Maria Şandor: Biled - 240 de ani de existenţă

4.8 Soarta bilezenilor după război
4.8.1 Deportarea în U.R.S.S
În seara zilei de 14 ianuarie 1945 localitatea a fost
înconjurată de soldaţi şi jandarmi români. Nimeni nu a avut voie
să părăsească localitatea. În noaptea spre 15 ianuarie militarii au
mers din casă în casă cu liste şi i-au ridicat pe cei vizaţi, cărora li
s-a spus să-şi ia îmbrăcăminte şi hrană pentru 14 zile, fără însă să
li se spună unde vor fi duşi. Unde cei trecuţi pe listă nu erau acasă,
era luat alt membru al familiei ca ostatec, până se prezenta cel
vizat. Toţi au fost aduşi la şcoală, unde au fost încolonaţi şi au
pornit în marş până la Periam; acolo au fost preluaţi, împreună cu
arestaţii din alte localităţi, de armata sovietică.
La Periam au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă în care
existau câte o sobă şi bănci. În vagoanele mari erau 80 de
persoane, în cele mici 40. Vagoanele au fost sigilate şi s-au pus în
mişcare spre răsărit. Abia după 10-12 zile au fost deschise la
graniţa sovietică. Aici prizonierii au fost îmbarcaţi în alte vagoane
şi călătoria a continuat. Din cauza frigului şi a lipsei hranei, trei
bărbaţi din Biled au murit pe drum.
Majoritatea deportaţilor au fost duşi la muncă forţată în
sudul Ucrainei la Krivoi-Rog şi în bazinul Doneţului. Alte
transporturi au plecat spre Urali. Cei din sudul Ucrainei au fost
cazaţi în lagăre la Dnjepropetrovsc, la Sloviansc, la Tşasoviar, la
Stalino şi la Ienakijevo. Lagărele erau înconjurate cu sârmă
ghimpată, iar în barăci condiţiile erau inumane. Nu numai foamea
îi chinuia, ci şi setea. Prin gardul de sârmă ghimpată schimbau
puţinele lucruri pe care le mai aveau pentru apa pe care o aduceau
copiii ruşi. Mâncarea era foarte săracă şi puţină: dimineaţa ceai
negru şi o bucăţică de pâine, la prânz şi seara câte o zeamă lungă
de varză sau frunze de ridichi. Foamea a fost tortura cea mai greu
de suportat. Prizonierii erau obligaţi să lucreze în construcţii, în
mine de cărbuni, în fabrici sau în oţelării. Se socoteau norocoşi cei
36