27 martie, duinica a 2-a a Postului Paștelui, glasul 2

BULETIN SĂPTĂMÂNAL AL PAROHIEI ORTODOXE ROMÂNEŞTI SF. APOSTOL TOMA
LUMINĂ LINĂ
27
martie
2016
Anul 18
Duminica II-a a Postului Paştilor
Duminica lui Grigorie Palama

Biserica ortodox[ românå
Sfântul apostol toma
Sfinte Apostole Toma,
Roagă pe milostivul Dumnezeu,
Ca să dea iertare de greșeli
Sufletelor noastre!
Troparul Sfântului Apostol Toma
3
4
5
6
7
8
Troparele duminicii acesteia
Troparele Învierii și ale Praznicului
Apostolul Învierii
EVREI 1; 10 — 14; 2; 1 — 3; EVREI 7, 26 — 28; 8; 1 — 2
Evanghelia duminicii
MARCU 2, 1 - 12; IOAN 10; 9 — 16
Sinaxarul duminicii
Sinaxarul din Triod
Programul slujbelor; anunţuri
Știri parohiale
Predica duminicii
Lumina vieții în credință
10 Interviu
Prof. Dumitru Constantin Dulcan
Grünewald şi icoana, două feluri de a privi suferinţa
12 Costion Nicolescu
Buletinul parohial
Al bisericii ortodoxe RomÂne
Sfîntul apostol toma
APARIŢIE SĂPTĂMÎNALĂ ŞI GRATUITĂ
APARE CU
BINECUVÂNTAREA
PREOTULUI PAROH
TEOFAN KOJA
https://www.facebook.com/groups/308755979201040
Poezie : Liliana Ursu
14 Poezii
„În România, lumea se mută de la oraş la sat”
15 Oana Nistor
Coperta 1,
Icoana Praznicului
Duminicii
Sf. Grigorie Palama
Coperta 2,
Iisus rugându-se
în grădina Getsimani
Imagine preluată din
filmul Patimile lui Iisus
Adresa Bisericii:
Nottingham ave.,
St. Louis
Missouri, 63109-2659
Phone & fax: (314)353-0841
2
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA

tipicul duminicii
27 martie, 2016
Duminica a 2-a din Post. Sf. Grigorie Palama. Glasul 2. Voscr. 10. Urmează Triodul.
Vecernie Mare: Vohod. Troparul Învierii, plus al Sfântului.
Utrenie: După Ps. 50 se cântă Ușile pocăinții... Catavasiile din Triod.
Liturghie Sf. Vasile cel Mare: Ap. Evrei 1,10-14; 2,1-3; Evrei 7,26-28; 8,1-2. Ev. Marcu 2,1-12; Ioan10,9-16. Axionul:
De Tine se bucură...
troparele duminicii
TROPARUL ÎNVIERII, glasul 2
Când Te-ai pogorât la moarte, Cela a ce eşti
Viaţa cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât
cu stră-lucirea Dumnezeirii; şi când ai înviat pe cei
morţi din cele de dedesubt, toate Puterile cereşti
au strigat: Dătătorule de viaţă, Hristoase, Dumnezeul
nostru, mărire Ţie.
TROPARUL PRAZNICULUI, glasul 8
Luminătorule al dreptei credinţe, sprijinul Bisericii
şi învăţătorule, podoaba monahilor, apărătorule
cel nebiruit al teologilor, făcătorule de
minuni Grigorie, lauda Tesalonicului, propovăduitorule
al harului, roagă-te pururea să se mântuiască
sufletele noastre.
CONDACUL TRIODULUI, glasul 8:
Podobie: Apărătoare Doamnă...
Pe tine, organul înțelepciunii, cel sfințit și dumnezeiesc,
trâmbița cuvântării de Dumnezeu cea
strălucită, cu un glas te lăudăm, Grigorie de Dumnezeu
grăitorule. Ci, cel ce stai ca o minte înaintea
Minții celei dintâi, către Dânsul îndreptează mintea
noastră, Părinte Grigorie, ca să strigăm ție: Bucură-te,
propovăitorule al harului.
TROPARUL NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU, glasul 8
Cela ce pentru noi Te-ai născut din Fecioară
şi răstignire ai răbdat, Bunule, Care cu moarte pe
moarte ai prădat şi învierea ai arătat ca un Dumnezeu,
nu trece cu vederea pe cei ce I-ai zidit cu
mâna Ta. Arată iubirea Ta de oameni, Milostive,
primeşte pe Născătoarea de Dumnezeu, care Te-a
născut şi se roagă pentru noi, şi mântuieşte, Mântuitorule,
pe poporul cel deznădăjduit.
IPACOIUL ÎNVIERII, glasul 2
După patimă, mergând femeile la mormânt
ca să ungă cu mir trupul Tău, Hristoase Dumnezeule,
văzut-au îngeri în mormânt şi s-au spăimântat:
că glas au auzit de la dânşii, că a înviat
Domnul, dăruind lumii mare milă
CONDACUL ÎNVIERII, glasul 2
Înviat-ai ca un Dumnezeu din mormânt întru
mărire şi lumea împreună o ai înviat şi firea
oamenilor Te laudă, ca pe Cel ce eşti Dumnezeu.
Moartea a pierit şi Adam dănţuieşte, Stăpâne,
iar Eva acum, izbăvită fiind din legături, se bucură,
strigând: Tu eşti, Hristoase, Cel ce dai tuturor
învierea.
AXIONUL DUMINICAL
De tine se bucură, ceea ce eşti plină de daruri
toată făptura, soborul îngeresc şi neamul omenesc.
Ceea ce eşti Biserica sfinţită şi rai cuvântător,
lauda fecioriei pe care Dumnezeu L-ai întrupat,
şi tron te-ai făcut, ceea ce e mai înainte de
veci Dumnezeul nostru. Că mitrasul tău scaun
s-a făcut. Şi mai minunat, mai minunat, decât
cerurile, decât cerurile l-ai născut. De tine se bucură
ceea ce eşti plină de daruri, toată făptura,
mărire ţie , mărire ţie !
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA
3

DUMINICA
A DOUA A POSTULUI MARE, A LUI GRIGORIE PALAMA
PROCHIMEN, GLASUL 5
Tu, Doamne, ne vei păzi şi ne vei feri de neamul acesta în veac. (Ps. 11,7)
Stih: Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios. (Ps.11,1)
DIN EPISTOLA CĂTRE EVREI
A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL, CITIRE:
Cap. I,10-14 ; II-3
ntru început Tu, Doamne, pământul L-ai
întemeiat şi cerurile sunt lucrul mâinilor
Tale; ele vor pieri, dar Tu rămâi, şi toate ca
o haină se vor învechi; ca pe un vesmânt
le vei schimba şi schimbate vor fi. Dar Tu
acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi. Şi căruia dintre
îngeri a zis Dumnezeu vreodată: Şezi de-a dreapta
Mea până când voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut
picioarelor Tale? Îngerii oare nu sunt toţi duhuri
slujitoare, trimişi ca să slujească, pentru cei ce vor fi
moştenitorii mântuirii? Pentru aceea cade-se ca noi
să ascultăm cu atât mai mult de cele auzite, ca nu
cumva să alunecăm pe alături. Căci dacă s-a adeverit
cuvântul grăit prin îngeri şi orice călcare de poruncă
şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire.
Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la o astfel
de mântuire, care, luând început din propovăduirea
Domnului, ne-a fost adeverită de cei ce au ascultat-o.
DIN EPISTOLA CĂTRE EVREI
A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL, CITIRE:
Cap. 7,v. 26-28 şi Cap. 8, v. 1-2
raţilor, un astfel de Arhiereu se cuvenea să
avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată,
osebit de păcătoşi, şi mai presus decât cerurile.
El nu mai are, în fiecare zi, nevoie,
ca acei arhierei, să aducă jertfe, întâi pentru
păcatele sale apoi pentru ale poporului, căci a făcut
aceasta odată, aducându-se jertfă pe sine însuşi.
Legea pune ca arhierei oameni care au neputinţe,
pe când cuvântul jurământului, venit în urma legii,
pune pe Fiul, desăvârşire în veacul veacului. Lucrul
de căpetenie din cele spuse că avem astfel de Arhiereu,
care s-a aşezat de-a dreapta scaunului măririi, în
ceruri, slujitor altarului şi cortului celui adevărat, pe
care l-a făcut Dumnezeu şi nu omul.
Aliluia, glasul 1
Gura dreptului grăiește înțelepciune.
Stih: Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor.
4
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA

DUMINICA
A DOUA A SFÂNTULUI ȘI MARELUI POST
DIN SFÂNTA EVANGHELIE DE LA MARCU, CITIRE:
n vremea aceea, a intrat iarăși Iisus în
Capernaum după câteva zile și s-a auzit
că este în casă. Și îndată s-au adunat
așa de mulți, că nu mai încăpeau nici pe
locul dinaintea ușii, iar Dânsul le grăia
cuvântul lui Dumnezeu. Și au venit la
Dânsul aducând un slăbănog, pe care îl purtau patru
inși. Dar, neputând ei să se apropie de Dânsul
din cauza mulțimii, au desfăcut acoperișul casei
unde era Iisus și prin spărtură au coborât patul în
care zăcea slăbănogul. Atunci, văzând credința lor,
Iisus a zis slăbănogului: fiule, iartă-se ție păcatele
tale. Dar unii dintre cărturarii care erau acolo de
Cap. I, 44 - 51
față cugetau în inimile lor: de ce grăiește Acesta astfel
de blasfemii? Cine poate să ierte păcatele, decât
numai singur Dumnezeu? Însă Iisus, cunoscând îndată
cu duhu Său că așa gândeau ei în sinea lor, le-a
zis: de ce cugetați acestea în inimile voastre? Ce este
mai lesne: a zice slăbănogului: iartă-se ție păcatele
tale, sau a zice: scoală-te, ia-ți patul tău și umblă?
Dar ca să știți că Fiul Omului are putere pe pământ
să ierte păcatele, a zis slăbănogului: ție îți poruncesc,
scoală-te ia-ți patul tău și mergi la casa ta. Și
s-a sculat îndată și, luându-și patul, a ieșit afară înaintea
tuturor, încât erau toți uimiți și preamăreau pe
Dumnezeu, zicând: niciodată n-am văzut așa ceva.
DIN SFÂNTA EVANGHELIE DE LA IOAN, CITIRE:
Cap. X, 9 - 16
is-a Domnul: Eu sunt ușa; dacă va intra
cineva prin Mine, se va mântui; și va intra
și va ieși, și pășune va afla. Furul nu
vine decât numai să fure, să junghie și să
piardă. Eu am venit ca oile Mele să aibă
viață, și s-o aibe din belșug. Eu sunt păstorul
cel bun; păstorul cel bun își pune viața pentru
oile sale. Iar cel plătit, care nu este păstor și ale cărui
oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă
oile și fuge, iar lupul răpește și risipește oile. Cel
plătit fuge, pentru că este plătit și nu-l doare inima
de oi. Eu sunt păstorul cel bun și cunosc oile Mele
și ele Mă cunosc pe Mine, așa cum Mă cunoaște pe
Mine Tatăl și Eu cunosc pe Tatăl; și Eu îmi dau viața
pentru oile Mele. Mai am și alte oi, care nu sunt
din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc;
ele vor asculta de glasul Meu și va fi o turmă și un
păstor.
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA 5

6
27 martie
În această zi, în Duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post,
facem pomenirea între Sfinţi Părintelui nostru Grigorie Palama,
arhiepiscopul Tesalonicului
Acest fiu al dumnezeieştii şi neânseratei lumini, cu adevărat om al lui Dumnezeu
şi minunat serv şi slujitor al lui Dumnezeu era originar din Asia, din părinţi de neam şi
slăviţi. S-a silit să-şi împodobească cu virtute şi cu învăţătură nu numai pe omul cel din
afară şi văzut, ci cu mult mai mult pe cel lăuntric şi nevăzut. Pe când era încă în fragedă
copilărie a murit tatăl lui. Mama sa l-a învăţat şi l-a crescut atât pe el, cât şi pe fraţii şi
surorile lui în învăţătura şi în legea Domnului şi în Sfintele Scripturi. A ajuns însă bun
cunoscător şi al învăţăturii laice, căci a urmat la dascăli învăţaţi. Grigorie, isteţ din fire,
având o râvnă potrivită, a adunat în scurtă vreme tot felul de cunoştinţe, încât, ajungând
la vârsta de douăzeci de ani şi socotind pe toate o nimica şi mai înşelătoare decât visurile,
căuta să alerge sus la Dumnezeu, pricina şi dătătorul oricărei înţelepciuni, şi printr-o
vieţuire mai desăvârşită să-şi afierorească lui Dumnezeu toată fiinţa sa. De aceea a
descoperit mamei sale scopul său iubitor de Dumnezeu, dorul şi dragostea înflăcărată
de Dumnezeu, ce-o avea de multă vreme. Cu acest prilej a aflat că şi ea nutreşte de mult
aceleaşi gânduri şi că-şi găseşte desfătarea în aceleaşi lucruri ca şi el. A adunat deci
mama îndată în jurul ei pe copiii săi şi le-a zis cu veselie: »Iată eu şi pruncii pe care mi
i-a dat Dumnezeu!« Apoi a încercat să afle ce părere au ei despre cele bune şi le-a descoperit
ţelul fratelui lor mai mare. Acesta, întrebuinţând tot mai mult cuvinte din inimă
decât din minte, i-a convins să urmeze cu bucurie aceleaşi dorinţe ca şi el şi să fugă în
lume. De aceea, după ce şi-a împărţit, după sfatul evanghelic, toată averea la săraci şi a
părăsit cu sufletul uşurat favorurile împărăţeşti şi cinstea şi zgomotele din palatele împărăteşti,
a urmat lui Hristos. Pe mama şi surorile sale le-a dus într-o mânăstire de călugăriţe,
iar el împreună cu fraţii săi s-au dus în muntele sfinţeniei, supranumit Athos. Dar
pentru că timpul n-a îngăduit să trăiască la un loc, a sfătuit pe fraţii săi să rămână în alte
mânăstiri şi acolo să-şi ducă viaţa în ascultare de Dumnezeu, iar el s-a dat în ascultarea
unui bătrân minunat numit Nicodim, care trăia în isihie numai pentru Dumnezeu. De
la acesta a învăţat cu fapta, în umilinţa sufletului, toată porunca şi toată virtutea. A mai
dobândit aici, în descoperire tainică, şi sprijinul şi ajutorul nebiruit de nimeni al Preacuratei
Născătoarei de Dumnezeu. După mutarea lui Nicodim către Dumnezeu, a trăit
câţiva ani în Marea Larvră cu multă râvnă în cele duhovniceşti. De dragul isihiei însă a
plecat din Marea Lavră şi a îmbrăţişat pustia. Fiind sârguincios şi dorind necontenit cu
tărie să fie cu Dumnezeu, s-a dat pe sineşi unei vieţi covârşitor de aspre. Înfrânându-şi
prin rugăciune stăruitoare simţurile, înălţându-şi mintea la Dumnezeu, petrecându-şi
tot timpul în rugăciune, studiind cele dumnezeieşti şi întocmindu-şi într-un chip foarte
bun viaţa, învingea cu mare putere, cu ajutorul lui Dumnezeu, atacul demonilor; curăţindu-şi
sufletul cu izvoare de lacrimi prin privegheri de nopţi întregi, a ajuns vas ales
al harurilor, dumnezeiescul Duh şi avea adeseori vedenii dumnezeieşti. Şi ceea ce-i mai
minunat este că nu şi-a schimbat felul lui aspru de viaţă, cu toate că a plecat, din pricina
năvălirilor ismailiţilor, în Tesalonic şi a fost silit să locuiască în alte oraşe.
După mulţi ani, după ce şi-a curăţit desăvârşit şi trupul şi sufletul, cu voia lui
Dumnezeu, a primit marele har al preoţiei. Şi săvârşea tainele preoţiei ca unul care
n-avea trup şi era, ca să spun aşa, în afară de el însuşi, încât sufletele celor care se uitau
la el se pocăiau numai văzându-l. Era cu adevărat mare şi era cunoscut de cei care trăiau
după rânduiala lui Dumnezeu ca un purtător de Duh. Se arăta un astfel de om şi celor
care vedeau faptele lui: avea putere împotriva demonilor; izbăvea pe cei cuprinşi de înşelăciunea
şi uneltirea lor; făcea ca pomii neroditori să dea roade; vedea numai dinainte
cele viitoare şi era împodobit şi cu celelalte haruri ale dumnezeiescului Duh. Dar pentru
că săvârşirea virtuţii stă în puterea noastră, şi fără încercări nu este nici desăvârşire şi
nici arătarea credinţei noastre în Dumnezeu – căci împreună-lucrarea faptei bune şi a
dorinţei de bine desăvârşeşte pe omul care trăieşte după Dumnezeu -, a îngăduit Dumnezeu
să cadă acest mare bărbat în felurite încercări, pentru ca prin toate acestea să se
arate cu adevărat desăvârşit. Ce minte poate să-şi închipuie câte i s-au întâmplat? Ce
cuvânt poate să rostească uneltirile mai mari decât cele dinainte ale cumplitului vrăjmaş
şi acuzaţiile şi bărfelile aduse de noii luptători împotriva lui Dumnezeu? Cine poate să
spună cât de mult a luptat pentru credinţă timp de douăzeci şi trei de ani, suferind din
partea vrăjmaşilor vătămări şi felurite necazuri?
Ereticul Varlaam din Calabria, care se credea grozav în înţelepciunea laică şi socotea,
în deşertăciunea propriilor lui gânduri, că ştie toate lucrurile, a pornit război
cumplit împotriva Bisericii lui Hristos, a dreptei noastre credinţe şi a tuturor celor care
o ţineau cu tărie. Varlaam învăţa nebuneşte că harul comun Tatălui şi Fiului şi sfântului
Duh şi lumina veacului ce va să fie, prin care vor străluci şi drepţii ca soarele, în chipul
în care şi Hristos a arătat-o strălucind ca soarele pe Muntele Taborului, şi, pe scurt,
toată puterea şi lucrarea Dumnezeirii triipostatice, este cu totul deosebită de firea dumnezeiască
şi este creată. Iar pe cei care cugetau drept, că acea dumnezeiască lumină este
necreată şi că toată puterea şi lucrarea dumnezeiască nu sunt nicidecum însuşiri noi
printre însuşirile fireşti ale lui Dumnezeu, pe toţi aceştia, prin cuvinte şi prin scrieri
mari, îi numea închinători la doi dumnezei şi închinători la mai mulţi dumnezei, după
sinaxar
cum se numesc şi iudeii, Sabelie şi Arie.
Pentru a vădi rătăcirea lui Varlaam, Biserica a trimis la Constantinopole pe dumnezeiescul
Grigorie, ca un luptător al credinţei şi ca un cunoscut apărător, dar, mai
bine-spus, şi ca acuzator şi ca acuzat. Dumnezeiescul împărat Andronic al patrulea
Paleologul, apărător al dreptei credinţe, a adunat un sfânt sinod. Când a venit la acest
sinod şi Varlaam – cu învăţăturile lui eretice spuse mai sus şi cu acuzaţiile aduse împotriva
credincioşilor -, marele Grigorie, plin de dumnezeiescul Duh şi îmbrăcat cu putere
nebiruită de sus, a astupat acea gură deschisă împotriva lui Dumnezeu şi în sfârşit a
biruit-o; a prefăcut în cenuşă, prin cuvântări arzătoare şi prin scrieri, ereziile lui asemănătoare
spinilor. Pentru că n-a mai putut suferi ruşinea, vrăjmaşul dreptei credinţe
a fugit la latini, de unde a şi venit. În sinod Grigorie, după ce a mustrat pe Varlaam, a
mustrat şi pe Polichindin, şi prin cuvântări împotriva lui, a nimicit scrierile acestuia.
Cu toate acestea, partizanii pierzaniei acestora nu încetau de a purta război Bisericii
lui Dumnezeu. Spre a le fi stavilă, silit mai mult de sfântul sinod şi chiar de împărat, şi
înainte de toate prin voia dumnezeiască, Grigorie a fost înduplecat să se urce pe scaunul
arhiepiscopal şi să fie păstor sfintei Biserici a Tesalonicului. Îmbrăcat cu acest har, a dat
cu bărbăţie şi stăruinţă cu mult mai multe lupte decât înainte pentru credinţa ortodoxă.
Pe mulţii, cumpliţii şi viclenii partizani ai lui Achindin şi Varlaam, care se arătau ca nişte
pui înverşunaţi ai unor înverşunate fiare sălbatice, ca şi învăţăturile şi scrierile lor, i-a
combătut cu fel de fel de argumente, pri n cuvântări şi scrieri de Dumnezeu insuflate,
nu o dată sau de două ori, sau de trei ori, ci de mai multe ori şi în multe împrejurări,
nu numai în timpul unui împărat sau patriarh, ci în timpul a trei împăraţi, care au luat
sceptrul împărăţiei unul după altul, şi în timpul tot atâtor patriarhi şi a multor sinoade.
Dar în sfârşit i-a biruit. Unii îndărătnici, socotind o nimică dreptatea dumnezeiască, au
rămas în rătăcirea lor. Aşa s-a întâmplat cu toate ereziile.
Pe scurt, acestea şi atât de mari sunt biruinţele marelui Grigorie împotriva răucredincioşilor.
Dar Dumnezeu, pe căi nespuse, l-a trimis învăţător şi în Răsărit. Din
Tesalonic a fost trimis sol în Constantinopol ca să potolească certurile dintre împăraţi.
A fost prins însă de agarinieni şi ţinut în stăpânirea lor un an întreg. Ca un luptător a
mers din loc în loc şi din oraş în oraş, învăţând cu mult curaj Evanghelia lui Hristos. Pe
cei tari îi întărea însă şi mai mult şi-i sfătuia să stăruie în credinţă, iar pe cei şovăielnici,
care aveau unele îndoieli şi-i puneau întrebări cu privire la cele ce se petreceau în acea
vreme, îi sprijinea cu înţelepciunea dumnezeiască şi le dădea cea mai bună dezlegare
tuturor întrebărilor ce i le puneau. Iar celorlalţi, care s-au rupt în chip nenorocit de creştini
şi îşi bat joc de dogmele noastre: de iconomia întrupării Domnului şi Dumnezeului
nostru, de cinstita cruce, de cinstitele icoane cărora ne închinăm, de multe ori le vorbea
cu îndrăzneală. Mai mult încă vorbea şi despre Mahomed şi sespre multe alte întrebări
ce-i erau puse. Prin răspunsurile pe care le dădea, pe unii îi uimea, iar pe alţii îi înfuria
împotriva lui, şi îşî întindeau mâinile spre el şi i-ar fi pus muceniceşte capăt zilelor dacă,
prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, n-ar fi fost cruţat de nădejdea răscumpărării
sale cu bani. Acest lucru s-a întâmplat, şi marele Grigorie a fost eliberat de nişte creştini
iubitori de Hristos. Şi aşa a plecat indată, mucenic nesângerat, la turma sa.
Pe lângă multe şi mari daruri şi merite deosebite ce avea, a fost împodobit şi el
cu semnele lui Hristos, având în el, după cum spune Pavel, lipsurile lui Hristos (Col. I,
24). Iar ca să arătăm însuşirile lui deosebite, le vom numi pe acestea: era peste măsură
de blând şi smerit, însă nu când era vorba de Dumnezeu şi de cele dumnezeieşti, în
acestea era mare luptător; era fără ură şi îngăduitor; căuta, atât cât îi sta în putinţă, să
răsplătească cu bine pe cei care se purtau rău cu el; nu primea cu uşurinţă cuvintele ce se
spuneau împotriva unora; era răbdător şi cu suflet mare în greutăţile ce veneau asupra
lui de fiecare dată; era mai presus de orice plăcere şi slavă deşartă; era totdeauna simplu
în toate trebuinţele trupului, deşi cu timpul trupul lui se slăbise cu totul; blândeţea,
liniştea şi necontenita lui bunăvoinţă a tăriei sufletului său se desăvârşiseră atât de mult
în el, încât aceste însuşiri se arătau şi pe dinafară celor care-l priveau; în toate totdeauna
înţelegător, atent şi ordonat. Ca o urmare a acestor însuşiri, aproape niciodată ochii lui
nu-i erau seci de lacrimi, ci purtau în ei izvoare de lacrimi.
Deci aşa a luptat vitejeşte de la început până la sfârşit împotriva patimilor şi a
demonilor; a alungat departe de Biserica lui Hristos pe cei eretici, înfăţişând limpede în
cuvântări şi în scrieri credinţa ortodoxă, iar prin ele a pecetluit oarecum toată scriptura
cea insuflată de Dumnezeu, după cum şi ea, care-i sfârşit şi pecete a vieţii şi cuvântului
sfinţilor, a pecetluit viaţa şi cuvântul lui; a păstorit apoi, apostoleşte şi bine-plăcut lui
Dumnezeu, turma lui timp de treisprezece ani, a împodobit-o cu predici morale şi a
condus-o spre staulul cel ceresc. Şi, ca să spunem aşa, spre a se arăta ajutător de obşte
şi al ortodocşilor in viaţă şi al celor ce vor veni, s-a mutat la viaţa cea mai presus de
lume în anul 1362 de la Hristos, trăind în total 63 de ani. Duhul şi l-a dat în mâinile
lui Dumnezeu, iar trupul, sfintele lui moaşte, le-a lăsat turmei. Sfintele lui moaşte şi
astăzi se păstrează în Mitropolia din Tesalonic, neobişnuit de strălucite şi de slăvite, ca
o moştenire şi comoară nepreţuită. De fiecare dată fac minuni celor ce se apropie de ele
cu credinţă, dăruind izbăvire de tot felul de boli.
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA
Cu ale lui rugăciuni, Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Programul slujbelor din această săptămînă
Duminică, 27 februarie 9:00 UTRENIA. Duminica II-a a Postului. Duminica lui Grigorie Palama.
10:00 Sfânta Liturghie.
17:00 Vecernie pan ortodoxă la Biserica Sf, Arhanghel Mihail
Miercuri, 23 martie 18:00 Sf. Liturghie a darurilor mai înainte sfințite.
Vineri, 25 martie 9:00 Acatistul Maicii Domnului
Sâmbătă, 26 martie 9:00 UTRENIA. Sâmbăta morților.
10:00 Sf. Liturghie, parastas.
Duminică, 2 aprilie 9:00 UTRENIA. Duminica III-a a Postului. A Sfintei Cruci.
10:00 Sfânta Liturghie.
17:00 Vecernie panortodoxă la Biserica Sf. Apostol Toma.
Anunțuri parohiale săptămânale
Ora cafelei: este sponsorizată pentru această duminică de Malon și Julie Argint. Vă mulțimim și Dumnezeu să vă binecuvânteze
pentru efortul dumneavoastră. Duminica viitoare, 2 aprilie, „Ora cafelei“ va fi sponsorizată de Mirela Marcu și
Christiana Smith.
Buletinul parohial: este sponsorizat în această săptămână de Alexandra Tsoulis, în memoria iubitului ei soț, Constantine
Tsoulis, la împlinirea a 5 ani de la răposarea întru Domnul. Ne rugăm pentru ca bunul Dumnezeu să-i odihnească sufletul
său în rândul celor drepți ai Lui și vie veșnică pomenirea lui.
Calendarul slujbelor: în timpul Marelui Post al Paștilor, slujbe speciale vor fi săvârșite în Biserica noastră. Un calendar
cu aceste slujbe este disponibil la standul unde sunt expuse buletinele duminicale. Vă rugăm să vă informați din aceste calendare
pentru a participa la slujbe.
SUMARUL FINANCIAR AL BISERICII LA 27 martie-2016
Venitul săptămânii......................................$2.668,00 Venitul pe anul în curs.................................$16.955,76 Venitul anual bugetat...............................$17.000,00
Cheltuielile săptămânii...............................$1.957,66 Cheltuieli pe anul în curs.........................$21.931,63 Balanța din contul bancar...........................$2.546,95
Balanța.........................................................$ 710,34 Balanța pe anul în curs................................$-4.975,87 Săptămâna fiscală.................................................13
Notați-vă în calendarele d-stră
■ Duminică, 27 martie - 17:00 - Duminica lui Grigorie Palama - Vecernie panorotodoxă la biserica Sfântul Arhanghel Mihail;
■ Duminică, 3 aprilie - 17:00 - Duminica Sfintei Cruci - Vecernie panortodoxă la Biserica Sfintului Apostol Toma;
■ Miercuri, 6 aprilie - 18:30 - Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfințite la Biserica Sfibții Chiril și Metodie;
■ Duminică, 10 aprilie - 17:00 - Duminica Sf. Ioan Scăraru - Vecernie panortodoxă la Biserica Sf. Constantin și Elena
■ Duminică, 17 aprilie - 17:00 - Duminica Sf. Maria a Egiptului - Vecernie panrotodoxă la Biserica
Fecioara Maria, Ocrotitoarea.
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA 7

Predica duminicii a pr. prof. dr. Valer Bel
Lumina vieţii în credinţă
Duminica a doua din Postul
Sfintelor Paşti este dedicată
puterii vindecătoare a credinţei
şi luminii dumnezeieşti necreate,
pentru a arăta că dreapta credinţă, căreia
i-a fost consacrată prima duminică a
Sfântului şi Marelui Post, nu este o credinţă
teoretică, ci este credinţa care duce
pe credinciosul ortodox, trăitor al acestei
credinţe, la viaţa şi lumina veşnică a Prea
Sfintei Treimi.
Mai întâi, Evanghelia duminicii ne
arată în mod deosebit puterea vindecătoare
a Mântuitorului, prin care Îşi manifestă
dumnezeirea Sa, dar şi puterea
vindecătoare a credinţei lucrătoare (Marcu
2, 1-12). Mântuitorul vindecă un om
paralizat - numit slăbănog, în limbajul
Evangheliei. Cei patru bărbaţi, cunoscând
boala semenului lor şi încredinţaţi
că numai Mântuitorul îl putea vindeca,
au dovedit receptivitate şi solicitudine,
deci aveau o credinţă lucrătoare. Ei s-au
arătat receptivi la suferinţa semenului
lor. Evanghelia nu ne spune că erau în
vreun fel apropiaţi celui bolnav, că erau
rudenii, prieteni sau vecini, poate tocmai
pentru a sublinia generozitatea de care ei
au dat dovadă. I-au oferit timp şi energie
pentru a-l aduce în casa unde era Iisus.
Iar când au constatat că uşa era blocată
de o mulţime mare de oameni, n-au renunţat a-l ajuta până la capăt.
Şi-au pus în lucrare inteligenţa şi au depus tot efortul pentru
a găsi rezolvarea: l-au introdus în casă prin acoperişul plat, în care
au făcut o spărtură ca să încapă patul bolnavului, şi l-au lăsat drept
în faţa lui Iisus pentru a beneficia de puterea Lui vindecătoare.
8
În credinţă, omul nu mai este singur, ci lucrează din
puterea lui Dumnezeu
Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: „Fiule, iertate
îţi sunt păcatele tale!“ (Marcu 2, 4). Credinţa în puterea vindecătoare
a lui Iisus le-a dat celor patru puterea să-şi pună în lucrare
această credinţă. Căci credinţa este transpunerea omului într-o
nouă ordine de existenţă, în existenţa de comuniune cu Dumnezeu.
Credinţa este, astfel, o experiere directă şi nemijlocită a tainei
lui Dumnezeu, a lucrării şi Împărăţiei Sale. Ea este o lumină spirituală
pe care ne-o dă Dumnezeu Însuşi pentru a-L vedea în propria
Sa lumină: „întru lumina Ta vom vedea lumină“. În credinţă,
omul nu mai este singur, ci lucrează din puterea lui Dumnezeu.
Această credinţă milostivă a declanşat apoi acţiunea vindecătoare
a lui Iisus. În acest sens, Sfântul Evanghelist Ioan ne arată că
credinţa creştină este deschiderea spiritului, prin puterea harului,
pentru prezenţa iubirii lui Dumnezeu, care S-a descoperit în Iisus
Hristos Cel răstignit şi înviat (1 Ioan 5, 2). Prin credinţă creştinul
este pus pe calea Împărăţiei lui Dumnezeu cu Hristos Mântuitorul.
În mod voit, Domnul a zis mai întâi: „Fiule, iertate îţi sunt
păcatele tale“, pentru a arăta că El nu este numai om, ci este Dumnezeu-Omul,
adică Fiul lui Dumnezeu făcut Om pentru a mântui
pe oameni de păcate, de stricăciune şi de moarte. De aceea, El vindecă
mai întâi sufletul omului paralizat, iar după aceea, ca o dovadă
palpabilă că are puterea de a ierta păcatele, putere pe care o are
numai Dumnezeu, îl vindecă şi de paralizia trupească, zicându-i:
„Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!“ (Marcu 2, 11). Omul
este cu adevărat sănătos numai dacă sufletul şi trupul îi sunt sănătoase.
Între trup şi suflet există o strânsă interdependenţă, dată de
Dumnezeu prin creaţie. Sufletul şi trupul se implică reciproc, de
aceea îmbolnăvirea unuia atrage, adesea, şi îmbolnăvirea celuilalt.
Iar sănătatea sufletească o întreţine şi pe cea trupească, şi invers.
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA
Vindecările săvârşite de Mântuitorul, „semne“ ale Împărăţiei
lui Dumnezeu
Evanghelia din duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post al
Paştilor ne arată legătura dintre păcat şi boală. Desigur, nu toate
bolile sunt urmarea păcatelor. Este o mare greşeală să ne grăbim
cu judecata, crezând că orice boală este o urmare a păcatului. Unele
dintre boli sunt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri
de păcate sau pentru a nu ne pune nădejdea în sănătatea noastră
trupească mai mult decât în ajutorul lui Dumnezeu. Avem exemple
concludente în Noul Testament în acest sens. Orbul din naştere
s-a născut nevăzător nu pentru că a păcătuit; nici nu avea cum să
păcătuiască înainte de a se naşte. La întrebarea Apostolilor, în legătură
cu condiţia orbului, Mântuitorul răspunde de aceea: „Nici
el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui
Dumnezeu“ (Ioan 9, 3). Iar Sfântul Apostol Pavel, care pătimea
de o boală grea şi de care L-a rugat pe Dumnezeu de trei ori să-l
vindece, a primit acest răspuns: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci
puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune“ (2 Corinteni 11, 9). Rezultă
de aici că boala Sfântului Apostol Pavel a fost o pedagogie
dumnezeiască, pentru a se evidenţia faptul că succesele sale misionare
se datoresc în primul rând lucrării lui Dumnezeu, iar el să
nu se mândrescă pentru multele daruri duhovniceşti pe care le-a
primit (cf. 2 Corinteni 12, 7-9).
Prin urmare, uneori boala cuiva poate fi o pedagogie tainică

a lui Dumnezeu în viaţa omului şi a societăţii, o lucrare pe care
o înţelegem abia mai târziu, sau niciodată în cadrul acestei lumi,
având o semnificaţie neprevăzută. În cazul de faţă însă, legătura
dintre păcat şi boală este evidentă. De aceea, Iisus iartă întâi
păcatele celui adus la El spre vindecare. El iartă, vindecă, dar nu
judecă, nici nu divulgă păcatele celui iertat. El ridică pe om din
păcat şi din boală, ca să-l reintegreze sănătos sufleteşte şi trupeşte
în comunitatea celor credincioşi, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria
celui vindecat şi a semenilor. Iisus iartă păcatele şi vindecă
pe păcătos, dar tace în ce priveşte păcatul, fiindcă păcătosul iertat
a fost reînfiat! Dintr-un rob al păcatului şi al suferinţei, slăbănogul
devine prin iertare şi vindecare fiu al iubirii dumnezeieşti (Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Foame şi sete de Dumnezeu
- înţelesul şi folosul postului -, Basilica, 2008, pp. 147-148). De
aceea, vindecările minunate săvârşite de Mântuitorul sunt „semne“
ale Împărăţiei lui Dumnezeu, anticipări ale vindecării finale
totale: mântuirea.
Evanghelia ne mai arată că avem datoria să ne îngrijim nu
numai de vindecarea trupului, ci mai întâi să ne îngrijim de sănătatea
sufletului. Sufletul nostru se îmbolnăveşte prin păcat, devine
slăbănog şi slăbănogit. Păcatul slăbeşte puterea noastră de viaţă
adevărată şi ne paralizează puterea de a iubi pe Dumnezeu şi pe
oameni. De aceea, păcatul, ca boală a sufletului, trebuie curăţit
prin pocăinţă, mărturisire şi iertare, iar după ce căutăm mai întâi
sănătatea sufletului, putem căuta şi pe cea a trupului, şi încă cu
mai mult succes.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos Care a iertat păcatele oamenilor,
după Învierea Sa, a dăruit această putere şi ucenicilor Săi, zicând:
„Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate,
şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20, 22-23). Această putere
o dă în Biserică şi urmaşilor Apostolilor, episcopilor şi preoţilor,
pentru ca prin ei să ierte păcatele tuturor celor care cu căinţă şi
hotărâre de îndreptare şi le mărturisesc în Taina pocăinţei. Evanghelia
ne cheamă să ne îngrijim mai întâi de iertarea păcatelor şi
de vindecarea sufletului de păcatele cunoscute de alţii şi de cele
necunoscute de ei, dar cunoscute de Dumnezeu şi de noi înşine.
De aceea Taina mărturisirii este secretă şi se face în faţa lui Dumnezeu
şi a preotului duhovnic, cel care în numele lui Hristos ne
dezleagă de păcate, dându-ne asigurarea că am primit iertarea de
la Dumnezeu.
Cei patru oameni care l-au adus pe slăbănog la Hristos
simbolizează Biserica rugătoare pentru toţi
Evanghelia duminicii ne mai arată cât de folositoare sunt credinţa
şi rugăciunea altora pentru vindecare, nu numai ale noastre,
personale. Cel paralizat este iertat de păcate şi vindecat pe baza
credinţei altora, a celor care l-au adus la Mântuitorul Iisus Hristos,
pentru că el nici nu se mai putea exprima, nici nu putea veni singur
la Mântuitorul să ceară vindecarea. Când credinţa noastră a
slăbit, când rugăciunea noastră s-a rărit, când sufletul nostru este
paralizat de păcat, de mare folos sunt prezenţa şi rugăciunea celor
credincioşi şi milostivi, prezenţa şi ajutorul celor ce au credinţă
mai puternică decât noi, rugăciune mai fierbinte decât noi, râvnă
mai mare decât avem noi şi un suflet mai curat. Cei patru oameni
care l-au adus pe slăbănog la Mântuitorul Hristos reprezintă aici
Biserica rugătoare pentru toţi. Rugăciunea Bisericii este deosebit
de importantă pentru sănătatea şi mântuirea noastră, deoarece ea
este însufleţită de iubirea jertfelnică a lui Hristos şi de puterea Duhului
Sfânt. Biserica se roagă nu numai pentru cei prezenţi la rugăciunea
ei, ci pentru toţi cei care au nevoie de ajutor, ea se roagă
pentru sănătatea şi pentru mântuirea tuturor oamenilor şi pentru
pacea a toată lumea. Toţi cei ce participă la viaţa şi rugăciunea ei
primesc lumina lui Hristos, lumina vieţii.
Aşadar, Evanghelia ne îndeamnă să ne îngrijim de vindecarea
sufletelor noastre şi de vindecarea altora. Evanghelia Mântuitorului
Iisus Hristos este Evanghelia iubirii şi ne îndeamnă, mai ales
acum, în Postul Mare, ca, pe lângă mărturisirea păcatelor în Taina
pocăinţei pentru a primi iertarea păcatelor noastre, să facem şi
fapte bune; să ajutăm pe cei bolnavi şi să ne rugăm pentru toţi oamenii
care suferă, într-un fel sau altul. Să-i ajutăm să treacă de la
suferinţă la bucurie, de la o viaţă întunecată de păcat sau de boală
la viaţa luminată de iubirea milostivă a lui Hristos Mântuitorul.
În general, când oamenii dobândesc iertarea păcatelor de la
Dumnezeu prin Taina pocăinţei, se apropie de El prin rugăciune
şi prin fapte bune şi se împărtăşesc cu Sfintele Taine, ei primesc
lumina lui Hristos în suflet. Aceasta le dă sensul adevărat al vieţii,
curajul şi puterea de a birui greutăţile ei şi energia de a urca pe
treptele împlinirii şi desăvârşirii. Perioada Postului Mare este o
perioadă rânduită de Biserică în care adunăm lumina lui Hristos
în suflet. Oprim gândurile rele, ispitele şi poftele care ne înrobesc
şi adunăm lumină din lumina Sfintelor Scripturi şi a Sfintelor
Slujbe, adunăm lumina lui Hristos prin primirea şi împărtăşirea
cu Sfintele Taine şi o dăm şi altora prin săvârşirea faptelor bune.
Cu fiecare cuvânt pe care-l auzim din Sfânta Scriptură, îndrumându-ne
calea vieţii, cu fiecare rugăciune pe care o facem, cu fiecare
împărtăşire cu Sfintele Taine, noi ne luminăm mintea, ne curăţim
simţirea şi ne îmbogăţim cu lumină, hrănind viaţa noastră cu lumina
cea neapusă şi netrecătoare a Împărăţiei lui Dumnezeu sau
a Preasfintei Treimi.
Biserica Ortodoxă preţuieşte mult experienţa şi învăţăturile
sfinţilor, pentru că sfinţii pregustă încă din lumea aceasta lumina
şi bucuria Împărăţiei lui Dumnezeu, după ce s-au vindecat de patimi
şi de păcate prin rugăciune şi nevoinţe, prin pocăinţă şi post
şi au sporit în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.
Lumina smerită şi tainică din sufletele sfinţilor
În această duminică, Biserica face pomenirea marelui ierarh
Sfântul Grigorie Palama, teologul luminii Taborului, al luminii
dumnezeieşti necreate, dar şi al luminii din inimile sfinţilor, pentru
a ne arăta că prin post şi rugăciune, prin împărtăşirea cu Sfintele
Taine şi fapte bune, săvârşite din credinţă şi iubire, ne împărtăşim
şi noi de această lumină.
Sfântul Grigorie Palama este unul dintre cei mai mari teologi
ai Bisericii Ortodoxe care a trăit în secolul al XIV-lea. După ce s-a
nevoit ca monah, în post şi rugăciune, la Muntele Athos, a ajuns
Arhiepiscop al Tesalonicului, trecând la Domnul în 14 noiembrie
1362. El a învăţat că sfinţii, în lumea aceasta, când Dumnezeu voieşte,
pentru credinţa lor puternică şi pentru multa lor rugăciune,
pot pregusta lumina necreată şi netrecătoare a Împărăţiei cerurilor.
Această lumină s-a arătat la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului
nostru Iisus Hristos pe Muntele Tabor (cf. Matei 17, 1-9; Marcu
9, 1-9; Luca 9, 27-36). Acum, lumina aceasta nu se arată nouă în
mod obişnuit pentru că nu este lumină din lumea aceasta văzută,
fizică, şi pentru că noi nu suntem în stare să o vedem cu ochii trupeşti,
dar ea este, în mod tainic şi smerit, prezentă în sufletele sfinţilor,
până la arătarea slavei lui Dumnezeu în „cerul şi pământul
nou“ al Împărăţiei Sale, în „cetatea noului Ierusalim“ (Apocalipsa
21, 1-7), care „nu are nevoie de soare, nici de lună ca să o lumineze,
căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul“
(Apocalipsa 21, 23). Din acest motiv, în această duminică a doua
din Postul Mare, Sfântul Grigorie Palama este pomenit ca teologul
luminii dumnezeieşti, necreate şi veşnice. El este numit în Triod
„trâmbiţă a teologiei“, „stâlpul Bisericii cel nemişcat“, „sfeşnicul
luminii“, „apărătorul adevăratei evlavii“, „vestitorul dumnezeieştii
lumini“ şi „cunoscătorul tainei celei cereşti a Treimii“.
În această duminică, Biserica ne îndreaptă spre lumina Învierii
sau spre lumina cea neînserată din Împărăţia lui Dumnezeu.
Această lumină o primim tainic în sufletele noastre în relaţia sau
comuniunea noastră cu Dumnezeu-Sfânta Treime, ea este harul
Domnului nostru Iisus Hristos Cel necreat şi veşnic, dragostea
lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, este însăşi
prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în oameni. Această lumină se
revarsă în sufletele noastre şi ne luminează viaţa când mărturisim
şi trăim în dreapta credinţă, postim, ne căim pentru păcatele
noastre şi primim iertarea lui Dumnezeu în Taina pocăinţei,
când ne rugăm fierbinte şi ne împărtăşim cu Sfintele Taine, când
credinţa noastră devine lucrătoare prin iubirea aproapelui (Galateni
5, 6) în fapte de milostenie. Atunci Hristos-Lumina lumii,
prin lucrarea Duhului Său cel Sfânt, ne luminează viaţa şi ne
conduce, prin aceasta, spre lumina cea veşnică a Împărăţiei Sale.
A lui să fie slava, stăpânirea şi împărăţia, a Tatălui şi a Fiului şi a
Sfântului Duh în veci. Amin.
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA 9

Ştiinţa şi religia pe acelaşi glas
Prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan – medic neurolog
și psihiatru – „UN OM VALOREAZĂ ATÂT CÂT IUBEŞTE!“
Articol preluat de portalul Lavi Enrose.
„În spatele tuturor lucrurilor se
află
Dumnezeu!“
„Nu conştiinţa e produsul creierului,
ci cre ie rul este produsul
con şti inţei.“
Dumitru Constantin Dulcan este medic
neurolog şi psihiatru, doctor în ştiinţe
medicale, bun cunoscător al filosofiei
ştiinţei şi pionier în scrierile din domeniul
conștiinţei.
O minte strălucită, cu o curiozitate ştiin
ţifică ieşită din comun, care nu încetează
să caute răs puns la marile întrebări ale
existenţei. Nu doar distinc ţiile medicale
internaţionale i-au adus recunoaşterea, ci
şi curajul de a răsturna viziunea materialistă
asupra lumii, demonstrând, într-o
carte publicată prima oară în 1981, că
există o „minte uni versală“ care ordonează
şi co or donează toate lucrurile din jur.
„In teligenţa materiei“, cartea ca re a bulversat
lumea ştiinţifică ro mâ nească, a fost
bestsellerul ace lor ani. Au existat chiar
voci care au considerat-o demnă de premiul
Nobel. Ascensiunea ei a fost curma tă
brusc de regimul co mu nist, speriat de ideile
prea îndrăz neţe pe care le susţinea. A
fost re tra să de la Premiul Academiei Române,
care i s-a înmânat abia la a doua
ediţie, în 1992. După mai bine de trei
decenii de la apariţie, cele mai multe dintre
intuiţiile dom nu lui profesor Dulcan au
fost con firmate de ştiinţa actuală. Dacă
destinul cărţii i-ar fi fost favorabil şi ar fi
beneficiat la timp de o traducere, numele
lui Dumitru Constantin Dulcan ne-ar fi
repre zentat azi la nivel internaţional, aşezat
cu mândrie alături de al celorlalţi trei
mari promotori ai Noii Spiritualităţi: Stanislav
Grof, Ervin Laszlo şi Peter Russell.
Dimineaţă de vară…
– Domnule doctor, vă propun să pornim
pe firul biografiei. Întreaga dvs. viaţă aţi
dedicat-o studiului. Ce v-a condus spre ceea
ce sunteţi astăzi? Aţi simţit fascinaţia pentru
cunoaştere de mic?
– De foarte mic. Îmi amintesc o dimineaţă
de vară din satul meu argeşean, Mârghia.
Eram copil. Dormi sem pe prispă şi
m-am trezit cu faţa spre răsărit. Cerul avea
o culoare înnebunitor de frumoasă şi, privindu-l,
mi se părea că mi se adresează, că
vrea să-mi spună, uite, exist! Existam, dar
nu ştiam ce sens are viaţa. Eram prea mic
ca să-mi pot răspunde. Dar mi-am pro pus
atunci să aflu. Ştiu că pare de necrezut, dar
de la vârsta aceea mi-am făcut, pas cu pas,
un program de instruire pe care nu l-am
mai abandonat niciodată.
– Aţi studiat medicina. De ce, dintre toate
disci pli nele, aţi ales tocmai neurologia?
– Era parte din planul făcut în copilărie.
Am intuit de mic că medicina îmi poate
oferi ceea ce eu nu pu team afla doar din
cărţi. Iar neurologia mă ajuta să descifrez
complexitatea creierului uman. Creierul
e cel care deţine misterul întregii noastre
existenţe. Înţele gând creierul, înţelegem, în
bună parte, funcţionalitatea organismului
viu. După absolvirea Medicinei, am ur mat
însă şi cursuri serale de iniţiere muzicală,
de isto ria culturii şi civilizaţiei. Am citit
fizică, matematică, is toria religiilor şi filosofie.
Şcoala îmi impunea con cepţia ei
materialistă, religiile îmi spuneau că există
un Dumnezeu. N-aveam decât o finalitate
în toate că ută rile mele: să aflu cine are
dreptate şi să răspund în trebării din copilărie:
cine sunt eu? După ce am ter mi nat
facultatea, căutând să văd dacă e adevărat
ce pos tu lează ştiinţa, cum că lumea anorganică
(pietrele, apa) face, la un moment
dat, saltul spre lumea organică (spre viu),
într-o seară a anului 1976, am avut revelaţia
răs punsului. Dacă nu introducem
în această ecuaţie, o ra ţiune de dincolo
de noi, pietrele niciodată n-or să ajun gă
Adam şi Eva.
Există o inteligenţă a materiei
– O revelaţie care a dus, patru ani mai
târziu, la apariţia „Inteligenţei materiei“.
Cartea a făcut vâlvă la vre mea ei, prin teoriile
pe care le propunea. I-aţi pu tea rezuma
conţinutul, pentru cititorii revistei noas tre?
– Dacă ar trebui să rezum într-o frază
ce am scris în cartea asta, aş spune aşa:
există o inteligenţă a mate riei. Orice manifestare
din univers, începând de la macrocosmos
şi pâ nă la micro cos mos, are ca
substrat o inteligenţă. De pildă, doi atomi
de hidrogen şi unul de oxigen vor da întotdeauna
o moleculă de apă, nu altceva. Până
şi particulele, cuan tele, au un rudiment de
inte ligenţă al lor. Exact asta încerc să arăt
în cele peste 300 de pagini ale cărţii, survolând
toate sursele de informaţie accesibile,
de la ştiinţă la religie, de la experimentul
de laborator la experienţa personală ca
medic ne urolog. Cu alte cu vin te, de monstrez
că în spatele tuturor lucrurilor se află
Dumnezeu. Ca să scriu această carte, am
citit ma teria multor discipline universi tare.
As tăzi, bazându-mă pe o cunoaştere ştiinţifică,
pot afirma cu certitu dine că lucrurile
nu au pornit din tr-o întâmplare şi viaţa
nu e acci den tală pe pământ, aşa cum spun
manualele de bio lo gie. Ba mai mult, afirm
că universul se sprijină pe legi morale. Am
ajuns la concluzia că şi creierul respectă
un cod etic, un cod moral, similar cu al
marilor religii. Cum ştim asta? Iată un
experiment. La începutul anilor 2000, la
Uni versitatea Wisconsin, s-au făcut cercetări
pe călu gări tibetani. S-a constatat că la
emoţiile pozi tive – empatie, respect, admiraţie
etc – se activa o arie din lo bul frontal
stâng, în timp ce trăirea sentimentelor negative
activa o arie din lobul frontal drept.
În con se cinţă, creierul face o distincţie
între bine şi rău. Dar creierul e o masă de
carne şi nu are cum să facă selec ţia între
bine şi rău doar prin sine. E clar că există o
con știinţă care face această triere, iar ea se
supune la rândul ei unei legi morale, altfel
cum ar face-o? Deci, legea lui Dum nezeu
este legea Bine lui. Dar poate argumentul
acesta nu e su ficient ca să în ţelegeţi de ce
uni ver sul e construit pe tiparul Bine lui.
Vă dau alt exem plu, la nivel de chimie:
gân durile nega tive la nivel de chimie a sângelui
deter mi nă în corp un viraj spre acidi
tate (care înseamnă îm bă trânire, boală,
degene res cenţă). Faptele pozitive şi senine
duc corpul către un ph alcalin, care se
traduce prin longevitate şi vita litate. Până
10
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA

şi ADN-ul nostru face diferenţa în tre bine
şi rău. S-a luat o probă de ADN de la un
individ, a fost dusă la distanţă şi monitorizată
prin mij loace de laborator. Asupra
in di vidului s-au exercitat diverse influenţe,
negative sau pozitive. La cele negative, spirala
ADN-ului se contracta, la cele pozitive
se decontracta. Până şi în ADN-ul nostru
sunt înscrise pre misele sănătăţii şi bolii.
Devenim ceea ce gândim
– Boala e prin urmare rezultatul tuturor
influen ţelor negative?
– Venim pe pământ pentru a evolua,
dar prin erori repetate ne creăm nişte
dezechilibre, nişte energii ne gative, care
nasc suferinţa. Suferinţa este rezultatul
comportamentului nostru, care a ajuns,
de-a lungul secolelor, să fie într-un mare
dezacord cu biologia noastră şi cu legile
fiinţării noastre. N-am fost creaţi de
Dum nezeu să suferim, biologia noastră
o demons trea ză: avem nevoie de fericire.
În concluzie, devenim ceea ce gândim,
sănătoşi sau bolnavi, fericiţi sau nefe riciţi.
Chiar şi la nivelul creierului, înnoirea celulelor
noastre nervoase este favorizată de
o gândire cons tructivă, optimistă şi este
inhibată de agresivitate, furie şi depresie.
Orice emoţie negativă blochează celulele
sis temului imunitar pentru cinci, şase ore.
Asta în seamnă că un gând de invidie, de
răutate, un necaz ne lasă organismul fără
apărare pentru câteva ore. Ştim din descoperirile
fizicii cuantice că orice gând are
un substrat de câmp, acest câmp are efect
de dispersie, se pro pagă în spaţiu. Când ne
gândim insistent la un lucru, îl creăm în
planul de dincolo de noi, iar el se întoarce
la noi. Putem, deci, face rău cu un gând, nu
nu mai nouă, ci şi celorlalţi din jur şi întreg
universului. Am avut ocazia să verific şi în
practică lucrurile astea. Pacienţii optimişti,
ferm convinşi că se vor vindeca, îşi aju tau
organismul să lupte cu boala şi chiar se
recu perau. Ceilalţi, pesimiştii care se plângeau
în perma nenţă, se otrăveau cu propriile
gânduri, iar starea lor se deteriora. Îmi
pare rău că nu am avut resurse financiare
să-mi fac un sanatoriu, în care să le vorbesc
bolnavilor despre boala lor şi despre
comportamentul care duce la vindecare. A
învinge boala înseamnă, în primul rând, a
o înţelege şi a nu te revolta contra ei.
– Autosugestia e foarte la modă în ziua
de azi. Cre deţi şi dvs. că am putea fi mai
sănătoşi doar prin puterea gândului?
– Sunt şi boli care ne sunt date ca lecţii.
Dar în cele mai multe cazuri, bolile noastre
au cauze spirituale: in vidia, răutatea,
competiţia acerbă, egoismul şi do rinţa de
răzbunare, la care se adaugă frica şi stresul
ge ne rat de o societate ultratehnologizată.
Stresul înseam nă moartea celulei. Încă de
la anul 1000, Avicenna a făcut un experiment
şi a pus un miel într-o cuşcă lângă
cuşca unui lup. Mielul a murit, pur şi
simplu, de frică. Când ne e frică, nu se mai
secretă chimia necesară şi celula moare. Pe
termen lung, asta înseamnă scleroze, boli
degenerative, Parkinson şi demenţă. Ce să
mai vorbim despre faptul că epoca noastră
e una din epo cile cu cele mai multe cazuri
de depresii şi suicid. Şti aţi că depresia este
unul din factorii care favorizează apariţia
bolii Alzheimer? Depresia este o otravă
pentru organism. Ca să răspund însă la
întrebare, ar trebui să înţelegem că nu ne
putem păstra sănătatea decât gân dind şi
făcând binele, pentru a fi în armonie cu
uni versul. Iisus avea dreptate când îndemna
pe fiecare să-şi iubească aproapele ca pe
sine însuşi.
„Când crezi, îţi mobilizezi toate
mecanismele de vindecare“
– Faptul că aţi demonstrat ştiinţific
existenţa lui Dumnezeu v-a întărit şi mai
mult credinţa? V-aţi apropiat şi mai mult de
Hristos?
– Eu nu cred în Iisus doar pentru că
aşa am fost educat de părinţi. Sunt un
intelectual trecut prin şcoli, care a căutat
să-şi explice lumea. Dar dintre toate ma rile
spirite care au trăit pe Terra (Buda, Confucius,
Pi ta gora etc.) Iisus are cea mai perfectă
acoperire ştiinţi fică. Am luat rând pe
rând toate noţiunile predicate de el şi toate
pot fi explicate în termenii ştiinţelor actuale.
Vă dau doar un exemplu. Ce înseamnă
iertarea? Din punct de vedere spiritual,
înseamnă pace şi armonie. Din punct de
vedere ştiinţific, prin iertare, la nivel de
ADN, modelul negativ este pur şi simplu
şters şi se instalează în corp o bună chimie
şi un echilibru ener getic. E fantastic, e pur
şi simplu ca resetarea unui com puter. Despre
puterea credinţei, am vorbit deja. Iisus
ar fi putut zice „Eu te-am vindecat“, dar a
ales să spună „credinţa ta te-a vindecat“.
Când crezi, îţi mo bilizezi toate mecanismele
de vindecare. Dar a şti că Dumnezeu
există nu e totul. Doar religia îţi dă trăirea
emoţiei transformatoare, acea deschidere a
sufletului prin care trăieşti cu adevărat relaţia
cu Dumnezeu. Nu doar mersul la biserică
e important, ci şi puterea ru găciunii
pe care o poţi face oriunde.
– Mai sunt oare canoanele şi dogmele
Bisericii în acord cu spiritul vremurilor
noastre?
– Din păcate, istoria ne dovedeşte că şi
ştiinţa a gre șit, negându-L pe Dumnezeu,
şi Biserica a greşit, ar zân du-l pe Giordano
Bruno pe rug sau condam nându-l
pe Galilei. 200 de ani i-au trebuit Bisericii
să accepte că pământul se învârte în jurul
soarelui şi nu in vers. În viitor, ştiinţa şi
religia trebuie să-şi dea mâna, să se întâlnească
la jumătate de drum, pentru a ajunge
la o singură teorie care explică lumea.
Orice excludere a unei părţi sau aducere
la exagerare a alteia duce la rigiditate sau
fanatism. Fundamentaliştii susţin că la
Dumnezeu nu se ajunge decât pe o singură
cale. Şi totuşi, Dumnezeu însuşi ne spune
prin o mie de surse că drumurile spre el
sunt nenumărate. Vârful mun telui e unul
singur, indiferent pe ce versant îl urci. Până
la urmă, religiile vor ajunge la o concordie
uni versală. Nu este admisibil să spun că,
dacă eu sunt ortodox, iar tu catolic, eu sunt
agreat de Dumnezeu, şi tu nu.
– Criza lumii de azi nu e şi o criză a
spiritului?
– Criza lumii ac tua le este în primul
rând o criză morală, pen tru că oamenii
nu ştiu cine sunt cu ade vărat. Omenirea
se în dreaptă spre o nouă con știinţă, spre o
nouă uma nitate. Suntem în tr-un moment
de coti tură. În următorii 10, 15 ani, vom
ajunge în cu totul altă lume, o lu me a spiritualităţii.
Această aliniere a pla netelor care
s-a produs acum nu e doar un de taliu de
ordinul amu za men tului catastrofic. Este
o realitate astro no mică. N-o să ne creas că
Biserica ortodoxă română, Sfântul Apostol TOMA 11

cinci mâini, cu siguranţă! Schimbările vor
fi la nivel de con știinţă. In trăm într-o zonă
de energie cu o frec venţă mult mai înal tă
decât cea în care eram. Asta va produce
mutaţii fundamentale în creier şi la nivel
de ADN. Deja s-au făcut teste pe un lot de
copii născuţi între 1982-1983 şi s-a constatat
că nivelul lor de inteligenţă e mult
peste nivelul stabilit anterior pentru genii.
Se crede şi că ADN-ul nostru ar putea să
ajun gă, în plan ener getic, la 36 de spirale
în loc de 2. Lumea vii toare va fi a spiritualităţii
şi a ce lor supra dotaţi. A proa pe îmi
pa re rău ca nu am vârsta s-o mai tră iesc.
„Îi mulţumesc lui Dumnezeu că
nu m-a făcut o frunză”
– V-aţi dedicat întreaga viaţă eforturilor
de a cu noaşte. A meritat? Se spune că
atunci când înţelegi totul, viaţa devine mai
tristă.
– Din contră, cunoaşterea aduce cea
mai mare bucu rie. Ea aduce adevărul despre
tine. E exact cum spune Iisus, „şi veţi
cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face
liberi“. Să înţelegi lumea îţi aduce o eliberare
enormă de erori de gândire şi prejudecăţi.
Îţi dă bucu ria de a descoperi singur
resorturi şi corespondenţe. Îi mulţumesc
lui Dumnezeu că nu m-a făcut o frunză,
o piatră sau un câine. Că mi-a dat posibilitatea
să fiu om şi să ajung să ştiu ceea ce
ştiu. E extraordinar să poţi afla cine eşti, de
unde vii şi încotro te duci.
– Şi cine suntem noi, oamenii? Poate
ştiinţa de azi să răspundă la o întrebare cu
care filosofia se chinuie de milenii?
– Suntem conştiinţă întrupată şi suntem
nemuritori. Timpul nostru în raport
cu timpul de dincolo este doar o clipă fără
importanţă. Venim de undeva şi plecăm
spre altceva, viaţa pe Pământ e doar o scurtă
vizită, o lecţie pentru evoluţia noastră.
Facem cu toţii parte dintr-un plan divin şi
suntem trimişi aici cu o misiune. Venim
cu un bagaj de talente şi predispoziţii care
ser vesc misiunii noastre pe pământ. Despre
lucrurile acestea putem afla mai multe
de la cei care au traversat experienţa morţii
cli nice.
– Aţi întâlnit, în practica dvs. medi cală,
cazuri de moar te clinică? Ce ne spu ne experienţa
lor?
– Experienţa mor ţii clinice ple dează
pentru existenţa unei alte dimensiuni,
spiri tua lă, în univers, din colo de cea a
lu mii de pe Pământ, în care trăim adevărata
noas tră viaţă. Cei ca re au trecut prin
moar tea cli nică şi au descris lu mea de dincolo
vor besc despre întâlnirea cu o Fiinţă
de Lumi nă, pe care o asi mi lează cu Dumnezeu.
– Dacă suntem ne muritori, de ce ne e
atât de frică de moarte?
– Pentru că nu cunoaştem adevărul despre
noi şi cre dem că totul începe şi se sfârşeşte
pe Pământ. Moartea e experienţa conştiinţei
care trece din planul fizic în planul
spiritual. M-am întrebat mult timp de ce
murim. De ce ne uzăm fizic, dacă energia
fundamen tală, cuantică, este infinită şi nu
se consumă? Am în ţe les târziu că aici suntem
doar la o şcoală, iar corpul e uniforma
ne cesară aici. Numai întrupaţi în carne şi
oase avem senzaţiile tu tu ror lucrurilor. Impli
carea simţurilor e necesară lecţiei pe care
o avem de învăţat. Moar tea e trecerea în
altă dimensiune, care e cea mai fericită.
– După mai bine de pa tru decenii de
prac tică medicală în neu rologie şi psihiatrie,
creierul uman vă mai ascunde vreo taină?
– Creierul păstrează încă multe enigme.
El este receptorul conşti inţei sau, altfel
spus, al lui Dumnezeu într-un sens mai
larg. Facem o encefalogramă şi nu distingem
decât o linie sinuoasă a activităţii
electrice a creierului, dar nici o singură
volu tă nu ne spune că ea în seamnă un
cuvânt anu me sau un gând. Cum transcende
infor ma ţia din planul fizio logic în
pla nul con știinţei ră mâ ne de neînţeles.
De aceea am fost printre primii care au
îndrăznit să afir me că nu conştiinţa e produsul
cre ierului, ci cre ie rul este produsul
con ști inţei. Creierul nostru e doar un recep
tor. Aşa se explică cum ne re amin tim
tot îna in te de moar te, în filmul vieţii, deşi
la bătrâneţe ui tăm o mul ţime de lu cruri.
Ne u ronii îm bă trânesc şi mor, sunt ca un
radio de fect care nu mai re cep ţionează unde
le. Me moria însă nu se pier de, e undeva
în câm pul in formaţional de deasu pra. Vă
daţi sea ma ce mister e în noi?
„Dacă m-am născut în România,
înseamnă că trebuie să fiu
aici”
– Să trecem şi la cele lumeşti. Aţi avut
multe ecouri în Occident, după apariţia
cărţii „Inteligenţa materiei“. Cu toate astea,
nu aţi emigrat. V-am găsit la Sinaia, într-un
mic birou cu vedere spre munte. În locul
deschiderii, aţi ales izolarea.
– Când am scris Inteligenţa materiei,
am plecat pe drumul ăsta de unul singur,
într-o ţară cu un regim opresiv, unde numai
de libera circulaţie a ideilor nu putea
fi vorba. Ulterior am aflat că în Statele
Unite se organizau întâlniri de specialişti
care puneau aceleaşi probleme. Am avut o
singură dorinţă atunci, în 1981, să nu fiu
depăşit în cunoaştere, măcar până în anul
2000. Şi nu numai că n-am fost, dar mai
sunt încă lu cruri de scris şi demonstrat. De
rămas, aş fi putut ră mâ ne la Paris, în 1986.
N-am făcut-o pentru că sunt legat afec tiv
de pământul şi de neamul meu. Şi din conşti
in ţa faptului că, dacă m-am născut în
România, în seam nă că trebuie să fiu aici.
Profesor sunt, o maşină am, o casă am. Cemi
mai trebuie? Aşa cum înţeleg eu lucrurile
în universul ăsta, singura mea referinţă
e acolo sus. Mai departe nu ţine de mine.
– Aţi practicat medicina, aţi scris, aţi
studiat, aţi par ticipat la congrese şi conferinţe.
Unde a mai în căput între toate astea
şi viaţa de familie?
– Toate vacanţele mele mi-am chinuit
soţia şi fiul. Eu stăteam să lucrez, în timp
ce ea stătea cu copilul singură. Mi-a spus
cu tristeţe, imediat după căsătorie: „Credeam
şi eu că eşti un om normal.“ (râde)
M-a iertat între timp şi m-a şi ajutat
foarte mult în ceea ce am făcut. Şi acum
lucrez în acelaşi ritm. Mă aşez la 8 dimineaţa
pe scaun şi mă mai ridic după ce s-a
lăsat noaptea. În Bucureşti n-aş putea face
asta, fiindcă sunt prea multe lucruri care
îmi distrag atenţia. Înainte să mă apuc să
scriu „Inteligenţa...“, am stat mult şi m-am
gândit dacă să mă angajez sau nu la un
travaliu imens, riscând să-mi pierd cei
mai frumoşi ani, între 30 şi 40, pentru un
succes incert. Şi totuşi mi-am zis că merită.
Nimic nu reuşeşte cu adevărat dacă nu faci
sacrificii. Bucuriile pe care le trăiesc acum
îmi demonstrează că am pariat corect.
12
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA

Repere şi idei
Grünewald și icoana,
două feluri de a privi suferința
Costion Nicolescu
La Colmar pot fi întâlnite câteva dintre picturile
cele mai vestite ale lui Grünewald,
între care Răstignirea și Învierea, făcând
parte dintr‐un poliptic (pictură alcătuită din mai
multe panouri articulate care cuprind fiecare o
scenă a compoziției de ansamblu) ce aparținuse
odinioară unei mănăstiri din Issenheim, din apropiere.
Sunt picturi care respiră și au prospețime, au
o forță de comunicare extraordinară, conducând la
o emoție și o trăire pe măsură. Am putea să facem
o critică a tablourilor lui Grünewald din punct de
vedere strict ortodox și să le găsim hibe hermeneutice
sau dogmatice. Dar nu are rost. Există în ele o
raportare iubitoare la Hristos, una deosebit de profundă.
Dar, totodată, și ceva care nouă ne este puțin
străin sau chiar mai mult străin, din punctul de vedere
al raportării religioase.
Pictorul era luteran și se vede aceasta în tipul
de abordare. Depinde cum gândește și cum simte
fiecare. Tipul acesta de dramatism al lui Grünewald,
de un realism extrem, e altceva decât cel pe
care‐l avem noi în exprimările prin icoană. E un tip
de viziune care a condus în zilele noastre, într‐un
fel, la ceea ce a făcut Mel Gibson cu filmul său Patimile
lui Hristos. Apasă atât de mult pe realitatea
istorică, încât există pericolul să rămânem ferecați
în ea, să nu mai ieșim de acolo. Or, Răstignirea și
Învierea lui Hristos au însemnat cu mult mai mult
decât poate să ne arate realismul extrem, de factură
expresionistă, al lui Grünewald. În icoană totul este
mai tainic. Este și foarte apropiat, și foarte tainic, în
același timp.
Grünewald, în pictura lui religioasă,
se referă la realitatea terestră, pe
când icoana, la realitatea transfigurată
Noi, ca omenire și ca persoane, ne aflăm
acum după Înviere, suntem în lumina ei neînserată,
credem în ea, dar toți cei ce au asistat la
Patimile lui Hristos nu aveau această cunoaștere,
această încredințare. Noi avem tendința firească
să privim prin prisma Învierii la toată acea sfâșiere,
la acea barbarie care s‐a petrecut cu Hristos.
În Răstignirea lui Grünewald ne aflăm însă, ca
tip de apropiere de subiect, înainte de Înviere.
Dar nu la Răstignire este problema mai dificilă a
lui Grünewald, ci la Înviere. Învierea pictată de el
are, fără îndoială, o forță de expresie ieșită din comun,
care nu poate să nu te miște, dar pierde din
taină. Așadar, Grünewald, în pictura lui totdeauna
religioasă, se referă la realitatea de aici, de pe
pământ, una crâncenă, în timp ce icoana se referă
la realitatea transfigurată, transfigurată prin însăși
acea suferință extremă pe care a suportat‐o Hristos
în drum spre Cruce și pe ea. În icoană, lumea
suferindă de aici se întâlnește apropiat cu lumea
mântuită de dincolo. Sigur, unele întrepătrunderi
între cele două direcții de trimitere există. Până la
urmă, ceea ce ne deosebește pe noi de creștinismul
occidental, dincolo de diferențele dogmatice,
adesea greu de explicat și greu de înțeles, este
duhul. Pornim din același punct, de la aceleași
evenimente și ajungem la exprimări de fond teologic
deosebite. Icoanele păstrează taina acelor
evenimente și acelor persoane, înlesnind totodată
și o întâlnire personală apropiată. Spunerea lor
păstrează o binefăcătoare și ocrotitoare delicatețe
chiar și în cele mai dramatice momente.
În legătură cu acestea, fiecare poate avea probe
în ceea ce se întâmplă în viața lui imediată. Sunt
părinți duhovnicești care, deși par desprinși parcă
de această lume, au o anumită sfințenie, delicatețe
față de cei aflați în suferințe foarte pământești. Părintele
Dumitru Stăniloae vorbește despre finețea
și delicatețea sfinților. Și așa trebuie să‐i privim,
nu numai ca pe niște campioni ai rugăciunii și ai
ascezei. Au o delicatețe care face ca atunci când tu
ajungi în preajma lor să te simți răpit fără nici o violență,
cucerit, frumos biruit. Cum spunea Andrei
Tarkovski, să nu mai poți să reziști în fața binelui și
a sfințeniei.
Doar în icoană suferința este
depășită
În exprimările de tipul celei a lui Grünewald,
oricât de măiestre ar fi, apare o anumită distanță.
Te și sperii parcă de Învierea lui. Este o Înviere care
nu este prea prietenoasă. Nu judecăm, nu condamnăm.
E o observație. Asta e realitatea. Cu cât cineva
este mai aproape de adevărul creștin, cu atât protejează
taina, deschizând în același timp ferestre de
străvedere a ei. Cum spunea Lucian Blaga: „Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii”. Este diferența
dintre prezența harică și o imaginație omenească.
În icoană aflăm o prezență harică concentrată. Învățătura
despre energiile necreate a fost formulată
mai târziu de Sfântul Grigorie Palama decât au
apărut icoanele. Dar ele au fost și au lucrat dintotdeauna
în icoană. Redarea lor s‐a făcut printr‐un
meșteșug transmis din generație în generație. Cât
de bun pictor este Grünewald, la el această prezență
harică este rarefiată, la el, dimpotrivă, simțim o
distanță, Dumnezeu rămâne la distanță, cumva.
Noi rămânem, la această distanță, spectatori cutremurați.
Sunt și în icoane interpretări apăsate ale
trupurilor, ale chipurilor, dar ele sunt organice și
aparțin unei lumi de‐acum mântuite. Sau, mai bine
zis, o lume în prag să se mântuie, chiar dacă pentru
moment sfâșiată. Într‐un fel, suntem deja dincolo.
Există la om o dublă tendință. Pe de o parte, de a
teleporta lumea aceasta dincolo, ca s‐o facă pe aceea
asemănătoare cu cea de aici, pentru ca să nu ne
trezim acolo într‐un mediu cu totul străin. Pe de
altă parte, există și o dorință de a aduce aici lumea
de dincolo, lumea aceea mântuită. Părinții Sfinți
spun că dacă nu reușim să degustăm raiul încă de
aici, cu greu vom ajunge să‐l cunoaștem dincolo și
să ne simțim acasă în el. Să‐l degustăm cât de cât.
Fiecare cât poate. În preajma noastră sunt oameni
care ne apar de aici purtători de rai, în această
lume. Și cât de bine ne face să ne apropiem de ei și
ne bucurăm și noi de ceea ce ei poartă. Alții pot să
aibă numai clipe când simt raiul. Și există în limba
română expresia: te simți ca în rai. Sau: ca în cer. Sigur
că e o suferință acolo, în scenele din icoană, dar
este sufe rința ca drum întru izbăvire.
Mai e de observat ceva extraordinar! În iconografia
noastră apar, în general, figuri sobre. Une ori
par chiar foarte aspre. Nu vezi sfinți râzând. (Mie
îmi place și îngerul care râde, de la Reims sau din
alte locuri, e și acolo ceva minunat.) Și totuși, sentimentul
e acela de bucurie. Împărăția ceruri lor
nu e o împă răție a tristeții. La Grünewald rămânem
canto nați în durere, în icoană, suferința este
depășită. Avem în icoane martiri supuși la tot felul
de suplicii, dar nu pe acestea este pus accentul, ci
pe rezultatul lor, și atunci, când îi privești, ai sentimentul
că această suferință a fost depășită într‐o
bucurie, chiar dacă ea, deocamdată, nu a explodat
cu totul.
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA 13

Repere şi idei
Poezie:
Liliana Ursu
Liliana Ursu s-a născut la 11 iulie 1949 la Sibiu şi a absolvit
Facultatea de Limba şi literatura engleză a Universităţii Bucureşti.
Membră a Uniunii Scriitorilor din România din 1980.
A realizat emisiuni la Televiziunea Română şi la Radio România. A fost
bursier Fullbright la Universitatea de Stat din Pennsylvania şi profesor
asociat la Universitatea Louisville, Kentucky. În 2003 a fost poet invitat
la Stadler Center for Poetry, Lewisburg, SUA.
Volume de poezie: „Viaţa deasupra oraşului”, Cartea Românească,
1977; „Ordinea clipelor”, Cartea Românească, 1978; „Piaţa aurarilor”,
Cartea Românească, 1980; „ Zona de protecţie”, Eminescu, 1983; „Corali”,
Eminescu, 1986; „Înger călare pe fiară”, Cartea Românească, 1996;
„Sus să avem inimile”, Eminescu, 2001; antologia „Loc ferit”, Baroque
Books&Arts, 2015. Volume de proză scurtă: „La jumătatea drumului”,
Editura Cartea Românească; „Visul”, Editura Glasul. Volume în limba
engleză: „The Sky Behind the Forest”, volum tradus de Adam Sorkin şi
Tess Gallagher, la editura britanică Boodaxe Books şi distins cu Premiul
Societăţii poeţilor din Marea Britanie pentru cea mai bună carte de poezie
în traducere în 1997; „Angel Riding a Beast”, tradus de Bruce Weigl,
apărut la Editura Northwestern University Press din Chicago.
BOTEZUL FETEI DIN HAITI
În biserica Sfintei Treimi
de pe strada Sparks,
de ziua Crucii
tânăra fată din Haiti
în cămașa simplă, lungă, albă,
cu o lumânare mică în mână
așteaptă
din fiică a trupului
să se preschimbe în fiică a Împărăției
Domnului Iisus Hristos.
Pare coborâtă între noi
chiar din Cântarea Cântărilor.
Bucuria, emoția, timiditatea,
tinerețea ei năvalnică
și așteptarea cea bună
o fac și mai frumoasă
când intră, ușoară ca un fulg,
în vana gri de plastic
apele o primesc fericite
asemeni Iordanului
și uleiul sfânt turnat de Părintele John
ia îndată forma Crucii,
o cruce parcă din pepite de aur
ce cuprinde și surâsul și rugăciunea fetei
ce se botează acum.
Capul scufundat în apă de trei ori
în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh
e asemeni unei păsări ce începe să-și amintească
zborul, fericirile zborului cu Heruvimii și Serafimii
deasupra lanțurilor de munți din Pennsylvania
până în Galileea neamurilor.
Iar când Părintele John îi rostește
numele cel nou, creștin, de trei ori
`Se botează roaba lui Dumnezeu Natalia
în numle Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”
în ochii ei senini, de fată simplă din Haiti,
poți vedea tot Iordanul și Galileea și Ierusalimul
iar la gât mai tare ca soarele îi strălucește
crucea de Mir
pe pielea ei brună
ca o noapte la ocean
plină de stele.
Seara, acasă,
la lumina roditoare a micii cruci albe de la Botez
ea citește viața Sfintei Natalia din Nicomidia
și varsă lacrimi și o cheamă încetișor pe nume
cum ar legăna un prunc cu cântecul și
rugăciunea vie.
(State College, de ziua Crucii, 2013)
OCHII TĂI DE TĂMÂIE
Ochii Tăi de tămâie, de rai grăitori,
îmi urmăresc cu foarte mare atenție,
cu foarte multă tandrețe
cuvintele scântei, de Dumnezeu slăvitoare
și le păstrează sub pleoape, smerite daruri de poet,
ca pe niște fluturi transparenți din raze,
ca pe niște nuferi culeși din cereștile plaiuri,
ca pe stele de borangic tămăduitoare
urcate la ceruri de mănăstire
de îngerii harnici.
Privirea Ta încă mă mai visează, Sfântă Maică
poate de aceea, uneori, dimineața, când mă trezesc
încăperea mea e plină de tămâie
și de raze.
(București, la 7 noiembrie 2014)
PANIS ANGELICUS
să mă ridice El
dincolo
de anii ghiftuiți cu întâmplări mărunte
cum tonomatul de fisele tocite,
visele, bietele vâsle ale muritorilor
în sfârșit, e vremea să privesc și eu
un ocean adevărat,
să cobor în păduri de corali,
rezervele de oxigen să-mi smulgă un cuvânt de dor
să ne atingem încă o dată prin marile rezervații
ale memoriei
ca într-un film mut din anii ‘30.
și totuși aceste fericiri sărace
nu, nu-mi mai ajung
jucăria mecanică n-o mai recunosc,
un arc mi-a scăpat printre degete
și prim balerina nu mai face piruete
în jurul băiatului frumos
și călărețul nu mai descalecă,
prinși în suișul
pe poteca cea strâmtă
și o voce tainică
răsună în inimi:
„Ia aminte, nu privi în jos,
să nu te ducă în rătăcire vreun lucru
pământesc!
Sus să-ți fie inima, iar mintea ta vultur,
ca să poată să despice văzduhurile și cerurile!
Fă-te vultur!”
asta-i pâinea îngerilor, zborul,
ne șoptește smeritul monah Emilianos
din Sfântul Munte.
SCÂNTEILE FERICIRII
Sfântul Seren grădinarul adună stele de
prin grădini
și tot el le așază pe raftul din cămară lângă mere
și le citește rugăciuni
până ce ele se urcă iar la cer.
14
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA

Realitatea românească
„În România, lumea se mută de la oraş la sat“
Oana Nistor
În ultimii ani, în România se poate
observa un fenomen de migraţie atipic
pentru alte zone de pe glob, de la
oraş la sat. Potrivit datelor Institutului Național
de Statistică, în 2012, 118.000 de români
s-au mutat de la oraş la sat, în timp ce
doar 74.000 de români și-au părăsit satele
natale pentru a se muta în oraşe.
Din anul 1997 există o tendinţă de părăsire
a domiciliului de la oraş şi instalarea
în mediul rural, datele Institutului Național
de Statistică subliniind acest aspect. În
2012, 74.000 de români s-au mutat de la sat
la oraş, în timp ce numărul celor care şi-au
mutat domiciliul din urban în mediul rural
a fost net mai mare, respectiv 118.000.
Migraţia aceasta este explicată prin faptul
că tinerii părăsesc mediul rural pentru o
calitate ridicată a vieţii de la oraş, iar persoanele
care s-au pensionat se retrag la
ţară pentru o viaţă mai liniştită şi lipsită de
cheltuielile zilnice pe utilităţi.
Totuşi, evoluţia construcţiilor arată un
fenomen al migraţiei care vine din partea
tinerilor, care îşi construiesc locuinţe în
zonele rurale limitrofe marilor oraşe, unde
dispun de toate facilităţile necesare unui
trai decent, păstrându-şi slujbele bine plătite
de la oraş. Astfel, începând cu anul 2008,
potrivit INS, în mediul rural s-a construit
în fiecare an un număr mai mare de locuinţe
decât în mediul urban. De exemplu, în
2008 s-au construit în urban 32.553 de locuinţe,
iar în rural 34.702; în 2013 în urban
s-au construit 20.533 de locuinţe, în timp
ce în rural s-au construit cu aproape 3.000
de locuinţe mai mult.
Acest fenomen al migraţiei de la oraş
la sat, atipic pentru alte regiuni ale lumii,
dar înregistrat în ţara noastră în
ultimii 10 ani, a fost evidenţiat de preşedintele
Camerei de Comerţ şi Industrie
Româno-Germane, Radu Merica, în cadrul
celei de-a patra ediţii a conferinţei
„Cities of Tomorrow”, organizată în
această săptămână de Camera de Comerţ
şi Industrie Româno-Germană (AHK România).
„În ultimii ani există un fenomen
foarte ciudat, anume migraţia de la oraş la
sat. Un fenomen destul de puţin răspândit
în lume. De obicei, fluxul migraţiei este de
la sate la oraşe, pe când în România lumea
se mută de la oraş la sat”, a spus Merica,
care a subliniat că oamenii migrează pentru
că găsesc o sursă mai bună de venituri
în altă parte, pentru că găsesc o calitate a
vieţii mai bună.
În ceea ce priveşte imaginea „oraşului
ideal”, acesta a subliniat că, în primul rând,
„cea mai importantă funcţiune a unui oraş
este să încerce să creeze locuri de muncă,
mai ales locuri de muncă bine plătite”. În
acelaşi timp însă trebuie să ofere şi o infrastructură
de bază la cel mai înalt nivel în
toate domeniile de activitate, de la şcoli şi
până la transport. „Oraşul trebuie să ofere
o infrastructură de bază de cel mai înalt nivel,
fie că vorbim de şcoli, grădiniţe, spitale,
infrastructura culturală, infrastructura de
transport, soluţii de trafic... Foarte puţine
oraşe din România au astăzi soluţii de trafic,
de parcare, la cel mai modern standard”,
a precizat Radu Merica.
Şeful Secţiei economice a Ambasadei
Germaniei la Bucureşti, Sebastian Gromig,
a apreciat, citat de Agerpres, că în contextul
în care la nivel mondial tot mai mulţi
oameni trăiesc în mediul urban, în ciuda
unor provocări precum poluarea sau şomajul,
oraşele reprezintă o forţă generatoare
de progres economic şi social. „Oraşele
sunt punct de pornire pentru multe probleme,
dar şi pentru rezolvarea lor. Oraşele de
mâine ar trebui să fie capabile să se adapteze
unor provocări diferite, să ofere o calitate
ridicată a vieţii”, a spus el, subliniind
importanţa dezvoltării durabile.
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA
15

În grădina Ghetsemani
Vasile Voiculescu
Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul...
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.
O mâna nendurată, ţinând grozava cupă,
Se coboară-miindu-l şi i-o ducea la gură...
Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă...
Dar nu voia s-atingă infama băutură.
În apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă...
Dar fălcile-nclestându-şi, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!
Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,
Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Şi uliii de seară dau roate dupa pradă.