucitul clasicist ieșean, Traian
Diaconescu, adevărat homo europaeus, traducător
premiat de Academia Română, poet încununat la
Avignon și exeget recunoscut al literaturii latine a
publicat impresionanta ediie Mihai Eminescu și
antichitatea greco-latină (Editura Feed Back, Iași,
2009, 502 p.) care are ca punct de plecare volumul
Eminescu și clasicismul greco-latin (Editura
Junimea, Iași, 1982) și care redeschide acum, ca și
atunci, problema culturii clasice și a importanei
acesteia pentru cultura română. Tipărirea ei este „ un
act de maturitate spirituală și, în același timp, o
superioară pledoarie pentru studiul valorilor perene
care stau la temelia culturii eur opene” , după cum
mărturisește autorul în nota prefaatoare.
Pe de altă parte, apariia de faă este cu atît mai
preioasă, cu cît este „unicul volum din cultura
română despre receptarea spiritualităii greco-latine
în opera lui Eminescu” . El cuprinde cele mai
importante studii și articole pe această temă scrise, în
majoritatea lor, de filologi clasici, de la stingerea
poetului pînă în prezent, un studiu introductiv,
Eminescu și antichitatea greco-latină în exegeza
românească și bibliografia tematică adusă la zi,
sugerînd repere pentru întocmirea unei viitoare
monografii a valorificării spiritualităii antice în
creaia eminesciană.
Contribuiile selectate sunt dispuse cronologic și
aparin unor mari cărturari precum Al. Philippide,
Const. I. Balmuș, Nicolae Sulica, Cezar Papacostea,
Ch. Drouhet, D. Murărașu, N. I. Herescu, Șt.
Bezdechi, Tudor Vianu, Al. Piru, G. I. Tohăneanu,
Edgar Papu, George Popa, Leonida Maniu și
autorului însuși, cunoscător de profunzime al operei
eminesciene. Ceea ce le unifică nu este erudiia
filologică de factură „sursologică”, ci perspectiva
comparatistă de analiză care pune în lumină
20

eminesciana
„miracolul creaiei eminesciene” și originalitatea
artistică a acesteia.
Traian Diaconescu relevă în studiul său
introductiv faptul că Eminescu a început asimilarea
culturii antice încă din vremea frecventării
gimnaziului din Cernăui, sub îndrumarea
profesorilor Aron Pumnul sau E. R. Neubauer și a
continuat-o în timpul studiilor la Viena și Berlin, unde
cunoașterea literaturii este aprofundată prin cea a
filozofiei (de la Pitagora la Platon și Aristotel) și a
istoriei antice (de la Herodot la Tacitus). Acest proces
a fost mediat de lectura literaturii și filozofiei
germane cu deschidere spre antichitate (Schiller,
Goethe, Lessing, Hegel, Schopenhauer), astfel încît
corelarea cu idealul său identitar s-a concretizat într-o
viziune culturală organică de anvergură: „ Cultura
acumulată în studenie, fortificată ulterior în mediul
propice al Junimii, a deschis orizonturi creatoare
operei eminesciene prin care gîndirea și simirea
românească s-au înălat la rang european.”
Studiile selectate creează o imagine
convingătoare în special asupra temelor, miturilor,
motivelor și viziunii filozofice eminesciene de
filiaie greco-latină, aceste exegeze reinventînd de
fapt poetul într-o dimensiune mai puin reliefată de
cercetarea modernă. Ele interpretează poeme precum
Mai am un singur dor, Luceafărul,
Odă - în metru
antic, Memento mori, Glossa, Diana, teme și mituri
poetice ca Orfeu și orfismul, Elada sau Roma eternă,
viziunea apolinică, platonismul, eleatismul ori
stoicismul care străbat opera eminesci ană.
Eminescu, despre care Slavici afirma că-l citea pe
Platon în original, nu s-a limitat la simpla lectură a
operelor clasice, ci a studiat gramatica latină și
metrica antică, citind sau traducînd din Homer,
Pindar, Sofocle, Lucreiu, Vergiliu, Horaiu,
Properiu și Ovidiu. Traian Diaconescu
demonstrează prin studiile sale funcia fondatoare a
culturii antice asupra întregii creaii a poetului și
clasifică valorificarea acesteia astfel:„o primă treaptă
este reprezentată de traducerile din poezia greacă și
latină, a doua treaptă este ilustrată de poemele sale
originale, scrise în metri antici, cum sunt
Mitologicale și Odă –în metru antic, iar treapta a
treia, surprinzătoare, este de inventare a unor tipare
prozodice noi, eminesciene, în poemul În van cătavei
și în Sara pe deal.” Dintre cele opt studii ale sale,
patru sunt dedicate versului antic și configuraiilor
metrice și ritmice transpuse în poezia eminesciană
prin hexametru, versul logaedic și strofa safică,
„microcetate muzicală în templul căreia oficiază
muzele”, ce conferă poemelor un relief melodic
rafinat și expresiv.
Traian Diaconescu își desfășoară
demonstraia știinifică și formularea concluziilor
privitoare la originalitatea poetului într-un stil
elegant și aforistic: „El nu imită, ci metamorfozează,
are darul lui Midas, de a preschimba ărîna în aur.”
Remarcabile sunt studiile despre metamorfoza
unei imagini și a unui topos literar din poemul
Epigonii, despre motivul literar al speranei din
poezia cu titlu omonim sau cel despre mitul lui
Pygmalion la Eminescu și Ovidiu. Plecînd de la
textul eminescian spre lirica romantică europeană,
exegetul coboară ad fontes antiquorum, disociind
asemănările coincidente și paralelismele,
concordanele analogice și cele interferente dintre
poemele eminesciene și cele ale poeilor clasici și
moderni, stabilind cu rigoare modelele literare antice
prin compararea textelor. Exegetul analizează
structura, viziunea și limbajul lor poetic și reliefează
elementele novatoare distinctive, prin care poetul
transfigurează liric ipostaze mitice și teme ca iubirea,
condiia umană sau statutul creatorului și al poeziei.
Astfel, în poezia de tineree Sperana deschiderea
filozofică spre bine atenuează sentimentul tragic al
condiiei umane care aspiră la absolut, dar iubirea,
reprezentată ca agon între amor și dolor, este
problematizată în spirit romantic prin sacralizarea ei
și a valorilor laice în Apari să dai lumină. În studiul
comparat al topoilor catalogul poeilor și antiteza
dintre generaii și al imaginii de filiaie ovidiană
„ noi cîrpim cerul cu stele și mînjim marea cu valuri”
din Epigonii, care definește statutul calp al
contemporanilor, exegetul nu face doar un simplu
exerciiu de identificare livrescă a surselor, ci
demonstrează valoarea transfigurării eminesciene a
imaginilor filtrate de viziunea proprie prin care
sensurile străvechi dobîndesc o valoare simbolică și
expresivă nouă.
Între cele peste treizeci de volume de autor pe care
Traian Diaconescu le-a dat culturii române prin
traducerea unor texte fundamentale din literatura
clasică și română de expresie latină, dar și prin
transpunerea marii lirici române în limbaj roman,
volumul Eminescu și antichitatea greco-latină
poartă același însemn al valorii intelectuale. El
demonstrează că „antichitatea nu e un trecut perimat,
ci un prezent etern” sub auspiciile căruia cultura
română își poate regenera fora istorică pentru a
transforma haosul politic în cosmos, ca în mitul
Romei eterne, și își legitimează aspiraia europenistă.
21

eminesciana
Luceafărul. Treptele spiritului hyperionic
(Editura ARHIP ART, Sibiu, 2010) este o sinteză
hermeneutică pe o temă – Treptele spiritului
hyperionic – care încununează
numeroasele studii
ale reputatului eminescolog ieşean George Popa.
Componentele tematice ale volumului –
Arheul sinelui eminescian,
Treptele spiritului
hyperionic (cu trei subcapitole), Lume şi Geniu şi
Addendum ( Luceafărul şi Faust) sugerează de la
prima privire esenţialitatea, rigoarea şi coerenţa
structurii, nedezminţite pe tot parcursul cărţii.
La prima subtemă – Arheul sinelui
eminescian – autorul face corelaţii pe motive şi
autori ai acestora, oprindu-se la cuvintele-cheie
dor, armonie şi sfânt, urmărindu-le evolutiv în
poezie şi proză şi subliniind că “situarea axiologică
cea mai înaltă”
a astrului luceafăr “apare în
Luceafărul,
unde are loc delimitarea lui Hyperion
de onticitatea umană şi, prin urmare, definirea
geniului ca aparţinând unui alt regn ontic ”. După
caracterizările făcute de Constantin Noica, Rudolf
Steiner şi Mihai Drăgănescu arheului din Geniu
Pustiu, George Popa conchide: „Identitatea
spirituală, prototipul lăuntric al lui Eminescu a fost
luceafărul, spiritul hyperionic”, care prin poezie a
zburat „ către acest sine profund transtemporal”.
În capitolul al doilea, în prima parte,
George Popa analizează transsubstanţierea
hyperionică a lumii privind luceafărul
ca spaţiu al
absolutului, planurile teluric şi ceresc, omul arhaic
şi omul civilizat, relaţia spaţiu-timp, cea dintre
elementele primordiale (apa şi focul) ,
semnificaţiile cuplului Cătălina-Cătălin în raport
cu Luceafărul (semnificant al luminii), implicarea
comunicării iniţiale dintre cele două lumi ca efect al
omenescului, treptele axiologice ale luminii la
Cătălina, antinomiile, necontaminarea telurică şi
neconvertibilitatea lui Hyperion, reversibilitatea
22
George Popa –
o nouă treaptă
a eminescologiei
Constantin
BLANARU
umanului şi ireversibilitatea absolutului
hyperionic. Concluzia acestui fragment este că
„lumea geniului, a absolutului, este o nemărginire
în creştere necontenită”, “inaccesibilă unei definiri,
unei formulări exhaustive din partea minţii
omeneşti, ale cărei concepte încap doar secvenţe
[sic!] ale contingentului, dar se opresc interzise la
ţărmul absolutului”. Definirea personajelor din
Luceafărul, operată
de predecesori, este mai largă
şi mai nuanţată (şi terminologic) datorită urmării de
către autor a mai multor repere din ontologie,
psihologie , fizică, metafizică şi astrofizică.
Concluziilor filosofice şi morale tradiţionale le sunt
asociate – îmbogăţitor – unele sensuri desprinse din
cromatica „evenimentelor” (unul este cel al
aparentei mutaţii produse în psihologia Cătălinei)
şi din muzicalitatea versurilor. Finalul acestei părţi
vizează încă un aspect al modernităţii lui
Eminescu: „Zborul lui Hyperion spre sufletul lumii
realizează la modul ideal cele două condiţii (…):
spaţialitatea, aici de desfăşurare cosmică, - şi
capacitatea de transfer sufletesc al spaţiului fizic.
Natura tensională a acestui spaţiu şi
interdeterminabilitatea sa absolută conferă
spiritului maximum de respirabilitate, de
disponibilitate: deziderat fundamental al artei
moderne”. În partea a doua autorul revine la
problema denivelării valorice a celor două registre
ontologice, tradiţional solicitată
în defavoarea
omului, îşi reia ideea preschimbării de către
Eminescu a naturii „ în substanţă de suflet” ( tratată
în lucrări ale sale ), apoi insistă pentru relativizarea
opoziţiilor dintre cele două planuri ontologice şi,
demonstrînd – credem că prima dată astfel –
densificarea timpului în Cătălina şi în întîlnirile ei
cu Hyperion, dedublarea acestuia pentru a intra în
temporalitatea umană, pentru a-şi cunoaşte „ mai
bine transumana sa fire”, constatarea
imposibilităţii schimbării „nonconţinutului etern”
pentru „o veşnicie monotonă, incoloră şi
orizontală” , reargumentarea imposibilităţii
osmozei între cele două sfere, după care subliniază
înclinarea lui Eminescu spre sfera omenească –
idee dragă eminescologului ( p. 62-63):
„ Luceafărul ni se pare expresia supremă a acestei
idei poetice”
. Referindu-se la intelectualul-om
Eminescu, G. Popa punctează în numele lui: viaţa
umană este „unică şansă de fiinţare în istoria în
mişcare a eternităţii”, iar poezia, cea mai pură
esenţă a fiinţării (p. 74). În ultima parte a discutării

eminesciana
subtemei a doua, distinsul interpret continuă şi
accentuează unele idei de mai sus (problemele
libertăţii spirituale şi eliberării lui Hyperion
„dincolo de dincolo”, căutările sinelui şi
universalitatea gîndirii şi trăirii eminesciene)
ş.a.,
apoi face cunoscute unele probleme „de atelier”
eminescian (neterminarea şi intenţia de a relua
finalul poemului Luceafărul ca replică la concepţia
lui Giordano Bruno, inserează poemul propriu
Lume şi geniu, „o încercare – precizează – ca,
plecând, pe de o parte, de la concepţia poetului
despre geniu (…), iar pe de altă parte, referindu-ne
la texte din cartea lui Giordano Bruno Degli eroici
furori,
să imaginăm o continuare a dialogului
dintre Demiurg şi Hyperion ca o posibilă
deschidere către acea eliberare metafizică radicală,
dincolo de absolut, din viziunea lui Eminescu”
(Notă - p. 126-129). Acest poem nu poate fi
considerat „eminescian” doar ca reflexivitate, căci
nu are eminescianitatea expresiei artistice. Studiul
comparatist Luceafărul şi Faust din Addendum
este remarcabil , dar, ca şi, într-o măsură, Notă,
pierde din caracterul hermeneutic de pînă la pagina
118. Mai opinăm că traducerea în engleză a
subtemei a doua iese din logica întregului, iar
exprimarea prolixă (p.2o, 21, 24,34 ş.a.), eronată
( transubstanţierea în loc de transsubstanţierea,
transvaluarea în loc de transevaluarea, fluctuentă
în loc de fluctuantă, vacantă în loc de vagantă)
şi
unele redundanţe afectează rigoarea academică.
Îmbrăţişăm, însă, sublinierile noi, tensiunea
demonstrativă şi caracterul de sinteză al celei mai
mari părţi a lucrării. De lăudat: ilustrarea coperţilor
1 şi 4 cu Portretul lui Eminescu de Constantin
Brâncuşi.
BUCOVINA LITERARĂ
Societatea Scriitorilor Bucovineni şi-a lansat site-ul
www.ssb.uv.ro. Membrii S.S.B. care nu au trimis CV-ul
sunt invitaţi să-l trimită la adresa de e-mail
cosar@
hotmail.com. Fişa personală va cuprinde
următoarele informaţii: data şi locul naşterii; adresa de
domiciliu; număr de telefon; adresă de e-mail; studii;
ocupaţia actuală; data şi locul (publicaţia/ editura)
debutului (publicistic/ în volum), cărţi publicate; premii;
filiala U.S.R. de care aparţine (acolo unde este cazul);
societăţi/ asociaţii (profesionale, ştiinţifice) din care face
parte. Fişa va fi însoţită de o fotografie în format
electronic. Adăugăm rugămintea ca textele să fie culese
cu semne diacritice.
Ionel
SAVITESCU
Editarea
manuscriselor
eminesciene
Indiscutabil, Mihai Eminescu, în pofida unei
vieţi scurte de numai 39 de ani, dispune de o operă
inegalabilă şi o bibliografie uriaşă, încât aprecierea lui
Ibrăileanu e cât se poate de exactă: „ Dacă Goethe s-ar fi
stins la 33 de ani ca Eminescu, Goethe nu ar exista”.
Nu
e superfluu să adaug că Tudor Arghezi afirmase că
Eminescu nu a avut „ veleităţi de vitrină”, iar Mihail
Dragomirescu îl socotea al cincilea poet al lumii: „ În
poeziile în care a atins perfecţiunea, Eminescu nu e
întrecut de nimeni. El poate fi socotit ca al cincilea poet
liric după Pindar, Dante, Goethe şi Victor Hugo” (v.
Mihail Dragomirescu „ Mihai Eminescu”, Ed. Junimea,
1976, p. 159), în fine, Tudor Vianu făcea observaţia că
astfel de mituri există şi în jurul lui Dante, Shakespeare,
Goethe şi Puşkin. Aşadar, încheindu-şi existenţa terestră
la o vârstă tânără, Eminescu a lăsat posterităţii un număr
de 44 de caiete – manuscrise (ce conţin aproximativ
14.000 de file, deşi numărul acestor file diferă în funcţie
de cercetător), ce erau adăpostite într-o celebră ladă, ce
s-a perindat pe la Slavici, Simţion, Chibici – Râvneanu,
în fine, ajunge în posesia lui T. Maiorescu, care la 25
ianuarie 1902 o donează Academiei Române. Aceste
caiete au căpătat cu timpul amprenta uzurii, se
împrumutau spre cercetare cu mare greutate şi necesitau
facsimilarea urgentă, pentru a nu se degrada total. Printre
cei care au susţinut tipărirea integrală a operei
eminesciene – deşi G. Ibrăileanu s-a opus: „...Într-
adevăr, nefastă inspiraţie a avut d. Maiorescu,
când a
dăruit Academiei manuscrisele lui Eminescu. Mai bine
le-ar fi păstrat la d-sa, sub şapte lăcate” (p. 32). Nicăieri,
în volumul pe care-l prezentăm, nu s-a amintit de Ion
Negoiţescu şi tomul său Poezia lui Eminescu, în care
sunt reconsiderate postumele eminesciene –, erau
Nicolae Iorga („ Nici un rând din Eminescu nu trebuie să
rămână nepublicat”, „ ediţia integrală a lui Eminescu,
care trebuie să fie un monument naţional şi pe care n-o
poate da decât Academia Română”, „ Eminescu este
expresia integrală a sufletului românesc”, „ Suntem cu
toate străduinţele şi pretenţiile, abia la începutul
înţelegerii fenomenului Eminescu”) , G. Călinescu („ Nu e
nimic de făcut cu caietele astea decât să fie redate
întocmai”), în sfârşit, mai aproape de noi, Constantin
Noica a pledat mult timp, în van, pentru facsimilarea
caietelor eminesciene, dorind ca un exemplar al acestora
să fie depus la Constanţa, rostind,
în final o sintagmă
memorabilă: „ Mama ei de nemernicie românească”,
Noica exemplificând cu editarea caietelor lui Valéry şi
Leonardo da Vinci: „ Dar ce este extraordinar în caietele
lui Eminescu e întregul lor. Fiecare caiet luat în parte
23

eminesciana
poate fi o dezamăgire. În întregul lor, însă, cele peste
7.000 de file ale manuscriselor dau o imagine a pietăţii
faţă de cultură pe care nu ştiu câte alte naţiuni o pot
produce.
Totul îl interesează pe Eminescu: nu doar
creaţia literară, ci şi literaturile lumii; filozofia, ca şi
astronomia, matematicile, fizica şi chimia; istoria, ca şi
economia; limbile clasice şi cele moderne,
cuvântul
străin şi cuvântul românesc” (p. 54) . Noica a adus vorba
în pledoaria sa de Louis Joly, care în 1863 publicase în
Franţa Du principe des nationalités, din care citează:
„ La ce bun o limbă nouă ca limba română Ce opere
există în ea ” (p. 61) . Nu e de prisos să mai adaug că la
tratativele de pace din 1918, Ion I. C. Brăteanu a aşezat în
faţa Aliaţilor colecţia revistei Convorbiri literare. În
ceea ce priveşte opera eminesciană, ediţia integrală
demarată de Perpessicius („ O viaţă de om nu ajunge ca
să cuprindă totalitatea moştenirii literare a lui
Eminescu, singura, de altminteri, ce a lăsat, căci, după
cum se ştie coroanele mortuare i-au fost procurate cu
talerul”)
, în 1933 a necesitat aproximativ şase decenii de
muncă. În acest context, este întru totul meritoriu că, în
anul de graţie 2000, Academia Română, alături de alte
organisme,
a demarat acest proiect grandios al editării
manuscriselor eminesciene, în 2004 apărând primul
volum, ediţie coordonată de Eugen Simion, iar în
intervalul 2004 – 2009, aceste manuscrise au fost editate
într-un număr de 38 de volume, fiecare de aproximativ
600 de pagini şi un tiraj de 750 de exemplare. Ediţia a fost
difuzată gratuit marilor biblioteci din ţară şi străinătate,
iar ce a rămas disponibil s-a pus în vânzare liberă. Tot în
anul 2009 apare tomul Avatarii ale manuscriselor
Eminescu*, ce reuneşte opiniile unor eminescologi din
diverse generaţii şi luările de poziţie ale unor critici
literari pasionaţi de mitul eminescian. (...) Volumul în
chestiune este însoţit de un Cuvânt înainte al d-lui. acad.
Eugen Simion, care realmente s-a zbătut pentru
realizarea acestui deziderat al lui Constantin Noica,
având de înfruntat adversităţi de rea-credinţă, „ reacţii
negative” şi denunţarea la D.N.A. : totul a culminat pe
data de 16 iunie 2009, când instigat de revista Dilema
veche – iarăşi Dilema veche repetă fapta reprobabilă din
nr. 265 / 1998 –, unde d-na. Ioana Bot (de altfel, autoare
de articole şi studii inspirate, consacrate lui Eminescu şi
coordonatoare a volumului Mihai Eminescu, poet
naţional român. Istoria şi anatomia unui mit cultural,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001) îi reproşa lui Eugen
Simion că editarea manuscriselor „ nefiind o adevărată
ediţie, modalitatea în care a fost realizată, ca şi
cheltuielile implicate nu se justifică”
–, un om de afaceri
din Timişoara („ scriitor timişorean nemulţumit de
statutul lui literar şi universitar”), dl. Mircea Popescu,
un Mister Nobody, cum ar fi spus Noica, îl denunţă pe
Eugen Simion la D.N.A. că, prin proiectul său editorial –
cultural, aduce mari prejudicii bugetului naţional.
Evident, toată chestiunea e scandaloasă. Personal, prefer
să stau în detenţie cu Eugen Simion decât în libertate în
compania lui Mircea Popescu, Ioana Bot, Constantin
Vică. Aceste Caiete trebuiau, oricum, facsimilate, pentru
24
că în cazul unei noi ediţii Eminescu (cum dorea Petru
Creţia), Caietele ar trebui recitite pentru a semnala
eventualele erori ale lui Perpessicius, care, se ştie, şi-a
pierdut vederea de-a lungul anilor în care a descifrat
Caietele. Dar, în cuprinsul volumului sunt multe
chestiuni asupra cărora trebuie să medităm: astfel, în
prima scrisoare către Chibici (Döbling, 12 / 24 ianuarie
1884), Eminescu afirma „ că boala intelectuală mi-a
trecut... ”, iar în a doua (Iaşi, 20 octombrie 1884), poetul
afirma: „ Sănătatea mea scârţâie întruna ca o moară de
mult stricată, ba poate ireparabilă”.
Ilarie Chendi
abordează problema manuscriselor eminesciene în două
ocazii (15 iunie 1899 şi 29 ianuarie 1902). În ambele
articole ce relatează despre şederea în gazdă a lui
Eminescu pe strada Ştirbei – Vodă (în Cronica mea
indică şi numărul 72 ), la doamna L. care după moartea
poetului a donat „ multe manuscrise, proză şi versuri”, pe
care le-a mai ţinut vreo trei luni „ până ce într-o zi au venit
trei domni şi, dându-se drept prieti ni ai răposatului,
au
cerut să li se predea cărţile şi manuscrisele lui” (p. 17,
La cine sunt manuscrisele lui Eminescu). În Cronica
mea Chendi povesteşte altfel chestiunea: sosind de la
Arad, Chendi a locuit pe strada Ştirbei – Vodă la numărul
72 la nişte „ nemţi bătrâni”, în camera ocupată în urmă cu
13 ani de Eminescu: „ aceştia mi-au povestit multe
lucruri, şi bune şi triste, despre celebrul lor chiriaş. Şi
mi-au spus, între altele, că după moartea lui, întâmplată
la 1889, au venit la dânşii doi domni, cari erau prietenii
lui Eminescu şi pachetând toată sărăcia rămasă pe urma
lui, au umplut două cufere cu cărţi şi cu manuscrise şi au
plecat” (p. 22). Ilarie Chendi, în finalul articolului său, se
întreabă retoric unde se află manuscrisele lui Eminescu
dintre anii 1884 – 1889 În celălalt articol din 15 iunie
1899, Chendi avansa ideea (împărtăşită şi de Petru
Creţia), că acei „ prieteni” care au intrat în posesia
manuscriselor sunt „ fericiţi şi egoişti” şi aşteaptă o bună
ocazie „ de a le utiliza şi preface în bani, îndată ce intră
prescripţia dreptului de autor”. Pe această linie se înscrie
cu menţiunea sa, un anonim, ( Un Eminescian), care la
21 iunie 1899 mărturisea că îl ştie pe cel ce deţinea „ acele
manuscripte nepreţuite”: „ Posesorul acestor comori e o
personalitate literară cu foarte mare trecere, care după
cât ştiu aşteaptă să mai treacă puţin timp până se va
prescrie dreptul de autor, drept pe care acum l-ar avea
fratele poetului, d. căpitan Eminescu. Nu pot să numesc
însă pe acel înalt personagiu dintr-un motiv pe care, o
mărturisesc, mi-e teamă să-l spun pentru că vroi să
trăiesc liniştit restul zilelor pe care le mai am” (p. 20).
Evident, editarea manuscriselor eminesciene, precum şi
a volumului în care sunt cuprinse disputele din jurul
acestor manuscrise,
constituie veritabile acte de cultură,
iar Academia Română şi Eugen Simion merită pe deplin
recunoştinţa noastră.
* Avatarii ale manuscriselor EMINESCU. Cuvânt înainte de
Eugen SIMION. Culegere alcătuită de Anca Silvia BOGDAN
şi Marin DIACONU. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi
Artă, Bucureşti, 2009, 205 pagini, 40,00 lei.

muzeul de imagini
Constantin
DRAM
Cât ţine
dragostea
Nişte studii foarte sofisticate, aşa cum
numai în zilele noastre se pot face, de preferinţă în
spaţiul anglo-saxon, au stabilit, cu adâncă precizie,
cum că dragostea ţine aproape trei ani, mai precis
doi ani şi un anume număr de luni, săptămâni, zile,
ore.Atât şi de la capăt.
Nu avem încotro şi ne re-orientăm privirea
spre Evul Mediu, de unde vin mai multe imagini
decât s-ar crede. Când Tristan pornea să o aducă pe
blonda şi necunoscuta Iseut regalului său unchi (şi
tutore), cavalerul neînfricat nu avea alte porniri
decât acelea dictate de raţiunea cavalerească a
existenţei sale, de unde şi frecventele răniri la limita
supravieţuirii, salvarea fiind in extremis. Că Iseut
(ca şi mama sa, de altfel) avea o subtilă şi deosebită
priceperea în vindecarea rănilor mortale e un aspect
care îi apropie pe cei doi, ridicând de aici alte
probleme. Va fi fost suficientă recunoştinţa şi
posibilitatea călătoriei împreună, ştiind că
finalitatea acestui drum înseamnă căsătoria tinerei
prinţese cu vârstnicul rege Marc
Unele variante ale romanului tristanian nu
cred în această suficienţă. Ar fi fost prea mult
pentru adâncimi de cenzură ce nu tolerau
exacerbarea naturală a simţurilor, eliberarea
omului de raţiuni spirituale dirijate, îndepărtarea de
normarea sexuală atât de specifică timpului. Cei doi
nu puteau, nu îndrăzneau să treacă peste umbra lor,
deşi de o vreme tot stăteau împreună şi toate le erau
prielnice pentru derularea unei straşnice poveşti de
dragoste. Şi atunci, spune povestea în unele
versiuni, cei doi beau din greşeală acel elixir pe care
prevăzătoarea şi păţita mamă a blondei Iseut îl
strecurase în bagaje cu gândul de a fi folosit în
noaptea nunţii cu mai vârstnicul ei soţ.
Oare aveau cei doi nevoie de un asemenea
catalizator Ceea ce se întâmplă poate să fi fost, mai
degrabă, o motivare, o justificare: când Brangien le
dezvăluie crunta realitate, spectrul morţii care
pedepseşte iubirea nepotrivită, replica lui Tristan
este adânc cuprinzătoare: Vie deci moartea! Dar
până atunci, dragostea! Iar corabia în ale cărei
pânze un vânt nou bate cu putere ducându-i spre
rege şi spre nuntă pe cei doi adulterini şi vinovaţi de
multe în faţa codului cavaleresc mergea nespus de
iute.
Spune povestea că, într-o vreme, cei doi se
refugiază de duşmănia şi invidia baronilor într-o
pădure. Ar fi mai multe de spus, mai cu seamă
despre acea vizită nocturnă a regelui Marc care se
mângâie cu imaginea spadei care îi desparte pe cei
doi îndrăgostiţi. Dar ceea ce interesează, în
contextul discuţiei de faţă, este perimarea atracţiei
erotice, înregistrată subtil de poveste; cam trei ani
se scurg până când Tristan găseşte o scuză măreaţă
care salvează mitul erotic: regina Iseut are nevoie
de regalul palat, de condiţii care să îi îndulcească
trista viaţă, mereu nesigură şi neconfortabilă, din
pădurea medievală. Cât despre el, cât de curând
vedem ce îi lipsea în realitate lui Tristan: aventura
extinsă, cea care îl apropie din nou de moarte şi de
eros, marii zămislitori de adrenalină ai timpului
cavaleresc.
Recitind povestea tristaniană în cod
specific, în Aventurile şahului, Sadoveanu
imaginează o variantă ad-hoc, minimalizând rolul
elixirului, ca şi alte ingrediente ale clasicului roman
despre care Denis de Rougemont spunea că a
deschis drumul spre o hrană esenţială romanului
european, acea iubire vinovată, ascunsă, intensă,
adesea tragică, de care cititorii nu s-au săturat
nicicând. Eroii sadovenieni călătoresc cu o corabie
ale cărei pânze nu mai sunt deloc animate de vânt;
întrucât Occidentul începuse să primească
miraculoasa tablă de şah, pe care inventatorii
orientali figuraseră o adevărată şi subtilă
confruntare între două armii, cu regi, regine, ofiţeri
şi ostaşi, cei doi descoperă minunăţiile jocului
împreună, în timp ce călătoria aproape că se anula,
pentru un număr de zile de acalmie. Alături de şah,
cei doi descoperă şi apropierea erotică, într-o
poveste în care Sadoveanu glosează în nota-i
inconfundabilă despre o istorie cu iubire care, în
textele sale, nu a durat nicicând prea mult şi s-a
isprăvit, cel mai adesea, tragic.
Oricum, cei aproape trei ani de durată a
atracţiei erotice stabiliţi de cercetări cât se poate de
profesioniste nu fac decât să arate că sunt unele
descoperiri de azi care relevă lucruri întâmplate şi
ştiute încă de ieri.
25

poesis
,,uşor smerit,
mereu stingher”
Vasile
MACOVICIUC
cu muguri proaspeţi azi apuc
din alt veac luna bălaie
- un cer cu stele înconvoaie
acest poem când ţi-l aduc
adorm stingher peste uluc
îmi zburdă lacrima prin ploaie
şi frunzele se duc şiroaie
- din fostele păduri butuc
spre hăul clipei o văpaie
Scrisoare
iubito,azi mă doare cerul
aşa cum numai cerul doare
spre nicăieri e-nfipt jungherul
se-aude murmur sub culoare
o mână smulge curcubeul
când tocmai vreau să urc în cer
noroi prin care-mi târâi eul
uşor smerit, mereu stingher
n-aş pune clipa la-ndoială
nici sârguinţa de a fi:
pe lângă spaimă, jeg, sfială
vreau şansa de-a înnebuni
ecoul fie-mi turn de veghe
s-aud cum se afundă-n veac
bufoni, zeloşi, îngeri în zeghe,
vraci şi fantasme fără leac
spre zori, când numai cerul doare,
drumeţ ruinelor mă-nchin
aşteaptă corbii sub culoare
s-adorm la umbra de smochin
dar prin altare fug icoane -
sfios, trec dintr-o piatră-ntr-alta,
prind pragul, frescele-n piroane
şi sfinţii îi trezesc cu dalta
Rondel cu îngenunchere
o creangă-s doar, vântul mă-ndoaie
pot flori şi rouă să-ţi aduc
- în ziua-n care mă usuc
stăpânul grijuliu o taie
Ruga cioplitorului
lasă-mi urme de-o cărare,
umbra şi în preajmă leii
cât urc arşiţa Iudeii
cu o cruce de răcoare
arde-n bocetul femeii
timpul – aspră lumânare
- pulberea de pe cărare
pâlpâie s-adune leii
chem în Cana Galileii
apele – până răsare
din gol clipa de visare
- mirii dorm în piatra
leii
şi n-am urme, nu-i cărare
Ţipăt în doi
aud aievea-n vis chemarea:
eziţi – precum o viaţă-n fracţii,
balsam şi rană-i depărtarea
extaz şi-ngheţ noi, disperaţii
precum neclar e însuşi trupul,
deruta lui. Doar clipa poate
să-i însceneze începutul:
un mers olog, un zbor pe coate
de ani am degetele oarbe
de veacuri ochii mi-s tăcuţi
văzduhul visului te soarbe
în mine iadul să ţi-l muţi
nu mai îmbrac ce poate vântul
cămaşa humei nu mă-ncape
- din oboseli asmut cuvântul
s-aprindă cerul de sub ape
26

poesis
cât împărţim rugul în două
iar din uitare îmi fur partea:
un mac târziu, tu stropi de rouă
să-mi duc spre zori singurătatea
Rondel contemplativ
de parcă bezna nu-i de-ajuns
chemări de fiară mă-nspăimântă,
şi zeul întrebării cântă
beat, în bordelul din răspuns
lascivă, lacomă se-avântă
ţărâna către alt supus
şi nu-i lumină îndeajuns
şi-mbrăţişarea înspăimântă
când briza tot mai rar îmi zvântă
obrazul între pumni ascuns,
aievea-n trup de parcă nu-s
- în mai cireşul se-nspăimântă
şi n-am petale îndeajuns
Rondel cu înălţare
mă ceartă c-am uitat să zbor
şi despre hău nimic nu ştiu,
apoi mă-ncearcă dacă-s viu
încet,cu vârful de picior:
alt stârv un înger auriu
de aripi rare sau decor
în trup nu-i loc, nu-i timp de zbor
şi dacă pot încă nu ştiu
şi ca să ştiu e prea târziu
de parcă urc aşa cobor –
cioplesc armură din sicriu;
cu spaimele dintr-un pariu
pictez tavanul pentru zbor
Poemul şoptit
când gândul adulmecă urme
şi trupul învaţă să ardă
îmi voi trimite spaimele-n lume
de tine să bolesc la mansardă
în veacul ce-abia-şi duce suflarea
în subsoluri scotocesc cronicarii
- am zidit cu nuferi intrarea
în pereţi sunt armate de carii
şi primesc numai soli din Levant
cu galere greoaie de ceaţă
- poate aprobă Cel-Prea-Înalt
la Post-restant altă viaţă
dar azi, suav în aşteptare,
sorb gheaţa nopţii din potir
şi presupun că eşti dogoare
nerăbdător să te respir
până sporim lumii risipa
- din zori prin târg visează dricul
şi-n toate – când se-alintă clipa –
ne-ntâmpină rânjind nimicul
Rondel ritual
în veacul fără de cireş
tăcuţi şi trişti vin samuraii
în abator nechează caii
satârul
toamnei nu dă greş
zâmbesc solemn pe raft cobaii
îngroapă-n crin duhori de leş
- în locul florii de cireş
cad neştiuţi, trişti samuraii
albiţi de nunţi aşteaptă craii
cu viaţa noastră-ntinsă preş
s-ajungă insulă coraii
cât înnoptează samuraii
în lacrima unui cireş
Capitol de biologie
tac Iubito în Poem cu cerdac. jegos veac
tunde recrutul. Cu
ochi şi mâini de unică folosinţă
uit. Împăturit în opt, de-a noua rază
scarpin stări viorii cum
jivina scapă de celulele moarte
Nu-ţi scriu. Oblig taina
să-ncerce sicriu. Poemul
jupoaie de pe Tăcere Spaima să-ţi facă sandale –
pe traiectoria glonţului de întâmpin şi
treci
urlând
grota cărnii mele te-mbracă
27

poesis
Eroziune
Ion
SCOROBETE
în secunda următoare o plăcere de
drept comun
se insinuează în pielea nervului
arde la foc mic
se amplifică
apoi se desprinde din
fotografia incidentului
precum reclama de pe faţada
blocului
mâncat de igrasie
mai sus vântul îmi ia
ca pe o rufă
gândul
de pe sârmă
mă lasă pustiu în repetarea
exerciţiului care nu a fost dus
la final
se desparte fără să-şi ia
rămas bun
ziua aproape rotundă spre
miezul nopţii
Elemente de contur
frunzele pomului au obosit în metal
sunt de paloare cadaverică
zâmbetele
din colţul străzii a 5-a
norii abrazivi coboară pe scara
de retragere
iar staţia facultativă
se reazemă cu o eroare mai jos
de pervazul ferestrei căci
le simt fruntea rece de septembrie
prin penetraţia culorii
în tuşa violacee a conturului
Contur
cum acostează lângă ringul ce a sedus
alaltăieri
sub beneficiul de inventar
îşi joacă pragmatic rolul pe intrarea
către piaţa din
buza drumului exersat
se desenează vioi intenţia
dincolo de cartierul improvizat
al ţiganilor
căci râd printre dinţii de ferestrău
când iau în răspăr podoaba unui măr
pădureţ
care nu se lasă constrâns
Zeul
chipul lucrului geme in trunchiul ideii
un prunc de amănunte zvâcneşte
în adâncul luminii
trage de mine cuvântul
în miezul acestei răspântii
prin ochiul zilei îmi adapă
mentalitatea
cu substanţa aerului respirat
precum puterea necalificată a unui impas
din albia râului
obsesia adâncimii de sus
îşi răspândeşte viul fiinţei prin nemişcare
prelinge diferenţele invizibilul
fior
Investiţie
şi eu care ştiu cum l-am adăpostit pe socrate
când să-l arunce tata în jar
pentru că
nu-mi mai desprindeam ochii
de pe otrava lui
şi m-am legat la cap cu el
într-un final de noiembrie
digerând de la distanţă
atmosfera
banchetului
nu mă mir că încercând să
alung din îndoieli
îl rabd lângă
defunctul părinte
pe cel viu
cum irigă
cu sângele lui de esenţă
tare
cercul vicios al ştiinţei
nimicniciei
28

Înger la chitară
în acordurile incertitudinii plouă 24 din 24 cu
mici pauze
să punem ritmul dragostei
în ordine
să ne afiliem naturii deschise
pentru a nu pierde trenul
care alunecă şi el mocăneşte cu aripi în
dezacord
împreună cu fierbătorul de cafea
defect
în patru timpi însemni fereastra atomilor
de tei
maturizaţi
maturizaţi
cu degetele tale inocente la punctele cardinale
de fortă muzicală şi mici pete
de soare
să ne pătrundem până în punctul mort
biblioteca Bucovina literară
Theodor Codreanu, Ion Barbu
şi spiritualitatea românească
modernă - Ermetismul canonic,
Edit. Curtea Veche Publishing,
Bucureşti, 2011
Marcel Mureşeanu, Cele patru
triburi ale sfârşitului, Edit.
Palimpsest, Bucureşti, 2011
Lucian Vasilescu,
Institutul de
PoezieLegală, (I, II),
Cuvânt înainte de Nicolae
Ţone, Postfaţă de Al.
Cistelecan, Edit.Vinea,
Bucureşti, 2010
Daniel Pişcu, Piaţa sfatului (La
mele), Edit.Ideea Europeană,
Bucureşti, 2011
apoi să auzim vântul trezit şi el la viaţă de chitara
patimii
încălzit de ardoarea cum o strângi
între umerii respiraţiei
de-ar fi să fie ultima
cum spui
prin fluidul liniilor care se absorb
în nodul circumscris al literei
din desenul alb
şi cât de intensă este vibraţia în plămânul
acestei întâmplări
al chitarei
cu destinaţie să ne adune şi să ne risipească
în acelaşi aluat
ce poate fi mereu altul
după cât de destinsă arăţi la pragul apei în aval
când chitara îşi pipăie ea însăşi
notele unui sublim
temperat
Ghe. Patza, Mânzul,
Edit.Gândirea românească -
Terra, Bucureşti, 2010
Titu Dinuţ, Mârzacul, Edit.
Brumar, Timişoara, 2010
Constantin T. Ciubotaru,
Suflete casante, Edit.Paralela 45,
Piteşti, 2010
29

epica magna
Liviu Ioan
STOICIU
Prizonier
al unei iubiri
A acceptat să-i fie iubitei lui prizonier pentru
trei zile, bănuind că intră într-o poveste de dragoste
banală – începând cu noaptea Revelionului ortodocşilor
pe stil vechi, pe 14 / 15 ianuarie. Ioana, la 21 de ani, el la
52! De ce nu Ea stă cu părinţii, el e divorţat. El,
prizonier al ei într-un oraş de provincie Ea va închiria
un apartament în oraşul în care locuieşte – de la o
prietenă, care are apartamentul ei închiriat unui
funcţionar de bancă, plecat pentru toată luna ianuarie
din ţară, are cheia, trei zile n-or să se vadă că i-a ocupat
altcineva locul... El, Mircea, a plecat din Bucureşti la ora
9.20 cu un rapid, în tren a citit ziare cumpărate pe peron.
La coborâre, la 13.45, l-a aşteptat ea, Ioana. Mă las pe
mâna ta, i-a spus. Ce program avem Habar n-am. Întâi
să scăpăm de bagaje. Intră într-un magazin, el cumpără
de mâncare (muşchi, salam de Sibiu, banane, coca-cola,
ciocolate, caşcaval) – de ce am mai avea nevoie Urcă
apoi în primul taximetru întâlnit, ea merge pe scaunul
din faţă, jubilează, sunt într-o poveste de dragoste, nu
Conspirativ, la coborârea din taximetru ea merge
înainte, el în urma ei, la distanţă. Ajunşi la etajul 1 al
unui bloc vechi, Ioana deschide privind în stânga şi în
dreapta. Pătrunşi în apartament, se sărută strâns.Aici voi
fi eu prizonierul tău E apartamentul unei bătrâne din
familia Sturza, lăsat prietenei mele, care are un copil
negru din flori, din studenţie. Prietena mea a îngrijit-o pe
bătrână până la moarte, le-a fost milă la amândouă una
de alta, bătrâna era bolnavă, prietena mea era arătată cu
degetul de toţi... Pereţii la bucătărie şi baie sunt
coşcoviţi, nu sunt perdele, observă el, ar trebui pusă
hârtie în geamuri la baie. Mobila veche e zdravănă, însă,
e din scândură adevărată, nu din rumeguş presat
ceauşist, spune Mircea. Două camere cu însemnele altor
vremuri, cu tablouri din anii 1940, vase de argint, în
sufragerie e o oglindă uriaşă veneţiană plină de pete
negre – de necrezut... Bătrâna a dat de pomană înainte să
moară tot ce a avut mai bun din casă, avea mania asta, să
i se ierte păcatele tinereţii. Se vede că a avut păcate
multe... Ioana era în perioada primelor examene. Va face
în aşa fel să nu se observe nici absenţa de la şcoală (e
studentă în anul 2), nici de acasă. Le era aşa dor unul de
altul. Se ţin în braţe. Se sărută la nesfârşit – hai să-ţi fac
de mâncare. În bucătărie, Ioana a lăsat din ce a adus de la
ea de acasă: două porţii de ciorbă, cartofi, crenvurşti,
murături, dulceaţă, margarină, zahăr, măsline, prăjituri,
mandarine, pulpe prăjite de pui, pâine, le enumeră...Am
uitat să cumpăr muştar. Caută în frigiderul scos din
priză, găsesc muştar pe fundul unui borcan... Nu mi-e
foame, îi repetă Mircea, care o sărută pe gât, o muşcă de
urechi, prinzând-o pe la spate, îi mângâie sânii. Nu mă
mai pot abţine. Revin în sufragerie, pe canapea – nici nu
ştiu când îşi dezbracă hainele. Ea îl cuprinde cu totul.
Vor face dragoste fără oprire.
A început jocul prizonieratului. Apă caldă nu e
decât pentru două ore, la două zile o dată, seara, de la 17
la 19 – atât! Ioana a adus de acasă de la ea două
cearceafuri, o pernă, prosop, săpun. Încălzesc apă pe
aragaz, se îmbăiază cum pot, în lighean. Ioana pune
cartofi pai la prăjit, fierbe crenvurşti. Nu pot lega un
dialog, pe nici o temă, se sărută, îşi surâd. Mircea se
preumblă dintr-o cameră în alta, se uită absent la
televizor. Stau la masă împreună (de o parte şi de alta a
mesei, cu o lumânare parfumată aprinsă între ei), în
sufragerie.Agătit un caşcaval-pane prea tare, „ of, nu mă
pricep”, s-a alintat ea – dar a adus mâncare bună de acasă
în borcane... „Doamne, îmi doresc să fii mulţumit de
mine cât de puţin”... Strâng eu masa! Ioana pleacă la
cursuri, că are o lucrare. Mircea, rămas singur, aţipeşte,
se trezeşte speriat, auzind paşi de pantofi-cui prin
apartament. Imposibil, e singur. Nu-şi aminteşte, a
visat Pierde vremea cu ochii pe pereţi. Ioana revine de
la cursuri, stau întinşi în pat, se sărută, se mângâie, „ îmi
era atât de dor de tine”. Mircea a înţeles că „ o doare jos”
pe Ioana, îi promite că vor fi cuminţi. Înainte de a pleca,
însă, se excită reciproc amândoi iar, Ioana îi trage
fermoarul la pantaloni şi... „Îmi place să te iau cu
mine”... Mereu m-am gândit că noi doi, când facem
dragoste, o sărută el, eliberăm energii care ar putea
produce evenimente – eu simt că paralizez când termin,
pentru o clipă şi mintea îmi amorţeşte, mă tem visceral
să nu se generalizeze paralizia...
O dată plecată Ioana acasă la ea (de fapt, la
părinţii ei , seara), Mircea stă cu ochii în gol o bună
bucată de vreme, apoi se concentrează la ştirile de la
televizor. Deşi moare de somn, amână dezbrăcarea şi
intrarea sub plapumă. S-a întunecat demult, în
sufragerie e un fel de copertină de catifea pusă pe o
sârmă la fereastră, n-are stabilitate. Singurătatea într-un
apartament străin nu-l încântă deloc. Închide uşa la
sufragerie. Într-un târziu îşi vede de tabieturile de
dinaintea culcării şi se întinde în pat. Adoarme greu,
visează, după o oră se trezeşte încordat, aude paşi prin
apartament. Te pomeneşti că a venit titularul găzduit în
acest apartament, el are cheia. Nu ştie ce să facă, paşii se
îndepărtează, îi aude cum intră la baie. Cu siguranţă, e
cel ce stă în gazdă, habar nu are că sunt eu aici, se
30

epica magna
gândeşte Mircea. Or fi paşi auziţi în apartamentul de
deasupra Cu inima strânsă, coboară din pat şi-şi pune
papucii. Dar nu îndrăzneşte să deschidă uşa şi să iasă din
sufragerie. Nu îndrăzneşte să aprindă lumina. Întârzie
pe marginea
patului, nu mai aude nimic, i s-a părut iar,
renunţă şi se culcă la loc, e o tâmpenie, numai în
copilărie îi era frică de întuneric, după ce a
înmormântat-o pe bunica din partea tatălui,
pe care a
păzit-o de muşte, la Bucureşti, şi a privit-o intens.Avea 9
ani.Atunci, întors acasă la el laAdjud, o vedea pe bunica
lui moartă peste tot pe întuneric, se făcea o aură în jurul
ei şi plutea... Bunica lui
vorbea cu el. Atunci el ţipa şişi
speria părinţii, care până nu
l-au descântat la o moaşă în
sat, nu şi-a revenit: i-a dat să
bea dint-o cană în care au fost
stinse paie de chibrit,
frecându-i capul cu ulei. De ce
i-o fi venit iar asta în minte E
ca o fixaţie, ca un recurs la o
memorie dublă...
În adolescenţă,
lui
Mircea i s-a spus că sunt
oameni pe lume asta care
trăiesc fără viitor, evadaţi din
ei înşişi, care se ascund – în
speranţa că moartea le va
pierde urma. Pentru aceşti
oameni doar trecutul e cu
adevărat real, deşi ei trăiesc un prezent veşnic. Fiind la
mijloc un anume gen de mitologie populară (sunt atâtea
superstiţii). Azi, el nu mai crede în existenţa unor
asemenea bazaconii: oamenii mor ca florile din glastră
sau precum câinii vagabonzi, şi nu mai rămâne nimic.
*
...Noaptea, Mircea o vede pe proprietara
apartamentului în carne şi oase, că n-a avut ce face şi a
contemplat-o înainte să se culce, având tabloul ei în faţa
ochilor, concentrându-se pe o idee, că în tinereţe a fost o
femeie frumoasă. A lăsat uşa crăpată, a mers la baie,
avea o aură de vis. „Te rog să-mi aprinzi o lumânare la
biserică”, a auzit. Norocul lui că a readormit şi că n-a
fost o noapte lungă. Habar n-are în ce a intrat.
Dimineaţă, la ora 9, a fost trezit de iubita lui, întoarsă de
acasă de la părinţi, care s-a strecurat lângă el, în pat, sub
aşternut, goală. Ce a urmat, nu e greu de înţeles. „ Mi se
rupe inima când plec seara de aici, de lângă tine,
dragostea mea, cât o să ne mai chinuim aşa” Dragul
meu, i-a mai spus ea, la început, ieri, aveai o anumită
luminozitate pe faţă, de azi ai început să te întuneci: „ ce
n-aş da să ştiu ce se ascunde în mintea ta”... Numai tu te
ascunzi, Ioana, a sărutat-o el.
După tabieturi, au mâncat împreună şi Ioana a
plecat la cursuri. Rămas singur, privind pe geam, Mircea
s-a hotărât să iasă „incognito” afară, să recunoască locul.
A luat-o la întâmplare, a cumpărat ziare de azi, a
cumpărat prăjituri din centrul oraşului. Asta, după ce s-a
învârtit în jurul unei biserici din secolul al XIX-lea, din
apropierea blocului de locuinţe din care a ieşit – a citit cu
ochii mari ce era scris pe o tăblie mare, la intrare: că a
fost făcută de familia Sturza (Sturza, nu Sturdza). Dar
biserica era închisă, ar fi vrut să aprindă o lumânare;
acum îşi dăduse seama de ce a ieşit, de fapt, afară,
încălcând regula prizonieratului, subconştientul ţinuse
minte rugămintea de peste noapte a proprietarei
apartamentului, din familia
Sturza. Deci, n-a visat
Veşnicele lui neînţelesuri, din
când în când îl apucă să aibă
vedenii, nu se plânge
nimănui, să nu fie internat, că
nu se ştie niciodată... A
străbătut centrul oraşului şi a
mers la o altă biserică, unde
altădată el a aprins lumânări
„ la morţi şi la vii” cu Ioana,
c â n d s - a u s ă r u t a t
luuuunnnngggg, fiecare
lumânare aprinsă fiind
martoră. Acum a aprins
special o lumânare şi pentru
Doamna Sturza – oare aşa s-o
fi numind Nu, că o fi fost
căsătorită, ea e descendentă a
familiei Sturza, de domnitori... Aici, în încăperea
lumânărilor, separată de biserică, Mircea a auzit de un
cerşetor bătrân paralizat care ar fi fost salvat de la
moarte, bătrânul fiind atacat de proprii câini pe care-i
hrănea, câinii adunaţi de pe străzi, şi de şobolanii puşi pe
devorat... Mircea a simţit că i se ridică părul! A făcut
cruce aprinzând o nouă lumânare. Câinii i-au sfârtecat
bătrânului picioarele infectate din cauza degerăturilor,
pe care bătrânul şi aşa nu le mai simţea de mai bine de
două luni! Dulăii şi şobolanii i-au ros cangrena
picioarelor până dincolo de genunchi. Că de când a ieşit
la pensie trăia din resturile strânse de la ghena de gunoi,
pe care le împarte cu câinii lui. Sărac lipit, el şi-a petrecut
iarna în frig, în ruinele fostei sale case... „Acerşit cu noi!
Om de treabă”... Mircea nu se grăbea, a ascultat tăcut,
erau cerşetori care vorbeau între ei. Impresionat de
poveste, a întins cerşetorilor bancnote, nu monede, să fie
de pomana morţ ilor lui...
Întors acasă şi deschizând
ziarele, a descoperit acelaşi fapt divers, cu bătrânul
atacat de câinii lui... Deci din ziare ştiau cerşetorii
întâmplarea, care nu s-a petrecut aici, în oraş. Dar ei
susţineau că au văzut cu ochii lor bătrânul... „L-am găsit
pe bătrân căzut din patul vechi, cu nişte răni supurânde la
ambele picioare. Când am intrat, câinii hămesiţi au sărit
la mine, unul având în bot o bucată de carne smulsă din
31

epica magna
piciorul bătrânului. L-am lovit cu un par şi a fugit, şi am
văzut şi câţiva şobolani care ieşeau din pat, din aşternut.
Dumitru se tânguia, şi picioarele, până peste genunchi,
erau numai o rană. Şobolanii şi câinii îl devorau de viu”,
a declarat un vecin, venit să-i aducă un blid de mâncare.
A chemat salvarea şi doctorii au susţinut că şobolanii şi
dulăii i-au îndepărtat nefericitului bătrân ţesutul
necrozat şi nu au lăsat cangrena să se extindă... Adică
i-au făcut un bine câinii şi şobolanii A fost salvat, dar a
rămas fără picioare. Păi, mai bine, e cerşetor, doar... Nu,
îi ajunge pe ziua de azi.
Ioana nu se întorsese de la cursuri. Mircea s-a
întins îmbrăcat în pat şi a aţipit, s-a trezit extrem de
speriat de o bufnitură, nici nu ştia unde se află, şi-a
revenit cu greu – ce anume a pocnit aşa, Dumnezeule
Poate la apartamentele vecine, sau afară s-a întâmplat
ceva, s-a uitat pe geam în stradă, nimic deosebit. S-a uitat
întâi la baie, că nu se mai putea abţine, având vezica
plină, apoi în cealaltă cameră, a găsit inundaţie la
bucătărie, chiuveta mare de la bucătărie se înfundase şi
cum robinetul de apă caldă nu se închidea bine, dădea pe
dinafară... Asta era, venise apa caldă, se spărseseră
borcane... nici nu distingea ce anume, un bol, farfurii...
sub chiuvetă erau depozitate la întâmplare sticle goale,
borcane... A închis sub chiuvetă robinetul de apă caldă, a
desfundat chiuveta şi s-a apucat să adune apa de pe
planşeul cu mozaic, ieşea deja în hol, a găsit cârpe la
baie... Numai de n-ar veni vecinii să se plângă de
inundaţie. Abia mai face şi el curăţenie în apartamentul
ăsta, că de când nu s-a mai făcut... Nu-l amuza deloc
întâmplarea, dar nici nu-l deranja cine ştie ce. Televizorul
mergea în sufragerie pe MTV, nu mai avea chef să asculte
ştiri. De ce întârzie atâta Ioana Nu se poate... Ioana l-a
găsit făcând duş, nu-i venea să creadă că el a ieşit din
prizonierat şi că a avut loc o inundaţie. Şi-a aruncat
hainele de pe ea şi a venit în cadă, abia aştepta să facă o
baie! S-au sărutat şi s-au mângâiat, „că nu mă mai satur
de tine, vreau să terminăm în pat”... Numai ea vorbeşte şi
vorbeşte, el e îndrăgostit, îi ajunge. Mircea a aşteptat-o în
pat. E dulce prizonieratul tău
Eşti mort de foame, nu Iartă-mă că am întârziat, s-au
ţinut unele după altele cursurile, am fugit şi acasă, am
făcut cumpărături, facem friptură Mircea a stat cu ea la
bucătărie, sărutând-o din când în când pe gât, pe nas, pe
frunte. Ştii, am văzut o biserică superbă aici, aproape, din
secolul al XIX-lea, dar n-am putut să intru, era închisă.
Mergem mâine amândoi să ne închinăm acolo dacă vrei,
i-a răspuns Ioana, deşi... Eu merg la altă biserică să mă
rog. Ştiu, am fost şi acolo şi am aprins lumânări pentru
noi şi... dar n-a îndrăznit să-i spună că a aprins o
lumânare şi proprietăresei apartamentului, unde erau, pe
care a văzut-o astă noapte în carne şi oase şi care i-a cerut
să-i aprindă o lumânare... Au mâncat împreună „ de s-au
umflat”, s-au ţinut în braţe. După ora 22 Ioana a plecat
acasă, să doarmă la părinţii ei, să nu intre la bănuieli.
32
Rămas singur, Mircea s-a simţit brusc frustrat, dacă o să
reapară Doamna din familia Sturza – totuşi, e moartă...
N-o fi murit demult şi are puterea de a se mai întoarce pe
acasă, de pe cealaltă lume, curioasă Că sunt morţi care
au puterea asta de a se întoarce şi de a-şi face simţită
prezenţa, inclusiv vizual, nu numai auditiv, a citit el, nu-i
prima oară când i se întâmplă asta, are o anume
sensibilitate, şi ţigăncile ghicitoare se uită lung după el,
refuzând să-i ghicească, „eşti însemnat, boierule, de
oameni ca matale noi ne ferim”, i-au spus, plus că au
apărut o grămadă de cărţi în legătură cu... A uitat să o
întrebe pe Ioana când a murit proprietara acestui
apartament. Nu-i era somn, dar era cam frig în
apartament, aşa că a intrat îmbrăcat sub plapumă. Să-şi
distragă atenţia, a rămas absent pe ştirile de la televizor,
mutând pe telecomandă de pe un post pe altul... La un
moment dat a adormit aşa, îmbrăcat, sub plapumă, cu
televizorul deschis, cu lumina aprinsă în sufragerie: până
ce... Când şi cum din noapte, nu-şi mai aminteşte, dar s-a
trezit cu fosta proprietăreasă aşezată la masa din
sufragerie, era exact aceea din tabloul de pe perete,
îmbrăcată la fel, îl privea surâzătoare, cu o blândeţe
nemaiîntâlnită, îl hipnotiza. Ce oră era Îi vorbea, îi
vedea buzele mişcându-se, dar n-o auzea, probabil că-i
mulţumea că i-a aprins o lumânare – ce n-ar fi dat să o
audă, Mircea făcea eforturi supraomeneşti să o audă,
degeaba... A readormit la loc. Pe la ora 5 l-au trezit
arsurile hiperacide gastrice, s-a pus pe picioare, a venit la
bucătărie să mănânce ceva dulce, uscat, un biscuit, o
linguriţă de dulceaţă – şi să bea apă, a venit la baie şi s-a
uşurat. Pe hol, la întoarcerea spre sufragerie, i s-a tăiat

epica magna
răsuflarea, i s-a părut că a fost atins pe obrazul stâng, a
auzit un fâşâit, a mirosit un parfum straniu... A început a
treia zi de prizonierat, ăsta e efectul, a glumit el în gând,
făcându-şi curaj, „ fii bărbat!”Astins luminile peste tot în
apartament şi s-a culcat la loc, dezbrăcat. Înfiorat, n-a
mai deschis ochii pe întuneric (nu era chiar întuneric,
bătea lumina din stradă). Dimineaţă, când a venit Ioana,
după ora 9, l-a găsit cu sânge la nas, zgâriat pe obraji – ce
s-a întâmplat Frumoşii ochi mari ai Ioanei erau
îngroziţi. Nu-mi amintesc nimic, i-a bolmojit Mircea, ce
putea să se întâmple Se uita prostit în oglinda veneţiană
din sufragerie. Sângele era închegat, asta înseamnă că s-a
întâmplat mai demult, astă noapte. A simţit el că a fost
atins pe obraji... A intrat vreo pisică pe geamul uitat
deschis la bucătărie... Doamne fereşte, cum adică
Apartamentul era la etajul 1: cum un copac era crescut
lipit de bloc în dreptul ferestrei de la bucătărie... N-am
nici o explicaţie, poate sunt eu lunatic şi abia acum am
aflat, dar de ce m-am zgâriat M-am lovit de ceva anume
– formidabil, se bate cu palmele peste obraji să se
trezească, am visat că m-am luptat cu o femeie... Ce-ai
făcuuttt Eu nu-ţi ajung, va să zică Ai făcut dragoste în
vis cu acea femeie, vrei să spui că ea te-a zgâriat Ai
violat-o Mircea îşi face cruce, cum poţi să-ţi imaginezi
că eu aş putea să violez, aşa părere proastă ai tu despre
mine Brusc amuţeşte, căzându-i ochii pe portretul din
tabloul de pe perete: „Ea era”... Ioana a izbucnit în
hohote. Văd că nu-ţi prieşte prizonieratul meu! „ Era
supărată că plec, de ce plec, îşi frângea mâinile, de ce nu
mai stau aici cu ea, că-mi îndeplineşte orice dorinţă,
numai să-i spun”... Prostii, asta ţi-a sugerat-o
subconştientul meu prin telepatie, eu nu vreau să pleci,
nu aia – aia din tablou arăta aşa în tinereţea ei, dar a murit
bătrână, e proprietara apartamentului... Da.
*
Era a treia zi de prizonierat, vorba vine
prizonierat: Mircea trebuia să plece după-amiază la
Bucureşti, gata aventura, au ieşit împreună în oraş, mai
mult de atât nu poate să stea, era dus pe teren în cu totul
altă localitate, să vadă cum o să se descurce... Mare
figură mai eşti, să mă ţii prizonierul tău aici! Cădeau fulgi
mari de zăpadă. Mergem la biserica aia din secolul al
XIX-lea Se sărutau pe furiş pe trotuar... Au intrat pe o
stradă lăturalnică. Au găsit porţile deschise ale bisericii,
dar uşa de la intrarea în biserică era tot încuiată. A ieşit o
bătrână îmbrăcată în negru dintr-o casă anexă, măicuţă,
şi i-a întrebat pe cine caută.Am venit să ne închinăm. Păi,
maică, asta e biserică părăsită, dacă vă uitaţi în spate e
numai ruină. E părăsită de vreo 60 de ani, eu eram
domnişoară. Comuniştii au lăsat şi ei biserica asta de
izbelişte... Mircea şi Ioana se ţineau de mâini, aveau
degetele împreunate, şi le strângeau. Tu n-ai auzit până
azi de biserica asta, Ioana Nu, eu stau în cealaltă parte a
oraşului – ferită cum e de ochii lumii, biserica a fost cu
totul uitată, iar noile generaţii nu mai sunt interesate de
vechituri. Dar de ce-a fost părăsită E o întreagă poveste
de dragoste – prin anii 1940, nu mai ţin minte exact anul,
doi tineri au întreţinut relaţii sexuale în altar şi enoriaşii
au considerat că biserica a fost pângărită şi au refuzat să
mai intre vreodată în ea, episcopul a blestemat locul,
certat cu familia Sturza, cea care a ridicat biserica, dar cei
doi preoţi parohi n-au ascultat şi au păţit atâtea, săracii, că
până la urmă n-au mai trecut nici ei pragul... Tinerii au
fost surprinşi de unul dintre preoţi în altar şi de diaconii
veniţi pentru curăţenie, după vecernie... Fata care a
întreţinut relaţii sexuale era chiar din familia Sturzeştilor,
fondatorii bisericii, familie bună, a domnitorilor, a trăit
până anul trecut, stătea la bloc, nu departe de aici, familia
Sturza a dezmoştenit-o şi a excomunicat-o, au vrut să o
trimită peste hotare, dar ea n-a vrut, îl iubea pe ăla cu care
a fost prinsă în altar, păcat mare, maică, s-a ales praful, a
trăit cu el şi ei nu i-a păsat, îi ajungea că se iubeau, habar
n-au avut că a fost comunism sau altceva, ea a dat într-o
boală care-ţi ia trecutul şi tot, a rămas fără memorie, el vă
semăna dumneavoastră, leit, avea părul alb la tinereţe, nu
s-au plâns de nimic, dar i-a blestemat Dumnezeu şi nu lea
dat copil, deşi ea tare şi-a dorit în secret, mi se
mărturisea pe furiş. Ani la rând cei doi tineri au fost
izgoniţi din cartier, dar încet-încet lumea i-a uitat şi i-a
lăsat în plata Domnului, enoriaşii de aici s-au mutat la
altă biserică, în centru... Doar ea şi cu el mai intrau în
biserică şi se rugau. Poate o veni ziua când o să ridice
cineva blestemul locului şi o să refacă biserica, dar de
unde atâţia bani Am încercat eu dar n-am reuşit, aş face
o mănăstire de măicuţe, am primit iar promisiuni,
dumneavoastră nu cunoaşteţi...
Amuţiţi, Ioana şi Mircea au înţeles că
„ prizonieratul” lor s-a derulat în apartamentul tinerei de
familie bună, care a făcut sex în altar. Mircea a rămas să se
gândească mai departe ce s-a întâmplat în nopţile cât a
dormit în acest apartament. N-a îndrăznit să-i spună
Ioanei că a văzut-o vie pe tânăra din tabloul de pe peretele
sufrageriei, tânăra care a făcut sex în biserică şi care a
murit anul trecut, bătrână. Ce e curios e că nici el nu ştie
ce s-a întâmplat, de fapt, în aceste două nopţi, şi de ce îi
ţine secret subconştientul lui totul. E un prag psihologic
peste care n-a putut să treacă, pur şi simplu – prag la care
uşă Mircea o strânge pe Ioana strâns în braţe, ajunşi cu
un taximetru în gară, ascunşi după un stâlp, o sărută şi o
muşcă de buze şi de limbă. Te iubesc, Ioana! Vrei să fii
soţia mea Ioana îi răspunde că vrea să-i fie soţie şi să-i
facă un copil dulce. Au în minte amândoi povestea
fierbinte a celor doi tineri care au fost prinşi făcând sex în
altar. Vorbesc de parcă n-ar vorbi ei, au un ecou...
Ioana are varianta ei
Ioana a citit acest manuscris de poveste. I s-a
întâmplat lui Mircea cu adevărat prizonieratul ăsta sau
suntem amândoi personaje într-o poveste de dragoste pe
33

epica magna
care am citit-o, împreună,
şi acum credem că am trăit-o
Fiindcă e clar că se repetă o poveste, în timp. Ioana a aflat
mai apoi, tristă, că nu poate să aibă copii. În orice caz,
dacă a scris-o Mircea (el nu recunoaşte, nefiind scrisă la
persoana întâi), de ce să nu scrie şi Ioana povestea ei E o
variantă pe aceeaşi temă. Nu, e un poem de iubire.
Adevărul-adevărat fiind la Dumnezeu. Manuscrisul i-a
fost trimis de Mircea pe e-mail, de curiozitate.
Varianta Ioanei (studentă la Litere, care a
debutat editorial cu poezie, până la urmă), aşadar:
34
mulţumesc furnicilor pentru flash.
am terminat de mâncat o pungă de pufuleţi şi
m-am privit în oglindă. În jurul gurii plutesc fără griji
firimituri galbene (mulţumesc furnicilor pentru ajutorul
făgăduit) iar sub ochi îmi revăd serioasă şi concentrată
primul rid adâncit de urma rimelului. Apoi mă îndrept
spre calculator şi povestesc pe scurt, prefăcându-mă că
scriu spontan o filă de jurnal, cum mi-am revăzut sub
ochi primul rid adâncit de urma rimelului. Cu scopul de
a construi un cadru al deplinei conştiinţe de mine.
Vreau, dară, să fac literatură. Flash!
şi numai pe tine te pândesc.
să recurg la mituri Ştiai că în persană
paradisul are sensul etimologic de îngrăditură,
fortăreaţă Noi, iubirea mea, ne-am retras (de) atunci
într-o insulă paradisiacă, sălbatică şi ostil zidită în
jurul nostru chiar de noi înşine. Tu aveai timp să dormi
berechet, să dai duh unor poeme şi să citeşti ziare în
linişte; programe la televizor şi pe mine, de la buric în
sus şi în jos, ca o hârtie goală în maşina de scris. Dar cât
de uragan ni s-au regăsit trupurile luate pe sus de un dor
veşnic la pândă.
de fapt, intenţia mea este să scriu
despre ceea ce tu, dragul meu, numeşti
«prizonieratu l» din Regatul de Est. Hai să îi spunem
Regat acestui oraş populat de covoare scuturate cu
sceptre din plastic şi de statui pline de sensuri. Statui
care ţin dietă să nu se îngraşe de ploaie (mai ţii minte,
piticoţii de noi, cum priveam de jos în sus pe sub
veşmintele lui Pârvan cel Gulliver din faţa muzeului).
Ai văzut şi tu, e un oraş ca oricare altul, cu blocuri mici
şi cenuşii, ca un chiţcan. Dar aşa cum te-ai simţit tu
prizonier în apartamentul acela, aşa mă simt eu în burta
rozătorului galant dinăuntrul inimii.
nu ştiu cum se face că amintirile mele au
început
să se încolăcească una în jurul alteia,
înfofolindu-se în văluri albe ca nişte mumii până la
strictul necesar
Emoţionaţi, ne-am îmbrăţişat în gară, abia
venindu-ne să credem că avem câteva zile la dispoziţie
pentru a ne iubiiiiii în singurătatea atât de mult râvnită.
Am dat o raită printr-unul din magazinele cu – de – toate
ale primarului şi am făcut o mică aprovizionare cu
alimente şi suc. Încă din e-mailurile anterioare te
avertizasem că locul în care vei fi „cazat” nu e chiar de
cinci stele (trăiam o spaimă că vei fi nemulţumit,
obişnuit fiind cu tratament şi spaţii luxoase), ci un
apartament cu două camere, modest mobilat cu strictul
necesar. Până să vii tu am dus lenjeria de pat, provizii
de-ale gurii (începând cu nişte ouă, până la ceapă şi
cartofi), inclusiv tacâmuri şi condimente, dulciuri şi
câte ceva pentru igiena din baie. Vezi, bucătăria mă
obsedează, ştiu că sunt scânteie catastrofală în preajma
oalelor, gătesc ex professo cataclisme culinare. Păcat
că nu suntem cămile. Ele pot bea apă sărată fără să li se
facă rău. Anul trecut la mare mi-am descoperit vocaţia
de cămilă. Mă ţineai strâns la pieptul tău şi am băut
valuri peste valuri. Buzele tale erau doi munţi de sare.
Erai crocodilul estuarin.
Am pătruns în sufrageria din apartamentul
Doamnei Sturza printr-un coridor îngust, verde, de
culoarea crocodilului. Te rog să mă ierţi, poţi tăia orice
(totul) din ce-am scris până acum, zău. Nu sunt
serioasă. N-am spus esenţialul şi mereu aduc câte un
exemplar din grădina zoologică în şirul ideilor.
Esenţialul este că te iubesc şi am memorie de baltă. Este
ora 1, în jumătate de oră avem întâlnire. Revăd doar
fragmente de atunci, cum ai găsit apartamentul
„locuibil”, ţinând cont că prietena mea îl închiriază
când şi cui poate. Chiriaşul era plecat din Regat în acel
moment. Aşa mi-a dat prin cap să apelez la ajutorul ei.
Tu ai fost suspicios cu acest apartament, m-ai întrebat
dacă nu cumva „mă repet” şi m-ai întristat cumplit. Era
un gest disperat şi o ocazie pe care până atunci, ca şi
anul acesta, nu am mai avut-o. Dar a trecut supărarea.
După ce te-ai instalat şi acomodat cu cele două
camere, baia şi bucătăria, am făcut dragoste, înfioraţi
ca prima oară.
Reveneam după cursuri şi încropeam dejunul,
prânzul şi cina. Tu nu ştii, dar n-aveam stare să asist la
întreg seminarul şi o dată jumătate din el scurs, eram pe
picior de plecare, dornică sa te văd. Şi cât îmi mai
doream să am nu două, ci patru picioare să alerg până
la tine ca un fulger.
Acum ar trebui să intre elefantul în arenă.
Adică, am avut parte şi de acea mică inundaţie din
bucătărie, pe care am strâns-o amândoi cu buretele şi
storcătorul, chicotind.
Tristeţea ne-a cuprins de fiecare dată seara,
când venea timpul să plec acasă. Ce mai, ne cuprindea

epica magna
jalea, melancolia fără leac, ne cuprindeam de gât şi îmi
trecea prin cap să stau peste noapte cu tine. Dar ce
scandal ar fi urmat acasă… Eh, nimic nou sub soare, de
scandal n-am avut noi parte
Şi într-o bună dimineaţă, a doua de prizonierat,
te-am găsit mai abătut ca niciodată, de parcă voinicul meu
călcase în Valea Plângerii. Degeaba ne-am plimbat prin
Regat în seara aceleiaşi zile, până la o Sfântă Monastire
patronată de Sfântul Neculai, aia care va fi, parcă ar fi stat
cineva cu o joardă gata-gata să te ardă aşa erai de şifonat,
abia scos dintr-un coşmar – sandwich la pachet… Perechea
ta sunt, scumpul meu, cea mai carnivoră dintre heruvimi.
Iubirea mea desface carnea de pe os. Zilele acestea voi afla
dacă nu cumva te voi ţine prizonier în pântecul meu pentru
încă nouă luni de zile… Cine e mai speriat Cu drag,
semnez Ioana ta (pentru confo rmitate – nu se înţelege, e un
nume şters, scrie pe marginea manuscrisului: „Nu ştiu dacă
e de acord să-i apară numele real”)
Şi mai e ceva
Mircea şi-a amintit mai târziu că în una din
nopţile lui de prizonierat, femeia din tabloul de pe
perete, tânără, i-a pus degetul pe buze... Da, i-a pus un
deget pe buze, l-a simţit, şi i-a spus că, de fapt, ea n-a
murit la bătrâneţe acum un an, cum crede lumea – nu, a
murit mai demult, de când s-a îmbolnăvit de o boală
nenorocită, „Alzheimer” şi a uitat cum o cheamă şi cine
e, a pedepsit-o Dumnezeu că a făcut sex în tinereţe în
altar... A trăit de la 40 de ani ca şi cum lumea din jurul ei
n-ar mai fi existat. De pe o zi pe alta n-a mai putut să
rostească nici un cuvânt, de parcă n-ar fi fost om şi ea
care a iubit şi suferit, ci un simplu animal de pripas, fără
memorie, stâlcind cuvintele la început şi apoi uitând să
mai vorbească. Dar a avut şi are puterea asta, să apară
„telepatic” în mintea unora care se potrivesc genetic
într-un fel cu mintea ei, pe nu se ştie ce lungime de undă
– Mircea fiind unul dintre cei prea puţini compatibili cu
ea, o fi având aceeaşi grupă de sânge... Poate aceeaşi
grupă energetică, de... – e o tâmpenie în plus, ce mai
contează: o fi rămânând totuşi ceva după moarte, păcat
că sufletul n-are conştiinţă. De ce să n-aibă sufletul
conştiinţă Doamna Sturza s-a comportat ca un animal
în cuşcă, se preumbla dintr-un colţ în altul al
apartamentului, un continuu du-te-vino: pentru ea nu
exista azi, mâine, ieri! Cumplită boală! Memoria i-a fost
ştearsă, ca o bandă de magnetofon, nu mai recunoştea pe
nimeni, deşi a profesat, a fost medic, nu mai ştia nici să
se încalţe, să se îmbrace, să mănânce sau să se pieptene –
pur şi simplu era un animal indiferent, care lăsa zilele şi
nopţile să treacă.Astat o vreme în spital, până ce a luat-o
acasă şi a îngrijit-o cea care avea să o moştenească, o
studentă la medicină, prietena Ioanei. Mamei Ioanei i-a
fost profesoară universitară prietenei ei, că a terminat tot
medicina. Oare animalele au boala asta , „Alzheimer”
Pentru ea nu mai exista nimeni şi nimic. Norocul dintâi
al Doamnei Sturza a fost că, adunată de pe străzi,
nemaiştiind să se întoarcă la apartamentul ei, a fost
recunoscută şi internată. Mai târziu, nu mai ştia nici să-şi
cheltuiască pensia, dădea pe o pâine 100.000 de lei. E o
boală a uitării, memoria se şterge lent – dar se şterge
totul, este o afecţiune a creierului. Mircea s-a interesat, a
citit într-un ziar central că scoarţa creierului se atrofiază,
practic, se usucă exact ca o nucă, implacabil. Boala
Alzheimer loveşte oamenii în plină maturitate...
În loc de epilog
E îngrozitor, într-adevăr – în sfârşit, am ajuns
acolo unde voiam: la cel care a scris aceste rânduri! Ce
ghinion, să fie lovit de boala Alzheimer şi el, scriitorul
singuratic, Mircea.. . Oficial, aşa se ştie. Ce coincidenţă!
N-o să-i reţin lui Mircea numele întreg, aici. Autorul
acestei poveşti de iubire nu-şi mai înţelegea scrisul şi nu
mai recunoştea sensul cuvintelor, a plecat noaptea şi n-a
mai ştiut să se întoarcă. Bolnavii ca el nu conştientizează
nimic din ce li se întâmplă, ei uită tot ce au trăit, îşi uită şi
iubirile, nici durerile nu le mai spun nimic, habar n-au de
tristeţe sau bucurie, totul e pierdut, devin animale ca
toate animalele, de curte sau sălbatice. Cel ce a scris
aceste rânduri a uitat ce a vrut să spună până la urmă, a
început povestea şi a abandonat-o, a plecat de acasă fără
acte şi nu s-a mai întors, a fost văzut de Ioana cum s-a
urcat într-un tren rapid. I s-au dat toate semnalmentele la
mica publicitate şi la televiziune, poliţia a citit acest
manuscris pe un birou acasă la el, la Bucureşti, l-a luat în
evidenţă la „dispăruţi”, dar sunt slabe speranţe să mai fie
găsit, ţinând cont că n-o să-şi amintească oricum de
propria-i identitate. Doamna Sturza, personajul, l-o fi
luat cu ea, cu puterea-i telepatică – putea să-l lase să-şi
termine povestea din prizonierat. Doamna Sturza i-o fi
transmis boala asta nenorocită Alzheimer, scriitorul
intrându-i în piele... Poate bietul scriitor rămas fără
memorie s-a transformat într-un cerşetor de cartier, dacă
nu într-un animal de pradă şi s-a afundat în cine ştie ce
pădure... Dacă n-o fi murit demult, călcat de maşină, şi o
fi fost îngropat de primărie la neidentificaţi.
Premiile
Societăţii Scriitorilor Bucovineni
În vederea acordării premiilor S.S.B. pe anul 2010
pot fi depuse volume apărute în anul precedent la
sediul societăţii noastre din Suceava, str. Ciprian
Porumbescu, nr. 1, până la data de 1 septembrie 2011.
Vor participa la selecţie numai volumele membrilor
S.S.B. care au achitat cotizaţia la zi.
35

eseu
36
Exil şi adevăr
(II)
Theodor
CODREANU
La Tomis, locul răzbunării Medeei,
care şi şi-a ucis
fratele ( tomy, în limba greacă înseamnă tăietură,
amputaţie)
, Ovidiu descoperă că fiinţa lui s-a rupt în
două existenţe, ecou contrapunctic al celor două ere în
care el a fost azvârlit de destin. Ca şi opera: cea veche a
Fastelor, a Metamorfozelor , a Amorurilor şi a Artei de a
iubi, pe de o parte, şi poezia suferinţei, a Tristelor , pe de
alta. Vintilă Horia are abilitatea de a surprinde un Ovidiu
dedublat între paradisul imperial şi noua lume care se
naşte la periferia imperiului, între iubirea pentru Corina
sau Iulia (care-l mâniase pe Augustus, pentru că nepoata
lui fusese cucerită de Ars amandi) şi noua iubire pentru
Dochia, faţă de care trucurile din Arta iubirii se vor
dovedi inoperante. Altfel spus, iubirea pentru Afrodita
pământească, pe care nu o mai opune, platonician,
Afroditei cereşti, ci iubirii ca agapè.
Ovidiu devine
conştient că paradisul imperial se fundează pe minciună
şi că o parte a fiinţei lui, cea care jinduieşte la iertare şi
întoarcere, nu se poate elibera de minciună: „Voi
continua să mint, pentru a-mi obţine iertarea”, în speranţa
că Augustus va gândi: „Ovidiu e acelaşi, slugarnic şi
1
linguşitor, pot să-l iert şi să-i aleg un exil mai blând” .
Noul Ovidiu înţelege că Imperiul, în pofida strălucirii, e
deja putred, că laudele aduse împăratului-zeu sunt
reflexe al fricii, care e şi fundamentul imperial concentrat
în sloganul pâine şi circ, imagini ale cruzimii şi sclaviei
descărcându-se în priveliştea arenelor cu gladiatori
însângeraţi. „Roma – reflectă Ovidiu – fără jocurile de
circ şi fără împăraţi, ar fi cucerit lumea în cu totul alt mod
2
şi pedeapsa exilului ar fi rămas necunoscută” . Augustus,
ştiind cât de şubrede sunt temeliile morale ale imperiului,
deturnează atenţia spre Amores şi Ars amandi, care ar
primejdui ordinea: „iată-mă învinuit de a fi distrus
3
imperiul!” .
La Tomis, exilatul s-a trezit, brutal, în faţa
adevărului: „Venind la Tomis, primul lucru de care a
4
trebuit să mă despart, a fost maşinăria minciunii” . Mai
mult de atât, poetul înţelege că în orice om stă pitit un
micAugustus: „Fiecare din noi este unAugustus, stăpân
pe un imperiu nemărginit, care ne dă de furcă, în fiecare
5
clipă” . Poet al metamorfozelor, ştie că el însuşi trece
acum prin marea metamorfoză, diferită de cele ale zeilor
tradiţionali, inexistenţi: „O prăpastie s-a deschis între
6
mine şi trecutul meu, între mine şi Roma” . Intenţia lui
nu este să idealizeze Tomisul, unde nu vede, după trei
ani de exil, decât „greci decăzuţi prin rafinament şi
comerţ şi geţi sălbăticiţi de mizerie şi neştiinţă. Mă
găsesc între două contraste, singur reprezentant al
echilibrului perfect: Roma”.
Dar o nouă Romă,
transfigurată pitagoreic şi zamolxian în cele două
călătorii iniţiatice în Dacia liberă, transdanubiană, unde
ajunge la Marele Preot de la muntele sfânt Kogaionon.
Două întâlniri devin esenţiale, în afară de iubirea cea
nouă pentru Dochia, devenită soţia centurionului
Honorius: cu preotul dac şi cea cu medicul grec Teodor,
ambii martori ai naşterii Mântuitorului în ieslea din
grota de la Betleem. De la însoţitorul Sedida, află care e
diferenţa dintre Roma şi Dacia: „Avem un singur zeu şi
credem în el aşa cum credem în legile pe care ni le-a
lăsat. Ceea ce ne lipseşte din păcate e un singur rege. Voi
aveţi un singur rege, dar prea mulţi zei. Balanţa se
7
înclină spre noi” . Dacia horiană devine una
eminesciană, de centru al lumii, „limbă cumpenei
universului”, cum zice poetul. Aici întâlneşte datele
ontologice ale unei noi umanităţi: un singur zeu,
omenia, credinţa în nemurirea sufletului, inexistenţa
fricii în faţa morţii, toate iviri pentru „o viaţă nouă,
oriunde, dincolo de marginile imperiului, un zeu nou,
cel adevărat, ca să renaşti chiar aici, pe pământ şi nu
8
după moarte, cum promite religia lui Isis” .
Preotul dac, martor al naşterii Mântuitorului, îi
dezvăluie că nu preoţii daci îl numesc pe Dumnezeu
Zamolxe, ci străinii de felul lui Herodot. Consideraţiile
lor despre Zamolxe şi doctrina lui sunt doar „o
elucubraţie a spiritului grecesc, o închipuire asupra a
ceea ce ar putea fi un zeu în afara concepţiei greceşti
9
despre zei” . Ideea că Zamolxe ar fi fost sclav al lui
Pitagora este o născocire a lui Herodot. Zamolxe este
doar un nume provizoriu, un atribut al Zeului care nu se
revelase încă muritorilor, dar care poate se va vesti în
curând: „Trăim o epocă de nebunie şi de speranţă, epoca
premergătoare venirii lui Dumnezeu. Oamenii nu vor fi
poate mai buni ca acum, după revelaţie, dar vor şti să
înţeleagă cu siguranţă ce e bine şi ce e rău. Vor fi deci
liberi să aleagă calea cea bună sau calea cea rea. Profeţii
poporului lui Israel anunţaseră venirea lui Dumnezeu
printre oameni şi chiar Zamolxe făcuse această
10
profeţie” . Căci aceasta este diferenţa dintre pletora
vechilor zei şi Dumnezeul noii lumi: aceia – spune
medicul-martor Teodor – se transformau în animale,
plante, pietre, pe când Dumnezeu s-a transformat în om.
11
Din acest punct de vedere, Metamorfozele lui Ovidiu
constituie marea sinteză a istoriei vechi: „Adevăratul
Dumnezeu, cel pe care oamenii îl aşteaptă, va fi cu totul
altceva, va sosi din afară, nu va semăna nici cu un astru,
12
nici cu un animal, ci omului” . Pedeapsa data de
13
Augustus lui Ovidiu este una îndemnată de Dumnezeu,
pentru ca prin suferinţă să cunoască, în Dacia, adevărul.
Şi dragostea adevărată: „Dragostea pe care am cântat-o
nu e dragoste. Grozav aş vrea să am puterea de a cânta

dragostea mea pentru Dochia, căci nu trupul i-l doresc,
ci altceva, ce am iubit întotdeauna în ea şi care era un fel
14
de vestire a acestei clipe” – sufletul.
O astfel de
dragoste le-a fost interzisă romanilor fiindcă aceasta nu
este rodul impus de zei, de destin, ci de libertate: „Ea nu
e posibilă decât într-o societate liberă unde nici o
primejdie nu ameninţă nici pe bărbaţi, nici pe femei,
într-o societate ferită de minciuni, de frică şi de
15
conformism” .
Mirarea interogativă a lui Ovidiu, în faţa Marelui
Preot, este de ce Dumnezeu nu a ales ca Fiul să se nască
în Dacia, ci pe pământul lui Israel, la periferia
imperiului. Imposibil. În omenia lor, dacii l-ar fi însoţit
imediat pe Mântuitor, care urma să treacă prin cele mai
mari suferinţe, batjocură şi crucificare. De aceea, fiind
singurii dintre neamurile vechi care nu se tem de moarte,
dacii „sunt pregătiţi pentru noua naştere şi poate va fi
primul popor care se va lăsa să fie modelat de învăţătura
Mântuitorului şi va primi doctrina sa, fără ca acest lucru
să schimbe prea mult lucrurile”, încât „ Trecutul şi
16
viitorul dacilor fac un singur tot” .
17
Aşadar, „Dumnezeu s-a născut, şi El, în exil” . Iar
Roma se va împăca întru acest Dumnezeu în virtutea
profeţiei ovidiene: urbis et orbis.
Darul neînţeles, făcut de
poet Romei. De aceea, moartea lui Augustus nu i-a adus
iertarea exilatului, dar nici noua domnie a lui Tiberiu.
Poetul va sfârşi la Tomis, în anul 17 d. Hr., înveşnicind
locurile getice. După 16 ani, se va produce marele
eveniment al înnoirii lumii prin moartea şi învierea
Mântuitorului.
Desigur, cei interesaţi îi vor putea aduce o nouă
condamnare lui Vintilă Horia , sub varii motive . Rămâne
însă admirabila coerenţă ideatică şi artistică a acestei mici
capodopere romaneşti, care a meritat pe deplin Premiul
Goncourt. „Cartea unui mare romancier” (Enrique
Badosa).
1. Vintilă Horia , Dumnezeu s-a născut în exil, ediţie citată, p. 9.
2. Ibidem, p. 155.
3. Ibidem, p. 16. Aceeaşi acuză şi în ce-i priveşte pe tineri îndemnaţi
„să dispreţuiască armata şi onoarea de a servi sub steaguri” (p. 33).
4. Ibidem, p. 30.
5. Ibidem, p. 50.
6. Ibidem, p. 61.
7. Ibidem, p. 85.
8. Ibidem, p. 56.
9. Ibidem, p. 98.
10. Ibidem, p. 99.
11. Ovidiu ştie că în Metamorfoze a adunat „toate ereziile unei lumi
pe cale să se prăbuşească” (p. 148).
12. Ibidem, p. 133.
13. Pedeapsa, spune Marele Preot, vine de la „puterea invizibilă a lui
Dumnezeu, care te-a adus până aici, ca să afli adevărul despre El, cel
puţin acea parte de adevăr care nu e îngăduit s-o aflăm. (…) Ai
păcătuit din dragoste. Dragostea e cunoaştere. Adevăratul păcat este
cel pe care nu poţi sau nu îndrăzneşti să-l mărturiseşti”. (p. 101).
14. Ibidem, p. 148.
15. Ibidem, p. 179.
16. Ibidem, pp. 153-154.
17. Ibidem, p. 154.
Calendar bucovinean
3.VI.1949, Sinăuii de Jos, Hliboca – Ilie Tudor
Zegrea
6.VI.1883, Siret (d. 25.X I.1942, Craiova) –
Liviu Marian
10.V I.1935, Ilișești, Suceava – Octavian Simu
11.VI.1908, Horecea Mănăstirii, Cernăui (d.1
VI. 1993, Suceava) – George Antonescu
13.VI.1926, Giulești, Suceava – Paul Miron
14.VI.1875, Fălticeni (d. 4.V.1928, Fălticeni) –
Ion Dragoslav
16.VI.1931, Necșești, jud. Teleorman (d.23.
I.2002, Suceava) – Florin Bratu
17.VI.1975, Rădăui – Lucian Dan Teodorovici
21.VI.1925, Câmpulung Moldovenesc – Dragoș
Nisioi
22 .VI.1930, Cernăui (d.28.VIII.1991,
București ) – Oltea Alexandru-Epureanu
22.VI.1940, Udești, jud. Suceava – Constantin
Călin
22.VI.1913, Rădăui (d. 5.V.1995, București) –
Petru Rezuș
23.VI.1943, Rădăui – Viola Vancea
27.VI.1840, Voitinel, Rădăui (d.3.III.1902,
Pomârla, Botoșani) – Samson Bodnărescu
28.VI. 1929, Râmnicu Sărat (d. 4.XI.2001,
Suceava) – Vasile Cojocaru
(Întocmit C.A., cf. Emil Satco, Enciclopedia
Bucovinei,
Vol.I, II, Editura
Princeps Edit Iași, 2004
37

parabole
38
Din
sens opus
Leo
BUTNARU
Semnalmente(le)
– Mă iertaţi, dumneavoastră sunteţi Dante...
Alighieri
– Sigur. De ce să vă iert Chiar sunt. Parcă nu se
vede... Dar de ce întrebaţi, când este clar: odată ce
m-aţi întrebat dacă sunt Dante, aţi pornit de la oarece
semnalmente, de la oarece deducţii, – nu – pentru că
nu se putea aşa, fără motiv, să fi întrebat dacă sunt
Alighieri.
– Regret că vă dezamăgesc, însă eu m-am interesat
chiar aşa, fără motiv, hodoronc-tronc, cum ar veni.
– Deci, nu se vede că sunt Dante
– Mă iertaţi, nu se vede...
– În acest caz, de ce aţi întrebat dacă sunt sau ba
Dante
– Întreaga-mi viaţă visez să-l întâlnesc pe Dante
Alighieri şi toată viaţa mea conştientă întreb pe cineva,
dacă nu este Dante.
– Păi, de data aceasta aţi nimerit, eu fiind chiar
Dante.
– Nu numai de data aceasta...
– Ce vreţi să spuneţi cu insinuarea asta prost
camuflată
– Şi alte dăţi, alţii, mi-au spus, fiecare în parte, că ar
fi Dante.
– Impostură Bineînţeles că nu erau, odată ce
anume eu sunt şi nimeni altul.
– Ziceţi dumneavoastră, însă exact aşa spuneau şi
alţii, fiecare în parte.
– Dar vă prezentau oarece dovezi că ar fi Dante
Alighieri
Dau dezaprobator din cap.
– Iar eu am, zice bărbatul, – scoţând din taşca sa de
pânză nişte suluri. – Manuscriptul „Divinei comedii”,
zice, întinzându-mi pergamentele. – Este... Beton,
nu! face el triumfător. Priveşte, priveşte mai atent.
Privesc: sus, în dreapta fiecărei file de pergament,
stă sigla Bibliotecii Vaticanului.
– Convinge, nu
– Păcat, nicidecum nu mi-l imaginam astfel pe
Dante, zic eu abătut.
– Dar cum
Pe îndelete, îi povestesc cum mi-l imaginam pe
Alighieri, adică pe domnia sa, cel din faţa mea.
– Dar odată ce mă vedeţi aici, în faţa
dumneavoastră, nu vă puteţi modifica părerea, pentru
ca să mă imaginaţi exact aşa precum mă vedeţi
întreabă cu oarece mirare entuziastă în voce
necunoscutul.
Dau dezaprobator din cap.
– De ce
...Şi uite tocmai aici mi s-a luat piuitul, cum se zice,
şi nu am mai spus un cuvânt, decât: Dante.
Din această reacţie a mea, ca şi din precedentele,
Alighieri nu a înţeles mare lucru, iar după câteva clipe
de evidentă dezamăgire întreabă, niţel înseninat:
– Mă iertaţi, nu cumva chiar dumneata eşti cel care a
scris cum şi-a surprins propriul frigider că îi mănâncă o
parte din produsele alimentare, pe care i le
încredinţează să le păstreze nealterate
– Sigur. De ce să vă iert Chiar sunt. Eu. Parcă nu se
vede... Dar de ce întreb, când este clar: odată ce m-aţi
întrebat dacă sunt cel care a scris cum am surprins
frigiderul că îmi papă o parte din produsele
alimentare…Aţi pornit de la oarece semnalmente, de la
oarece deducţii, pentru că nu se putea aşa, fără motiv, să
fi întrebat dacă sunt eu cel cu frigiderul...
În clipa următoare, Dante Alighieri dispăru din faţa
mea, ca luat de tsunami!
...În genere, nu cred să fi existat sau să existe de aici
înainte vreun alt poet genial, care să-l întreacă la
alergări pe domnul Dante: în câteva clipite, l-am şi
văzut deja intrând, îndărăt şi fulgerător, pe poarta
Evului Mediu referitor la care eu unul nu am niciun
dubiu că este fratele mai mic al Evei... Da, adamice...
Uite că rimează cu: Beatrice, marea pasiune a lui
Dante!...
Timpul şi banda lui Möbius
De fapt, timpul, cu contorsionările sale ca şi magice,
sigur că a precedat Banda lui Möbius care, precum se
ştie, are însuşiri neobişnuite, pentru unii chiar magice,
– spuneam, acum câteva cuvinte, şi în cazul timpului
care, repet, a precedat orice bandă, inclusiv pe cea a lui
Möbius. O astfel de stare pre-möbiusiană a timpului se
poate realiza, alias – conştientiza, şi nu în sensul de „a
face” deosebit de simplu, doar din trei noţiuni, care, de
fapt, e una singură: noţiunea de – azi. Celelalte două,
ca şi facultative, ar fi, bineînţeles: ieri, mâine, – însă,
repet, în esenţa adevărului este vorba de o singură
noţiune-dimensiune: azi, – precum vă voi dovedi... ba
nu, – precum ne vom dovedi noi înşine într-un
dimpreună-a-fi Azi, care, fireşte, ne duce cu gândul şi

parabole
la eminescianul „De-a pururi ziua cea de azi”, în
virtutea convenţiei că, am admite, fie şi sub aspect
pseudofilosofic, că e vorba şi de celelalte două noţiuni
care, împreună cu Azi-ul alcătuiesc tripleta
cronologică, s-ar putea spune, prin deducţie:
1/ (şi) „De-a pururi ziua cea de ieri”, precum şi:
2/ „De-a pururi ziua cea de mâine”,
în fond fiind vorba, precum am convenit deja, în
baza imbatabilului adevăr, că e vorba, totuşi, doar de –
Azi şi de-a pururi ziua care îi revine acestui Azi, care
este chiar acestAzi.
Astfel că, stimaţi co-autori ai filării, din Timp,
Fantezie, Filozofie şi, obligatoriu, din Ingeniozitate,
dar şi ceva Credibilitate, în baza, iarăşi poeticului, „nu
cerceta aceste legi”, să încercăm a pricepe, percepe şi
conştientiza ce ar avea timpul în starea lui cea mai
firească – universală (o alta, de fapt, nici putând a
exista) cu o foaie de hârtie format A 4, din care, de
regulă, se realizează o Bandă (a lui) Möbius
(realizează: aici, în sens de: confecţionează, nu şi de –
conştientizează). Ce poate exista comun între timpul,
ca şi magie, şi (ca şi) magia la care se poate ajunge,
tăind respectiva foaie în lung, iar cele două bucăţi
rezultate unindu-le la un capăt, unul din ele, capetele,
răsucindu-le cu o semi-rotaţie Ce are timpul – repetăm
între barea – cu atare panglică aparent normală, dar
lipită – „invers” De aici încolo, şi o mai mare: Nota
Bene! – dat fiind că, spre deosebire de alte panglici, în
sensul clasic al cuvântului, precum se mai obişnuieşte a
accentua, aceasta nu are decât o singură parte (şi o
singură margine)! (Deci, în gândul nostru, să revenim
la „magia” timpului în care cele trei noţiuni nu sunt
decât una – Azi, celelalte două care îl flanchează pe
acest Azi – Ieri şi Mâine nefiind, de fapt, ce par a fi, ci
sunt ceea ce, de fapt, nu par a fi, şi anume, tot: Azi!).
Magia Benzii lui Möbius e că, dacă trasăm pe mijlocul
ei o linie cu creionul, pixul, carioca etc., ajungem în
acelaşi loc, punct, însă – Nota Bene-bis! – acoperind,
totuşi, ambele suprafeţe aparente ale panglicii, fără să
ridicăm deloc trasorul (creionul, pixul, carioca... ) de pe
filă. Acmu, cum ziceau cronicarii, din nou retrogândindu-ne
la Unicul Azi, iluzoriu şi el, însă cu mult
mai puţin decât în genere inexistentele Ieri şi Mâine,
încercând să tăiem (banda de hârtie) de-a lungul liniei
pe care am trasat-o, observăm că, în loc să obţinem
două panglici similare, nu obţinem de fapt decât una
singură ca dublă lungime. (Aşadar, putem trage
concluzia că, în cazul Timpului, Azi-ul generalizat, ce
„comasează” absolut iluzoriile Ieri şi Mâine, e, în
adevăr, o triplă lungime... infinită!)
În continuare, am putea spune că deja, între Timp şi
Banda lui Möbius, intervine oarece diferenţă,
deoarece, dacă am tăia panglica doar o treime din
lăţimea ei, rezultă două panglici petrecute, una mai
lungă şi alta mai mică. Iar această deosebire, fireşte, e
din cauza diferenţelor radicale dintre spiritul
universului – Timpul, şi materialitatea acestuia –
Banda lui Möbius, tăiată din fila de hârtie.
Iar acum, iarăşi într-un efort dimpreună coordonat,
să conştientizăm, doar sub aspectul pur de Timp, ceea
ce a premers Benzii lui Möbius.
Astfel, trezindu-ne, fiecare dintre noi, într-o zi
anume, conştientizând abstracto-surprins că acestAzi e
anume ziua pe care o conştientizezi tu, eu, el – cei care
suntem prinşi în acest proces de conştientizare – deja
niciodată nu vom mai adormi, iar de s-ar întâmpla s-o
facem, totuşi, – nu ne vom mai trezi. (Din nou – Nota
Bene! – concomitent, să încercăm să ne dăm seama ce
impact, ce „repercusiuni” are în timp, dar şi în spaţiu
ceea ce se numeşte: a nu te mai trezi... Rezolvând acest
silogism, îţi limpezeşti fără drept de apel adevărul că,
de fapt, cele trei noţiuni – Ieri, Azi, Mâine, sunt doar
una singură – Azi, mereu, totdeauna, în vecie...; fără
drept de apel, zic, deoarece nu vei mai răspunde la
niciun apel...) Şi asta s-ar întâmpla din motivul că,
atunci când te vei trezi, vei conştientiza că Azi-ul „tău”
– este Ieri, adică – nicidecum nu e Mâine! Iar acest,
acel, oricare Mâine nu va veni niciodată. (Astfel ne
reapropiem, „tiptil”, să zic, între ghilimele, de unitatea
celor trei noţiuni, care sunt Una: Azi.) Cum ar putea
veni acel sau celălalt, oricare Mâine, dacă, de fapt,
niciodată Mâine de asemenea nu va fi, ci va fi din nou
Azi, ce a trecut, precum s-ar crede, Ieri, şi încheindu-şi
existenţa, durata, prezenţa, dar – atenţie! ca prin
minune (vorbeam nu – de sentimentul de magie),
renăscând din scrumul Timpului şi continuându-şi
existenţa (durata, prezenţa) Azi. Acest Azi care,
concomitent, e Unitate, dar şi Trinitate. În Timpul ca
pre-Banda lui Möbius pe care, precum o descriam mai
sus, o poate confecţiona oricine. Deosebirea, însă, fiind
că Timpul nu se poate... confecţiona. Niciodată! – adică
Azi... Ce mie unuia mi se pare şi Trinitate, dar, în
esenţă, Unitate în care există şi Însăşi Sfânta Treime...
Şi în această Unitate, care este Dumnezeu, preexistent
firii şi complet independent în raport cu orice, trăim, ne
mişcăm, suntem şi... noi... Aleluia!
¤ Noile legitimaţii de membru al Societăţii
Scriitorilor Bucovineni pot fi ridicate de la
Librăria Scriitorilor din Suceava, în zilele de
luni-vineri, între orele 9,00-16,00. Legitimaţia
se eliberează după achitarea cotizaţiei pe anii
2010 şi 2011.
39

lirice
(e nevoie de albume mari pentru pozele vechi)
ideile ne vin pe un trup nou-nouţ
în această toamnă, ca acum o sută/ o mie de ani.
oricum nu recunosc. mă cuibăresc la început ca o
adiere călduţă,
apoi te lovesc/ te lovesc în piept ca un viscol din
direcţia opusă.
când soseşti acasă, îngerii ascultă de sub
macrameuri
cu antenele întinse, cu răsuflarea tăiată.
cuvintele ţin câinii credincioşi lângă picioare.
între ele e cântecul
de leagăn pereche.
nimic nu mai trebuie rostit. când mă priveşti de
dincolo de ierburi,
ești primitiv şi răsculat. apoi închizi ochii.
când închizi ochii, uiţi să atingi/ uiţi să mori.
nu te poţi vedea pe dinăuntru prin ferestrele lui
dumnezeu. în fond, e un singur tunel
cu multe ramificaţii.
duci mâna la gură/ duci mâna la gură punct cu
punct. în încordare cerul
apasă faţa ta de sfinx. (la televizor. se zvoneşte că
ar veni ruşii. greva începe cu secvenţe dintr-un
oraş cu muzică bună şi terase largi,
40
Marele Premiu
„Magda Isanos“
şi Premiul revistei
Bucovina literară
Ana-Maria
LUPAŞCU
Ana-Maria Lupaşcu, 18 ani, este elevă în
clasa a XI-a la Colegiul Naţional „Petru Rareş”
Suceava, fiind laureată a mai multor concursuri
naionale și judeene de poezie. La Festivalul
naional de literatură „Eusebiu Camilar –
Magda Isanos”, ediia a XVI-a, 2011, a obţinut
Marele Premiu „Magda Isanos” și Premiul
revistei Bucovina literară.
unde caii şi câinii
stau împreună la mese. unii coboară poemele
în stradă, să vorbească în locul lor). vine
dimineaa.
dimineaţa, urechea ta trece prin inimă
cu paşi fără urme, cu rotocoale albastre. înnozi
linii infidele pe frunte.
o să aud la nesfârșit povestea omului care merge
pe sârmă. îmi pare că pe sârma noastră
nu-s decât zdrenţe. apoi pleci.
când pleci, casa mea-i amară. în tindă aşteaptă
goluri alterate în goană.
dicolo de uşă, strălucesc schiţele noii construcţii,
cuţitele bunicului,
alte acareturi. nu-i chip să intri sau să ieși firesc.
aici se-nalţă
mii de ace pe spinarea mamutului.
casa mea-i o sihăstrie.
aici zgomotul pulsului cutremură.
peron şi pieton şi gară au rămas în câmp deschis.
tu pleci o dată cu trenul.
așa, casa mea-i un suvenir.
e doar vineri noaptea, ceasornicul e stricat. îmi
netezesc părul
în trepte, ca pe fotografii vechi.
de mâine o să spun/ o să spun amin oricărui lucru
care piere.
(îmi pare titlul altui poem)
stau ghemuită în scaun
ca o pisică grasă. fumez cu degete fixe o ţigară/
apoi altă ţigară.
îmi vorbești
despre mirosul de frunze arse. îmi dai lecţii de
viaţă. în fond, oamenii nu sunt câini/ nu sunt
cascade zgomotoase. oamenii nu sunt asta/ nu
sunt cealaltă. îmi zici că nu alegem rolul, piesa
nici atât. când mă înghesuie imaginile, râsul nu
mai trece
aşa/ pur şi simplu.
sunt perfectă în rolul de mut, îmi plimb ochii
prin filamente.
din scaunul meu pot să constat

lirice
cum mor specii și sentimente. e la fel ca atunci
când arunci o sticlă
în ocean şi nu mai ajunge niciunde.
însemn în calendar ziua de mâine/ ziua de-apoi,
când dragostea
va fi un carton greu de îndoit.
fumul din ţigara ta prelungeşte înfrigurarea.
pereţii miros a stofă udă acum. te desprind din
cuiele ruginite şi-ţi pun sare
pe buzele crăpate. am nevoie
de gesturi
fără noimă.
cum stau aici, toate poveştile din lume
au un final deschis. iepuraș, nu-mi poţi lua
ce nu mai am.
(dragostea. războiul nostru civil)
serile mă tragi după tine, să asculţi
muzica pletelor. ţi-am spus. cândva am scos
liniştea din lume
cu gând să acopăr
gura
neagră
a ţevii
de puşcă.
braţele atârnă după noi, cu rădăcini/ cu miros de
igară.
într-o noapte ca asta te adun la piept pe furiş.
atât.
atât de aproape de cele mai multe
tăceri. sunt oriunde/oricând ca un coşmar de
copil.
sunt călăuza unui vechi ritual.
acum mâinile curg străine pe corpul tău.
nu îndrăznesc să le spun. fascinaţi-de-fluturi
simulăm
pacea în odaia ta, pe când umbrele nervoase
joacă hore-n tavan.
ca să uit, recurg
la anticul/ ciudatul adaggio. mă plimb hibernal
prin oraşul cu lumea
adunată ca la un garden party.
uneori prefer să aplec fruntea
domesticită de vină,
să mai cos câte un păcat, cu acele noi
în noi.
dacă mi-e dat să duc acest război pe sub pânze,
voi ieşi
cu fruntea sus/ cu baioneta pe umăr.
(amprente pe foi/ ca și când am fost pe aici)
de cele mai multe ori
te aud la alt capăt al libertăii. toate pânzele sunt
sus, până la
cerul cernut prin sita cea mare.
mă scutur pe umeri, gata să te primesc. îmi pun
fusta de tweed (am aerul unei daneze oacheșe/
sunt un soi de oximoron urban). oricum
prea puin contează, de când
ești animalul neolitic. pălăria à la gavroche și
bretele purtate obraznic.
trăim împreună. în pauze ne legăm mereu la ochi
ca pentru o mare surpriză/ spunem povești despre
herne vânătorul. așteptând cu capul pe genunchi
ceva
ce nu/ chiar nu, nu va veni
niciodată
pentru oameni ca noi. căci orice intenie/ orice
privire de-a ta
traversează
prin locuri nemarcate.
gândindu-mă la nu știu ce jucărie, primăvara s-a
instalat
în ianuarie. adică azi, în liniște/ în gropi.
fără vreun semn, îmi văd
mereu tălpile intrând în lume înaintea mea/ în
cușca goală. felinarele tivind strada/ trei cârciumi
ticsite. încui ușa cu cheia cea mare
și nu uit niciodată lumina aprinsă.
vei crede poate că m-am întors să-l dezmierd/
ceva de felul acesta, cu mâini
legate de picioare. și că m-am rugat
pentru lumea întreagă.
41

metalepse
Metalepse cu
figuri tulburătoare
(I)
Luca
PIŢU
Metalepsa III: Hotărît să-şi deschidă loc pumnual prin
povestea celor doi ciocnitori voivodali (unul de sorginte
muşatină, celălalt de stirpe materialist-diabolectică),
Ereziarhul din Kasvaneion se veade blocat în avîntul său
heraldic de o ciocănitoare falică şi cu ţeastă vulturie,
avîndu-şi, ea, începutul carierei ştiinţificorevoluţionare
în gara Polemarhului din Gaesteion, unde
obişnuia, copilă tupeistă, să le dea «pildă» cătanelor în
trecere – cînd nu avea asupra ei «bomboanele agricole»
de rigoare – contra unor preţuri modice... fireşte.
Hatmanul Cazacilor Pictorieni, Polemar hul Demetrios
din Gaesteion şi Ereziarhul Loukas din Kasvaneion
implementează, en s'introduisant dans l'histoire
d'Etienne le Grand, metalepse cu figuri tulburătoare :
▼▼▼
Metalepsa I: Stîrnit de Hatmanul Cazacilor
Pictorieni, şi nu numai, îşi scoate Sanctitatea Sa Ştefan
Magnul dextra din cadra votivă spre a târnosi, cu
dumnezeiască licoare aurie de bună seamă, hibridul
naţional-comunist, ctitorit, el, de Geniul Ceauşin +
Savanta Sa Mapamondialmente Renumită
Metalepsa II: Sub impulsiunea polemarhului Demetrios
din Gaesteion, şi nu numai, îşi intromite ereziarhul Loukas
din Kasvaneion apendicele nasual pe geamul scării, axă a
lumii miniaturizată, ca să adulmece buchetul licorii
naţional-ortodoxe cu care Sacerdotul Princiar al Moldaviei
pare a-l împărtăşi pe Bîlbul din Skornikesteion, înghiontit,
acesta, de Savaca-i cu Renume Murdarian
Metalepsa IV: Dependent – ca să nu spunem abdict –
de Busuioaca Bohotinului, vinul său preferat, Marele
Cârmaci al Rrromânistanului Neîntregit dă semne că nu
se strofoacă să atingă cupa cu divina licoare aurie de
Kotnareion a înaintaşului său de drept dialectic, fapt ce
pare a-l irita niţeluş pe acesta din urmă şi a-l amuza
foarte pe Ereziarhul din Kasvaneion, eurohâtru de felul
său.
42

proza scurtă
Ioan
ŢICALO
Alexie
Alexie, păstrându-şi rânduiala, s-a pregătit să postească
şi în seara dinaintea celor cincizeci de zile şi-a plecat
genunchii, rugându-se îndelung, fără să-şi poată aduna
gândurile ca de obicei. În Săptămâna Albă se certase cu
vecinul care voia să schimbe gardul şi a intrat pe pământul
lui. Insuportabil pentru el. Nu numai că i-a smuls parii, dar
cu unul l-a altoit peste şale, îndoindu-l niţel.
– Aşa bărbat mai zic şi eu! i-a făcut ochi dulci Didina
în aceeaşi zi când s-au întâlnit în centrul satului. Dacă ar
fi toţi ca tine, dar ceilalţi îs ca nişte mămăligi crude…
Tânărul s-a oprit, uitându-se la fata care îi zâmbea
dulcişor. „Cum de n-am remarcat-o până acum se
întrebă el. Parcă-i o zână cu ochii de jar…”
– Poate că n-am procedat tocmai creştineşte…, a
răspuns bărbatul, admirându-i gropiţele din obrajii
spălaţi în rouă de trandafiri.
– Încă te-ai purtat blând, dacă te gândeşti la paguba pe
care voia să ţi-o facă, i s-a părut că ar curge hulubi albi
din gura străjuită de nişte buze încondeiate de un
maestru şi pline de sevă.
– Tu nu eşti din sat…, vorbeşteAlexie hipnotizat.
– Nu, îs călătoare…, dar aş putea să mă opresc. Tu ai
fi unul care este capabil să mă priponească. Am văzut în
tine bărbatul ideal: puternic, hotărât, cutezător, luptător
pentru dreptate. Sper să nu mă dezamăgeşti…, încheie
fata, săltându-şi pieptul, promisiune a unei bogăţii fără
seamăn.
– Nu vrei să facem câţiva paşi împreună întreabă
tânărul, absorbit şi robit de frumuseţea ireală din faţa lui.
– Acum nu prea am timp, dar am putea să ne
întâlnim…
– Când e nerăbdător cel subjugat.
– Sâmbătă după amiază la ora patru, a hotărât
dumneaei, făcându-i din mână şi plecând imediat, fără
să-i dea posibilitate să mai spună ceva.
Alexie rămâne prostit şi se întoarce acasă bolnav.
Casa pe care a ridicat-o cu mâinile lui în aşteptarea unei
vrednice gospodine. De câte ori nu şi-a închipuit cum o
s-o ia în braţe, ca s-o treacă peste prag pentru totdeauna.
Vede parii împrăştiaţi şi-i mulţumit. „Are dreptate
fătuca asta…, o! pe ea mi-a trimis-o Dumnezeu, un
odor…, numai că sâmbătă…”
La ora stabilită s-au întâlnit în acelaşi loc. Ea l-a luat
de mână şi i-a produs în trup un scurtcircuit,
buimăcindu-l. Reuşeşte totuşi să îngaime ce avea pe
suflet:
– Ştii, e ora când ne-a chemat părintele pentru
spovedanie…
– Vai, ciripeşte voios fătuca, aşa de repede După
prima săptămână de post o fac doar cei bicisnici, eu ştiu
că tu nu faci parte din categoria asta…
Tânărul îi dă dreptate. I se pare şi lui abia acum că
într-adevăr e prea devreme. Nici nu dă bine în faţa
oamenilor. El, la vârsta puterii depline să se grăbească
precum cei bătrâni şi neputincioşi. Electrizat, se plimbă
alături de cea mai frumoasă fecioară văzută vreodată.
Singurul gând care îi rămâne e să treacă mai repede
postul şi să facă nuntă. În mai, luna florilor şi ea floare
între flori!
Nici nu şi-a dat seama când s-a trezit dinaintea
Duminicii Sfintei Cruci.
– Mergi mâine cu mine la biserică a întrebat-o,
legănat de visul de iubire trăit pentru prima dată.
– Mâine a început să i se prelingă miere de pe limbă.
Toată săptămâna m-am gândit să te invit la o plimbare în
pădure. Ne-am purtat destul în văzul oamenilor. Doar
noi doi şi cântecul păsărilor… Ce poate fi mai frumos,
puişorul meu drăgălaş...
Topit şi fără vlagă, n-a fost în stare s-o refuze. Se
simţea din ce în ce mai legat de fiinţa asta care îl
invadase până la ultima celulă. Până şi în somn îi simţea
atingerea delicată, parfumul alinător şi răsuflarea
alintătoare. Se fericea în fiecare minut că a dat un
asemenea noroc peste el, visând cu ochii deschişi la ce
va să fie…
S-au dus în pădure pe un soare strălucitor, abia ridicat
deasupra dealului. Sub stăpânirea luminii şi a căldurii,
natura fremăta, arborii trosnindu-şi mugurii întru
înnoirea vieţii. Zborul în linie frântă al fluturilor ca o
zbenguială pe deasupra corolelor deschise avea darul să
risipească tristeţi ori amărăciuni. Alexie însă n-avea
ochi şi urechi pentru toate astea. Întreaga lui fiinţă
fusese acaparată de zâna de lângă el, alături de care
mergea fermecat. Din când în când cei doi se opreau, iar
el o privea cu nesaţ, părându-i rău că are prea puţini ochi
să se îmbete de atâta frumuseţe. Când, în sfârşit, a
îmbrăţişat-o, după multe ezitări, a crezut că se cufundă
într-un iezer răcoritor, având adunate toate miresmele
din lume. Nici n-a ştiut cât au stat aşa înlănţuiţi, până
când i-a spus mândra lui mireasă că e aproape seară şi
trebuie să se întoarcă.
Parcă au plutit în iubirea lor unică până-n sat. La
despărţire, flăcăul a prins-o de mâna ei gingaşă şi a
îndrăznit s-o roage, cu vorbe abia strecurate prin sita
gâtlejului înfierbântat de pârjolul inimii:
– Lasă-mă să te…
Ar fi vrut să spună „să te sărut”, ceva îl împingea să
meargă până la capăt, ceva îl reţinea, într-o învălmăşeală
netrăită până atunci care îl năruise iremediabil. Ea a
ridicat o palmă, astupându-i gura şi, după ce i-a înteţit
focul în care se zvârcolea, i-a spus cu cel mai dulce glas
din lume:
– Nu se cade… Prea multe deodată… Poate data
viitoare…
43

proza scurtă
L-a mângâiat pe obraz, s-a întors şi a pornit în vale,
lăsându-l năuc de fericit. În clipa aceea îi venea să se
arunce la pământ şi să-i sărute măcar urmele paşilor,
lăsându-şi casă şi părinţi, dacă nu i-ar fi sunat în urechi
„nu se cade…, prea multe deodată…, poate data
viitoare…”
Data viitoare! Doar pentru asta a început să trăiască,
învăluit de o vâlvâtaie aromitoare, acesta purtându-l în
neştire prin zi şi legănându-i somnul de fiecare noapte,
până s-a trezit din nou înaintea îngerului său în sâmbăta
Floriilor.
– Mâine, iubita mea, a îndrăznitAlexie, tulburându-se
până-n vârful urechilor, să mergem împreună la biserică.
Abia atunci i s-a uitat în ochi, două fântâni fără fund în
care s-ar fi aruncat fără ezitare, fiind convins că de acolo
va sorbi putere şi dragoste fără sfârşit.
– Mergem, a răspuns, atingându-i fruntea şi
cutremurându-l. Mergem, a repetat ea cu drăgălăşenie,
dar mai întâi trecem pe sub pădure, să aducem nişte
mâţişori…
Atâta i-a fost. Sufletul i s-a umplut de o imensă
fericire, iar lui i s-a părut că i-au crescut aripi şi că e în
zbor către stele…
Stelele erau ochii zânei, insistent chemătoare, două
flăcări ivite de după un fag, în vreme ce el încerca să taie
nişte crengi cu mâţişori.
– Cine mă prinde îi dau ceva ce i-am promis…, aude
o gângureală de pasăre vorbitoare.
Nu i-a mai trebuit nimic.Alăsat toate şi s-a apucat de
alergat cu o sprinteneală de care nu se credea în stare, dar
nici nu şi-a ajuns dragostea. Când a văzut că soarele a
trecut de amiază, a anunţat-o că renunţă şi a rugat-o să se
oprească. Dintr-odată şi-a simţit picioarele de plumb, în
vreme ce inima îi dădea de ştire, la fiecare bătaie, că,
dacă ar fi continuat să alerge, de bună seamă că i-ar fi
sărit din piept. Norocul lui a fost că în clipa aceea se afla
tot la marginea pădurii, în locul de unde a început
urmărirea.
– Îţi dau un premiu de consolare, a ciripit zvârluga,
având chipul acoperit cu o diademă de raze cu sclipiri de
curcubeu. Închide ochii, i-a şoptit, apropiindu-şi
obrazul rumen de al lui, secându-l şi de ultima picătură
de putere.
Alexie a făcut cum i s-a cerut şi a simţit o atingere pe
frunte ca o fâlfâire, ca şi cum i s-ar fi aşezat în locul acela
un fluture. Imediat s-a auzit în spate un zdupăit, tânărul a
căscat ochii mari şi s-a întors. Zâna lui depăna din
picioare, făcându-i cu mâna s-o urmeze. Sleit, ca după o
zi de muncă la coasă, a luat-o uşurel pe urme, călcând ca
prin străchini.
Subjugat de imaginea iubitei şi istovit de drum, a
intrat în casă pe întuneric şi s-a întins pe pat. Mireasma
binecunoscută i-a invadat toţi porii, omul a întins mâna
lateral şi a simţit-o alături. S-a speriat, a sărit în sus şi s-a
dus la întrerupător. Nu era nimic, în schimb ochii i se
închideau de oboseală. A stins lumina şi s-a trântit din
nou cu toată greutatea. Aceeaşi adiere şi o mână
catifelată mângâindu-i obrajii. Înapoi în picioare şi
iarăşi lumină. Camera, goală. Se supără pe sine, crezând
că are halucinaţii. Furios, face întuneric şi se culcă
invers, cu piciorele unde i-a fost până atunci capul.
„Alexie, dragul meu, sunt însetată de tine şi pe tine te
vreau de bărbat…, aude o şoaptă şi în acelaşi timp simte
în ureche răsuflarea caldă şi alintătoare. De mâine te iau
cu mine…”
– Nu! ţipă tânărul ca scos din minţi. Tu vii la mine!...
Becul aprins îl face să se scuture violent, iar ochii îi
cad pe Icoana Maicii Domnului. I se pare ori e adevărat
că are pe obraji două lacrimi gata să plece la vale S-a
aruncat în genunchi în colţul camerei şi a rămas acolo
imobil, cu fruntea în podele până a simţit pe gât
picăturile care i-au adus o undă binefăcătoare de
răcoare.
– Doamne, am ajuns în Săptămâna Mare şi eu nu m-
am spovedit!..., a răsunat vocea lui plină de jale.
Doamne, Dumnezeul meu, nu mă lepăda, Prea Sfântă
Fecioară, îndură-te de mine şi nu mă pierde! Alexie îşi
face cruce, se ridică şi fuge împins la casa părintească,
rămănând acolo.
A doua zi, fără să guste ceva, stă sub privegherea
mamei şi tot cu ea se duce după amiază la biserică. Pe
când se afla înaintea intrării, iubirea lui s-a arătat în
poarta cealaltă, făcându-i din mână.
– Uite-o, mamă, câtu-i de frumoasă! a exclamat.
Doar să treacă Săptămâna Luminată şi-ţi aduc noră… Se
închină şi intră în biserică. Părinte, am venit să mă
spovedesc, spune cu o undă de veselie în glas.
– Mă bucur că te-ai însănătoşit, îl întâmpină preotul.
Ai o mamă cu inimă de aur. Lacrimile ei ţi-au oprit
hoinăreala şi te-au adus înapoi în biserică.
– Mi-am găsit mireasă, de aceea…
– Să ne aşezăm în genunchi la rugăciune, îl întrerupe
duhovnicul, îmi spui la spovedanie.
Când a ieşit din biserică, un magnet i-a întors ochii
către poarta din vale, de unde mireasa lui îl chema cu
insistenţă.
– Mulţumesc Ţie, Doamne, îşi face el o cruce mare,
că mi-ai adus-o!...
În clipa aceea, s-a auzit un pocnet, un sfârâit şi o
vâjâială, cutremurând brazii şi trântindu-l pe îndrăgostit
la pământ, chiar în faţa mamei, care a început să ţipe.
Părintele, ieşit în grabă, s-a aplecat asupra tânărului, l-a
luat de mână şi l-a ridicat în picioare.
– Ce s-a întâmplat, fiule l-a întrebat, văzându-l
înfricoşat.
– L-am văzut pe diavolul, părinte! i-a răspunsAlexie,
frecându-se la ochi şi tremurând. Era satana!... A
început să plângă, străjuit de o parte de mamă şi de
cealaltă de părintele duhovnic.
– Ai scăpat, fiule, ai scăpat, fie numele Domnului
binecuvântat! a rostit părintele înduioşat. Dumnezeu s-a
milostivit de tinereţea ta şi ţi-a arătat calea…
44

cronica traducerilor
Sinucidere în bătaia
„Vântului divin”
Geo
VASILE
În ciuda vitalismului şi a decadentismului de tip
occidental, proza lui Mishima (Tokio 1925-1970) este
amprentată de o continuă cercetare spiritualistă, fie ca
limbaj, fie ca sferă a unor teme divergente şi aparent
ireconciliabile:
frumuseţe-violenţă, frumuseţe-moarte,
artă-viaţă, gândire-acţiune, trup-intelect, voinţă-destinsacrificiu.
În ciuda eclectismului, a transgresivităţii şi a
estetismului, a fost omul unei severe trezvii şi tensiuni
interioare, şi asemeni personajelor sale,
şi-a trăit
opţiunea conservatoare ca pe un act de dragoste menit
necontenitei perfecţionări şi depăşirii propriei
individualităţi. Fondator şi finanţator al unei grupări
paramilitare de dreapta, Mishima se va sinucide în
cabinetul şefului de stat major al armatei pe care îl
sechestrase, protestând astfel împotriva demilitarizării
Japoniei. Iată faptele: în dimineaţa zilei de 25 noiembrie
1970, după ce a predat editorului ultima parte a masivei
tetralogii „Marea fertlităţii“, scriitorul ţine un discurs
trupelor de la balconul Ministerului Apărării, evocând
gloria Japoniei şi a tradiţiilor ei militare.Apoi, împreună
cu credinciosul şi iubitul său Morita (deşi era căsătorit şi
avea doi copii) sâvârşeşte străvechiul şi macabrul ritual
seppuku, adică moartea prin spintecarea pântecului şi
decapitare în faţa camerelor de luat vederi.
Pentru acest
sfârşit atroce şi emblematic,
Mishima se pregătise de
ceva timp, mimându-l în filmele în care jucase,
repetându-l neîncetat prin personajele sale obsedate de
etica samurailor sau nobleţea căderii.
Este dificil, aşadar,
să distingi persoana publică de
artist, Mishima jucându-şi ultima carte la ruleta
rusească: artă şi/sau moarte. Cele patru romane apărute
sub genericul „Marea fertilităţii” ( Zăpadă de
primăvară, Cai în galop,
Templul zorilor, Oglinda
amăgirilor) compun o saga a patru generaţii. Honda
Shigekuni, personajul de referinţă al naraţiei, asistă la
înflorirea şi stingerea subită a patru existenţe. Firul ce le
uneşte este credinţa reîncarnării. Honda este convins că
tinerii Isao, Chang, Toru sunt, în orizont temporal,
reîncarnările lui Kiyoaki, prietenul său din tinereţe,
mistuit de o iubire fără viitor. Protagoniştii, desăvârşiţi
ca frumuseţe fizică, sunt expresia idealului elin, atât de
drag omului Mishima.Autorul însă nu este deloc tandru
cu aceştia: înainte de a le pronunţa sentinţa, cel mai
adesea violentă, se îngrijeşte să le exploreze sufletul şi
gândirea, apele tulburi şi perverse ale firii umane.
Momentul bilanţului pentru Honda, care în romanul Cai
în galop are doar 48 de ani, este chiar sfârşitul său fizic,
ultima plajă a Mării fertilităţii: muţenia, neclintirea,
vidul, depresurizarea memoriei, neantul.
Vom stărui asupra romanului Cai în galop
(Humanitas fiction, 2010, 358 p., traducere admirabilă
din japoneză şi note de Andreea Sion). Ne aflăm,
bineînţeles, în Japonia, anii 1932-33, în plină criză: sunt
săvârşite mai multe atentate împotriva guvernanţilor,
autori fiind o seamă de grupări extremiste. Honda
Shigekuni cu care ne cunoscusem în „Zăpadă de
primăvară”, reapare ca raisonneur aparent detaşat de
restul personajelor, dată fiind şi funcţia sa de judecător
la Curtea de Apel din Osaka. Căsătorit de zece ani cu
blânda Rie, are o viaţă liniştită, predictibilă, aproape
rutinieră. Iată însă că traseul existenţei sale rectilinii va
fi tulburat de un episod ce ţine mai mult de hazard decât
de necesitate. Într-o zi are ocazia să prezideze un turneu
de kendo, la care va ieşi învingător studentul cvasi
adolescent Isao Iinuma, luptător de rangul trei, posibil
avatar al lui Mishima. Un atlet care degajă o
inepuizabilă energie, un curaj pur, ingenuu, pilotat însă
de idealul unei purităţi suprafireşti, fiu demn al tatălui
său Shigezuki Iinuma, ex-preceptorul lui Kiyoaki, în
prezent director al unei Academii de istorie a Imperiului
japonez, cu conotaţii naţionaliste. După ce face
cunoştinţă cu acest tânăr în care recunoaşte reîncarnarea
aristocraticului său coleg de şcoală Kiyoaki Matsugae,
nimic nu va mai fi ca înainte în sufletul lui Honda.
Moartea la doar 20 de ani a prietenului său Kiyoaki
însemnase sfârşitul tinereţii viitorului magistrat. În
ciuda tulburării şi a căinţelor, Honda este fericit că şi-a
reîntâlnit „ prietenul” , simţind pur şi simplu că renaşte.
Dar Isao, crescut în respectul codului samurailor, este
pătruns de mitul intransigenţei faţă de strâmbătăţile şi
corupţia puterii din Japonia vândute străinilor. Este
cititor şi difuzor impenitent al unei cărţi intitulate
„Istoria grupării Shinpúren”
ce relatează acţiunea
sinucigaşă din secolul XIX a unui grup de luptători
kendo. Înarmaţi doa r cu săbii şi suliţe, au atacat mai
multe regimente japoneze înzestrate cu arme de foc.
Isao nu ezită să i-o dea şi lui Honda. Nu putem şti dacă
această carte-insert există cu adevărat, sau este o
naraţiune a lui Mishima, înţesată de filozofie, poezie,
credinţă (shintoism) pe baza unor documente, În orice
caz, personajele acestei grupări a „ Vântului divin” sunt
memorabile, demne de maestrul lor, preotul Õen,
credibile şi emoţionante prin devoţiunea religioasă,
curăţia şi înflâcârarea idealurilor.
Această carte ce se topeşte în substanţa romanului în
discuţie, este un tot ce probează arta de narator,
descriptor, portretist şi dialoghist a lui Mishima,
aplicate la analiza psihologică,
la peisaj, climat şi
ambianţe tipic japoneze (temple, faună, floră, ritualuri
45

cronica traducerilor
de purificare etc.). La sfîrşitul lecturii însă, raţionalul
Honda îi va scrie tânărului Isao: „(...)aş vrea să te
admonestez şi să te previn, deşi probabil că nu mă vei
asculta: Istoria grupării Shinpúren este o tragedie
strălucită. Iar incidentul politic în sine, atât de bine
închegat, este aproape o operă de artă şi totodată un
moment când puritatea sufletului uman a fost pusă la
încercare cum rar s-a mai văzut de-a lungul istoriei. Însă
nu putem confunda această poveste frumoasă ca un vis
cu realitatea pe care o trăim”.
Motivaţia sacrificiului acelei grupări era
conservarea valorilor morale cvasi-medievale ale unei
Japonii autosuficiente, oarecum asemănătoare celei în
numele căreia Isao, departe de a ţine seama de sfaturile
părinteşti ale lui Honda, îşi va recruta un stol de tineri
cuceriţi de faima, carisma şi crezul liderului. Până la
urmă vor rămâne 12, între care mai vârstnicul Sawa,
adjunctul tatălui său. Fiecare, înarmat de data asta cu
săbii adevărate, letale, va primi o sarcină precisă, şi
anume asasinarea celor mai corupţi politicieni. Dar spre
sfârşitul anului, în urma unui denunţ, grupul lui Isao,
este arestat şi anchetat. Pentru a-l apăra pe Isao şi pe
discipolii săi, Honda îşi dă demisia din magistratură şi se
înscrie în baroul avocaţilor. Fapt e că în urma procesului,
tinerii sunt eliberaţi din lipsă de probe. Isao nu se aştepta
la acest deznodământ. Departe de a se bucura de
libertate şi de a se ab ate de la idealul „ focului
purificator”, simulează pentru ceilalţi care iau parte la
sărbătorirea lui ca adult,
că a renunţat la gestul său
justiţiar, dar chipul îi este deja marcat de peceţile morţii.
Într-o seară se strecoară în reşedinţa de lângă ocean a
bancherului Kurahara unde acesta se retrăsese pentru
sărbătorile de iarnă, îl ucide, după care fuge pe ţărm
unde îşi spintecă pântecul. În numele Japoniei antice şi
imperiale, al loialităţii şi acţiunii, al crizantemei şi al
spadei. Makiko, graţioasa şi senzitiva iubită platonică,
în braţele căreia Isao se simţise ca un cal în galop cu
ocazia singurului sărut de care avusese parte în scurta sa
viaţă, îl informase pe bătrânul Iinuma despre planul
eroului nostru, drept care acela îi denunţase la poliţie
pe
tinerii rebeli în frunte cu fiul său. Din prea multă
dragoste posesivă, sau datorită raţiunii sinonime cu
inaptitudinea dea concepe trecerea de la protestul
teoretic la acţiune Mishima îşi lasă cititorul să creadă
ce vrea... opera aperta, aşadar.
Nu putem încheia aceste însemnări fără a reproduce
fraza unui premiu Nobel japonez, Yasunari Kawabata
(1899-1972), despre conaţionalul său pe care îl
debutase: „Mishima e unul dintre acele genii care se
nasc o dată la trei sute de ani. În ceea ce priveşte talentul,
îmi este cu mult superior”
arta plastică
Virgiliu PARGHEL
„ Aureolat în mod inevitabil de celebritatea
maestrului Corneliu Baba, cu care a avut șansa de a
lucra în timpul studeniei bucureștene, Virgil
Parghel nu a devenit nicidecum un discipol
obedient, cantonat în sfera de influenă a celui care
a marcat decisiv pictura românească în ultimele
cinci decenii. Cred că lecia cea mai importantă a
Maestrului constă în valorile morale pe car le-a
transmis, deopotrivă cu infinita bucurie a culorii.
Sunt argumente îndestulătoare de a considera că
șansa a fost inteligent utilizată în dezvoltarea
propriei personalităi. Astfel, comportamentul
artistic al pictorului intește către excelena tratării
ideii de compoziie, de arhitectură imaginară a
formelor și volumelor distribuite în spaiul grafic, a
cromatismului aristocrat în expresie, ca urmare a
unor inteligente combinaii de paletă.
Preocupat de caractere în portrete, parcurge
labirintul fiinei. În peisaje, urmărește însă
fizionomia locurilor. Prin antromorfizare, atribuie
însușiri umane unui spaiu prietenos prin sugestii,
monumental prin tratare. Modernitatea lui Virgil
Parghel se edifică tatonând, iar figurativul se
păstrează totdeauna doar ca un punct liniar în
dezvoltările imaginarului. Sintezele formalcromatice
elimină narativitatea ori impresia de
redundană plastică. Experienele recente îl
asociază, prin concepie și limbaj plastic, artiștilor
novatori, aflai permanent în căutarea expresiei
fundamentale.”
Valentin CIUCĂ
– Un secol de arte frumoase în Bucovina,
Editura Mușatinii, Suceava, 2005
***
„Revenirea lui Virgil Parghel la Suceava
este însoţită şi de o anume revenire stilistică, nu
străină de o retrăire cromatică a sentimentului
naturii în peisaje sau de o aprofundare psihologică a
portretului, la acestea inserându-se pe alocuri
subtile citate vizuale din Ţuculescu - nu dintr-un
simplu gest mimetic, ci printr-o coincidenţă întru
retrăirea inefabilului simţământ ce generează
picturalitatea.
Dincolo de orice aparenţă, indiferent dacă
este vorba de portretistică, peisagistică sau dacă pur
şi simplu îţi vorbeşte, stilistic Parghel spune ceva,
se spune pe sine.”
Mircea DĂNEASĂ
46

traduceri
Te vreau
(Ich will dich)
Hilde
DOMIN
(„ Marea Doamnă a literaturii germane”, Hilde
Domin pe numele ei adevărat Hilde Palm, (* 27. Iulie
1909 in Köln; † 22. Februarie 2006, în Heidelberg ).
După instaurarea regimului nazist – l-a cunoscut
personal pe Hitler – a fugit prin Grecia via Spania
împreună cu fraţii Thomas şi Heinrich Mann în
Republica Dominicană, de unde şi pseudonimul
„Domin“. Fraţii Mann s-au refugiat în America. A fost
prietenă cu Heinrich Böll, Bertholt Brecht şi cu întreagă
marea generaţie interbelică printre care se numărau şi
politicieni ca Willi Brand. Mai târziu a luat legături cu
grupul de scriitori din Cernăuţi fiind mai târziu prietenă
cu Paul Celan ş i Rose Ausländer. Hilde Domin este
considerată ca fiind reprezentanta cea mai de seamă
a
liricii germane contemporane alături de Erich Fried şi
Reiner Kunze. A susţinut legături cu Maria Banuş şi l-a
cunoscut pe Marin Sorescu.)
N.T r.
Te vreau
Libertate
vreau să
te
înăspresc cu şmirghel
tu prea-linso
(cum eu cred
a mea
a noastră
libertate de şi
până la)
filfizon
Eşti linsă
cu vârfuri de limbi
până rotunjeşti
o bilă
pe toate cârpele
libertate cuvânt
pe care vreau să-l
înăspresc
vreau să te împănez cu cioburi de sticlă
ca nimeni se nu te mai pună pe limbă
şi să nu mai fii
mingea oricui
Christian W. Schenk cu Hilde Domin
în casa ei din Heidelberg
Pe tine
ca şi alte cuvinte
vreau să le împănez cu cioburi de sticlă
cum a poruncit Confucius bătrânul chinez
Tipsia pătrată
trebuie
să aibă colţuri
spune el
sau statul se duce de râpă
De nimic altceva zice el
nu este nevoie
numiţi
rotundul rotund
şi
colţurosul colţuros
Trei feluri de a scrie poezie
1
O matcă
uscată
de fluviu
un rând de pietre albe
văzute de departe
aici doresc să
scriu
cu litere clare
sau pe o haldă
de moloz
prundiş
prundiş
alunecându-mi pe sub rânduri
prăvălindu-se
a cuvintelor mele
pentru ca delicata viaţă
Totuşi -
să
fie un Totuşi literelor
2
Litere mici
exacte
pentru ca cuvintele să vină cu pas uşor
pentru ca cuvintele să
se strecoare încet
47

traduceri
pentru a merge înspre acolo
înspre cuvinte
pentru a le căuta pe hârtia
albă
cu pas uşor
nici nu se simte cum penetrează
prin pori
sudoarea ce curge spre interior
Frica
a mea
a noastră
şi totuşi a fiecărei litere
3
Doresc o bucată
de hârtie
la fel de mare ca mine
un metru şi şaizeci
pe ea o poezie
care zbiară
deîndată ce trece unul
ce zbiară în litere negre
şi cere ceva imposibil
de exemplu curaj civic
acest curaj ce nu-l are nici un animal
Cu-Durere de exemplu
solidaritate în loc de turmă
Cuvinte-Străine
Familiar a face în Facere
Om ce posedă
curaj civic
Om
animal ce cunoaşte Cu-Durere
om Animal-Cuvânt-Străin
Cuvânt-Animal
Animal
care scrie poezii
poezie
care cere imposibilul
de la fiecare trecător
urgent
irefutabil
de parcă
ar striga
„Bea Coca-Cola!“
Vremuri întunecate
Trebuie păstrat de parcă
ar veni din vremi întunecate
Oameni ca noi - noi sub ele
pluteam pe vapoare încoace şi-ncolo
fără
a putea ancora undeva
Oameni ca noi - noi sub ele
nu aveam voie sa rămânem
şi nici nu aveam voie să plecăm
Oameni ca noi - noi sub ele
nu salutam prietenii
şi nu eram salutaţi
Oameni ca noi - noi sub ele
stăteam pe coaste străine
şi ne rugam a iertare că
existam
Oameni ca noi - noi sub ele
am fost ocrotiţi
Oameni ca noi - noi sub ele
oameni ca voi - voi sub ele
fiecare
poate fi dezbrăcat făcut gol goluţ
goale Oameni-Păpuşi
mai goale decât trupurile
de animale sub hainele
trupurilor de jertfă
Dezbrăcaţi
cei ce dimineaţă aveau încă o coajă
de trupuri albe
Noroc avea doar acela
ce împins era
de la pol la pol
Vremurile întunecate
vorbesc de vremurile întunecate
acelea pe când eram mai tânără ca voi acum
2
Vremurile întunecate
de care nu ne despart decât
douăzeci de ani
literele pe prima pagină
de ziar
acel Roşu acel Negru
iar jos sub ele cuvântul „German“
le-am mai văzut odată
Douăzeci De Ani:
luni mult marţi nimic
între vremurile întunecate
3
Câteodată te văd pe tine
sfâşiat de animale sălbatice
de Animale-Om
Noi râdem poate
Frica ta pe care n-am văzut-o niciodată
frica asta
eu te văd
Prezentare şi traducere de Christian W. SCHENK
48

sumar:
Parteneri media:

SOCIETATEA SCRIITORILOR BUCOVINENI
în imagini
Sabina Fînaru şi Elena-Brânduşa Steiciuc,
universitarele din Comitetul de conducere
al Societăţii Scriitorilor Bucovineni
* Abonamentele se pot face la oficiile poştale, la redacţie sau cu plata prin
virament la Trezoreria Suceava, cont: RO09TREZ59124590220XXXXX,
cod fiscal 4244075
9 7 8 9 7 3 9 8 8 5 0 6 5 0 5
http://bucovina-literara.scriitor.org ISSN 123-7167 Preţul: 5 lei