28 februarie, duminica a 34-a după rusalii, glasul 6

BULETIN SĂPTĂMÂNAL AL PAROHIEI ORTODOXE ROMÂNEŞTI SF. APOSTOL TOMA
LUMINĂ LINĂ
28
februarie
2016
Anul 17
Duminica a 34-a după Rusalii
Întoarcerea Fiului Risipitor

Biserica ortodox[ românå
Sfântul apostol toma
Sfinte Apostole Toma,
Roagă pe milostivul Dumnezeu,
Ca să dea iertare de greșeli
Sufletelor noastre!
Troparul Sfântului Apostol Toma
3
4
5
6
7
8
Troparele duminicii acesteia
Troparele Învierii și ale Praznicului
Apostolul Învierii
1 CORINTENI 6; 12 — 20
Evanghelia duminicii
LUCA 15, 11 - 32
Sinaxarul duminicii
Sinaxarul din Triod
Programul slujbelor; anunţuri
Știri parohiale
Predica duminicii
Parabola fiilor care-și redescoperă tatăl
10 Arhid. Ioniţă Apostolache
„Arta modernă nu poate fi separată de credinţă”
O istorie religioasă a aromânilor (X)
12 Adrian Nicolae Petcu
„Arta e ştiinţă şi conştiinţă, dar mai ales atingere a
13 harului”
Arhid. Ioniță Apostolache
Dimensiunile teologiei
15 Arhim. Conf. Univ. Dr. Teofan Mada
Coperta 1,
Pictură reprezentând
Întoarcerea Fiului Risipitor
Buletinul parohial
Al bisericii ortodoxe RomÂne
Sfîntul apostol toma
APARIŢIE SĂPTĂMÎNALĂ ŞI GRATUITĂ
APARE CU
BINECUVÂNTAREA
PREOTULUI PAROH
TEOFAN KOJA
https://www.facebook.com/groups/308755979201040
Adresa Bisericii:
Nottingham ave.,
St. Louis
Missouri, 63109-2659
Coperta 2,
Icoana care reprezintă
Întoarcerea Fiului Risipitor.
Phone & fax: (314)353-0841
2
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA

tipicul duminicii
28 februarie, 2016
Duminica a 34-a după Rusalii. (A Fiului Risipitor). Glas 6. Voscr. 6.
Vecernie Mare: Vohod.
Utrenie: Polieleul: Robii Domnului…, la care adăugăm și Polieleul: La râul Babilonului... (Acest psalm se cântă numai
acum și in Duminica Înfricoșatei Judecăți). Binecuvântările Învierii. Ev. Învierii. Învierea lui Hristos văzând…, și Psalmul 50.
Slava…, Ușile pocăinței…, Și acum…, Cărările mântuirii…, și Stihira La mulțimea faptelor mele celor rele…. Catavasiile
Triodului. Laudele. Doxologie mare.
Liturghie: Ap. 1 Corinteni 6,12-20. Ev. Luca 15,11-32. Axionul: Cuvine-se cu adevărat...
troparele duminicii
TROPARUL ÎNVIERII, glasul 6
Puterile îngereşti, la mormântul Tău, şi străjerii
au adormit şi sta Maria la mormânt, căutând
preacurat trupul Tău. Prădat-ai iadul, nefiind ispitit
de dânsul; întămpinat-ai pe Fecioara, dăruind
lumii viaţă. Cel ce ai înviat din morţi, Doamne,
mărire Ţie.
CONDACUL PRAZNICULUI, glasul 3
Podobie: Fecioara astăzi...
De la părinteasca slavă a Ta depărtându-mă
neînțelepțește, în răutăți am risipit bogăția ce
mi-ai dat. Pentru aceasta glasul desfrânatului
aduc Ție: Greșit-am înaintea Ta, Părinte îndurate.
Primește-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, și mă fă
ca pe unul din argații Tăi.
TROPARUL NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU, glasul 4
Cel ce pe cea binecuvântată ai numit-o Maica
Ta, venit-ai la patimă prin hotărâre de bunăvoie;
strălucitai pe Cruce, vrând să cauţi pe Adam,
grăind îngerilor: bucuraţi-vă împreună cu Mine,
că s-a aflat drahma cea pierdută. Cel ce pe toate
cu înţelepciune le-ai rânduit, Dumnezeul nostru,
slavă Ţie.
IPACOIUL ÎNVIERII, glasul 6
Cu moartea Ta cea de bunăvoie şi de viaţă
făcătoare, Hristoase, porţile iadului sfărâmându-le
ca un Dumnezeu, ne-ai deschis nouă raiul
cel de demult şi, înviind din morţi, ai izbăvit din
stricăciune viaţa noastră.
CONDACUL ÎNVIERII, glasul 6
Cu palma cea începătoare de viaţă, pe cei
morţi din adâncurile cele întunecoase înviindu-i
pe toţi, Dătătorule de viaţă, Hristos Dumnezeu,
înviere a dăruit neamului omenesc; că
este Mântuitorul tuturor, învierea şi viaţa şi
Dumnezeu a toate.
AXIONUL DUMINICAL
Cuvine-se cu adevărat, să te fericim Născătoare
de Dumnezeu. Cea pururea fericită, şi prea
nevinovată, şi maica Dumnezeului nostru. Ceea
ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi eşti mai mărită
fără de asemănare decât serafimii, care fără
stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pre
tine cea cu adevărat, născătoare de Dumnezeu te
mărim.
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA
3

DUMINICA
FIULUI RISIPITOR
PROCHIMEN, GLASUL 1
Fie Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit şi noi întru Tine. (Ps.32,22)
Stih: Bucuraţi-vă drepţilor întru Domnul; celor drepţi li se cuvine laudă. (Ps.32,1)
DIN ÎNTÂIA EPISTOLĂCĂTRE CORINTENI
A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL, CITIRE:
CAP. VI, 12-20
raţilor, toate îmi sunt îgăduite, dar
nu toate îmi sunt de folos. Toate
îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi
lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt
pentru pântece şi pântecele pentru
bucate şi Dumnezeu va nimici şi
pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru
desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul
este pentru trup. Iar Dumnezeu, care a înviat
pe Domnul, ne va învia şi pe noi, prin puterea
Sa. Oare nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele
lui Hristos? Luând deci mădularele lui
Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate?
Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de
desfrânată este un singur trup cu ea? «Căci vor
fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup». Iar
cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El.
Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va
săvârşi omul este înafară de trup. Cine se dedă
însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul
său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al
Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi
de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?
Căci aţi fost răscumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar,
pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru,
care sunt ale lui Dumnezeu.
Aleluia, glasul 1
Dumnezeule, Cel ce mi-ai dat izbânda şi mi-ai supus popoarele; Izbăvitorul meu de vrăjmaşii mei cei furioşi.
(Ps.17,51)
Stih: Cel ce măreşti mântuirea împăratului Tău şi faci milă unsului Tău, lui David şi seminţiei lui, până în veac.
(Ps.17,54)
4
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA

DUMINICA
FIULUI RISIPITOR
DIN SFÂNTA EVANGHELIE DE LA LUCA, CITIRE:
is-a Domnul pilda aceasta: un om avea
doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui
său: tată, dă-mi partea care mi se
cuvine din avere; atunci el le-a împărțit
averea. Dar, nu după multe zile, feciorul
cel mai tânăr, strângându-și toate,
s-a dus într-o țară depărtată; și acolo
și-a risipit toată averea, viețuind în desmierdări.
Și, după ce a cheltuit totul, a
venit o foamete mare în țara aceea și el a început
să fie în lipsă. Și, ducându-se, s-a lipit el de unul
din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinile
sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele
din roșcovele ce mâncau porcii, însă nimeni
nu-i da. Dar, venindu-și în fire, a zis: câți argați ai
tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier
de foame! Mă voi scula și mă voi duce la tatăl meu
și-i voi spune: tată, am greșit la cer și înaintea ta și
nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă
ca pe unul din argații tăi. Și, sculându-se, a venit
la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut
tatăl său și i s-a făcut milă; și, alergând, a căzut
pe grumajii lui și l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul:
tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu sunt
Cap. XV, 11 - 32
vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către
slujitorii săi: aduceți haina cea mai bună și-l îmbrăcați:
puneți inel în mâna lui și încălțăminte în
picioarele lui; apoi aducând vițelul cel îngrășat îl
junghiați. Să mâncăm și să ne veselim; căci acest
fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a
aflat. Și au început să se veselească. Iar feciorul lui
cel mare era la țarină; când s-a întors și s-a apropiat
de casă, el a auzit cântece și jocuri. Atunci,
chemând pe unul din slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă
acestea? Iar acela i-a răspuns: fratele tău
a venit și tatăl tău a junghiat vițelul cel îngrășat,
pentru a-l primi sănătos. Și s-a mâniat și nu voia
să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând,
a zis tatălui său: iată de atâția ani îți
slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta; și mie
tu niciodată nu mi-ai dat un ied, să mă veselesc
cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău,
care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat
pentru el vițelul cel îngrășat. Însă tatăl i-a zis:
fiule, tu în toată vremea ești cu mine și toate ale
mele, ale tale sunt; se cuvenea însă să ne veselim și
să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a
înviat, pierdut era și s-a aflat.
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA 5

sinaxar
28 februarie
În această zi facem pomenire de pilda Fiului
risipitor din Sfânta Evanghelie, pe care
dumnezeieştii noştri Părinţi au aşezat-o în a
doua Duminică a Triodului.
Sunt unii oameni care, cunoscând că au săvârşit fapte
rele, că au trăit din tinereţe în chip destrăbălat, că şi-au petrecut
viaţa în beţii şi desfrânări şi că au căzut astfel în adâncul
păcatelor, ajung în deznădejde, care este odrasla mândriei.
Din pricina deznădejdei nu vor cu nici un chip să se mai sârguiască
să fie virtuoşi, aşa că săvârşesc o mulţime de păcate
şi cad mereu în acelaşi şi în mai mari decât acestea. Sfinţii
Părinţi, purtându-se faţă de astfel de oameni cumultă dragoste
şi părinteşte, şi voind să-i scoată din deznădejde, au
aşezat acum, după pilda vameşului şi a Fariseului, pilda fiului
risipitor. Prin aceasta ei le smulg din rădăcină păcatul deznădejdii
şi-i ridică iarăşi spre săvârşirea virtuţii; arată prin fiul
cel risipitor, oamenilor încărcaţi cu multe păcate, îndurarea
iubitoare de oameni şi preabună a lui Dumnezeu; înfăţişează
prin pilda spusă de Hristos că nu este nici un păcat care să
biruiască voinţa cea iubitoare de oameni a Domnului.
Doi sunt fiii omului, adică ai Cuvântului lui Dumnezeu
întrupat: drepţii şi păcătoşii. Fiul cel mai mare este omul care
stăruie totdeauna în poruncile şi în calea bună a lui Dumnezeu
şi niciodată nu se depărtează de el. Fiul cel mai tânăr este
omul care a poftit păcatului, care a tăgăduit prin fapte ruşinoase
împreună-vieţuirea cu Dumnezeu, care a trăit în chip
desfrânat, cheltuind iubirea de oameni ce o avea Dumnezeu
pentru el, care n-a păstrat în el întreg chipul lui Dumnezeu,
care a urmat vicleanului diavol, care a slujit, prin plăcerile
sale, voinţei diavolului, care n-a putut să-şi sature pofta. În
adevăr păcatul este fără saţ; prin deprindere, păcatul încântă,
prin care este vremelnic, face plăcere. El se aseamănă cu
roşcovele, mâncarea porcilor. Roşcovele, în adevăr, la început
sunt dulci, dar mai pe urmă sunt amare şi asemănătoare paielor.
Tot aşa este îndeobşte şi păcatul. Dar fiul cel risipitor,
pentru că pierise de foamea virtuţii, şi-a venit îndată în fire
şi vine la tatăl său zicând: »Tată, am păcătuit la cer şi înaintea
ta! Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău!» Tatăl îl
primeşte pe cel ce se căieşte; nu-l ţine de rău; rimpotrivă, il
strânge la piept şi-l îmbrăţişează, arătându-i îndurările Sale
dumnezeieşti şi părinteşti. Îi dă haină, adică Sfântul Botez,
pecete şi inel, adică harul Preasfântului Duh. Pe lângă aceasta
îi dă şi încălţăminte, ca să nu mai fie vătămate ambele sale
cele după voia lui Dumnezeu de şerpi şi scorpii, ci mai degrabă
să poată zdrobi capetele lor. În urmă, Tatăl, cuprins de
mare bucurie, junghie pentru el viţelul cel gras, adică pe
Fiul Său Unul-Născut, şi îi dă să se împărtăşească cu trupul
şi sângele Lui. Fiul cel mai mare, minunându-se de
milostivirea nemăsurată a Tatălui, cârteşte. Dar Tatăl cel
iubitor de oameni îl lămureşte, întorcându-l de la gândurile
lui cu linişte, prin vorbe blânde şi binevoitoare,
spunîndu-i: «Tu totdeauna eşti cu Mine; tu trebuie să te
bucuri şi să te veseleşti împreună cu Tatăl tău, căci acest
fiu al Meu a fost mai înainte mort prin păcat, şi a înviat,
căindu-se de toate cele ce fără de judecată le săvârşise; a
fost pierdut, petnru că s-a îndepărtat de Mine prin deprinderea
plăcerilor, dar a fost găsti de Mine, care a suferit
din adâncul inimii pentru el şi l-am chemat înapoi
prin dragostea sufletului Meu».
Această pildă poate să se ia şi despre poporul evreu şi
despre noi.
Sfinţii părinţi deci au rânduit în această Duminică pilda
fiului risipitor pentru această pricină: ca să curme deznădejdea
şi teama şi de a săvârşi fapte bune şi ca să îndemne spre
pocăinţă şi căinţă pe păcătos, ca şi pe fiul cel desfrânat. În
adevăr, căinţa este cea mai bună armă şi o pavăză puternică
pentru înlăturarea săgeţilor vrăjmaşului.
Cu iubirea Ta de oameni cea negrăită, Hristoase,
Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.
6
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA

Programul slujbelor din această săptămînă
Duminică, 28 februarie 9:00 UTRENIA. Duminica a 34-a, Întoarcerea Fiului Risipitor.
10:00 Sfânta Liturghie.
Marți, 2 martie 17:00 Vecernia mică.
Sâmbătă, 5 martie 9:00 UTRENIA. Sâmbăta morților.
10:00 Sfânta Liturghie, urmată de slujbă de parastas.
Duminică, 6 martie 9:00 UTRENIA. Duminica a 35-a, Judecata de apoi.
10:00 Sfânta Liturghie.
Anunțuri parohiale săptămânale
Ora cafelei: este sponsorizată pentru această duminică de Mahoney și RodicaCojocaru. Vă mulțimim și Dumnezeu să
vă binecuvânteze pentru efortul dumneavoastră. Duminica viitoare, 6 martie, „Ora cafelei“ va fi sponsorizată de Catalina
Belean și Mioara Neagu.
Buletinul parohial: este sponsorizat în această săptămână de Miranda Gace, în onoarea familiei ei, Pentru ca Dumnezeu
să-i binecuvâteze pe toți membrii familiei ei cu cele bune de Sus și ale lumii acesteia, pentru sănătate, pace, dragoste și
prosperitate.
Calendarul de perete în limba engleză pe anul 2015: este disponibil acum și este gratuit, însă orice donație din partea
dumneavoastră ar fi apreciată și binevenită!
Plicuri pentru donațiile duminicale și speciale pe anul 2016: sut disponibile acum pentru ușurința d-stră de a face
donațiile pentru tot anul. Fiecare plic este tipărit cu numele d-stră și numărul de înregistrare ca membru.
Mâncare rămasă de la Festivalul Bisericii în vederea vânzării! Excelentă mâncare la prețuri excepționale. Toate bucatele
sunt congelate. Banii colectați vor fi donați Bisericii și societății doamnelor AURORA.
Sarmale: 12bucăți pentru 24 dolari; 18 bucăți pentru 36 dolari; 24 bucăți pentru 48 dolari;
Pita cu spanac: 40 de dolari pentru o tavă plină (mai sunt doar 2 tăvi).
Bere americană: (Bud și Bud Lite) 10 dolari pe cutie.
Notați-vă în calendarele d-stră
Joi, 3 martie, 2016 - ora 19:00 - Conferința prezentată de Mitropolitului Kallistos Ware de Diokleia, cu tema:
„Imaginea și asemănarea cu Dumnezeu: persoana în spiritualitatea ortodoxă“
Intrarea este liberă!
Adresa: St. Louis University, Sinquefield Stateroom, DuBourg Hall 409.
Parcarea este disponibilă la Olive/Compton și la garajul Laclede Parking. Vă rugăm să vedeți anunțul atașat.
SUMARUL FINANCIAR AL BISERICII LA 28 februarie-2016
Venitul săptămânii........................................$888,00 Venitul pe anul în curs.................................$13.626,37 Venitul anual bugetat...............................$15.759,00
Cheltuielile săptămânii...............................$2.463,52 Cheltuieli pe anul în curs.........................$13.989,61 Balanța din contul bancar...........................$4.423,61
Balanța...................................................$-1.575,52 Balanța pe anul în curs...................................$363,24 Săptămâna fiscală....................................................9
*Venit: $2.910,75 (7 februarie) + $282 (14 februarie) = $3.192,75 (2 săptămâni)
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA 7

Predică la Duminica a XXXIV-a a Pr. prof. dr. Viorel Ioniţă
Parabola fiilor care-şi redescoperă tatăl
Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai
tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine
din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe
zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi
acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul,
s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi,
ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a
trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele
din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar,
venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de
pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu
şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic
să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se,
a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a
făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci
i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic
să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă
haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte
în picioarele lui; apoi, aducând viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l, ca
mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut
era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era
la ţarină. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri.
Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă
acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul
cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să
intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său:
Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie
niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar
când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele,
ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu
totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să
ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat,
pierdut era şi s-a aflat.
Curând vom începe Postul cel Mare, timpul liturgic în care ne vom
pregăti pentru întâmpinarea sărbătorii Învierii Domnului. Un timp al
aşteptării pentru unii, al întoarcerii pentru alţii, un timp al iubirii care
nădăjduieşte, un timp al bunăvoinţei, al bunei-cuviinţe, un timp al
regăsirii în iubirea care pe toate le rabdă. Într-una dintre duminicile care
precedă Marele Post, Biserica a rânduit să se citească la
Sfânta Liturghie una dintre pildele Mântuitorului care
exprimă optimismul creştin.
Este vorba de pilda consemnată în Evanghelia după
Sfântul Luca în capitolul 15, 11-32. Este cunoscută sub
diverse nume, cum ar fi: Pilda celor doi fii, Pilda fiului
risipitor, Pilda fiului pierdut, Pilda fiului pocăit, Pilda
emancipării prin neascultare, Pilda speranţelor înşelate
şi chiar Pilda tatălui risipitor.
Toate denumirile de mai sus sunt valabile, inclusiv
cea care vorbeşte de un tată risipitor. Pilda a fost rostită
în contextul ebraic, unde toţi locuitorii ştiau în ce
condiţii şi când un tată înţelept făcea împărţirea averii
sale către fiii săi. De aceea, pe bună dreptate tatăl din
sus-numita parabolă părea un tată cu adevărat risipitor.
Potrivit cutumelor statornicite încă de pe vremea lui
Moise, averea unui părinte era împărţită de către urmaşi,
după trecerea la cele veşnice a acestuia. Cu acea
ocazie, fiul cel mare primea două treimi din moştenire,
iar ceilalţi restul. Cu vremea a apărut şi obiceiul ca
tatăl să treacă la împărţirea averii chiar din timpul vieţii sale. Pentru
că asemenea gest presupunea anumite riscuri, nu puţine erau sfaturile
care-l stimulau pe părinte să-şi ia măsurile de precauţie necesare atunci
când gândea la împărţirea averii către descendenţii săi. În acest sens,
înţeleptul Iisus Sirah spunea: „Bine este ca fiii tăi să se roage de tine,
decât tu să cauţi la mâinile lor. În toate lucrurile tale, fii tu stăpânul şi
nu îngădui asupra cinstei tale nici o pată. În ziua sfârşitului zilelor vieţii
tale şi la vremea morţii să-ţi împarţi averea“ (Iisus Sirah 33, 26-28).
A pierdut nu numai ce avea, ci a risipit ceva din
ceea ce era
Parabola ne spune că unui om bogat, tată a doi fii, într-o zi, fiul cel
mic îi cere să-i dea partea sa de moştenire. Fără să ia în considerare
sfaturile Înţeleptului şi cutumele sociale, tatăl trece la împărţirea averii
către cei doi fii. Păstrează însă uzufructul părţii din averea dată fiului
celui mare.
După puţine zile, fiul cel mic a strâns tot ceea ce primise de la tatăl
său şi a plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a risipit averea, trăind în
mod nesăbuit (ασωτως), v. 13. Pentru „avere“ în parabolă este folosit
cuvântul ουσια, care înseamnă mai degrabă „fiinţă“ decât avere. De
aceea latinii au tradus acest cuvânt prin substantia. Prin aceasta se
scoate în evidenţă că, departe de familie, tânărul a pierdut nu numai
ceea ce avea, ci a risipit chiar ceva din ceea ce era el însuşi.
Cum să nu fie risipitor un asemenea tată? Nu era nesăbuinţă să laşi
moştenirea unui fiu uşuratic fiind sigur că o va risipi? A făcut-o pentru
că-l iubea realmente, nu posesiv, îl iubea ca un tată, nu ca un stăpân.
Intuia chiar perspectiva finală a ambiţiilor tinereşti care-l animau la acel
moment pe fiul său mai mic. Cunoştea realmente adevărata înzestrare
a fiului său (el îl crescuse, el îl educase). De aceea, acest tată „risipitor“
rămâne personajul central al parabolei. Chiar şi atunci când este absent,
tatăl se află oarecum prezent în viaţa fiului care „se emancipase“
în mod nesăbuit. Cu tatăl începe şi sfârşeşte parabola. Cei doi fii, cu
personalităţile lor mai mult sau mai puţin marcante, intră în umbră.
Tatăl rămâne. El rămâne s-aştepte ca cei doi fii să înţeleagă eficienţa
de a fi în interiorul iubirii paterne.
Cei doi fii, imaginea lumii întregi
8
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA

Luând cunoştinţă de conţinutul parabolei, oricine înţelege că
tatăl din parabolă este Dumnezeu, iar cei doi fii simbolizează lumea,
toţi oamenii, risipitori sau nerisipitori, ascultători sau neascultători,
emancipaţi şi pocăiţi, neemancipaţi şi nepocăiţi, frustraţi şi orgolioşi,
sinceri şi smeriţi.
Fiul cel mic a părăsit casa părintească, nu ca un gest de revoltă, dar
ca şi cum tatăl şi fratele său n-ar fi existat. Era un mod de comportare
care nu făcea cinste nici lui, nici tatălui. Acesta din urmă rămâne privindu-şi
fiul plecând, proiectând parcă puterea iubirii paterne spre fiul
pornit pe drumul pierzării şi aşteptându-l să-şi vină în fire. Tânărul
s-a dus într-o ţară îndepărtată. Acolo s-a lansat în experienţe străine
de ceea ce văzuse şi trăise acasă, în forme de comportament neînţelept
şi nesănătos. Lipsa de experienţă, curiozităţile superficiale, prieteniile
neadevărate, viaţa trăită pe cont propriu, dar fără preocupări serioase
l-au făcut să-şi risipească toată zestrea primită de la tatăl său. Tânărul
încercase un tip de emancipare nefirească a cărei urmare a fost criza
profundă. El a sărăcit, şi-a pierdut averea, redată de text prin cuvântul
fiinţă. Aceasta sugerează că lansarea în forme de trai nesăbuit nu
duce doar la pierderea a ceea ce deţii în afara ta, ci şi la ceea ce ţine de
tine însuţi. În medii străine de cel pentru care ai fost făcut şi în experienţe
străine, adică nefireşti, rişti să risipeşti nu numai ceea ce deţii,
ci şi ceea ce eşti. Poţi ajunge în situaţia să-ţi pierzi până şi identitatea,
propria ta fiinţă, modul de a fi. Şi să te obişnuieşti a trăi aşa. Este cazul
atâtor împătimiţi.
Nu te poţi împlini în afara a ceea ce-ţi este firesc
În ţara străină în care tânărul îşi pierduse averea şi-şi risipise fiinţa,
adică şi-o făcuse praf, a venit foametea. Tânărul înstărit până deunăzi,
decăzut din ceea ce fusese, a ajuns slugă (starea la care ajunge orice
decăzut) la alţii. S-a apropiat de unul dintre locuitorii acelei ţări,
care nu l-a socotit vrednic să stea la casa lui, ci l-a trimis departe, să
păzească porcii.
În gândirea ebraică porcul era considerat animal necurat. Prin
urmare, a păzi porcii era una dintre cele mai umilitoare îndeletniciri
pentru un evreu, dacă nu cea mai umilitoare. Porcul simboliza necurăţia.
Tânărul a ajuns să păzească necurăţiile unui străin. Acolo, în mijlocul
necurăţiilor, îl chinuia foamea într-atât, încât ar fi dorit să mănânce până
şi din cele care întreţineau vii necurăţiile. Dar nimeni nu-i da. Trebuia
să şi le ia singur. Câţi dintre confraţii noştri nu-şi duc traiul în zilele
noastre, hrănindu-se cu ceea ce întreţine vii necurăţiile acestui veac?!
E suficient să privim anumite creaţii artistice din sălile de spectacole,
din cinematografe şi de la televizor, la moravurile socotite normale şi
promovate în lumea postmodernă şi vom înţelege cât şi cum, câţi şi
cum trăiesc întreţinând şi luând toate măsurile ca necurăţiile să existe
şi să crească în intensitate şi numeric. Paza necurăţiei şi dorinţa de a
se hrăni din ceea ce o afirmă este limita cea mai de jos a decăderii. Aşa
era şi cea la care ajunsese (şi o percepea ca atare) tânărul emancipat de
dragostea tatălui. Acesta „se afirmase“ ieşind pur şi simplu afară din
rânduiala în care se aflase mai devreme la curtea tatălui său şi pentru
care primise o anumită educaţie. Ajunsese la limita cea mai de jos a
decăderii, pe marginea pierzării totale. Orice tip de afirmare ieşită
din firea lucrurilor, făcută la întâmplare şi lipsită de perspectivă este
nesănătoasă. Dacă într-o primă fază creează plăcere, ulterior aduce
lipsă, sărăcie şi sărăcire interioară, foame şi sete după normalitate.
Aduce umilire. Îl înstrăinează pe om nu numai de mediul până mai
ieri firesc, ci şi de el însuşi.
Tipul de emancipare prin încălcarea rânduielii duce la înstrăinare,
la alienare. Acest lucru este sugerat de parabolă prin precizarea că fiul
cel mic nu s-a dus în vreo localitate apropiată unde şi-ar fi putut afirma
personalitatea sau şi-ar fi putut cheltui averea în contacte mai mult
sau mai puţin sporadice cu cei de acasă, ci undeva departe, într-o ţară
îndepărtată. Într-un ţinut totalmente străin. Omului îi este străin numai
tărâmul răului. Spaţiul şi timpul de unde Dumnezeu este absent. Acolo
tânărul a crezut că-şi împlineşte speranţele, că-şi afirmă personalitatea,
nerealizând că în afara a ceea ce-ţi este firesc, a ceea ce-ţi este cunoscut,
nu te poţi nici afirma, nici împlini; te poţi doar pierde, te poţi doar
înstrăina prin integrarea în ceea ce nu-ţi este familiar şi, în fapt, nu ţi
se potriveşte. Dorinţa de afirmare, setea de împlinire a năzuinţelor nu
se realizează prin lansarea în experienţe pentru care n-am fost făcuţi.
Până şi la acel nivel al epuizării cvasitotale a firii fiului, iubirea tatălui,
care niciodată nu şi-a părăsit fiul înstrăinat, îşi va arăta puterea ajutându-l
pe acesta, pierdut în propria-i înstrăinare, să-şi vină în fire. Acum fiul
simte că a greşit din punct de vedere etic (pentru că a încălcat porunca
ascultării de părinţi) şi din punct de vedere genetic (dispreţuindu-şi
părintele). Simte că a greşit faţă de Dumnezeu şi faţă de tatăl său. Nu
Dumnezeu dăduse porunca: „Ascultă pe tatăl tău şi pe mama ta ca
să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământ?“
Dumnezeu investeşte iubire în noi. Cum răspundem?
Amintindu-şi de tatăl său, în apropierea căruia şi slugile trăiau mai
bine decât el, tânărul ia prompt hotărârea de a se întoarce acasă, să-şi
recunoască greşeala faţă de Dumnezeu şi faţă de tatăl său şi să-i ceară
acestuia să-i dea „demnitatea de slugă“ pe lângă casa sa. Este momentul
în care tânărul nu face pasul de la risipirea de sine la pierderea de
sine, ci la revenirea în sine. Numai întors cu gândul la iubirea tatălui
său, tânărul începe să-şi revină din pierzarea aducătoare de moarte. A
pornit cu curaj şi încredere spre acesta, care-l aştepta şi care, văzându-l,
a alergat în întâmpinarea fiului pe care l-a primit cu generozitatea
părintelui îndestulat. Porunceşte să fie îmbrăcat, încălţat şi să i se dea
în deget inelul demnităţii. Ba mai mult, porunceşte să fie sacrificat
viţelul cel gras şi toţi să se veselească pentru că fiul său „a fost mort şi
a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat“.
Tatăl din parabolă confirmă că în Împărăţia cerurilor bucuria
întoarcerii unui păcătos nu este mai mică decât bucuria de care se
învrednicesc cei buni şi vrednici de laudă. Acest gen de bucurie nu
este însă agreat de cei care o condiţionează în funcţie de criteriile lor,
şi nu de mila şi generozitatea Stăpânului, nelăsând nici pe alţii să intre
în ea, neintrând nici ei. Categoria aceasta de oameni este reprezentată
de fiul cel mare. El nu înţelege motivele bucuriei tatălui şi refuză să
intre la ospăţul acestuia.
Parabola se încheie cu ieşirea tatălui în întâmpinarea fiului celui
mare spre a-i explica acestuia motivul real şi profund pentru care la
acel moment şi în acel loc toţi se bucurau. Iubirea acestui părinte, fixată
în ceea ce numim subconştientul fiului cel mic, l-a făcut pe acesta să
scape de pierzarea totală (după ce se risipise) din cauză că la un moment
dat şi pentru o anumită durată de timp nu răspunsese corespunzător
iubirii tatălui. Aceeaşi iubire îl ajută acum pe fiul cel mare să nu cadă
el însuşi din iubirea cu care a răspuns corespunzător atâţia ani iubirii
tatălui şi care l-a păstrat în intimitatea acestuia.
Aceeaşi iubire paternă îl face pe unul dintre fii să redescopere dimensiunea
firească a iubirii, iar pe celălalt să nu cadă din iubirea care
până la acel moment îl menţinuse în normalitate. Cei doi fii descoperă
şi învaţă că tatăl lor (şi Tatăl nostru) nu poate fi parţial, insuficient, şi
cu atât mai puţin nedrept în iubire.
Este modul în care Dumnezeu, simbolizat de tatăl din parabolă,
„risipeşte“, adică investeşte iubirea Sa. O investeşte în toţi şi în toate
cu generozitatea Celui care nu duce lipsă de iubire, aşteptând ca toţi
şi toate să reacţioneze iubind corespunzător, de aşa manieră, încât să
poată accede la bucuria ospăţului Său final. Important este ca toţi şi
toate să fie înăuntrul „casei“ părinteşti.
Este perspectiva pe care această parabolă o dă tuturor acum la
începutul Postului Mare. Ne pregăteşte pe toţi să ştim cum şi ce să
iubim spre a nu cădea din cauza lipsei de a iubi corect (fiul cel mic),
spre a nu cădea din iubirea corectă (fiul cel mare), dar mai ales spre a
ne regăsi pe noi înşine, spre a ne reveni în fire din multele, diversele,
firavele şi frecventele forme de iubiri nepotrivite pentru noi, fiii mai
mari sau mai mici ai aceluiaşi Tată.
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA 9

INTERVIU
„Arta modernă nu poate fi
separată de credinţă“
Arhid. Ioniţă Apostolache
Împlinirea a 140 de ani de la naşterea
marelui scuptor şi artist Constantin
Brâncuşi reprezintă o sărbătoare
pentru toți românii. Profetul artei moderne
a lăsat posterităţii un tezaur de artă ale cărui
piese și le-ar dori orice muzeu din lume care
se respectă. Brâncuși a lăsat în spate, departe,
sculptura clasică și academică, imitație
a naturii, și a inaugurat arta modernă. Într-o
manieră paradoxală, Brâncuși a realizat
această nouă orientare printr-o punere în
valoare a artei populare arhaice făcând eterne
semnificațiile profunde, esențele. Este
vorba de formele-cheie ale existenței omului
și universului pe care le-a pus în expresii
nemaiîntâlnite până la el. Profesorul Toma
Rădulescu, istoric şi cercetător craiovean,
ne descoperă în interviul acordat valenţele
multiple ale personalităţii şi artei brâncuşiene
Ḋomnule profesor, privind asupra vieţii
şi operei marelui Constantin Brâncuşi,
care ar fi principalele coordonate prin care
s-ar putea defini astăzi cel supranumit
prințul-țăran?
Constantin Brâncuşi s-a
născut și a crescut într-o familie
de veche tradiție creştin-ortodoxă.
Pe linia mamei
a avut ca ascendenţi numeroşi
preoţi şi călugări, mulţi dintre
ei aducând cinste Ortodoxiei.
Este de ajuns să amintim aici
legătura de rudenie între marele
artist şi ctitorii Schitului
Locurele, Ilie şi Cleopa. Chiar
educaţia pe care a primit-o de
la mama sa a fost îndreptată
în scopul pregătirii sale pentru
slujirea clericală. Drept
dovadă în acest sens stau
apropierea sa de biserică, iscusinţa
de a cânta la strană,
simţul deosebit pentru valorile
şi simbolurile sacre de
care totdeauna a dat dovadă.
Principala virtute conturată
de mama sa în copilărie a
fost iubirea pură, iubirea nevinovată.
Acest simţământ a
devenit mai târziu temă principală
în mai toate realizările sale artistice.
Remarcăm de asemenea, chiar din primele
opere ale sale, afinitatea pentru oglindirea a
ceea ce este curat în fiinţa umană. Aceasta
îl delimitează pe Brâncuşi de arta clasică.
Exemple în acest sens pot sta anumite reprezentări
ale unor copii, pe care le găsim
expuse în Muzeul de Artă din Craiova. El
pune cumva în practică ceea ce Mântuitorul
Hristos spune prin cuvintele „Lăsaţi copiii
să vină la Mine, căci a unora ca acestora este
Împărăţia cerurilor”.
Cum se integrează tematica iubirii de
care aminteaţi în Ansamblul de la Târgu Jiu?
În aceeaşi notă a iubirii, Brâncuşi dezvoltă
şi tematica artei legată de familie. Cunoscând
foarte bine şi concepţia creștină
despre iubire, sculptorul român realizează
Ansamblul de la Târgu Jiu: Masa Tăcerii,
Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului. În
felul acesta se armonizează profundele valenţe
ale iubirii creştine cu dimensiunea
eternă şi infinită a dragostei lui Dumnezeu.
El socoteşte astfel că omul, numai prin iubire
şi ascultare se poate realiza şi deveni părtaş
al familiei cereşti, al Împărăţiei cerurilor.
Ce subiecte creştine am mai putea dis-
10
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA

tinge în opera brâncuşiană? Cum se integrează
acestea în etosul Bisericii noastre?
O altă temă pe care o oglindeşte arta
brâncuşiană este legată de modul în care
trebuie să ne prezentăm înaintea Judecăţii
lui Dumnezeu. Această idee este reflectată
edificator în lucrarea „Rugăciune”. Aici
el exprimă starea celor care au trecut din
această viaţă şi felul în care ei trebuie să se
prezinte înaintea Dreptului Judecător. Rugăciunea
reprezintă singura poartă de scăpare
care ne poate mântui.
Brâncuşi dovedeşte că arta modernă nu
poate fi separată de credinţă în general, care
este în sine permanent modernă, fiind păstrătoarea
Adevărului etern. În acest sens, el
a fost preocupat de ideea de jertfă, pe care
este clădită biserica străbună. Ştia foarte
bine acest lucru şi mai ştia că, în creştinism,
autodepăşirea, transfigurarea, starea taborică,
devenirea personală reprezintă măsura
desăvârșirii omului. Avea în memorie astfel
faptele eroice ale ostaşilor români din războaiele
mondiale, pe care le-a considerat întotdeauna
un botez al noii noastre existenţe
ca neam. El a reuşit astfel să materializeze
ceea ce nouă ni se pare imposibil de reprodus
în piatră. Astfel, artistul însuși mărturisea:
„Muncind asupra pietrei, descoperi Spiritul
- tăinuit în materie, măsura propriei ei
fiinţe. Când am făcut Măiastra, nu am dorit
să reprezint o pasăre, ci să exprim însuşirea
în sine, spiritul ei: zborul, elanul... Eu nu
am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa
zborului!” Aceste lucruri sunt întâlnite în
întreaga sa operă. În felul acesta, Coloana
Infinitului, unde autorul dezvoltă tema jertfei,
care apropie pământul de cer, nu poate
fi socotită nicidecum ceva abstract. Aici
Brâncuşi reprezintă sufletele celor care
s-au jertfit pentru credinţa străbună, pentru
neam şi ţară.
Toate aceste elemente sunt mărturia
apropierii intime a marelui pictor faţă de
Biserică, pentru că el era de fiecare dată
nelipsit de la sfintele slujbe, ucenicind la
strană, ţinând rânduiala posturilor.
Cum îl găsim pe Brâncuşi la Craiova?
Care a fost legătura sa cu Biserica
„Maica Precista” de la Dud?
La Craiova, în perioada studiilor, se
ştie foarte bine că artistul a fost susţinut
de Epitropia Bisericii Madona Dudu. Tot
cu ajutorul Bisericii Madona a plecat la
studii în afară, la Paris, unde a devenit celebru.
În acest sens, prin educaţia pe care
a primit-o din familie, apoi prin apropierea
de latura practică credinţei noastre,
pe care şi-a asumat-o tot timpul, Brâncuşi
a arătat că arta sa nu poate fi decât ortodoxă.
Dovadă în acest sens stau valorile
pe care le-a creat şi pe care ni le-a lăsat
moştenire pentru posteritate. Şi iată cum
astăzi, la 140 de ani de la naşterea sa, marele
Brâncuși, „părintele artei moderne”,
aşa cum îl numea Preafericitul Părinte
Daniel în volumul său despre renumitul
sculp tor, devine cel mai reprezentativ
exponent al culturii româneşti. Datorită
faptului că a fost un credincios practicant
al învățăturii ortodoxe, suntem cu atât mai
bucuroşi de geniul operei sale universal recunoscute.
Ce ne puteţi spune despre valorificarea
personalităţii lui Constantin Brâncuşi în
rândul tinerei generaţii?
Pentru tot ce a făcut în această viaţă memoria
sa nu a fost și nu trebuie dată uitării
vreodată. Peste tot în țară găsim urmele lui.
Craiova este marcată de asemenea de prezenţa
şi geniul său, iar la Catedrala Madonei
numele lui Brâncuși este pomenit la fiecare
Liturghie. În cetatea de pe malul Jiului, alături
de iubitorii marelui sculptor, de personalitățile
culturale, în prezența autorităților
judeţului Gorj, se realizează comunicări,
conferinţe şi simpozioane spre evocarea
spiritului brâncuşian. Astfel, încredinţaţi de
dorinţa sinceră de a-l readuce pe Brâncuşi
în mijlocul neamului său, acum, la 140 de
ani de la naşterea sa, dorim să punem în lumină
ceea ce a însemnat el pentru neamul
din care s-a plămădit, pentru Biserica în
care a crescut, pentru universalitatea care
l-a receptat ca pe un geniu incontestabil în
lumea artei. Este necesar ca generaţiile de
astăzi să ştie cine a fost marele Brâncuşi şi
să-l cinstească pe măsura personalităţii şi
moştenirii sale culturale.
Biserica ortodoxă română, Sfântul Apostol TOMA 11

O istorie religioasă a aromânilor (X)
Adrian Nicolae Petcu
Români din Abdela
Oficialii români de la Constantinopol
preconizau amenajarea unei
capele eparhiale aromâne într-o
locuinţă din apropierea Reprezentanţei diplomatice
române din Pera, cu toate obiectele
de cult necesare, inclusiv tâmplă, iconostas
şi un antimis de la Patriarhia Ecumenică,
care să fie emis pentru slujirea funcţionarilor
români rezidenţi în capitala otomană.
În al doilea rând, institutorul Take Mărgărit
trebuia să meargă în Macedonia, pentru
ca în termen de două săptămâni să obţină o
declaraţie de supunere din partea reprezentanţilor
comunităţilor româneşti din această
zonă către mitropolitul care se va alege pentru
episcopia lor. În baza acestei declaraţii
trebuia întocmit un proces-verbal prin care
se vestea că Mitropolitul Antim este cel ales
pentru a-i păstori pe românii din Macedonia,
document care să fie prezentat Marelui
Vizir.
În al treilea rând, la 6 noiembrie 1896, reprezentantul
diplomatic român sugera săvârşirea
unei Sfinte Liturghii de către Mitropolitul
grec de Pera, cu ocazia zilei sale de naştere,
după aceea prelatul grec cerând oficial ca
Mitropolitul Antim să coslujească la Parastasul
pentru odihna tatălui său. Astfel, se lua
act de slujirea Mitropolitului Antim în jurisdicţia
Mitropolitului de Pera.
Ulterior, la 17 noiembrie 1896, asistat de
românii din Constantinopol, mai puţin funcţionarii
legaţiei şi consulatului, Mitropolitul
Antim trebuia să slujească în capela legaţiei
şi să hirotonească un preot. După serviciul
religios, Antim trebuia să meargă la Mitropolitul
de Pera pentru a-l înştiinţa de înfiinţarea
Paraclisului românesc, unde Patriarhul
Ecumenic va fi pomenit întotdeauna.
În al patrulea rând, ministrul plenipotenţiar
Djuvara trebuia să meargă la Poartă pentru
a solicita concursul autorităţilor otomane
la înfiinţarea eparhiei vizate. La fel urma să
procedeze şi la sediul Patriarhiei Ecumenice,
„insistând asupra acestui punct, că românii,
exasperaţi, ar putea ajunge la schismă, lucru
ce s-ar înlătura dacă Patriarhia ar permite
Mitropolitului Antim să funcţioneze în calitatea
în care l-a ales poporul român din Imperiul
Otoman”. Totodată, reprezentanţi ai
românilor din Macedonia urmau să ajungă la
Poartă, împreună cu Mitropolitul Antim,
pentru a prezenta un memoriu în care să se
arate că „românii au răbdat ani de zile şi numai
după ce s-au convins că Patriarhia nu le
va da dreptate s-au hotărât să facă acest pas,
şi prin care se va cere sprijinul şi protecţia
guvernului turcesc, atât de tolerant cu toţi
creştinii”.
În final, se preconiza „înjghebarea unei
mişcări patriotice în Macedonia, cu laude
pentru actul naţional”, în care să se arate recunoştinţă
sultanului şi patriarhului, în biserici
să se slujească un Te Deum şi lansarea
unei petiţiuni de mulţumire către sultan.
Pentru toate acestea era prevăzut chiar un
buget alocat de statul român, atât pentru acţiunile
Mitropolitului Antim, cât şi pentru
personalul ajutător şi întreţinerea capelei cu
toate cele necesare.
Dacă evenimentele s-au desfăşurat aşa
cum se plănuiseră în mediul diplomatic românesc,
putem constata din rapoartele diplomatice
trimise de ministrul plenipotenţiar
de la Constantinopol. La 6 noiembrie
1896, delegaţii românilor din Imperiul Otoman,
întruniţi la Constantinopol, au hotărât
„alegerea ca prim mitropolit al românilor
din Imperiul Otoman pe Mitropolitul Antim,
ca cel mai apt şi mai destoinic a duce, în
circumstanţele actuale, cauza Bisericii române
la un bun sfârşit. Luăm, înaintea lui Dumnezeu
şi a oamenilor, se spunea în declaraţia
delegaţilor români, însărcinarea de a face tot
posibilul pentru ca şeful nostru religios să fie
recunoscut ca atare de către Sublima Poartă
şi, dacă se poate, şi de către Patriarhia Ecumenică.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!”. Această
hotărâre a fost depusă la Marele vizir spre
rezolvare. (Va urma)
12
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA

INTERVIU
„Arta e știință și conștiință, dar mai ales
atingere a harului“
Daniela Şontică
Florin Caragiu, poet, matematician
și teolog, este o voce care se afirmă
tot mai mult în sfera literară de la
noi, atât prin poezia sa, adesea cu filon
religios, cât prin rolul de amifitrion și
moderator al unor întâlniri scriitoricești.
A acceptat să ne vorbească, între altele,
despre dialogul dintre poezie, matematică
și teologie.
Cât de mult te ajută formația de matematician
și cea de teolog în scrierea poeziei?
Florin Caragiu: Există între matematică,
teologie și poezie legături inefabile, o
comunicare la nivel profund, implicată în
însăși traiectoria rațiunii, care „pornește
de la cunoaștere pentru a ajunge la credință”,
după cum observă Sfântul Vasile
cel Mare. Ceea ce aseamănă geniul artistic
cu cel științific, remarcă Melanie Woods,
stă, pe lângă o bună iscusință tehnică, în
„creativitate și capacitatea de a gândi în
moduri pe care alții nu au fost în stare să
și le imagineze”. Pe de altă parte, dimensiunile
detașării și participării apar inseparabile
atât în artă și teologie, cât, mai nou,
și în știință. Odată înțeleasă știința vieții
ca știință fundamentală, diferitele moduri
de cunoaștere apar ca moduri de manifestare
a unității logosice a creației. Pe de altă
parte, după cum remarcă Alexei Nesteruk,
atitudinea euharistică promovată de teologia
creștină ortodoxă „asumă dezvăluirea
adevărului și a sensului științei pentru
umanitate în perspectiva Împărăției, adică
eshatologic”. Aceeași dimensiune liturgică,
cu finalitate eshatologică, dă și artei savoarea
împlinirii. Nu trebuie să uităm că în
tinderea culminativă spre atingerea și depășirea
limitelor cunoașterii, matematica,
poezia și teologia se întâlnesc, și poartă în
sine fiecare indicații ale tainei mai presus
de fire care face posibilă și susține existența,
orientând-o spre desăvârșire. E adevărat
că poezia autentică nu este nici simplă
teologie versificată, nici material raționalizabil,
ci influențele ce vin dinspre matematică
și teologie sunt implicite, ținând în
ultimă instanță de o calitate a conștiinței și
participării ce survine în actul cunoașterii
lui Dumnezeu și a creației, inteligibile și
sensibile.
Cine a avut un rol hotărâtor în devenirea
ta literară?
Un rol hotărâtor în devenirea mea literară
l-a avut în primul rând sora mea,
Carmen Caragiu, filolog de profesie, apoi
criticul Marin Mincu, conducător împreună
cu Ștefania Mincu al Cenaclului Euridice.
Apoi o seamă de prieteni din domeniul
artei și literaturii, precum Octavian Soviany,
Felix Nicolau, Luigi Bambulea, Paul
Aretzu, Marian Drăghici, Ioan Pintea, dacă
ar fi să menționez doar câteva nume. Am
realizat tot mai viu, în urma tuturor acestor
întâlniri, că arta e în egală măsură știință și
conștiință, dar mai presus de toate e atingere
a harului ce poate conferi o consistență
iconică imaginii realității, fără a cădea, desigur,
în idealizări facile, ci purtând toată
responsabilitatea lucidității iubitoare, atât
de necesare într-o lume amenințată de confuzii
și sfâșiată de conflictul finalităților.
Este necesară în afirmarea unui autor
tânăr frecventarea unui grup, a unui cenaclu,
a unui cerc literar?
Nu știu dacă este necesară, dar poate
fi de un real folos, în condițiile în care
respectivul grup, cenaclu sau cerc literar
oferă oportunitatea unei confruntări cu diverse
criterii și poziții estetice ce pot ajuta
la lărgirea orizontului, rafinarea gândirii
și developarea stilului. Intersubiectivitatea
este, în fond, mediul cel mai fertil pentru
dezvoltarea conștiinței estetice și a creativității.
A scrie poezie cu filon religios nu este
la îndemâna oricui, iar de multe ori cei
care fac asta riscă să cadă într-o simplă
versificație cu temă. La tine pare foarte
ușor. Să fie un secret pentru asta?
Secretul stă în convingerea că substanța
trăirii religioase se difuzează în orice act de
viață, respectând cu prioritate rolul fundamental
al creării atmosferei, fără de care
orice mesaj, oricât de apăsat, riscă să-și
piardă pe drum suportul afectiv. O idee,
ca să capete priză afectivă, are nevoie de
întruparea sa într-o modalitate de expresie
artistică menită să pună în valoare seva
vieții, minunea creației ca dar al iubirii
dumnezeiești, fără a falsifica dramatismul
unei deveniri a creației umbrite de căderea
din harul divin.
Numește câteva cărți pe care le consi-
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA 13

deri absolut necesare în formarea culturală
și duhovnicească a unui tânăr.
În primul rând aș aminti Biblia și Filocalia,
apoi romanele lui Dostoievski și
Thomas Mann, cărțile de poezie ale lui
Rainer Maria Rilke, Mihai Eminescu, Nichita
Stănescu și Mircea Ivănescu, teologia
părintelui Dumitru Stăniloae și a părintelui
Ghelasie Gheorghe. Evident, sunt numai
câteva nume din pleiada de personalități
care m-au marcat în zona de confluență a
teologiei și culturii.
În calitate de ucenic al părintelui Ghelasie,
de ale cărui scrieri te îngrijești și le
publici, care consideri că este moștenirea
cea mai preț pe care a lăsat-o celor care
i-au fost aproape și i-au urmat învățăturile
în timpul vieții?
Cred că moștenirea cea mai importantă
pe care ne-a lăsat-o părintele Ghelasie este
o anumită viziune asupra lumii ce are în
centru icoana, ca taină pulsând în inima
creației ridicată la puterea dumnezeiască
a logosului ei. Aceasta înseamnă de fapt
icoana: un arc de boltă între trup și înviere,
între chip și eshatologie, sub care istoria
personală și universală capătă sens.
Este interesant de observat modul în care
se remodelează structurile de gândire și
limbaj spre a ieși de sub incidența logicii
antagoniste a căderii, mascate, spre exemplu,
de opoziții pe axa spirit-materie, interior-exterior,
viu-neviu, structură-formă,
natură-persoană etc., spre a recalibra gândirea
teologică, spre a o reamprenta iconic
în direcția discernerii chipului originar ce
stă la temelia unității și diversității creației.
Acest chip de filiație al creației nu așază
în opoziție, nu supune reducționismelor,
ci deschide spre orizontul unei întâlniri
iubitoare, cu efect de amplificare axiologică.
Părintelui Ghelasie i s-ar potrivi ca
o mănușă, ca oricărui om atins de harul
sfințeniei, cuvintele lui Mihai Eminescu:
„Pe cărări mergea cu-ncetul/ Mere strânge,
-n sân le pune,/ El îmbla mirat prin lume/
Ca un gând într-o minune”. Dacă suntem
atenți, în istoria teologiei momentele culminante
ale ei apar la întâlnirea și dialogul
edificator cu alte curente religioase, filosofice,
științifice, terapeutice etc. La părintele
Ghelasie vedem o permanentă grijă de
cultivare a discernământului odată cu disponibilitatea
la dialog, la întâlnirea cu celălalt,
într-o dublă mișcare, pe de o parte de
repliere spre icoana chipului divin, pentru
a păstra viu miezul viu al credinței mișcat
de revelația iubirii divine, pe de alta de
ieșire în întâmpinare spre recuperarea tuturor
virtualităților logosice, a semințelor
de adevăr existente în străduințele general
umane de cunoaștere și în tinderile general
umane spre desăvârșire. În acest demers,
realizat de părintele Ghelasie, putem discerne
două momente fundamentale: unul
de conectare a ontologiei creației la taina
iconologiei, sub cupola Întrupării dumnezeiești,
a tainei liturgice și eshatologice, și
un moment de decelare a stratului fenomenologic
al căderii, marcat de conflictul
finalităților, și totodată de întrezărire a
posibilității depășirii logicii antagoniste a
căderii în orizontul iconic al Învierii.
Ești nu doar autor de poezie și eseuri, ci
și un animator cultural. În ultima vreme
ai organizat cu succes Serile Sinapsa, la
care ai reușit să aduni laolaltă autori
foarte diferiți între ei, care au format împreună
un mozaic literar bine-venit. Care
sunt planurile în acest sens pentru 2016?
Am reluat de curând întâlnirile în
cadrul Serilor Sinapsa, sub egida raportului
dintre cultură și iconicitate, unde l-am
avut ca invitat special pe maestrul Sorin
Dumitrescu. Lucru îmbucurător, în edițiile
de până acum s-a coagulat un public
receptiv la întâlnirea dintre artă, teologie,
filosofie și știință, un public deschis dialogului,
dezbaterilor de idei. Sunt persoane
de diverse formații intelectuale ce regăsesc
în prezența unor personalități consacrate
sau în plină afirmare ale culturii actuale
bucuria întâlnirilor semnificative. Vom
continua în acest an să păstrăm o atmosferă
cât mai vie prin invitarea unor oameni
de valoare, ca și până acum.
Despre sora ta, Carmen Caragiu, plecată
recent și prea curând dintre noi, nu
cunoșteam înainte multe lucruri, însă
după ce ai făcut cunoscute câteva din scrierile
ei, i-am remarcat talentul desosebit.
Intenționezi să publici o carte cu poemele
și fragmentele sale de jurnal?
Sunt în pregătire la editura Platytera
primele două volume din scrierile ei, intitulate
`Jurnal de Idei” și `Estetică și Iconicitate”.
Aparent a plecat mult prea curând
dintre noi, înainte de a da măsura marelui
ei talent, dar în realitate explozia de creativitate
înscrisă în cuvânt atestă o personalitate
sporită până la măsura duhovnicească
a omului înnoit întru Hristos. Un chip ce
abia acum ni se descoperă și, sunt convins,
va lumina până departe.
Între poezie și teologie
Florin Caragiu (n. 1969, Ploieşti) este director al
editurii Platytera din Bucureşti (din 2003), editor al
revistei „Sinapsa”, organizator al Serilor de poezie
şi muzică Sinapsa.
Volume de poezie: „catacombe. aici totul e
viu” (ed. Vinea, 2008, Marele Premiu Vinea pentru
debut, nominalizat pentru premiile revistei „România
literară” şi „Mihai Eminescu”, Opera Prima,
2008); „Sentic” (ed. Vinea, 2009), „Omul cu două
inimi” (ed. Vinea, 2014), volumul „L’homme à deux
coeurs” (Vinea, 2014), tradus în limba franceză de
Anamaria Lupan, lansat la Salonul de Carte de la
Paris, 2014.
Volume de teologie: „Cuviosul Ghelasie isihastul”
(ed. Platytera, 2004); „Antropologia iconică” (ed.
Sophia, 2008); „Repere patristice în dialogul dintre
teologie şi ştiinţă” (co‐autor, volum coordonat de
Adrian Lemeni, ed. Basilica a Patriarhiei Române,
2009); „Întrupări ale iubirii” (ed. Platytera, 2014).
Este traducător din limbile engleză, franceză şi
germană. A publicat grupaje de poeme, articole și
studii în majoritatea revistelor literare importante.
14
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA

Repere şi idei
Dimensiunile Teologiei
Arhim. Conf. Univ. Dr. Teofan Mada
un cuvânt, Avva,
„Spune‐mi
despre cum aș putea fi
mântuit.” Cu aceste cuvinte,
oamenii s‐au apropiat de bărbații și
femeile lumii sfinte, de‐a lungul epocilor,
căutând un cuvânt de mântuire.
Ne‐am putea întreba astăzi, care este
cuvântul de mântuire pe care teologia
Bisericii Răsăritene, adică teologia
Bisericii timpurii nedivizate, îl poate
rosti către lumea modernă? Care este
unicul cuvânt teologic oferit de Sfinții
Părinți ai Bisericii Răsăritene unei
lumi care astăzi însetează după plenitudine
și vindecare? De la început trebuie
să subliniem că teologia patristică
nu poate fi redusă la un sistem structurat
de adevăruri. Mai degrabă este
lumina și harul Sfântului Duh, care
dă viață întregii Biserici și care reîntinerește
lumea. Într‐adevăr, dacă este
separată de Biserică și de lume, teologia
se dovedește a fi numai un studiu
steril al formulărilor dogmatice, și nu
o viziune deificatoare a convingerii și a
dedicării, capabilă de a transforma întreaga
lume. Aceasta era în mod cert situația
în Constantinopol, unde viața „religioasă”
îngloba fiecare detaliu al vieții „laice”.
Cultura teologică încorpora fiecare aspect,
manifestare, activitate, instituție, intuiție și
realizare literară din societatea bizantină.
Acest lucru era posibil deoarece Părinții
Bisericii erau în primul rând păstori, nu
filosofi. Preocuparea lor principală era de
a îndrepta sufletul omenesc și de a transforma
societatea, nu de a rafina concepte
sau de a rezolva controverse. Poate că tema
centrală a teologiei patristice este natura
dinamică a învățăturii sale: dogma Sfintei
Treimi și dogma hristologică, precum și
modul în care sunt înțelese ființa umană
și întreaga lume, care nu sunt niciodată
percepute ca realități autonome, statice.
Această caracteristică a constituit atât o
expe riență înnăscută, cât și o aștep tare
continuă. Larga cuprindere de care au dat
dovadă scriitori precum Sfântul Simeon
Noul Teolog și Sfântul Grigorie Palama
face parte integrantă din această concepție
dinamică despre lume. Fie printr‐o analiză
complexă a dogmei și prin studiul vieții
istorice a Bisericii, fie admirând opere de
artă cu valoare perenă, fie chiar repetând
frazele liturgice în rugăciune, descoperim
în mod constant aceeași unică viziune a
unei umanități chemate să‐L cunoască pe
Dumnezeu și să devină Dumnezeu, dar și
a unei lumi transfigurate în prezența lui
Dumnezeu și pline de Acesta. În acest context,
Părinții Bisericii au cutezat să prezinte
dogma theosis‐ului. Pentru a‐l cita pe
Sfântul Grigorie Teologul: „Acceptă originile
existenței tale. Acceptă originile a
ceea ce este mai important dintre toate, că
Îl cunoști pe Dumnezeu, că speri în Împărăția
cerurilor, că ai contemplat slava Lui.
Acceptă - și acum vorbesc cu îndrăzneală
- că ai fost creat divin”.
Această concepție pozitivă, cu final
deschis despre omenire și despre lume, implică
o transcendere continuă a limitelor, o
vocație de a‐ți împărți viața pe care Hristos
o face posibilă prin Sfântul Duh. Toată
teologia trebuie să interpreteze și să apere
această potențială comuniune între Dumnezeu
și umanitate, așa cum a fost ea trăită
de Apostoli și exprimată de Sfântul Ioan
Teologul cu privire la ucenici: „Ce era
de la început, ce am auzit, ce am văzut
cu ochii noștri, ce am privit și mâinile
noastre au pipăit despre Cuvântul
vieții” (1 Ioan 1:1). Mai mult, trebuie
să ne amintim că Părinții Bisericii nu
au înțeles niciodată teologia ca pe un
monopol al universitarilor de profesie
sau al ierarhiei oficiale. Nici o altă
epocă nu a cunoscut atâtea discuții și
controverse: homoousion sau homoiousion,
două naturi într‐o ființă,
două voințe sau monotelism, icoane
sau iconoclasm, esență și energii.
Toate nivelele - episcopal, monastic și
laic - au fost în mod direct și profund
implicate în aceste decizii teologice.
Nu a existat niciodată vreun criteriu
al adevărului care să fie extern, definit
din punct de vedere juridic; Ortodoxia
era responsabilitatea comună și
obliga ția tuturor. Firește, într‐o societate
ne‐teologică precum a noastră,
e greu să ne imaginăm gradul în care
religia pătrunsese în societate. Este
suficient să ne amintim modul în care a
descris Grigorie de Nyssa nesfârșitele discuții
teologice din timpul celui de‐al doilea
Sinod Ecumenic din Constantinopol: „Ele
au cuprins întregul oraș: grădinile publice
și piețele; negustorii de haine vechi și vânzătorii
de alimente - cu toții sunt ocupați
cu dezbaterile. Dacă ceri cuiva să îți dea
rest, el filozofează despre Cel Unul Născut;
dacă întrebi care este prețul pâinii, ți se
răspunde că Tatăl este mai presus de Fiu”.
Prin urmare, ce implică această natură dinamică
a dogmei pentru rolul teologiei în
lumea modernă? În primul rând, ea cere o
concepție despre lume deschisă - am putea
adăuga chiar ecumenică - prin care suntem
chemați să pătrundem taina profundă care
există în toți oamenii și în toate lucrurile.
Există întotdeauna mai mult decât pare
la prima vedere atunci când luăm în considerare
viața omului și mediul natural
înconjurător. Trebuie să fim întotdeauna
pregătiți să creăm noi deschideri și să construim
punți spre ceilalți oameni și spre
creație în sine, punți care vor aprofunda
permanent relația noastră cu Dumnezeu.
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA
15

Întoarcerea Fiului Risipitor
George Topârceanu
Eu, tată, am plecat
și te rog să nu fii supărat,
căci dac-aș fi rămas
n-ai fi tăiat acum vițelul cel mai gras.
Am colindat flămând pământurile,
și m-au bătut în față vânturile,
și m-a pârlit soarele,
și m-au durut picioarele.
Acum te văd și-mi pare bine,
așadar
te rog să nu te uiți urât la mine
că plec iar.
Eu sunt stâlpul de care inima ta se razimă.
Poruncește să-mi aducă niște poame
și o bucată mai mare de azimă,
că până s-o frige vițelul mor de foame
Phi! câte lucruri ciudate am văzut
pe unde-am trecut.
De vreo două ori
am fost chiar slugă
și-am păzit o turmă de râmători.
Dar stăpânul m-a luat la fugă:
Zicea că eu am știut
că femeia
pe care-o luase tocmai din Idumeea
se ținea cu un vecin
(stăpânul meu avea șaptezeci de ani cel puțin).
Și m-a bătut
cu un băț uscat de măslin.
Vai, tată, prin câte locuri am umblat!
Dar să știi că nicăieri nu te-am uitat,
ci de câte ori vedeam pe alții stând la masă,
eu m-am gandit:
„Ce bine trebuie sa fie-acum acasă!“
Și-am venit.