Cuvânt înainte
Anul acesta, 2005, se împlinesc 240 de ani de la
întemeierea localităţii germane Biled în 1765. Cu această ocazie,
Primăria comunei Biled, Forumul Democrat al Germanilor din
Biled împreună cu HOG Billed au avut iniţiativa sărbătoririi
acestui eveniment prin organizarea unor festivităţi şi prin
publicarea unei lucrări despre localitatea noastră.
Intenţia a fost realizarea unei monografii în limba română
despre Biled, în limba germană existând deja lucrări cu caracter
monografic despre această localitate. Dar timpul mult prea scurt
pentru cercetarea tuturor surselor şi izvoarelor şi întocmirea unei
monografii complete ne-a determinat să ne rezumăm la
prezentarea unor date importante din viaţa localităţii noastre, atât
din punct de vedere istoric, economic, cultural, cât şi din punct de
vedere social. Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte pe înţelesul
tuturor date şi fapte din viaţa comunei Biled, fără pretenţia de a
oferi o abordare ştiinţifică completă. Ne-am bucura dacă pe viitor
ar creşte interesul pentru elaborarea unei monografii care să
completeze prezentarea noastră, îmbogăţind-o cu noi date, aspecte
şi perspective.
Principalele surse pentru lucrarea de faţă le reprezintă
monografiile în limba germană ale d-lui Franz Klein: Billed.
Chronik einer Heidegemeinde im Banat in Quellen und
Dokumenten. 1765-1980. Im 215. Jahr nach der Ortsgründung
von Billed durch deutsche Kolonisten (Biled. Cronica unei
localităţi din Banat în izvoare şi documente 1765-1980), 1980 şi
Billed. 222 Jahre Musterdorf Maria Theresias im Banat in
Bildern und Dokumenten. 1765-1987 (Biled. 222 de ani
localitate model a Mariei Theresia în Banat în imagini şi
documente 1765-1987), 1987, precum şi publicaţia anuală a HOG
Billed Billeder Heimatblatt (Foaie Bilezeană), 1988-2004, din
care am extras datele despre trecutul localităţii. Datele despre
situaţia actuală a comunei le-am obţinut de la Primăria Biled.
6
Ţinem să mulţumim Consiliului Naţional pentru Minorităţi
şi Primăriei comunei Biled, în special d-lor Sorin Supuran şi
Leontin Duţă, pentru sprijinul acordat şi pentru sponsorizarea
lucrării. De asemenea dorim să mulţumim familiei Adam şi
Roswitha Csonti pentru implicarea activă în procesul de elaborare
a publicaţiei şi pentru datele şi informaţiile furnizate, precum şi
d-lui Johann Rothgerber pentru punerea la dispoziţie a
fotografiilor. Mulţumiri li se cuvin şi tuturor acelora care ne-au
oferit informaţii despre diferitele instituţii şi organizaţii.
Biled, iunie 2005
M. Şandor
7
1 Situarea geografică a localităţii
Din punct de vedere geografic, localitatea Biled se află în
partea de vest a ţării, în „colţul” celor trei ţări: România, Ungaria
şi Serbia. Este situată la 27-28 kilometri nord-vest de Timişoara,
pe şoseaua DN 6 spre Sânnicolau Mare.
La biserica romano-catolică înălţimea deasupra nivelului
mării este de 90 metri. Punctul cel mai înalt se află la crucea de pe
şoseaua spre Satchinez (93m), iar cel mai jos în vest, la crucea de
pe drumul spre Iecea Mare (87m). În partea de nord, pe drumul
spre Şandra, s-au măsurat 91m.
Conform hărţilor mai noi, localitatea Biled se situează la
20 grade şi 54 minute est de Greenwich şi la 45 grade şi 46 minute
în emisfera nordică.
Biledul era o „peninsulă” în mijlocul bălţilor din zonă,
accesul fiind posibil doar peste podurile de pe drumurile de acces.
Localitatea Biled, amplasată în Câmpia bănăţeană, are o
climă temperat-continentală, cu veri foarte fierbinţi şi ierni în
general mai blânde decât în alte zone de câmpie. Vântul bate în
această zonă aproape tot anul. De asemenea se pare că grindina se
abate destul de des în unii ani. Se presupune că această grindină ar
fi dat numele localităţii. Există însă şi părerea că denumirea ar
veni de la întinsele bălţi din jurul localităţii care iarna îngheţau.
În partea de est a localităţii curge pârâul Iericici (Jerbach,
Jergraben, Marasch, Máráz, Schwarzes Wasser), iar în partea de
vest Şanţul Variaşului (Warjascher Graben).
8
2 Dovezi ale unei mai vechi aşezări
omeneşti pe locul actualei localităţi
La colonizarea populaţiei germane pe Prädio Billiet aici
nu existau urme ale unei aşezări omeneşti anterioare. Abia mai
târziu au fost găsite schelete care demonstrează faptul că în aceste
locuri au mai trăit cândva oameni. Provenienţa lor a rămas însă o
enigmă.
În anul 1895, când s-a lucrat la terasamentul căii ferate, a
fost descoperit un mormânt. (Klein 1980:17)
În anul 1928, lucrându-se la construcţia unei clădiri
(numărul 235, peste drum de şcoala veche), au fost găsite şase
morminte. Judecând după obiectele găsite alături de schelete, s-a
presupus că aparţin unei perioade precreştine. Adâncimea la care
au fost găsite scheletele era de 80 cm, toate aveau poziţia întinsă,
cu braţele pe lângă corp, iar cu capul orientat spre răsărit. Lângă
fiecare schelet s-a descoperit câte un vas din lut, cu diametrul
bazei de 10 cm, iar în partea de sus de 12 cm. Erau perfect
rotunde, dar nu aveau nici un fel de ornament. După ce scheletele
au fost analizate de specialişti din Timişoara, au fost aşezate într-o
ladă şi îngropate la cimitirul „Sauerländer“. Doar doi ani mai
târziu, la lucrări în grădina bisericii, deci la o distanţă de 80 m de
mormintele anterioare, a fost descoperit un alt mormânt. Cele
cinci schelete aveau aceeaşi poziţie ca şi cele anterioare.
Adâncimea la care au fost găsite a fost de 40 cm.
Cert este că nu poate fi vorba de morminte de războinici,
ci de oameni simpli, înmormântaţi în apropierea locuinţei lor.
Enigmatică rămâne şi provenienţa celor trei movile din
jurul localităţii: una spre Iecea Mică numită de localnici
Mässebachs Hiwl, una spre Satchinez numită Schorsche Hiwl şi
cea de-a treia spre Becicherecul Mic, Kalvarienberg. Înălţimea
movilelor este de 8-10 m şi nu sunt unice. Din Banat spre Bihor şi
spre Satu-Mare există un adevărat lanţ de astfel de movile. Din
vârful movilelor se poate vedea până la o distanţă de 12 kilometri.
Deşi au fost cercetate îndeaproape, nu se poate şti dacă au fost
9
construite de om sau sunt creaţii ale naturii. Au circulat legende
conform cărora aceste movile ar fi morminte comune ale unor
soldaţi sau ale victimelor unor molime. Nu au fost făcute însă
descoperiri care să confirme aceste legende. Scheletele găsite în
unele movile sau în apropierea lor sunt de dată mai recentă.
3 Scurt istoric al Banatului
3.1 Banatul înainte de 1716
Secole de-a rândul Banatul a fost scena unor bătălii
nimicitoare între diferite popoare. Dacii, avarii, hunii, înşişi
stăpânii lumii — romanii — au poposit aici. Chiar numele unor
localităţi, terenuri sau ape sunt o adevărată „istorie vie” a
Banatului (Klein 1980: 19). Puţine sunt locurile în care
convieţuiesc atâtea naţionalităţi ca în Banat: români, germani,
maghiari, sârbi, bulgari etc.
Părintele istoriei, grecul Herodot (500-424 î. Cr.)
informează despre tracii care vieţuiau pe teritoriul de mai târziu al
Banatului şi Transilvaniei. Din neamul tracilor făceau parte şi
triburile dacilor şi ale ilirilor. Se pare că dacii stabiliţi în Banat au
dus o viaţă bine organizată. Banatul, Valahia, Moldova,
Transilvania, Bucovina şi Galiţia alcătuiau „imperiul” dacilor.
Bogăţia dacilor, mai ales aurul lor, a atras atenţia romanilor care
în anul 101 au atacat triburile dace. În anul 107 războiul s-a
încheiat în defavoarea dacilor. Din ţara liberă a dacilor a rezultat o
provincie romană. Romanii, cu ajutorul sclavilor aduşi din toate
provinciile ocupate, au început construirea drumurilor, a şanţurilor
de apărare, a podului de la Orşova, cunoscut sub numele de
„Podul lui Apollodor”.
Actuala Timişoara a devenit punctul de întâlnire a
Orientului cu Occidentul. Romanii au împărţit Dacia în mai multe
10
provincii: Dacia inferior (de la Cerna până la Olt), Dacia superior
(Transilvania), Moesia superior (între Mureş şi Tisa). Teritoriul de
la sud de Mureş (banatul Timişoarei) s-a numit Dacia ripensis.
Aici au apărut aşezările Arcidara, Bersovia, Moriseum, Tibiscum,
Zambara şi altele. Romanii au folosit bogăţiile subsolului
provinciilor dace, dar au descoperit şi binefacerile apelor termale
de la Buziaş şi Băile Herculane.
Împăratul Aurelianus nu a mai putut ţine piept invaziilor
popoarelor germanice, astfel că în anul 275 romanii s-au retras.
Dacia, inclusiv Banatul, a rămas pradă popoarelor migratoare
germanice: ostrogoţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii.
Banatul a ajuns în stăpânirea ostrogoţilor. În anul 375, în
timpul regelui Ermanerich, Banatul a devenit scena unei invazii
crâncene. Hunii, sub conducerea lui Attila, au reuşit să înfrângă
popoarele germanice şi să ocupe o mare parte a Europei. În anul
451, la est de Paris, a avut loc o bătălie între „Asia şi Europa” care
au luptat pe viaţă şi pe moarte (Klein 1980: 20). Hunii au pierdut
bătălia, iar imperiul lor s-a năruit.
După înfrângerea hunilor, în Banat au domnit gepizii. Dar
dinspre răsărit apare iarăşi un popor migrator: avarii. De prezenţa
lor pe aceste meleaguri mai amintesc şi astăzi şanţurile de apărare
circulare din jurul aşezărilor lor. Abia Carol cel Mare, stăpânul
unui puternic imperiu şi apărătorul creştinismului, a reuşit în
perioada 791-796 să-i alunge pe avari din centrul Europei.
După victoria lui Carol cel Mare asupra avarilor, în Banat
au stăpânit bulgarii. Încă în anul 1000, între Mureş şi Vidin
stăpâneau bulgarii. În anul 1030, la Sânnicolau Mare a avut loc o
bătălie în care bulgarii au fost înfrânţi, iar Banatul a ajuns sub
stăpânirea Ungariei. Din perioada respectivă s-ar putea să fie
comoara cea mai valoroasă, găsită la Sânnicolau în anul 1799, în
timpul Habsburgilor, şi păstrată la Muzeul de Artă din Viena.
Comoara cuprinde 23 de vase din aur în greutate de aproape 10
kg.
Se presupune că populaţia de atunci a Banatului era în
mare parte slavă. Numele unor localităţi stau mărturie pentru
această opinie: Orşova, Kenes (Satchinez), Bulgăruş, Lovrin,
11
Recaş. Viaţa lor era mai mult nomadă şi locuiau în bordeie săpate
în pământ.
În anul 893 poporul ungar a fost alungat din teritoriul
dintre Don şi Dnipru de către pecenegi. Maghiarii s-au deplasat
spre apus şi s-au stabilit fără a fi nevoiţi a lupta, pe locurile unde
se stabiliseră anterior avarii. S-au aşezat pe câmpia dintre Dunăre
şi Tisa, luând în stăpânire şi Banatul. Ei au început să facă
incursiuni spre vest. În anul 895, la doi ani după stabilirea lor între
Dunăre şi Tisa, maghiarii au atacat Banatul, condus atunci de
Glad, ocupându-l. Împăratul Otto I reuşeşte, în anul 955, să-i
înfrângă. Acest eveniment îi determină să devină stabili şi să adere
la creştinism. Principele Geza (Geisa) s-a creştinat şi şi-a împărţit
ţara în comitate. Fiul său, Ştefan, a creştinat Ungaria, dar a avut de
luptat cu triburile încă păgâne. Pe la anul 1030, regele Ştefan al
Ungariei 1 l-a însărcinat pe comandantul Csanad să lupte împotriva
lui Achtum, principele triburilor stabilite între Dunăre, Tisa,
Mureş şi apoi extinse până la Vidin. În bătălia care a avut loc între
Tomnatic şi Sânnicolau Mare, Achtum a fost omorât, iar armata
lui a fost învinsă. Capitala lui Achtum fusese Morissenum. Din
porunca regelui Ştefan, ea a primit numele învingătorului, iar
teritoriul câştigat a devenit comitatul de Csanad (Cenad).
Regele Ştefan a dispus înfiinţarea unei episcopii la Cenad,
al cărei prim episcop a fost călugărul benedictin italian Gerhardus
Sagredo. Comitatul Csanad a fost împărţit în comitate mai mici şi
în decanate. Numele de Banat încă nu era cunoscut. Comitatul de
Temes (Timiş) este atestat în documente pentru prima dată în anul
1175. Comitatul Torontal a fost înfiinţat abia în anul 1326.
Se presupune că prin anul 1175 exista o aşezare omenească
cu numele de Billyed, pe locul unde se află localitatea noastră, cu
populaţie slavă.
A urmat invazia tătarilor în anul 1241 care a distrus
fortăreaţa Csanad. Dar, cum o nenorocire nu vine niciodată
singură, în acelaşi an au năvălit cumanii şi pecenegii din
Mongolia. Principalele lor aşezări au fost Beşenova Veche
1 Este vorba de Sf. rege Stefan al Ungariei de mai târziu.
12
(Dudeştii Vechi), Beşenova Nouă (Dudeştii Noi) şi Mocrin.
Cumanii duceau o viaţă nomadă. În anul 1279 li s-a pus în vedere
să-şi fixeze domiciliul. Ca răspuns la această somaţie, au distrus
domeniile familiei Csanad de pe malul stâng al Mureşului.
În anul 1285 au năvălit în Banat tătarii nogai, venind
dinspre Transilvania. Au atacat Lipova, dar n-au reuşit s-o
cucerească.
Nu este de mirare că aşezarea Billyed a dispărut în timpul
acelor vremuri tumultuoase.
Prin căsătoria sa cu prinţesa Gisela, fiica ducelui de
Bavaria, regele Ştefan şi-a întărit legăturile cu germanii. O dată cu
prinţesa au venit în Ungaria cavaleri, meseriaşi şi ţărani germani,
ţara adoptând astfel o civilizaţie şi o cultură apuseană.
În secolul al XII-lea a început colonizarea Transilvaniei cu
populaţie germană — saşii de mai târziu — care a primit în anul
1224 dreptul la autoadministraţie.
În anul 1308, Carol Robert de Anjou a devenit, cu ajutorul
papei, rege al Ungariei. În anul 1316 a întărit fortăreaţa Timişoarei
şi s-a stabilit aici. În anul 1365 Carol Robert a pornit spre
Bulgaria, în războiul împotriva turcilor. În anul 1366 el l-a
însărcinat pe comitele Benedikt Heim al Timişului şi cu
administrarea Vidinului.
Deşi nu s-au prea găsit documente care să ateste prezenţa
germanilor în Timişoara medievală, se presupune că în oraş exista
deja o astfel de comunitate 2 . Ei erau cunoscuţi sub denumirea de
Nemce, Nempţi (nemţi) sau Sas. Deja în anul 1317 exista în
apropiere de Timişoara o localitate numită Villa Nempţi. Din anul
1427 este atestat Prädium Nemce în zona Bocşei, iar din 1406
localitatea Sas (Sasca).
Pe la mijlocul secolului al XIV-lea s-a ridicat o nouă
putere din sudul Asiei şi a început cucerirea Europei: Este vorba
despre turci. În anul 1382 au pus stăpânire pe oraşul Sofia. În anul
2 Din rândurile acestei comunităţi germane provine şi Pelbart de Timişoara
(1435-1504), călugăr franciscan şi teolog romano-catolic, primul autor de limbă
germană din Banat.
13
1389 reuşesc să-i învingă pe sârbi, iar în 1393 cuceresc Bulgaria.
Mulţi refugiaţi din aceste teritorii au căutat adăpost în Banat.
Cu sprijinul moral şi financiar al papei Eugen al IV-lea,
Ioan Huniade (Iancu de Hunedoara), a pornit o campanie
împotriva turcilor. Regele Ungariei l-a numit căpitan al
Belgradului şi conte al Timişoarei. El a dispus construirea
castelului huniazilor în care a locuit cu familia 3 .
În ciuda vitejiei sale, Iancu de Hunedoara, care îl avea
alături pe tânărul rege Ladislaus, nu a putut ţine piept armatei
otomane, superioară numeric. În bătălia de la Varna, la 10
noiembrie 1444, regele a căzut în luptă, turcii devenind
învingători. La acea luptă a participat şi primul stăpân cunoscut al
Biledului, marchizul Peter de Berekzow, căruia Huniade i-a oferit
un blazon propriu. Originalul actului de conferire a titlului
nobiliar şi al blazonului se află în muzeul de la Cluj. Localitatea
Biled s-a aflat în posesia familiei Berekzow din anul 1404 şi până
în anul 1463.
În anul 1514 ţăranii conduşi de Gheorghe Doja s-au
răsculat împotriva nobilimii asupritoare. Răsculaţii au atacat Buda
şi Pesta, au cucerit Szegedul, au ajuns la Cenad, unde l-au omorât
pe episcopul Nicolaus Csaky şi s-au îndreptat apoi spre Timişoara.
Voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, a venit în ajutor oraşului
şi rebelii au fost învinşi. Doja, fratele său şi încă 40 de rebeli au
avut o moarte groaznică. După înfrângerea răscoalei, viaţa
ţăranilor a devenit şi mai grea, nobilii asuprindu-i şi mai mult.
În anul 1453 Constantinopolul a fost cucerit de turci şi a
devenit reşedinţa sultanilor. Cucerirea teritoriilor vecine nu a
întârziat. În 1459 a fost supusă Serbia, în 1463 a urmat Bosnia, iar
în 1465 au fost cucerite Albania şi Herţegovina. În nordul Dunării,
Moldova şi Ţara Românească au rezistat eroic, astfel că abia prin
anul 1511 turcii au reuşit să aibă oarecare influenţă asupra lor.
Soliman al II-lea a cucerit în anul 1521 Belgradul şi
Sabacul, devenind astfel un pericol pentru Ungaria. La 29 august
1526, în bătălia de la Mohács, regele Ungariei, Ludovic al II-lea
3 În prezent clădirea adăposteşte Muzeul Banatului.
14
moare, iar Ungaria este înfrântă. Misiunea de a apăra Europa de
turci revine astfel Imperiului austriac.
În anul 1529 turcii au pornit atacul asupra Vienei. Au
devastat tot ce au întâlnit în cale, dar cetatea a rezistat eroic. În
1532 a urmat al doilea asalt asupra Vienei. Împăratul Ferdinand I,
dându-şi seama că nu vor mai rezista, a semnat tratatul de pace
pentru cinci ani. În acest timp Austria se pregătea pentru o nouă
înfruntare cu turcii, de data aceasta însă cu ajutor german, spaniol
şi italian.
Timp de un sfert de veac Banatul a fost scutit de invazia
turcilor datorită faptului că aparţinea teritoriului lui Ioan Zapolya,
protejatul sultanului. Abia după ce împăratul Ferdinand I a intrat
cu magnaţii în Transilvania pentru tratative, turcii au înaintat în
Banat. După patru săptămâni de asalt şi de luptă corp la corp,
Timişoara a fost nevoită să se predea. A urmat o perioadă de
ocupaţie care a durat 164 de ani.
La 14 iulie 1683 Kara Mustafa atacă din nou Viena, dar la
12 septembrie 1683 oraşul este eliberat. Trupele imperiale îi
urmăresc pe turci şi în anul 1686 cuceresc Budapesta, iar în 1688
Belgradul. Cu ajutorul românilor, al sârbilor şi al albanezilor
înaintează în Balcani.
În anul 1697, trupele imperiale aflate sub conducerea
prinţului Eugeniu de Savoya, reuşesc să-i înfrângă pe turci pe
Tisa, la Zenta. Turcii sunt obligaţi să încheie Pacea de la
Karlowitz (1699) în urma căreia Ungaria şi Transilvania cădeau
sub stăpânirea habsburgică. Banatul a rămas în continuare sub
stăpânirea turcească. Timişoara era ultima cetate otomană din
Banat.
La 26 august 1716 prinţul Eugeniu de Savoya atacă
Timişoara. S-au dat lupte crâncene, cu multe pierderi omeneşti.
Turcii au fost nevoiţi să capituleze la 13 octombrie 1716, iar
Timişoara, după 164 de ani de ocupaţie păgână, avea din nou
stăpâni creştini. Sub conducerea prinţului Eugeniu de Savoya
armata imperială continuă urmărirea turcilor, cucerind Belgradul
la 22 august 1717. La 21 iulie 1718 Austria încheie cu Turcia
Pacea de la Passarowitz. Această pace aduce Austriei mari
15
avantaje: câştigă cinci districte ale Valahiei, Banatul, o parte a
Serbiei şi a Bosniei. De asemenea, această pace îi obligă pe turci
să-i menajeze pe creştinii din teritoriile încă ocupate.
3.2 Banatul — provincie austriacă (1716-1778)
La 30 decembrie 1716, împăratul Carol al VI-lea a declarat
Banatul provincie austriacă. Curtea de la Viena l-a numit pe
contele Claudius Florimund de Mercy guvernator al noii provincii.
Acesta a găsit o ţară distrusă şi a întocmit un plan de organizare a
noii provincii. Printre altele, Mercy propunea înfiinţarea unor
localităţi sau popularea celor existente deja cu ţărani şi meseriaşi
germani care să fie scutiţi timp de şase ani de taxe şi impozite.
S-a trecut la împărţirea teritoriului în districte. Districtul
Temesvar era format din 71 de sate, dar Billyed nu figura printre
ele, prin urmare fusese distrus şi părăsit. Satele erau foarte mici,
de exemplu Ivanda avea 40 de case, Moşniţa 50 de case, Săcălaz
66 de case, Lovrin numai 18 case, Hodoni 15 case, Variaş 40 de
case, Satchinez 10 case, iar Becicherec 36 de case.
Terenul era mlăştinos şi clima nesănătoasă. Banatul era în
pericol să se depopuleze. Unii locuitori au părăsit Banatul
stabilindu-se în Ungaria, Transilvania sau Ţara Românească, alţii
au murit tocmai din cauza climei şi a lipsei apei potabile.
În martie 1727 administraţia de la Timişoara a hotărât
înfiinţarea Canalului Bega. În Timişoara Bega a fost dirijată în
patru canale care erau unite la ieşirea din oraş, formând un canal
navigabil. Începând cu anul 1737 la Timişoara au sosit cu vaporul
colonişti germani care s-au îmbarcat la Ulm.
Contele Mercy a găsit în Banat o populaţie foarte pestriţă:
germani, maghiari, români, raiţi 4 , greci, evrei şi ţigani. Principala
etnie o constituiau românii şi raiţii. Ei au fost numiţi de noua
stăpânire „Nationalisten” (naţionalişti) şi locuiau mai ales în
partea muntoasă a Banatului, trăind în condiţii modeste. Hrana
4 Raiţii = o populaţie croată, urmaşi ai vechilor iliri.
16
principală o constituiau mămăliga şi mălaiul. Hainele erau simple,
confecţionate în casă, iar în picioare purtau opinci. Ocupaţiile de
bază erau creşterea vitelor şi agricultura.
Grecii, evreii şi ţiganii nu erau consideraţi „pământeni”,
deoarece se stabiliseră aici în timpul ocupaţiei otomane. Grecii se
ocupau cu comerţul. Toleraţi erau şi evreii care erau tot negustori.
Ţiganii duceau o viaţă nomadă, mutându-se dintr-o localitate în
alta, fiind fierari şi lăcătuşi de ale căror servicii beneficiau ţăranii.
În anul 1740 a murit împăratul Carol al VI-lea. Lui i-a
urmat la tron fiica sa în vârstă de 23 de ani, Maria Theresia.
Imperiul era sărăcit în urma numeroaselor războaie, vistieria era
goală. Banatul putea deveni o sursă de venituri pentru Curtea de la
Viena. Pentru aceasta era însă nevoie de specialişti. Astfel a
început o campanie de convingere a diferiţilor meseriaşi de a se
stabili în Banat. A urmat apoi colonizarea ţăranilor prin înfiinţarea
unor localităţi germane, printre care şi Billiet (1765).
La numai 18 ani de la înfiinţarea localităţii Billiet, în anul
1778, împărăteasa Maria Theresia cedează Banatul Regatului
Ungar.
3.3 Banatul şi Regatul Ungar (1778-1849)
Din 1765 Josif al II-lea a devenit regent, având dreptul de
a conduce imperiul alături de Maria Theresia, mama sa. Începând
cu anul 1768 el a întreprins trei călătorii în Banat. El a avut ideea
de a „fărâmiţa” Banatul, scoţând pământurile la licitaţie pentru a
mai îmbunătăţi vistieria imperială.
După moartea mamei sale (29 noiembrie 1780), împăratul
Josif al II-lea pune în aplicare planul de scoatere la licitaţie a
moşiilor bănăţene. De la licitaţie sunt excluşi ţăranii, cărora în
campania de colonizare li se promisese dreptul de a fi liberi,
supuşi doar Coroanei. Soarta lor este pecetluită: ţăranii bănăţeni
devin clăcaşi. Pentru ca o moşie să aducă în vistieria imperială un
câştig mai mare, deci pentru a avea un preţ bun de licitare, era
nevoie de suficiente braţe de muncă (clăcaşi). Împăratul a hotărât
17
o nouă campanie de colonizare, a treia şi ultima (1782-1787). În
satele germane deja existente au fost colonizate încă 13500 de
persoane.
În anul 1786 au fost încartiruite la Billiet 23 de familii (cu
113 persoane). Dintre acestea doar trei familii au rămas aici,
celelalte stabilindu-se la Becicherecul Mic (16 familii) şi
Sânandrei (4 familii).
În anul 1788 a avut loc o invazie a turcilor în sudul
Banatului. Locuitorii din zona invadată s-au refugiat spre satele
din nord. Abia după anul 1791 a fost încheiată pacea cu turcii.
Refugiaţii sare s-au întors în satele lor n-au mai găsit nimic. Unii
nici nu s-au mai întors, ci au rămas în satele în care se refugiaseră.
18
4 Istoricul localităţii
4.1 Stăpânii Biledului de-a lungul timpului
Domnul Franz Klein, un fiu al localităţii Biled, stabilit la
Viena, a studiat multe documente din Arhivă pentru a găsi
informaţii necesare scrierii unei monografii a comunei sale natale.
Astfel, în anul 1980 a apărut la Viena Billed. Chronik
einer Heidegemeinde im Banat in Quellen und Dokumenten
1765-1980 (Billed. Cronica unei localităţi de câmpie în izvoare
şi documente 1765-1980), iar în anul 1987, tot la Viena a ieşit de
sub tipar volumul Billed. Musterdorf Maria Theresias im Banat
in Bildern und Dokumenten 1765-1987 (Billed. O comună
model a Mariei Theresia din Banat, în ilustraţii şi documente
1765-1987). Autorul reuşeşte să se întoarcă pe firul istoriei, găsind
documente care atestă cui aparţinea pământul până în evul mediu.
În decursul timpului pământul pe care se află localitatea Biled şi-a
schimbat adesea stăpânul.
Prima informaţie despre existenţa unei localităţi cu numele
de Billed a fost găsită de Franz Klein în istoria oraşului Velika
Kikinda (Kikinda Mare) în care apare numele localităţii împreună
cu alte 31 de localităţi ca fiind proprietatea familiei Hagymas de
Berekszo / Berekzow), în perioada 1404-1463. Astfel, în anul
1404 — poate şi mai devreme — acest teritoriu era proprietatea
familiei Hagymas de Berekzow / Berekszo. În anul 1462 Nikolaus
Hagymas de Berekszo s-a înfrăţit cu Johann de Szentgirolt,
împărţind cu el dreptul de proprietate asupra moşiei Billyed.
În anul 1526 regele Ioan Zapolya i-a oferit acest teritoriu
împreună cu alte proprietăţi căpitanului Ladislaus de Kerecseny
Kökenyd din Gyula. În anul 1552 Banatul, care aparţinea în acea
vreme regelui maghiar Ioan Zapolya, este atacat de turci. După
patru săptămâni de luptă Timişoara este ocupată, devenind paşalâc
turcesc pentru o perioadă de 164 de ani. Populaţia băştinaşă era
formată în acea vreme din români şi sârbi.
19
Războiul turcesc din 1716-1718 se sfârşeşte cu Pacea de la
Passarowitz, iar Banatul trece sub directa stăpânire a
Habsburgilor. După cucerirea Banatului de către trupele imperiale
în anul 1716, Habsburgii au devenit stăpânii teritoriului nou
cucerit. La 19 martie 1719 contele de Mercy a devenit stăpânul
viager al „Prädium Billiet“. După moartea contelui Mercy, în
1738, împăratul redevine stăpânul acestui pământ.
În arhivele din Viena au fost găsite documente care
menţionează numele de Billiet ca fiind o localitate părăsită,
distrusă (în 1721). Pe o hartă a comitatelor Csanadiensis şi
Temesiensis din anul 1709 apare localitatea Billiet, dar harta
districtului Timiş din 1720 consemnează în această zonă doar
mlaştini şi păşuni.
De fapt, după Pacea de la Passarowitz, Banatul a devenit
„marele fânar al Imperiului”, livrând caii şi bovinele economiei
europene. Conform unor documente din perioada 3 mai 1722-21
aprilie 1725, sub forma unor contracte dintre Administraţia
Districtului Timişoara şi raiţii Jura şi Frona din Timişoara, aceştia
au luat în arendă pământul localităţii Billiet pentru 70 de florini pe
an.
Dintr-un contract de vânzare-cumpărare din 22 iunie 1737,
reiese că administratorul imperial Johann Mayer îi vinde
contabilului G.W. Haagen toate animalele (800 de bovine şi 78 de
cai) aflate pe Prädio Pilliet şi îi dă în arendă păşunea („Prädio”)
pentru şase ani contra sumei de 100 de florini pe an.
Din toate documentele din anii următori rezultă că Prädio
Billiet (1742), Billed (1743), Billet (1743), Billed (1745), Billiet
(1745) produce fânul necesar cailor armatei imperiale. La 14 iulie
1749 administraţia constată existenţa a 1073 stoguri de fân pe
Prädio Billiet, iar în 1752 administratorul districtual Wittofsky
solicită fonduri pentru plata „supuşilor” care au cosit fânul şi au
făcut 2000 de stoguri.
Primii colonişti germani din Banat au fost funcţionarii
monarhiei, apoi meseriaşii şi negustorii. De asemenea erau
solicitaţi medici, ingineri, dar mai ales constructori pentru
fortăreaţă. Primele localităţi colonizate au fost cele din Banatul de
20
munte: Bocşa, Dognecea, Oraviţa etc. În 1723 au apărut 12
localităţi germane, unele nou înfiinţate, altele prin lărgirea
localităţilor deja existente locuite de români şi de sârbi.
Colonizarea Banatului cu populaţie germană a avut un
fond economic, politico-militar şi religios. Pământul Banatului era
fertil, cu mari posibilităţi de extindere a suprafeţelor agricole, dar
şi în exploatarea subsolului, ceea ce putea aduce mari venituri
Curţii Imperiale de la Viena, a cărei vistierie se golise datorită
războaielor purtate de Imperiul Habsburgic.
Foto 1 Stefan Jäger: Colonizarea germanilor în Banat
Pe lângă interesul economic, colonizarea a avut şi un
interes politico-militar. După înfrângerea turcilor, în Banat s-a
instaurat stăpânirea habsburgică, declarându-l „provincie a
baroniei”. Astfel trebuiau întărite noile graniţe ale Imperiului prin
colonizarea unei populaţii din teritoriile mai vechi. Ultimul
obiectiv urmărit a fost cel religios: nu naţionalitatea germană era
decisivă, printre colonişti aflându-se şi francezi, italieni sau
spanioli, ci religia, apartenenţa la confesiunea romano-catolică
fiind o condiţie esenţială pentru colonizare.
În anul 1749 ar fi trebuit să fie colonizate 300 de familii
germane pe Prädio Billet, dar împărăteasa dorea menţinerea
păşunilor şi a fâneţelor, aşa că cele 1600 de persoane au fost
împărţite în localităţi deja existente: Neubeschenova (Dudeştii
21
Noi), Freydorf (Freidorf), Jahrmatha (Giarmata), Detta (Deta),
Lippa (Lipova), Rekasch (Recaş) etc.
Publicitatea — la început prin agenţi cărora li se
promiseseră sume fabuloase pentru aducerea de colonişti, apoi
prin colonişti deja stabiliţi în Banat şi trimişi „gratuit” în vechea
patrie pentru a câştiga noi doritori de o viaţă „mai bună”, dar mai
ales prin anunţurile publicitare ale presei vremii care promiteau
multe înlesniri coloniştilor — a determinat plecarea masivă a
locuitorilor diferitelor provincii germane, spre disperarea
principilor care rămâneau fără forţă de muncă. Coloniştilor li s-au
promis şi chiar li s-au dat casă, curte, animale, unelte, cereale,
alimente, dar nu li s-a spus că toate acestea vor trebui plătite, ele
fiind date pe credit. Unele familii au avut de plătit douăzeci de ani
datoriile, rămânând adesea fără provizii după achitarea datoriilor.
Primii ani au fost ani de crâncenă sărăcie.
Valul mare de colonişti a dus la înfiinţarea altor localităţi
pe lângă cele 46 existente deja din 1734. În timpul domniei
împărătesei Maria Theresia (1740-1778) s-a continuat colonizarea
populaţiei germane în Banat, începută deja în 1722, în timpul
împăratului Carol al VI-lea şi al contelui Claudius Florimund de
Mercy.
4.2 Întemeierea localităţii germane Billed
În anul 1765, la 15 septembrie, poposesc pe Prädio Billiet
primii colonişti germani. Cel care a răspuns de întemeierea noii
localităţi a fost Franz Josef Knoll, administrator districtual stabilit
la Sânandrei. Planul localităţii cuprindea: 252 de case, o biserică
şi o şcoală, străzile fiind dispuse pentru prima oară sub forma unei
table de şah. Noua localitate era gândită ca „localitate-model”
pentru toate aşezările care urmau a fi înfiinţate în câmpia
bănăţeană. În 1765, încă înainte de începerea iernii, s-au construit
32 de case în Strada Veche. În aprilie 1766 Knoll este însărcinat
să mai construiască 220 de case, dar se construiesc doar 202, iar în
22
1767 se mai construiesc încă 20 de case. În total s-au construit 252
de case, primăria şi şcoala.
Prima stradă a localităţii Billiet a fost Strada Veche
(Altgasse), apoi a urmat, în ordinea construirii caselor, strada a
doua (Zwetgasse) numită mai târziu Hauptgasse (Strada
Principală). Strada a treia a primit denumirea de Kirchengasse
(Strada Bisericii). Strada a patra se numeşte şi astăzi Vertgasse,
iar strada a cincea Sauerländergasse. Abia 33 de ani mai târziu, în
1798, se înfiinţează Strada Nouă (Neugasse).
Până la construirea caselor, primii colonişti au fost încartiruiţi la
Beşenova Nouă (Dudeştii Noi). Coloniştii sosiţi în 1766 au fost
aduşi deja pe locul viitoarei localităţi, pe „şantier”.
Din anul 1800, după predarea acestui teren episcopiei de
Zagreb, Billiet devine proprietatea acesteia. Primul episcop
proprietar al Billiedului a fost Maximilian Verhovatz până în anul
1827. Lui i-a urmat Georg Haulik până în anul 1869, urmat de
episcopul Alexander Alagovits până în 1875, căruia i-a succedat
la scaunul episcopal Josef Mihailovits până în anul 1891, ultimul
stăpân al Billiedului fiind episcopul de Zagreb Georg Poslovits.
După primul război mondial pământul a fost, cu mici
excepţii, proprietate privată, iar după al doilea război mondial a
devenit proprietatea statului, situaţie care a durat până în anul
1989.
Foto 2 Biled, vedere de sus (J. Rothgerber)
23
Actualmente pământul este proprietate privată, primăria
având o rezervă de teren şi administrând păşunile comunale.
Din punct de vedere etimologic se presupune că denumirea
iniţială Billyed provine de la Belu-Liod din limba slavă şi
înseamnă Gheaţă Albă. Se pare că denumirea provine de la
grindina care avea şi chiar mai are aici o frecvenţă mare, mai ales
spre limita hotarului cu localitatea Iecea Mică.
4.3 Structura localităţii
După cum am amintit, planul localităţii era întocmit deja
în 1765 când au sosit primii colonişti germani. Străzile au primit
denumirea după aşezarea lor în funcţie de prima stradă: Strada
Veche, Strada a doua, Strada a treia, Strada a patra şi Strada a
cincea. Mai târziu, Strada a doua a devenit Strada Principală,
Strada a treia a devenit Strada Bisericii, iar Strada a cincea s-a
numit Sauerländergasse, după regiunea germană de unde
proveneau coloniştii (Sauerland). Străzile perpendiculare pe
acestea nu aveau încă denumiri deoarece pe ele încă nu se aflau
case. După 1895, când la 26 noiembrie a trecut pe lângă Biled
prima locomotivă, trăgând vagoane de persoane şi de marfă şi
după ce s-a înfiinţat gara, a apărut şi Strada Gării, iar mai târziu şi
Strada Morii.
Să ne imaginăm cum arăta acum 240 de ani comuna
noastră.
Primul primar, Kaspar Hann, îşi avea sediul pe locul unde
astăzi se află casa cu numărul 538, în Strada Veche.
Prima şcoală a fost de asemenea în Strada Veche, peste
drum de primărie, astăzi casa nu numărul 474. Până în anul 1944
în casa respectivă a locuit familia Mann. Locuitorii mai vârstnici
ai Biledului îşi mai amintesc de „Schule Klos” şi de „Schule
Hans”, cum erau cunoscuţi în sat cei doi fii ai familiei.
Primul birtaş din Billiet (1766) a fost Franz Schuch (casa
cu numărul 476, în care mai târziu a locuit Jakob Krier).
24
Primele 30 de case ale noii localităţi au fost gata în şase
săptămâni. Toate casele aveau aceeaşi formă şi acelaşi număr de
încăperi. Spre stradă era o cameră „bună” — Stub — cu două
ferestre: una spre stradă şi una spre curte, având câte un singur
ochi cu înălţimea de 71 cm şi lăţimea de 54 cm. Bucătăria nu avea
fereastră, lumina intrând doar pe uşă. Ultima încăpere, Kammer,
avea o singură fereastră spre curte. De-a lungul întregii case era o
streaşină mai lată formând „gangul”. Casa avea şi o cămară
(Speiss).
Casele au avut — majoritatea caselor din Biled au şi în
prezent — o fundaţie din trei rânduri de cărămidă arsă, iar pereţii
erau (mai sunt şi în zilele noastre) zidiţi din văiugă. Văiuga se
obţinea din pământ galben (lut) amestecat cu pleavă şi cu apă,
călcat cu picioarele, pus în forme de lemn şi apoi lăsat să se usuce
la soare. Mortarul era tot pământ galben amestecat cu apă. Casele
erau acoperite cu trestie, iar unele aveau acoperişul din paie.
Unele case aveau şi un grajd sub acelaşi acoperiş.
Foto 3 Franz Ferch: Casǎ ţǎrǎneascǎ germanǎ
Lemnăria a fost pusă la dispoziţia coloniştilor gratuit. La 5
noiembrie 1766 „localitatea model” Billiet număra 232 de case
terminate, iar un an mai târziu erau deja 252 de case. Conform
25
unui tabel din 11 septembrie 1766, la acea dată se aflau în Billiet
279 de familii, deci în 49 de case locuiau câte două familii.
Presupunând că fiecare familie consta, în medie, din patru
persoane, s-ar putea afirma că în septembrie 1766 noua localitate
număra 1116 locuitori.
Locul de casă, materialul de construcţie, terenul arabil şi
păşunea au fost oferite coloniştilor gratuit din partea statului.
Animalele de tracţiune (cai, boi), vacile, căruţele, uneltele agricole
şi material semincer au fost date locuitorilor ca un „avans”, numit
„Antizipation”, care urma să fie plătit după primii trei ani în care
coloniştii erau scutiţi de taxe către stat. Coloniştii erau liberi să ia
în avans cât doreau. Cei care mai aveau bani de acasă îşi puteau
cumpăra cele necesare noii gospodării. În ceea ce priveşte
aprovizionarea cu alimente, au existat şi atunci probleme
organizatorice şi nedreptăţi.
În primii ani coloniştii s-au asociat (vecini sau rude) ca să
poată lucra 3-5 iugăre 5 de pământ.
În anul 1769 s-a întocmit un plan al satului german Billiet
din Districtul Timişoara. Pământul a fost măsurat şi împărţit în
sessiuni de către căpitanul Anton Triebswetter, inginer militar. Au
fost stabilite drumurile de acces, iar pământul a fost împărţit în
trei câmpii numite Flure: una pentru culturile de toamnă, una
pentru culturile de primăvară şi una care rămânea pârloagă şi pe
care puteau paşte animalele. În fiecare an o altă câmpie trebuia să
rămână necultivată. Acest sistem de exploatare a pământului s-a
păstrat în Banat până după revoluţia de la 1848.
După puterea de muncă, coloniştii au fost împărţiţi în
ganze Bauern („ţărani întregi”), halbe Bauern („jumătate de
ţărani”) şi chiar în Viertelbauern („un sfert de ţărani”) şi în funcţie
de aceasta li s-au acordat sessiuni întregi, jumătăţi sau sferturi de
sessiuni. Un ţăran din prima categorie primea câte 8 iugăre de
teren arabil în fiecare din cele trei câmpii, 6 iugăre de pajişte, 6
iugăre de izlaz şi 1 iugăr loc de casă, în total 37 de iugăre
(aproximativ 21 ha). Ţăranii din categoria a doua au primit 12
5 1 iugăr = 5775 m 2 .
26
iugăre de pământ arabil în cele trei câmpii, 4 iugăre de pajişte, 4
iugăre de izlaz şi 1 iugăr loc de casă, în total 21 de iugăre (12 ha).
Ţăranii din categoria a treia au primit în total 13 iugăre (7,5 ha)
după cum urmează: 6 iugăre teren arabil, 3 iugăre pajişte, 4 iugăre
izlaz şi tot un iugăr loc de casă.
După împărţirea pământului, timp de trei ani ţăranii au fost
scutiţi de cote şi impozite. Anii 1770, 1771 şi 1772 au fost deci
anii în care ţăranii au putut „prinde rădăcini”. Munca a fost
istovitoare, având în vedere că ţăranii trebuiau să desţelenească
pământul.
Dacă în planul localităţii Billiet din anul 1769 era prevăzut
ca din cele 252 de familii, 32 să primească sessiuni întregi şi 220
de familii jumătăţi de sessiuni, prima carte funciară întocmită în
anul 1774 şi studiată de d-l Wilhelm Weber arată următoarea
situaţie: 189 de „ţărani întregi” şi 63 din celelalte categorii.
Pământul nu putea fi înstrăinat. Dacă un ţăran nu era în stare să-şi
plătească cotele şi impozitele, i se lua pământul şi i se dădea altui
colonist cu condiţia ca acesta să preia şi datoriile. Mai neplăcute
decât impozitele şi cotele erau pentru ţărani zilele de robotă, adică
zilele de muncă neplătită în folosul comunei şi al stăpânilor
domeniului. Ţăranii aveau obligaţia să presteze 62, respectiv 35 de
zile de robotă, în raport cu suprafaţa de pământ (sessiunea) pe
care o aveau.
Viaţa ţăranilor a devenit şi mai grea, impozitele crescând
de la an la an. În anul 1794, inginerul Ernest Polak a primit
misiunea de a împărţi rezerva de teren a localităţii Billiet în 102
de parcele care au fost date în arendă ţăranilor. Între timp şi
spaţiul locativ a devenit o problemă. Astfel, în anul 1798, a fost
măsurată şi împărţită în locuri de casă Strada Nouă care a ocupat,
cu 80 de case, o parte din păşunea comunală. Locurile de casă
erau mai mici decât cele ale primilor colonişti.
După revoluţia din 1848 ţăranii au devenit proprietarii
pământului, având dreptul să-l lase moştenire sau să-l vândă. De
la acea dată nu s-a mai păstrat sistemul „rotaţiei” terenurilor
cultivate şi a celor lăsate un an pârloagă.
27
4.4 Revoluţia de la 1848-1849 şi urmările ei
La 24 februarie 1848 la Paris a izbucnit revoluţia. Acest
eveniment a determinat şi popoarele monarhiei austro-ungare să
se ridice şi să ceară libertate politică, proprietate şi siguranţă. La 3
martie 1848 L. Kossuth a cerut ca Ungaria să nu mai fie
dependentă de Viena.
La 13 martie, muncitori, ţărani, zilieri, sub conducerea
studenţilor, au năvălit la Curtea împăratului cerând abolirea
absolutismului. Împăratul s-a retras la Innsbruck, iar cancelarul
Metternich a fost obligat să demisioneze. Trupele imperiale
staţionate în Ungaria erau în mare încurcătură: trebuiau să aleagă
între jurământul de credinţă faţă de împărat şi între jurământul pe
constituţia ungară. Şi germanii din Banat erau în mare derută.
Serbia şi Croaţia au recunoscut supremaţia împăratului şi
în aprilie 1848 au atacat Ungaria.
În Billiet senioria era croată, prin episcopul de Zagreb care
era stăpânul satului şi al pământului. Dar biserica, adică parohul
Paul Novak, simpatiza cu Kossuth.
Germanii bănăţeni, neputând uita trădarea împărătesei
Maria Theresia care i-a abandonat şi cedat Ungariei, s-au ridicat
împotriva imperiului. Saşii din Ardeal au rămas fideli imperiului
deoarece ei au beneficiat de unele drepturi de-a lungul timpului. Şi
românii din Ardeal s-au ridicat la luptă sub conducerea lui Avram
Iancu.
În sudul Ungariei a început un adevărat război rasial între
unguri şi sârbi. Billiet a devenit scena unor înfruntări sângeroase.
Aveau loc incursiuni, ba ale trupelor sârbeşti, ba ale celor
ungureşti sau ale trupelor imperiale care rechiziţionau alimente şi
nutreţ. Din scrisoarea adresată de administratorul Michaly Fuchs
unei contese reiese că Billiet a fost obligat să plătească 10000 de
guldeni şi să dea 150 de recruţi pentru armata imperială.
Generalii şi armata imperială au încercat să împiedice
fărâmiţarea Imperiului. La 2 decembrie 1848, în locul bătrânului
28
şi bolnavului împărat Ferdinand I a fost încoronat tânărul Franz
Joseph, în vârstă de 18 ani.
Sub comanda lui Haynau armata imperială a atacat
Ungaria revoluţionară. Lupte sângeroase s-au dat la Lovrin, apoi
la Billiet şi Becicherecul Mic. Victime ale luptelor au fost la
Billiet următoarele persoane: Bakes Maria (19 ani), Mayer
Katharina (36 de ani) Müller Johann (33 de ani) şi Haupt Barbara
(22 de ani). În lupta dusă pentru cucerirea cetăţii Timişoara a
căzut şi Jakob Fieß (16 ani) din Billiet. Din armata imperială şi-au
pierdut viaţa alţi patru bilezeni la Timişoara, unul la Arad şi doi în
Lombardia.
Revoluţionarii maghiari au fost nevoiţi să capituleze, dar
n-au vrut să se supună lui Haynau, ci comandantului rus
Paskiewitsch (Paschievici). La 17 august, la doar patru zile după
capitularea Ungariei, trupele ruseşti au ajuns la Billiet, venind
dinspre Satchinez. Locuitorii au avut obligaţia să asigure hrana
armatei ruse 6 .
Deşi revoluţia s-a încheiat prin victoria Coroanei şi
capitularea Ungariei la 4 martie 1849, cetăţenii imperiului au
câştigat unele drepturi. Noua constituţie garanta drepturi egale
cetăţenilor, indiferent de origine. De asemenea se recunoştea
libertatea personală, precum şi libertatea folosirii limbii materne
de către toate naţionalităţile imperiului.
Încurajaţi de noua constituţie, germanii din Banat au
adresat împăratului o petiţie prin care cereau numirea unui conte
german la conducerea Banatului. Delegatul petiţionar a fost
parohul din Billiet, Josef Novak. Nici această petiţie şi nici cea dea
doua nu a primit răspunsul sperat de populaţia germană din
Banat.
La Viena se hotărâse deja că Serbia va deveni voievodat,
iar Ungaria trebuia fărâmiţată. Împăratul îşi arăta astfel
recunoştinţa faţă de Serbia care, în 1848, fusese primul sprijin
6 La 17 august a murit la Billiet un soldat rus bolnav de holeră. Din anul 1836 la
Billiet nu mai murise nimeni de holeră, dar între 17 august şi 27 septembrie
1849 au murit 70 de persoane victime ale epidemiei de holeră. Epidemii de
holeră au mai fost şi în anii 1866 şi 1873.
29
împotriva Ungariei revoluţionare. La 18 noiembrie 1849 împăratul
Franz Joseph a hotărât înfiinţarea Voievodatului Serbiei şi
Banatului Timişean (Wojwodschaft Serbien und Temeser Banat)
cu capitala la Timişoara. Administraţia era direct subordonată
Curţii Imperiale de la Viena. În 1853 teritoriul voievodatului a
fost reorganizat, fiind împărţit în cinci districte subîmpărţite la
rândul lor în raioane. Billiet a făcut parte din districtul Groß
Becskerek (Becicherecul Mare). Limba oficială a noului voievodat
era germana.
În Voivodina trăiau peste 1400000 de persoane, aparţinând
diferitelor naţionalităţi după cum urmează:
Total 1 400 000 persoane
români 406 000
slavi 398 000
germani 340 000
maghiari 241 000
evrei 16 000
ţigani 12 000
Pe lângă aceştia mai trăiau aici câţiva greci, italieni, armeni şi
turci.
Banul Jellacic spera să câştige independenţă
administrativă în noul voievodat, aşa că şi-a pus funcţionari sârbi
în toate punctele cheie ale administraţiei. Pentru că mulţi germani
simpatizaseră cu revoluţia maghiară, ei au fost supuşi torturilor,
condamnărilor la moarte sau confiscării bunurilor. Generalul
Mayerhoffer a fost trimis de la Viena să instaureze ordinea în
zonă. El l-a numit pe contele Karl von Arizi comisar imperial.
Împreună au dizolvat administraţia sârbească şi au încercat să nu
favorizeze nici o naţiune, aşa cum prevedea constituţia.
S-au reînfiinţat şcoli primare în limba germană în satele
nemţeşti şi în Timişoara, apoi şcoli medii şi şcoli pedagogice
pentru pregătirea învăţătorilor de limbă germană.
În anul 1850 s-a reorganizat şi localitatea Billet, care a
devenit plasă cu administraţie locală. Acestei plase îi aparţineau
30
încă 19 localităţi. Birourile administraţiei erau în Strada Bisericii,
la actualele numere de casă 252 şi 253. Acest eveniment a
însemnat eliberarea definitivă de sub stăpânirea episcopiei croate.
Dar libertatea nu a durat prea mult. În anul 1867, în urma aplanării
conflictului cu Ungaria, judecătoria a fost despărţită de
administraţie, iar în posturile importante au fost numiţi funcţionari
maghiari sau simpatizanţi ai lor.
4.5 Statul dualist austro-ungar
La 17 februarie 1867 se încheie acordul austro-ungar
privind crearea statului dualist Austro-Ungaria, în cadrul căruia
Banatul şi Transilvania rămân încorporate Ungariei, anulându-lise
autonomia. La 8 iunie împăratul Austriei, Franz Ioseph I se
încoronează rege al Ungariei şi confirmǎ legea privind
încorporarea Transilvaniei şi Banatului la Ungaria. Astfel
germanii de aici nu sunt rupţi doar de teritoriile lor de
provenienţă, ci şi de Austria. Comitatul de Torontal a fost împărţit
în trei districte: districtul Sânnicolau Mare, districtul Periam şi
districtul Billet. Limba oficială a devenit limba maghiară. Şi în
Biled s-a făcut simţit procesul de maghiarizare mai ales prin
învăţământul exclusiv în limba maghiară.
4.6 Primul război mondial şi unirea Banatului cu
România
Principalele cauze care au dus la izbucnirea primului
război mondial s-au conturat deja la finele secolului al XIX-lea şi
îşi aveau originea în lupta dintre marile puteri europene (Anglia,
Franţa, Germania, Austria şi Rusia) pentru primatul economic şi
împărţirea coloniilor. Evenimentul care a dus la izbucnirea
războiului a fost asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand,
moştenitorul tronului Austro-Ungariei la 28 iunie 1914 la
31
Sarajevo. Austria declară război Serbiei. La 12 decembrie 1914,
trupele austro-ungare, în frunte cu Regimentul 61 Infanterie din
Timişoara, în cadrul căruia îşi satisfăceau şi bilezenii stagiul
militar, ocupă Belgradul. În această confruntare, una din primele
victime a fost locotenentul Otto Bier din Biled. În primul război
mondial şi-au pierdut viaţa 123 de bilezeni ale căror nume sunt
imortalizate pe monumentul de lângă biserica romano-catolică din
Biled.
După ce aparţinuse vreme de 200 de ani Imperiului austroungar,
la 17 august 1916 se încheie un acord între Antanta şi
România privind anexarea Banatului la România. La 31 octombrie
1918 Ungaria proclamă republica la Timişoara, Banatul devenind
autonom în cadrul acesteia. În acest sens, la 3 noiembrie 1918 s-a
format un „consiliu naţional şvăbesc” care promova apartenenţa
politică la Ungaria, cerând totodată autonomie culturală.
Armistiţiul de la 13 noiembrie 1918 prevedea ocuparea Banatului
de către trupe sârbeşti. La 19 noiembrie Banatul este ocupat de
trupe sârbeşti, iar la 24 noiembrie se proclamă anexarea
teritoriului la Serbia. La protestele României, trupele sârbeşti
părăsesc estul Banatului, care este ocupat de trupe franceze
(ianuarie 1919). Comandantul acestor trupe, generalul Farret, a
purtat la Biled discuţii privind situaţia Banatului cu Johann Pierre
şi cu avocatul dr. Stefan Frecot, delegat din partea germanilor din
Banat la conferinţa de pace de la Paris (1919). Germanii din Banat
s-au pronunţat împotriva împărţirii Banatului şi pentru unirea
întregului Banat cu România. În urma tratatului de la Trianon (4
iunie 1920), puterile învingătoare au hotărât însă împărţirea
Banatului în trei părţi: cea mai mare parte (19150 km 2 din totalul
de 28628 km 2 ) a revenit României, o altă parte (9220 km 2 )
Serbiei, iar partea cea mai mică (258 km 2 ) Ungariei.
La 13 noiembrie 1923 localitatea Biled a fost vizitată de
regele Ferdinand I al României şi de primul ministru Ioan
Brătianu.
32
4.7 Al doilea război mondial (1939-1945)
La 1 septembrie 1939 trupele hitleriste au ocupat Polonia.
Franţa şi Anglia au declarat război Germaniei naziste, dar în vara
anului 1940 Franţa a capitulat, iar flota engleză a fost scufundată
în mare. Europa de vest era sub ocupaţie germană.
Regele Carol al României era între două mari puteri:
Germania şi Uniunea Sovietică. Conducerea României s-a decis
pentru Vest. În toamna anului 1940 primele trupe germane au
intrat în România pentru a instrui armata română. Armata română
a avut o atitudine corectă, chiar amabilă faţă de trupele germane 7 .
Aceste evenimente au produs entuziasm în rândurile
tineretului german din Banat. Încă din primăvara anului 1940 s-a
desfăşurat o campanie de recrutare pentru SS a tinerilor germani
din Banat. Din Biled s-au anunţat patru voluntari: Nikolaus Jobba,
Mathias Noll, Sepp Kupi şi Franz Klein.
La 22 iunie 1941 a demarat „Acţiunea Barbarossa”: marşul
spre Uniunea Sovietică. Toţi bărbaţii apţi de luptă din Biled au
participat, în armata română, la această etapă a războiului. În
octombrie 1941, în bătălia de la Odesa, au căzut primii patru
soldaţi din Biled, dar s-au întors acasă şi primii răniţi. Luptele de
la Odesa din iarna 1941/42, la temperaturi de – 40°C au făcut şi
alte victime: unii soldaţi au murit îngheţaţi, iar alţii au avut de
suferit degerături la mâini şi picioare care au avut ca urmare
amputarea membrelor. Una dintre victime a fost Michael Mutter
(nr. 93).
La 13 mai 1943 la Bucureşti a fost semnat un tratat între
generalul Antonescu şi reprezentantul german Killinger, care
permitea tuturor cetăţenilor români de etnie germană să se înscrie
în Wehrmacht-SS. Singura condiţie era împlinirea vârstei de 17
ani până la 1 aprilie 1943. S-au prezentat atunci la recrutări 41560
de bărbaţi. Din Biled s-au prezentat 198 de persoane care au fost
7 Franz Klein, autorul cărţii Billed. Chronik einer Heidegemeinde im Banat a
fost martor ocular al primirii trupelor germale la Câmpina, la 6 decembrie 1940.
33
preluate la 10 iunie 1943 la Jimbolia de către trupele SS şi trimise
la Viena pentru instruire.
În vara anului 1944 situaţia de pe front a luat o întorsătură
cu urmări dramatice pentru România. La 23 august 1944 generalul
Antonescu a fost arestat, iar comanda trupelor române a fost
preluată de generalul Sănătescu. La 25 august 1944 regele Mihai a
fost obligat să declare oficial război Germaniei naziste.
Patru săptămâni mai târziu, la 21 septembrie 1944, la ora
7, au apărut primii 20 de ruşi în Biled. Ziua începuse ca orice zi de
lucru, oamenii erau plecaţi la câmp, când, la intersecţia Străzii
Sauerländer cu Strada Gării au apărut 20 de soldaţi sovietici. La
început s-a crezut că sunt partizani sau prizonieri dezertori, dar
după ora 8 au început să vină căruţele de pe hotarul Satchinezului
aducând vestea că tot câmpul este împânzit cu ruşi. Până la
amiază întreaga localitate a fost ocupată. Câţiva români (nu
localnici) au năvălit în Primărie, au distrus mobilierul, au golit
casa de bani şi au aruncat actele în curte.
La 22 septembrie 1944 un batalion al regimentului
„Brandenburg” a înaintat dinspre Jimbolia, Cărpiniş, Iecea Mică
spre Biled. Fără a opune mare rezistenţă, trupele sovietice s-au
retras spre Satchinez. Partea de nord-est a localităţii a fost ocupată
de trupele germane, în vreme ce trupele sovietice au ocupat
hotarul Satchinezului unde au găsit trei şanţuri de apărare. Luptele
pe străzile localităţii au durat aproape trei săptămâni,
desfăşurându-se alternativ, pe străzile spre Şandra şi spre
Satchinez. Majoritatea sătenilor au petrecut aceste zile în pivniţe.
Casele de la marginea satului între străzile spre Şandra şi
Satchinez au fost părăsite de locuitori. Urme ale luptelor se mai
văd şi astăzi pe multe cruci din marmură din cimitirul
Sauerländer.
În dimineaţa zilei de 12 octombrie 1944 trupele germane
au părăsit localitatea. Populaţiei germane din Banat i s-a sugerat
să se refugieze. În jur de 70 de familii din Biled au dat curs
sugestiei, plecând cu căruţe sau tractoare spre Cărpiniş, iar apoi
spre Jimbolia. Zece familii au încercat să se refugieze prin
Jugoslavia, dar au fost prinse de partizani la Kikinda. Bărbaţii au
34
fost împuşcaţi pe loc, iar femeile şi copiii au fost trimişi înapoi
după săptămâni de prizonierat. Cei care s-au refugiat prin Ungaria
au avut mai mult noroc: după 4-7 săptămâni 40 de familii au reuşit
să ajungă în Austria. Un alt grup de refugiaţi a plecat cu trenul,
erau mai ales femei şi copii.
În primăvara anului 1945 trupele sovietice au înaintat spre
Viena. Unii refugiaţi s-au retras spre vest, dar unii au rămas pe loc
şi s-a întors apoi acasă, la Biled.
Majoritatea germanilor au rămas în Biled, neputând să
părăsească ceea ce au realizat prin hărnicie şi muncă grea vreme
de câteva generaţii. Au fost întotdeauna loiali stăpânilor
(împăratului, statului maghiar şi statului român), erau obişnuiţi săşi
plătească dările şi să realizeze robotă. Cu familiile româneşti
(văcari, porcari, funcţionari) erau în relaţii bune. Nu se simţeau cu
nimic vinovaţi. Însă s-au înşelat. O dată cu intrarea „cuceritorilor”
s-a instalat teroarea în localitate. Primul ordin al ruşilor a fost să
fie eliberată jumătate de comună. Mulţi au fost nevoiţi să plece la
Becicherec sau Dudeştii Noi, luând cu ei doar cât puteau duce în
mână. Jafurile, furturile şi violurile erau la ordinea zilei.
Recolta anului 1944 rămăsese în câmp, iar oamenii au
răbdat foame în acea iarnă. În primăvara anului 1945 câmpul a
rămas nelucrat, nimeni nu mai avea vreo motivaţie să lucreze. Nu
se ştia nimic despre fiii sau soţii rămaşi în armata germană.
Dar greul abia avea să urmeze. În ianuarie 1945 s-a abătut
o altă nenorocire asupra locuitorilor Banatului. În data de 17
ianuarie 1945, toţi bărbaţii între 17 şi 45 de ani şi femeile între 18
şi 33 de ani au fost trimişi în Uniunea Sovieticǎ la muncă silnică.
Nu s-a ţinut cont că rămân bătrâni, copii sau bolnavi acasă.
Singura excepţie s-a făcut pentru femeile care aveau copil sub un
an.
Din Biled au fost deportate 517 persoane. Calvarul
femeilor şi bărbaţilor, început în ianuarie 1945, a durat până în
decembrie 1949. Unii grav bolnavi au fost trimişi în anii 1947-
1948 în Germania. Unii au rămas acolo, alţii s-au întors acasă, în
Biled.
35
4.8 Soarta bilezenilor după război
4.8.1 Deportarea în U.R.S.S
În seara zilei de 14 ianuarie 1945 localitatea a fost
înconjurată de soldaţi şi jandarmi români. Nimeni nu a avut voie
să părăsească localitatea. În noaptea spre 15 ianuarie militarii au
mers din casă în casă cu liste şi i-au ridicat pe cei vizaţi, cărora li
s-a spus să-şi ia îmbrăcăminte şi hrană pentru 14 zile, fără însă să
li se spună unde vor fi duşi. Unde cei trecuţi pe listă nu erau acasă,
era luat alt membru al familiei ca ostatec, până se prezenta cel
vizat. Toţi au fost aduşi la şcoală, unde au fost încolonaţi şi au
pornit în marş până la Periam; acolo au fost preluaţi, împreună cu
arestaţii din alte localităţi, de armata sovietică.
La Periam au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă în care
existau câte o sobă şi bănci. În vagoanele mari erau 80 de
persoane, în cele mici 40. Vagoanele au fost sigilate şi s-au pus în
mişcare spre răsărit. Abia după 10-12 zile au fost deschise la
graniţa sovietică. Aici prizonierii au fost îmbarcaţi în alte vagoane
şi călătoria a continuat. Din cauza frigului şi a lipsei hranei, trei
bărbaţi din Biled au murit pe drum.
Majoritatea deportaţilor au fost duşi la muncă forţată în
sudul Ucrainei la Krivoi-Rog şi în bazinul Doneţului. Alte
transporturi au plecat spre Urali. Cei din sudul Ucrainei au fost
cazaţi în lagăre la Dnjepropetrovsc, la Sloviansc, la Tşasoviar, la
Stalino şi la Ienakijevo. Lagărele erau înconjurate cu sârmă
ghimpată, iar în barăci condiţiile erau inumane. Nu numai foamea
îi chinuia, ci şi setea. Prin gardul de sârmă ghimpată schimbau
puţinele lucruri pe care le mai aveau pentru apa pe care o aduceau
copiii ruşi. Mâncarea era foarte săracă şi puţină: dimineaţa ceai
negru şi o bucăţică de pâine, la prânz şi seara câte o zeamă lungă
de varză sau frunze de ridichi. Foamea a fost tortura cea mai greu
de suportat. Prizonierii erau obligaţi să lucreze în construcţii, în
mine de cărbuni, în fabrici sau în oţelării. Se socoteau norocoşi cei
36
care, vara, lucrau în colhozuri. Ei mai reuşeau să facă rost de ceva
comestibil.
Foamea, frigul şi munca foarte grea au fost cauza multor
îmbolnăviri. Unii bolnavi au fost trimişi acasă, dar mulţi au murit
acolo. Din cauza temperaturilor scăzute (sub – 40 °C), nici măcar
nu puteau fi îngropaţi, ci erau acoperiţi cu gheaţă şi zăpadă. Un alt
chin cumplit pentru deportaţi era produs de păduchi şi ploşniţe de
care nu aveau cum să se apere.
Din toamna anului 1948 situaţia s-a ameliorat cât de cât.
Prizonierii au primit ceva bani, astfel încât îşi puteau cumpăra
măcar pâine. Bolnavii au fost eliberaţi şi trimişi în Germania. În
1949 nu mai erau atât de strict supravegheaţi, aşa că mai lucrau pe
la localnici în schimbul mâncării.
În noiembrie şi decembrie 1949 deportaţii au fost puşi în
libertate şi se puteau întoarce acasă. Din cei 517 deportaţi din
Biled, 76 au rămas pentru totdeauna acolo, găsindu-şi odihna
veşnică în pământ sovietic.
Nici soldaţii prizonieri de război n-au avut o soartă mai
bună 8 . În perioada 1939-1945 au murit sau au fost daţi dispăruţi
100 de soldaţi din Biled. Dintre aceştia 16 au căzut în armata
română, iar 84 în armata germană. 18 persoane civile au căzut
victime războiului, printre care 3 femei şi 2 copii. Tot victimă a
războiului poate fi considerată şi Katharina Reiter, soţia
primarului Josef Reiter, care s-a sinucis.
4.8.2 Reforma agrară
Decretul Reformei agrare din martie 1945 i-a atins în mod
special pe germanii din Banat. Au mai avut voie să strângă
recolta, dar în toamna anului 1945 li s-au confiscat pământurile. În
Biled trăiau puţine familii româneşti, aşa că nu existau beneficiari
ai împroprietăririi. S-a recurs la colonizarea unor familii din
8 În monografia lui Franz Klein sunt consemnate numele victimelor ultimului
război (180: 466).
37
Regat, Dobrogea şi din Basarabia. Familiile germane au fost
obligate să primească în casă familii de colonişti. Fiecare familie
de colonişti a primit titlu de împroprietărire pentru 5 ha de teren
arabil. S-a organizat o comisie numită de germani
„Knüppelkomission” (comisia bâtelor), pentru că membrii ei
mergeau din casă în casă cu bâte în mână pentru a confisca
uneltele agricole şi animalele. Dacă cineva se împotrivea, era
„convins” cu ajutorul bâtelor să predea totul. Unii colonişti s-au
purtat foarte urât cu gazdele lor, dar au existat şi colonişti care s-
au împrietenit şi au convieţuit în bună înţelegere cu localnicii.
Într-un comunicat din primăvara anului 1945 s-a anunţat
că în Timiş-Torontal au fost expropriaţi 54612 proprietari de
pământ, suprafaţa de teren confiscată fiind de 205607 ha. O parte
a terenului a fost preluat de stat, iar altă parte a fost dată în
proprietatea „celor săraci”.
Decretul-lege nr. 185 din 23 martie 1945 şi Regulamentul
de punere în aplicare nr. 4 din 11 aprilie 1945 prevedeau
confiscarea averii tuturor etnicilor germani, chiar şi a acelora care
aveau doar jumătate de jugăr de teren. Aveau dreptul să primească
5 ha doar acei germani care au luptat în armata română şi după 23
august 1944, dar în Biled nu a fost respectată această prevedere.
Viaţa populaţiei germane a devenit foarte grea, multe
familii, formate din bunici şi nepoţi au răbdat foame acasă, în
vreme ce copiii, respectiv părinţii sufereau în deportare. Ferma de
stat cu sediul în Şandra a oferit unora posibilitatea de a lucra
pentru o bucată de pâine.
Tot în anul 1945 s-a înfiinţat prima Staţiune pentru
Mecanizarea Agriculturii (S.M.A.) cu sediul la nr. 376, în casa
ultimului primar ales în mod liber, Josef Reiter. În anul 1949
S.M.A-ul s-a mutat la fosta moară a fraţilor Steiner, unde a rămas
până la desfiinţare, după 1989. Atât la S.M.A., cât şi la Fabrica de
cânepă care şi-a reînceput activitatea mulţi bilezeni şi-au găsit de
lucru. Meseriaşii au avut posibilitatea să se angajeze şi la
Timişoara.
La 26 februarie 1950 a luat fiinţă „Cooperativa Agricolă de
Producţie 8 Martie”. Sediul C.A.P. a fost în casele familiilor
38
Johann Wolf (359) şi Adam Rieder (360). Cei întorşi din
deportarea sovietică precum şi adolescenţii au găsit de lucru la
C.A.P., alături de foştii colonişti care s-au înscris „de bunăvoie”,
deoarece existau destule metode „de convingere”.
4.8.3 Deportarea în Bărăgan
Când totul părea să reintre în normal, în vara anului 1951
s-a abătut o nouă nenorocire asupra sud-vestului ţării şi bineînţeles
asupra localităţii Biled.
În noaptea de Rusalii din 17 spre 18 iunie 1951 locuitorii
din Biled au fost treziţi din somn de bătăi puternice în poartă.
Acelaşi coşmar l-au trăit încă alte 171 de localităţi din raioanele
Sînnicolau Mare, Timişoara, Deta, Oraviţa, Reşiţa, Moldova
Nouă, Almăj, Baia de Aramă, Turnu Severin, Vânju Mare,
Strehaia şi Pleniţa. Toate aceste raioane erau situate lângă graniţa
cu Iugoslavia lui Tito, care avusese curajul să se rupă de tutela
sovietică.
Miliţienii însoţiţi de soldaţi i-au anunţat pe oamenii treziţi
din somn să-şi încarce (în două ore) cele necesare traiului într-o
căruţă şi să se prezinte la gară. Buletinele celor vizaţi au fost
reţinute de miliţieni. Din Biled au fost deportate 298 de familii,
dintre care 175 au fost germane, restul fiind basarabeni,
bucovineni, macedoneni etc. Cele 298 de familii numărând 931 de
persoane au fost îmbarcate în vagoane. În total au fost deportate
12791 de familii, numărând 40320 de persoane 9 . După o călătorie
lungă cu vagoanele de marfă („bou-vagon”), au ajuns la
destinaţie: în Bărăgan, unde au fost repartizaţi pe câte o bucată de
mirişte marcată cu ţăruşi. Aici oamenii şi-au săpat colibe în
pământ care îi fereau de arşiţa zilei, dar care se umpleau cu apă
când ploua. Copiii mai mici dormeau în dulapuri. Deportaţilor li s-
a pus în vedere să-şi construiască case din pământ bătut cu maiul
9 cf. Marineasa, Viorel / Vighi, Daniel, Rusalii '51, Editura Marineasa,
Timişoara, 1994, p. 228.
39
sau din chirpici (văiugă) acoperite cu stuf sau cu paie. Până la
venirea iernii casele erau gata, dar fiind umede, pe tavan şi pe
pereţi a încolţit şi a crescut grâu. Bănăţenii deportaţi şi-au găsit de
lucru la fermele din vecinătatea celor 18 sate noi construite de ei.
Locuitorilor Bărăganului li s-a spus că „bănăţenii” sunt
răufăcători, astfel erau priviţi cu suspiciune. Cu timpul s-au
convins să erau oameni harnici, buni gospodari. Satele noi erau
mai frumoase, mai bine gospodărite decât cele vechi. În jurul
caselor deportaţii au semănat flori, legume, porumb şi au sădit
pomi fructiferi.
Foto 4 Familie în faţa bordeiului, Bǎrǎgan
Viaţa în Bărăgan a fost grea, dar cel puţin membrii familiei
erau împreună, nu ca în cazul deportării în Uniunea Sovietică.
Localnicii îi numeau pe deportaţi „deoişti” datorită faptului că toţi
aveau în buletin o ştampilă cu iniţialele „D.O.” (domiciliu
obligatoriu). Deşi nu le-a fost uşor, oamenii s-au acomodat cu
condiţiile de viaţă din Bărăgan, total diferite de cele de acasă. S-au
împăcat oarecum cu soarta, când, după cinci ani, au avut voie să
se întoarcă acasă. Dar nu toţi o dată, ci în trei serii, din toamna
anului 1955 până în primăvara anului 1956. Unii au fost obligaţi
să stea chiar mai mult. Familia Stefan Unger s-a întors în Biled
abia în 1957. Întorcându-se acasă, multe familii au avut surpriza
să-şi găsească casele ocupate de „colonişti”. Cu greu, unii le-au
40
făcut loc într-o încăpere sau în bucătăria de vară. A apărut însă o
lege care permitea foştilor deportaţi să-şi reprimească casele. Dar
cei în ale căror case funcţionau instituţii comuniste au fost nevoiţi
să se mulţumească cu o căsuţă modestă, în locul casei lor mari şi
frumoase. Aceasta a fost situaţia familiilor germane, care aveau
case. Mulţi dintre deportaţii basarabeni, macedoneni sau
bucovineni au rămas în Bărăgan, ei nu aveau unde să se întoarcă.
Majoritatea satelor „noi” din Bărăgan însă au dispărut, nici
cimitirele nu mai sunt.
Coloniştilor români, obligaţi să părăsească casele germane,
li s-au dat terenuri la marginea satului şi au fost ajutaţi să-şi
construiască case.
41
5 Populaţia
5.1 Originea primilor locuitori din Billiet
La începutul colonizărilor în Banat a existat intenţia de a-i
grupa pe colonişti în funcţie de localităţile de origine şi de gradele
de rudenie, dar acest lucru nu a fost posibil. Unii colonişti au fost
repartizaţi în sate deja existente, alţii au înfiinţat localităţi noi.
În Billiet, înfiinţat în anii 1765-1767, a fost greu să se ţină
cont de localităţile de provenienţă ale coloniştilor. Prin faptul că în
primii ani mureau anual 200 până la 300 de persoane, rămâneau
mereu case goale, în care administratorul districtual Knoll
repartiza noi colonişti fără a ţine cont de origine sau grade de
rudenie.
Wilhelm Weber (Klein 1980:74-77) a întocmit o statistică
a originii locuitorilor din Billiet, studiind registrul
înmormântărilor din perioada 1766-1774 şi cartea funciară
întocmită la 1 noiembrie 1774. W. Weber a constatat că la 1
noiembrie 1774 locuiau în Billiet 252 de familii care proveneau
din următoarele provincii şi ţări ale Imperiului German:
Provincia Renană Trier 77 familii
Provincia Renană Koblenz 1 familie
Rheinhessen Mainz
5 familii
Westfalia
37 familii
Hessen — Starkenburg / Dieburg 2 familii
Hessen — Homburg
20 familii
Kurpfalz
4 familii
Baden
13 familii
Württemberg / Donaukreis 1 familie
Franconia Inferioară
17 familii
Luxembourg
27 familii
Lorena
16 familii
42
Pentru 32 de familii nu a fost consemnată nici provincia şi nici
numele localităţii din care proveneau.
Analizând aceste date se poate observa că locuitorii din
Billiet proveneau din trei state diferite: Germania, Luxembourg şi
Franţa, din 13 provincii diferite, din 38 de districte şi din 88 de
localităţi. Mai târziu au fost colonizate aici şi 56 de familii din
Saarland (Sauerland). Până în zilele noastre s-a păstrat din acea
vreme denumirea străzii, a podului numărul 1 şi a izlazului:
Sauerländergasse, Sauerländer Brücke, Sauerländer Hutweide.
La 12 februarie 1736 Franz Stephan de Lothringen se
căsătorise cu Maria Theresia. În anul 1745 Franz Stephan a fost
încoronat împărat al Imperiului romano-german cu capitala la
Viena. Aşa se explică faptul că printre colonişti se aflau şi
francezi din Lorena.
Provenind din regiuni diferite, coloniştii vorbeau dialecte
diferite, astfel încât pentru a se înţelege între ei, trebuiau să
renunţe la caracteristicile specifice ale graiurilor lor. Dialectul
renano-francon a fost cel care s-a impus, fiind înţeles de toţi. Prin
amestec şi uniformizare a luat naştere un grai — specific
germanilor bilezeni — de tip renano-francon cu influenţe moselofrancone.
5.2 Dinamica populaţiei
Există o zicală a coloniştilor germani:
Die ersten hatten den Tod,
die zweiten hatten die Not,
die dritten erst das Brot.
care se referă la primele generaţii de colonişti:
Primii au avut parte de moarte,
Următorii de sărăcie,
Abia a treia generaţie a avut parte de pâine.
43
şi care se potriveşte foarte bine noii localităţi Billiet (Klein
1980:107).
Datorită climei umede din terenul mlăştinos şi din cauza
lipsei apei potabile şi a alimentaţiei, mulţi colonişti s-au
îmbolnăvit. Epidemiile au făcut ravagii în rândul populaţiei.
Numărul morţilor în anii colonizării a fost înfricoşător. Pentru
anul 1766 este atestat numărul de 705 locuitori. Din anul
înfiinţării localităţii (1765) şi până în 1771 au murit în Billiet 936
de persoane. Numai în anul 1770 au murit 256 de persoane, dintre
care 185 de copii. Au fost cazuri când au murit familii întregi. În
unele zile erau duşi la cimitir doi morţi din aceeaşi casă. Au fost şi
5-6 înmormântări în aceeaşi zi. Situaţia era atât de disperată că
Billiet a fost supranumit „mormântul germanilor”. Medic
„provincial” exista doar la Timişoara, iar în sate erau doar felceri,
foşti soldaţi (de obicei frizeri) care au fost instruiţi de medici în
timpul războaielor pentru acordarea primului ajutor. Felcerii
trăgeau dinţii, lăsau sânge, bandajau răni. Primul felcer din Billiet,
Josef Anton Gerbel, şi-a început serviciul pe data de 6 iunie 1766.
La 22 iunie 1766 împărăteasa Maria Theresia a dispus ca
în fiecare localitate să fie angajat un preot şi un învăţător, iar la
două localităţi un medic. Ca urmare a acestei dispoziţii, la 1
august 1766 a venit la Billiet primul medic, Johann Joachim Groß,
care a găsit o situaţie îngrijorătoare. A anunţat administraţia de la
Timişoara că locuitorii de la Billiet sunt subnutriţi şi că au nevoie
urgentă de alimente. Medicul Groß a colaborat cu primarul pentru
a descoperi în care case există bolnavi şi a le da medicamente.
Grâul primit pentru pâine trebuia restituit din recolta următoare.
Tifosul şi difteria făceau ravagii în rândul populaţiei. La
sfârşitul anului 1766 erau 400 de bolnavi. Şcoala şi câteva case au
fost transformate în spital. Medicul Groß a cerut ajutorul
medicului districtual Leber şi împreună cu primarul Kaspar Hann
au trimis o petiţie la Viena, în care prezentau situaţia dezastruoasă
a localităţii, datorată în mare parte administratorului districtual
Knoll şi responsabilului pentru colonişti, Klunkhard, care erau
vinovaţi de aporovizionarea necorespunzătoare cu alimente.
44
Săptămâni întregi oamenii au răbdat foame, hrănindu-se numai cu
apă şi verdeţuri. În 1767 a murit de foame familia Kaiser, alcătuită
din trei persoane.
În casele rămase goale erau încartiruiţi colonişti noi.
Numai în 1771 au mai venit la Billiet 150 de colonişti. Dar viaţa
mergea înainte. Leagănele nu rămâneau goale mult timp. Doar în
anul 1772 au fost înregistrate la Billiet 117 naşteri. În următorii 20
de ani naşterile au depăşit numărul morţilor cu 40-60 de persoane.
Cu toate că, după înfiinţarea Satchinezului în 1797, mulţi
bilezeni s-au mutat acolo, a fost necesară înfiinţarea Străzii Noi,
deoarece populaţia ajunsese la 1800 de persoane.
Dar greutăţile nu s-au terminat. Nici secolul al XIX-lea nu
a fost prea uşor pentru Billed. Epidemia de holeră din 1849 a făcut
275 de victime. În anul 1868 se înregistrează 222 de morţi, iar în
1878 chiar 283 de morţi, dintre care 231 copii. Se pare că din anul
1830 creşte totuşi numărul naşterilor la peste 200 anual. Anul
1880 înregistrează cel mai mare număr de naşteri: 276. Astfel
creşte numărul locuitorilor, ajungând în anul 1889 la 5410 de
persoane, dintre care 5254 de germani. Câţiva ani mai târziu
începe emigrarea în America. Între anii 1894-1914 numai din
Billed au emigrat peste o mie de persoane. După 1900 a scăzut şi
numărul naşterilor, iar primul război mondial a făcut 124 de
victime din Billed. La recensământul din martie 1941, în Billed
mai trăiau 3652 de germani. Până în anul 1818 în Billed au trăi
doar germani de religie romano-catolică.
În anul 1819, din totalul de 3109 locuitori, 3056 sunt
germani, 49 sunt români ortodocşi, iar 4 evrei. Primii români în
Billed au fost cei care au lucrat ca slugi sau ciobani la familiile
germane înstărite. Printre primii români din Billed putem aminti
familiile Unc şi Mădălina. Urmaşii familiei Unc îşi amintesc, din
spusele bunicilor, că ar fi venit din Pesac.
În anul 1880, din totalul de 4658 de locuitori, 4502 sunt
germani, 61 sunt români, 62 sunt maghiari, 32 evrei şi 11 de alte
naţionalităţi (se presupune că ar fi fost primii ţigani stabiliţi aici).
45
În anul 1948, din totalul de 4726 de locuitori, 2932 sunt
germani şi 1650 sunt români, celelalte naţionalităţi (maghiari,
sârbi, ţigani) numărând 144 de persoane.
În 1966, din 4752 de locuitori, 2442 erau germani, 1968
români, 254 maghiari şi 88 de alte naţionalităţi.
La recensământul din 1977 Biledul număra 4522 de
locuitori, dintre care 1919 germani, 2322 români, 144 maghiari şi
137 alte naţionalităţi.
La recensământul din anul 2002 situaţia locuitorilor din
Biled a fost următoarea:
Total locuitori 3526 persoane
Români 3049
Maghiari 153
Rromi 178
Germani 128
alte naţionalităţi 18
Până în prezent situaţia s-a schimbat: au murit multe persoane de
naţionalitate germană, fiind vârstnici, iar foarte multe persoane
tinere au plecat în Spania, Portugalia, Italia, Germania, Olanda
etc. la lucru. Au rămas mulţi copii în grija rudelor sau a vecinilor,
ambii părinţi fiind plecaţi la lucru peste hotare.
5.3 Primarii
În cei 240 de ani de existenţă, la conducerea comunei
noastre s-au aflat 91 de primari, urmând ca în toamna acestui an
(2005) să fie ales al nouǎzeci şi doilea primar.
Primul primar al Biledului a fost Caspar Hann (1765-1767)
căriua i-a revenit sarcina grea de a organiza localitatea şi coloniştii
veniţi din diferite regiuni ale Germaniei.
D-l Wilhelm Weber a întocmit o listă cu toţi primarii din
perioada 1765-1974. Majoritatea primarilor au condus treburile
46
comunei timp de doi ani, dar există şi primari care s-au aflat în
fruntea comunei mai mulţi ani: 10
Grosz Bernhard (1770-1779) — 9 ani
Quinkert Josef (1839- 1846) — 7 ani
Eichert Johann (1893-1901) — 8 ani
Schmidt Adam (1909-1919) — 10 ani
Mann Johann (1919-1926) — 7 ani
Primul primar român a fost Nitreanu Nicolae (1944-1945).
Foto 5 Primǎria comunei Biled (R. Csonti)
Pentru că mulţi locuitori ai Biledului se află în localitate
din perioada de după ultimul război, vom prezenta lista primarilor
de atunci şi până în prezent:
Müller Johann (1945)
Petrean Pavel (1945)
Batejan Vasile (1945-1947)
Tămaş Vasile (1947-1948)
Vasii Ilie (1948-1949)
Udrescu Gheorghe (1949-1950)
10 Cf. Weber, Wilhelm în: Klein 1980: 445.
47
Drăgoi Aurel (1950)
Costar Ioan (1950-1952)
Gaida Francisc (1952-1955)
Păunescu Ioan (1955-1956)
Schäffer Johann (1956-1957)
Engrich Stefan (1957-1958)
Seiler Jakob (1958-1960; 1967-1968)
Dugonitsch Johann (1960-1965)
Sicoe Ioan (1965-1967)
Taugner Johann (1968-1974)
Schmidt Johann (1974-1981)
Ilia Petru (1981-1989)
Ţiţirigă Rodica (1989)
Neu Tiberiu (1990-1991)
Costar Sabin (1992-1993)
Hiudan Vladimir (1993-1996, din Şandra)
Novac Nicolae (1996-2000, din Şandra)
Supuran Sorin (2000-2005).
Până la noile alegeri atribuţiile primarului au fost preluate
de actualul viceprimar, d-l Duţă Leontin.
48
6 Agricultura
Înainte de al doilea război mondial, în Biled culturile
ocupau, în procente, suprafaţa agricolă după cum urmează (cf.
Klein 1980:357):
40 % — grâu
33 % — porumb
18 % — plante de nutreţ
6 % — plante industriale
3 % — legume şi viţă de vie.
Jakob Leidecker prezintă în monografia lui Franz Klein
(cf. Klein: 358-359) situaţia populaţiei ocupate în agricultură.
Între anii 1925-1940 în localitate existau 180 de argaţi şi
servitoare, ceea ce reprezenta 4,5 % din locuitorii comunei. Dinte
aceştia doar 8-10 persoane erau din Biled, restul provenind din
alte localităţi.
Între patron şi angajat se încheia un contract de muncă
pentru un an care începea în 2 ianuarie. Existau argaţi (großer
Knecht), slugi (kleiner Knecht) şi servitoare (Magd). În perioada
dintre 1920-1930 angajaţii puteau câştiga:
argatul: 15.000-20.000 lei anual
sluga: 5.000-8.000 lei anual
servitoarea: 5.000-8.000 lei anual.
În plus, fiecare mai primea trei garnituri de lenjerie de corp, o
pereche de sandale şi o pereche de cizme. Argaţii şi servitoarele
din localitate mai primeau în plus o căruţă de paie şi combustibil
pentru foc (probabil tulei).
În lunile de iarnă argaţii trebuiau să îngrijească animalele.
Activitatea începea la ora 6 sau 6 30 şi se termina la ora 18. Pauze
aveau doar pentru servirea mesei. Atribuţiile argaţilor variau în
funcţie de anotimp. Iarna, argaţii îşi aveau locul de dormit în
49
grajdul cailor, iar vara în hambar. Servitoarea avea o cămăruţă în
casă sau în bucătăria de vară, construcţie aflată în faţa casei, în
curte.
În timpul secerişului mai era angajat un Tennmann, un
muncitor sezonier localnic care participa la seceriş până la ultimul
spic secerat şi treierat. Pentru munca sa era retribuit în natură:
grâu, paie şi hrana pe tot parcursul activităţii sale.
O altă categorie de muncitori agricoli erau secerătorii, a
căror zi de muncă era de 16 ore. Pentru un jugăr cosit ei primeau
100-130 kilograme de grâu, 2 kilograme de slănină şi un litru de
ţuică.
Pentru ţăranii săraci exista posibilitatea de a lucra la ţăranii
înstăriţi ca zilieri sau de a lua de la aceştia o suprafaţă de teren pe
care să îl lucreze, câştigul fiind jumătate din recoltă. Astfel, mulţi
ţărani care aveau doar 4-5 jugăre de teren proprietate, mai luau
până la 20 de jugăre de la ţăranii înstăriţi (Großbauern), câştigând
în acest fel jumătate din recoltă.
Mai exista o categorie de ţărani care aveau suprafeţe mici
de teren sau care nu aveau deloc pământ, dar deţineau un cal şi o
căruţă. Ei erau aşa zişii cultivatori de tutun (Tabaksbauern),
deoarece luau în arendă 1-2 jugăre de teren pe care cultivau tutun,
dar şi porumb şi cartofi pentru consumul propriu sau pentru
vânzare.
Pe lângă cultivarea pământului, locuitorii din Biled se
ocupau şi cu creşterea animalelor. Se creşteau porci nu numai
pentru consumul propriu, ci şi pentru comercializare. De
asemenea, fiecare familie creştea cel puţin o vacă şi păsări de
curte.
Agricultorii care aveau un singur cal se asociau câte doi
pentru a lucra pământul, păstrându-şi astfel independenţa.
50
6.1 Mecanizarea agriculturii
Având un pământ bogat în humus, Biledul era vestit pentru
cultivarea grâului. La început, secerişul şi treieratul (bătutul) se
făceau manual, apoi s-a practicat călcatul cu caii. Boabele ieşite
din spice erau vânturate pentru a le separa de pleavă. O muncă
grea îi aştepta pe ţărani în perioada secerişului.
În anul 1867 au fost aduse primele batoze în Banat, chiar
şi la Biled. Ele trebuiau trase de cai de la o gospodărie la alta. Mai
mulţi agricultori se asociau şi cumpărau o batoză. În fiecare an se
alegea un comitet care stabilea ordinea la treierat a membrilor
asociaţiei, precum şi retribuţia mecanicului, a fochistului şi a
muncitorilor. Prin anii 1905-1910 batozele au fost dotate cu
tracţiune proprie. În această perioadă şi-au cumpărat batoze şi
persoane particulare, ca de exemplu Johann Schwarz şi Peter
Krier. După primul război mondial numărul batozelor a crescut:
Peter şi Johann Schwarz – 6, Peter Krier – 2, Andreas Frey – 1,
Johann Michels – 1 şi Johann Packi – 2. În anii treizeci batozele
erau puse în mişcare de tractoare. Printre proprietarii de tractoare
se numărau: Nikolaus Jobba, Mathias Höchst, Johann Krier,
Johann Packi şi alţii. Johann Gilde (nr. 412) a achiziţionat în anii
douăzeci prima maşină de legat snopi.
Mecanizarea agriculturii a cunoscut o perioadă de
înflorire. În anul 1942 în Biled existau, spre exemplu, 165 maşini
de legat snopi şi 56 tractoare.
Anul agricol al ţăranilor începea imediat după topirea
zăpezii şi zvântarea pământului. Terenul arat din toamnă era
grăpat şi urma semănatul ovăzului şi a orzului de primăvară. În
acelaşi timp se căra gunoiul pe terenurile care urmau să fie arate
primăvara. Îngrăşarea terenului se făcea, după posibilităţi, la 2-4
ani şi numai cu gunoi de grajd. Urma efectuarea arăturilor de
primăvară care se făceau cu pluguri trase de 4-6 cai. Argatul ţinea
coarnele plugului, iar sluga conducea caii. Imediat după arat, în
aprilie, dacă timpul era favorabil, se semăna porumbul. În iunie se
trecea la prăşitul acestuia. Întâi se trecea printre rânduri cu o
prăşitoare cu trei colţi, trasă de un cal, apoi cu sapa se prăşea pe
51
ând. Porumbul era o plantă care cerea multă muncă: semănat,
prăşit, îngropat, copilit, cules şi depănuşat. Între rândurile de
porumb se lăsa o distanţă de 50-60 cm, iar între plante se lăsau 40
cm distanţă. La prăşitul porumbului erau tocmiţi zilieri localnici,
dar şi oameni din alte zone. Astfel începea munca sezonieră.
În martie-aprilie se semănau şi cartofii care trebuiau săpaţi
în iunie. Tot în aprilie era semănată şi cânepa, apoi mohorul
pentru nutreţ verde.
La sfârşitul lunii iunie începea secerişul. Mai întâi se
secera orzul de toamnă. Pe o lăţime de 2 m se cosea manual, cu
coasa, apoi intrau în acţiune secerătoarele trase de 4-6 cai, care
reuşeau să secere o suprafaţă de până la 8 iugăre pe zi. Ţăranii
care aveau doar câte doi cai se asociau câte doi la seceriş, în
vreme ce ţăranii săraci erau nevoiţi să intre cu coasa în lan sau să
plătească celor cu secerători pentru această muncă. Snopii erau
aduşi acasă unde începea treieratul.
Foto 6 Treierat
Au fost ani când, în urma unor ploi puternice sau furtuni,
păioasele au fost culcate la pământ sau încurcate. În această
situaţie, singura soluţie era cositul manual. Era un prilej pentru
sătenii lipsiţi de proprietate să-şi câştige pâinea „cu sudoarea
frunţii”, trăgând la coasă din zori şi până seara târziu. Aduşi acasă,
52
snopii erau clădiţi în şire lungi şi înalte, aşteptând treieratul care
se făcea cu batozele. În funcţie de cantitatea de snopi, treieratul
dura într-o gospodărie 1-2 zile, echipa de lucru fiind alcătuită din
16-18 persoane, pe lângă fochist şi mecanic. Ziua de lucru era de
15 ore, fiecare muncitor cunoscându-şi atribuţiunile. Stăpâna casei
şi servitoarea erau ocupate cu pregătirea şi servirea meselor: micul
dejun la ora 7, masa de prânz între 12 şi 13, apoi o gustare la ora
17, iar cina la încetatul lucrului. Muncitorii erau plătiţi în cereale.
Uneori ţăranii vindeau în avans grâu morilor, astfel încât acesta
era transportat direct de la batoză la moară. Restul era urcat în
podul casei.
Toamna, după ce miriştea a fost arată, începea cea de-a
doua mare campanie de recoltare: cea a porumbului. Şi pentru
aceasta era nevoie de forţă de muncă din exterior. Echipele,
cuprinzând de regulă opt persoane, erau formate din români sau
bulgari. Plata era negociată la început, iar hrana era întotdeauna
asigurată de proprietarul pământului. Muncitorii depănuşau
ştiuleţii pe loc, apoi tăiau cocenii (tuleii) şi îi legau în snopi cu
legători făcute din papură şi îi ridicau în picioare, grupându-i câte
10-15 la un loc. Gospodarul şi argatul cărau ştiuleţii de porumb
acasă şi îi urcau în hambar. O parte din porumb era culeasă de
gospodar cu ai săi, fără a depănuşa ştiuleţii. Depănuşatul se făcea
seara, în ajutor venind vecinii, rudele şi prietenii. Timpul trecea
repede cu cântece vesele şi cu glume. Lucrul înceta când ceasul
din turnul bisericii bătea ora 10 (22).
În Biled porumbul se cultiva în exclusivitate pentru nutreţ.
Populaţia germană nu gătea mămăligă sau mălai. Se cultivau însă
soiuri speciale de porumb pentru fiert şi pentru floricele, apreciate
nu numai de copii, ci şi de adulţi.
Pănuşile fine erau folosite pentru umplerea saltelelor din
paturi. Restul pănuşilor şi tuleii formau hrana vacilor şi a oilor.
Cocenii şi ciocălăii erau folosiţi pentru foc în sobele şi plitele de
gătit. Sătenii săraci, fără pământ, aveau posibilitatea să-şi câştige
hrana pentru vacă şi materialul de foc tăind tuleii de pe care
fuseseră rupţi ştiuleţii cu pănuşi cu tot. Ei primeau jumătate din
tuleii tăiaţi şi legaţi.
53
Foto 7 La arat
Terenul era eliberat şi arat pentru că la începutul lunii
noiembrie trebuia semănat grâul. Dacă mai era timp şi vremea era
bună, se transporta gunoi pe câmp şi se ara, astfel încât la sfârşitul
lunii octombrie ţăranii îşi încheiau anul agricol.
6.2 Plantele industriale
6.2.1 Cânepa
După anul 1716 cultivarea cânepii era monopol de stat.
Datorită pământului fertil, dar mai ales datorită apei
existente aici, cânepa a ocupat suprafeţe mari de teren la Biled. Nu
întâmplător aici s-a construit prima fabrică de cânepă din Banat.
Cânepa se semăna la fel de des ca şi grâul, plantele ajungând până
la doi metri înălţime. Plantele tăiate erau lăsate în mănunchiuri să
se usuce, pentru ca frunzele să se scuture mai uşor. După
scuturarea frunzelor, cânepa se lega în snopi şi se punea la „topit”
în apă, iar la sfârşitul verii se spăla şi se punea la uscat. O dată
cânepa uscată, intrau în funcţiune meliţele care zdrobeau învelişul
lemnos al tulpinilor, eliberând fuiorul. O dată cu înfiinţarea
54
fabricii de cânepă, meliţatul a fost preluat de maşini. Mai ales în
lunile de iarnă femeile torceau cânepa la vârtelniţe (roţi de tors) cu
pedală, obţinând fire de grosimi diferite. Materialul obţinut era
dus la ţesători. În perioada 1920-1930 în Biled mai existau două
războaie de ţesut la Dominik Weber (nr. 663) şi la Peter Gebel (nr.
585) care ţeseau pânză groasă pentru saci şi saltele şi pânză mai
subţire pentru prosoape, cearşafuri sau chiar pentru îmbrăcăminte.
6.2.2 Tutunul
În Biled trăiau şi oameni care aveau puţin sau nu aveau
deloc pământ. Cei care nu erau negustori sau meseriaşi doreau să
fie şi ei independenţi şi să-şi câştige pâinea în agricultură. Statul
le-a oferit această posibilitate prin cultivarea tutunului. Statul, care
deţinea monopolul asupra tutunului, desemna localităţile care
aveau voie să cultive tutun. Printre acestea se număra şi Biledul.
În lunile ianuarie-februarie, reprezentanţi ai societăţii de stat
veneau la primărie pentru a încheia contracte cu cei interesaţi şi
dispuşi să cultive tutun. Materialul semincer era distribuit gratuit
cultivatorilor care îl puneau la încolţit. Pe la mijlocul lunii martie
se făceau răsadniţe (Kutsch) care aveau de regulă următoarele
dimensiuni: 1 m înălţime, 80-100 cm lăţime şi 6-8 m lungime.
Deoarece era nevoie de gunoi de grajd mult şi nu toţi îl aveau,
împrumutau de la ţăranii înstăriţi câteva căruţe de gunoi şi le
dădeau înapoi după ce se începea plantatul. În câmp tutunul era
plantat în rânduri la distanţă de 50 cm, între plante lăsându-se o
distanţă de 40 cm. Răsadurile erau bine udate, iar în perioada de
secetă tutunul trebuia irigat. Pentru aceasta în fiecare plantaţie de
tutun trebuia să existe o fântână, condiţie uşor de îndeplinit, ţinând
cont că la adâncimea de 1-1 ½ m se dădea peste apă. Se săpa o
groapă de 2 m 2 , se săpau trepte, astfel că apa se scotea direct cu
găleata din fântână. Pe terenurile mai înalte fântânile erau mai
adânci, iar apa se scotea cu găleata legată de o frânghie sau se
construia o cumpănă.
55
Tutunul poate atinge o înălţime de 170 cm. Frunzele încep
să se maturizeze de jos în sus. Inflorescenţele din vârful plantelor
trebuiau rupte, pentru a asigura frunzelor o calitate superioară.
Frunzele de tutun erau culese dimineaţa, balotate şi transportate
acasă, unde, la umbră, erau înşirate pe sfori de 3 ½ -4 m lungime,
iar apoi atârnate la uscat în şoproane bine aerisite. Important era
ca picăturile de ploaie să nu ajungă la frunze, deoarece se pătau,
scăzându-le calitatea. Toamna, frunzele uscate erau sortate, legate
în mănunchiuri a câte 25-30 de frunze şi puse în cadre de lemn.
Cultivatorul de tutun era anunţat în care zi trebuie să livreze
marfa, aceasta fiind transportată la Timişoara. Ziua respectivă era
cea mai importantă zi din an deoarece existenţa întregii familii
depindea de categoria în care era clasificat tutunul livrat.
Deşi comercializarea particulară a tutunului era interzisă,
mulţi fumători veneau direct la cultivatori să-şi cumpere tutunul la
un preţ mai mic decât în comerţ. Această activitate era însă
riscantă: după ce cultivatorii livraseră tutunul, li se făceau
controale, iar dacă se găsea în posesia lor „marfă”, aceasta era
confiscată, „vinovatul” primind şi o amendă usturătoare.
Cânepa şi tutunul s-au cultivat şi în timpul colectivului,
adică până în 1989. Astăzi se mai cultivă tutun doar pe fostul
câmp experimental, numit în prezent „S.N. Tutunul românesc”.
6.2.3 Viţa de vie
Coloniştii veniţi din regiunile viticole ale Germaniei — de
la Rin şi Mosela — au solicitat Administraţiei Imperiale
permisiunea de a cultiva viţă de vie şi au primit gratuit terenuri
pentru aceasta. Totodată ei au beneficiat de scutire de cote, având
în vedere că viţa de vie este productivă abia în al treilea an.
În Biled nici un ţăran nu s-a ocupat în exclusivitate cu
cultivarea viţei de vie.
După instaurarea regimului comunist viile au dispărut, viţa
de vie cultivându-se doar în grădinile sau curţile din localitate.
56
6.2.4 Sfecla de zahăr
În perioada C.A.P-ului se cultivau suprafeţe importante cu
sfeclă de zahăr. La răritul şi prăşitul sfeclei erau obligaţi să
participe şi nemembrii C.A.P. care doreau să-şi dea copiii la
grădiniţa germană care funcţiona în cadrul grădiniţei C.A.P-ului.
Din 1989 până în prezent suprafeţele de teren cultivate cu
sfeclă de zahăr s-au redus considerabil, unul din motive fiind şi
închiderea fabricii de zahăr de la Timişoara.
După 1989, foştii proprietari de teren din Biled care mai
sunt în localitate sau în ţară au primit pământul înapoi. De
asemenea, celor care au fost împroprietăriţi după război cu 5
hectare de pământ li s-a înapoiat terenul. Au fost împroprietăriţi şi
foştii membri C.A.P.. Bucuria a fost mare, dar mulţi s-au lovit de
neputinţa lucrării pământului din cauză că nu deţineau maşini
agricole. Au apărut astfel asociaţiile agricole care lucrează
pământul în parte. Multe persoane şi-au vândut pământul.
În localitate funcţionează în prezent următoarele asociaţii
agricole existente în evidenţa Primăriei:
S.C. COMCEREAL S.A.
S.C. AGROMEC S.A.
S.C. MECAGROBIL S.A.
S.C. ILIMOTIM S.A.
S.C. MARACANA S.A.
S.C. AGROSIL S.R.L.
Pe lângă acestea, o importantă suprafaţă de teren este
lucrată de asociaţii familiale. Cea mai mare astfel de asociaţie este
cea a familiei Supuran (631,77 ha). Alte asociaţii familiale sunt:
fam. Zbârcea, fam. Pop Liviu, fam. Sebestien, fam. Indrei, fam.
Klein, fam. Csonti, fam. Nicoară, fam. Borza, fam. Moţ, fam.
Suciu, fam. Leahu etc.
Terenul arabil extravilan al localităţii Biled este de
3095,91 ha. Sectorul vegetal este dominat de culturile de porumb,
grâu şi orz. Celelalte culturi — floarea soarelui, sfecla de zahăr,
57
cartofii — ocupă suprafeţe mici, iar culturi ca tutunul, cânepa,
soia şi inul au dispărut sau se cultivă pe suprafeţe foarte mici.
După 1990 producţiile la hectar au scăzut datorită preţului
ridicat al seminţelor, al îngrăşămintelor, al pesticidelor şi al
lucrărilor agricole. Un an bun pentru agricultura din Biled a fost,
totuşi, anul 2001 când s-au obţinut în medie următoarele
producţii:
grâu: 4500 kg / ha
porumb: 7000 kg / ha
floarea soarelui: 1700 kg / ha
soia: 1800 kg / ha.
Anul 2005 nu promite recolte prea bune, în mare parte datorită
faptului că din cauza ploilor abundente din această primăvară pe
suprafeţe mari bălteşte apa.
58
7 Meşteşugarii
Printre coloniştii germani stabiliţi în Billiet se afla şi un
fierar, dar el nu avea scule. De aceea primarul Kaspar Hann a
adresat o cerere Administraţiei teritoriale din Timişoara prin care
solicita un împrumut în bani pentru amenajarea unei fierării care
era necesară localităţii. Cererea a fost aprobată şi i s-a sugerat
fierarului să-şi procure sculele necesare de la fierarul din
Bruckenau.
În toamna anului 1766 brutarul Johann Kraft s-a stabilit
într-o casă rămasă goală în Billiet şi a aprovizionat locuitorii cu
pâine.
La 9 ianuarie 1767 rotarul Johann Haydefelder, colonist în
Billiet, solicită un împrumut pentru a-şi putea exercita meseria. În
anul 1768 se mai stabileşte la Billiet un rotar: colonistul Niklas
Kunzow.
Tot meseriaş era considerat şi felcerul Max Scholz care a
murit în 1773 şi a cărui văduvă, Eleonora Schulz, i-a preluat
activitatea.
Despre meşteşugurile şi meşteşugarii comunei din anii
următori nu s-au mai păstrat date şi documente. Cert este că
meşteşugurile, comerţul şi industria au fost promovate de
populaţia germană în tot Banatul.
În cartea sa Istoria industriei şi a comerţului, apărută în
anul 1842 la Pesta, istoricul maghiar Michael Horvath afirma
următoarele:
În exclusivitate germanii au fost promotorii industriei şi ai
civilizaţiei naţionale, numai ei practicau cu hărnicia necesară
acele meserii care îi storceau naturii comorile, agricultura şi
exploatarea minieră, meşteşugurile şi comerţul erau principalele
lor ocupaţii […] germanii au fost, prin hărnicia lor
meşteşugărească şi mercantilă, exemplele şi călăuzele
59
maghiarilor, conducându-i la izvoarele bunăstării (Horvath
1842: 232, cit. după Klein 1980: 387). 11
Breslele meseriaşilor erau cunoscute deja din evul mediu
şi au rămas timp de sute de ani apărătoarele drepturilor cetăţeneşti
şi purtătoarele bunăstării materiale a membrilor lor.
Este uşor de înţeles că meseriaşii veniţi din Imperiul
German în Banat au căutat să se organizeze şi aici cât mai repede
în bresle. Acest lucru nu li s-a permis însă decât la începutul
secolului al XIX-lea. Ca urmare, în perioada 1815-1829, în
Timişoara s-au constituit şaptesprezece bresle.
Conform consemnărilor din anul 1828 ale notarului din
Billiet, în localitate existau pe atunci 27 de meseriaşi (cf. Klein
1980: 387). Din descrierea localităţii din anii 1859/60 rezultă că în
avea vreme exista aici o asociaţie a breslelor având un conducător
şi un locţiitor al acestuia. Din documente nu reiese însă numărul
membrilor asociaţiei. Cert este faptul că numărul meseriaşilor
creştea de la an la an. Pe lângă meseriile mai vechi (fierar, rotar,
brutar, frizer, felcer) au apărut şi meserii noi: ţesător, pălărier,
frânghier, şelar, curelar, tăbăcar, dărăcar, strungar în lemn,
tâmplar şi altele.
Foto 8 Fierǎria Wagner
11 Traducerea noastră.
60
Pe lângă meseriaşii localnici existau şi meseriaşi nomazi
care mergeau din sat în sat, din casă în casă, executând lucrări de
reparaţii.
În anul 1872 breslele au fost desfiinţate, dar au apărut
cooperativele meşteşugăreşti care ulterior, în anul 1884, s-au
transformat în corporaţii meşteşugăreşti.
În acea vreme era obiceiul ca tinerii care au învăţat o
meserie să plece în lume pentru a vedea şi a învăţa tot ce se poate
în meseria respectivă. Astfel călătoreau prin Austro-Ungaria,
Germania şi chiar Franţa. Se opreau acolo unde credeau că au
ceva de învăţat. Succesele nu au întârziat să apară. Meşterii din
Billed, cu experienţa acumulată în lume, au devenit renumiţi nu
numai în localitate, ci şi în împrejurimi. Ucenici din întreg
comitatul, de diferite naţionalităţi (germani, români, maghiari şi
sârbi), care doreau să înveţe o meserie veneau la meşterii din
Billed.
După cum afirma Jakob Gallo (1980:388) într-un articol
din Billed. Chronik einer Heidegemeinde im Banat in Quellen
und Dokumenten 1765-1980, în anul 1905 s-a înfiinţat Alianţa
meseriaşilor din Billed, având scopul de a reprezenta interesele
meseriaşilor în instanţă. Statutul alianţei era conceput în limba
maghiară. Comitetul de conducere era format din: Josef Sladek,
Peter Welter, Josef Lafleur şi Johann Donawell. Sediul
organizaţiei era în sala mică de la etajul actualului Cămin Cultural
şi era dotat cu două mese de biliard, jocuri de şah şi domino,
precum şi literatură de specialitate şi ziare. Membrii alianţei
puteau petrece acolo clipe de destindere în zilele de sărbătoare sau
duminica. În fiecare an, înainte de începerea Postului Mare, în sala
mare avea loc „balul maiştrilor”.
În anul 1927 s-a înfiinţat o a doua organizaţie cu numele
de „Billeder Gewerbekorporation” (Corporaţia meseriaşilor din
Biled). Comitetul de conducere era format din: Anton Sehi, Peter
Reinert şi Josef Sieber. Cele două organizaţii au fuzionat în anul
1939, iar în componenţa noului comitet de conducere intrau:
Jakob Schneider, Jakob Gallo şi Peter Neumann. Documentele
61
eferitoare la activităţile acestei organizaţii au fost distruse în
timpul celui de-al doilea război mondial.
După război, în anul 1949, s-a înfiinţat o „Federaţiune de
Meseriaşi”, având 50 de membri şi fiind condusă de: Jakob Gallo,
Adam Lind, Peter Karl şi Peter Ballmann. Viaţa acestei organizaţii
a fost foarte scurtă: un an. Autorităţile comuniste au învinuit
federaţiunea de activitate politică subversivă şi au dispus
desfiinţarea ei şi sigilarea sediului de lângă casa parohială
catolică.
Franz Klein (1980: 390-391) prezintă o listă cu meseriaşii
şi comercianţii din localitate până la anul 1944 12 :
Brutari: 5
Materiale de construcţii şi lemne de foc: 3
Fântânari: 1
Croitorese: 18
Croitori: 16
Strungari în lemn: 2
Producători de oţet: 2
Vopsitori: 1
Dogari: 3
Măcelari: 17
Frizeri: 17
Restaurante: 13
Tăbăcari: 4
Bijutieri: 1
Moaşe: 3
Tăietor de lemne: 1
Pălărieri: 2
Confecţioner de pieptene: 1
Comercianţi: 21
Cinematograf: filme mute: 3; din 1938 filme sonore: 1
Cofetărie: 1
Zugravi: 6
Zidari: 9
12 După numele persoanelor urmează numerele de casă ale meseriaşilor sau ale
atelierelor, respectiv prăvăliilor.
62
Lăcătuşi-mecanici: 11
Maiştri-morari: 4
Fotografi: 2
Hornar: 1
Curelari şi selari: 3
Fierari: 18
Mori de urluit: 3
Cizmari: 14
Cazane de ţuică: 4
Frânghieri: 3
Sifonari: 2
Pietrari: 2
Tinichigii: 5
Tricoteze: 2
Tapiţer: 1
Tâmplari: 15
Ceasornicar: 1
Rotari: 9
Ţesători: 2
Dulgheri: 4
Daracuri: 2
Lista meseriilor şi meseriaşilor nu este completă, negăsindu-se
documente complete în acest sens.
63
8 Dezvoltarea industriei
Prin poziţia sa, pe şoseaua Timişoara — Cenad, prin faptul
că avea gară, Biledul a fost o localitate favorabilă dezvoltării
industriei, deşi agricultura a rămas pe primul loc în ceea ce
priveşte ocupaţia oamenilor.
Pionierii industriei au fost die Roßmühlen (morile cu cai).
Prima astfel de moară a funcţionat pe locul unde se află astăzi
numărul de casă 197, încă din anul 1769. Johann Herbst şi
Nikolaus Krier au fost proprietarii primei mori acţionate de cai.
În decursul timpului au mai apărut în Biled următoarele
mori (cf. Klein 1980: 396):
Johann Donawell şi Peter Decker (nr. 17)
Johann Pfeiffer (nr. 282)
Peter Hubert (nr. 445)
Josef Franck (nr. 525)
Nikolaus Schortje (nr. 597, uleiniţă)
Nikolaus Müller (nr. 162, moară de apă)
Peter Welter (nr. 486).
Cea mai mare şi cea mai importantă moară din Biled a fost
moara Ballmann (224), numită astfel după ultimul proprietar.
Jakob Ballmann, născut în anul 1891 în Uihei, a învăţat meseria
de fierar. În anul 1907 a emigrat în Statele Unite, ca de altfel mulţi
alţi bănăţeni. Acolo a acumulat experienţă profesională şi
cunoştinţe teoretice în domeniul morăritului. Întors în ţară
cumpără în anul 1915 moara familiei Lenhardt care avea probleme
financiare. După închiderea acestei mori, noul proprietar
achiziţionează în 1918 şi moara familiei Gergen, construită în
1890. Pentru că această moară era dotată necorespunzător din
punctul de vedere al tehnicii, o modernizează, astfel încât moara
devine una din cele mai moderne mori din Banat. Capacitatea
morii era de 25 tone de cereale pe zi. În anii treizeci capacitatea
morii a crescut.
64
În anul 1921 Jakob Ballmann a încercat să convingă
locuitorii Biledului de necesitatea introducerii curentului electric
în localitate, dar nu a avut succes, astfel încât moara a continuat să
funcţioneze cu un motor Diesel. Abia după conectarea localităţii
la reţeaua de înaltă tensiune moara a trecut la funcţionarea cu
electromotoare. Moara şi-a continuat activitatea şi după
naţionalizare, ca moară de stat, fiind una dintre morile cele mai
bune din Banat. Din păcate astăzi această moară nu mai există.
O altă moară importantă a fost cea a fraţilor Steiner. Ei au
cumpărat în anul 1911 moara construită în anii 1901-1902 de
familia Parzer din Lovrin. Fraţii Steiner au modernizat în etape
moara, i-au adăugat şi o moară pentru urlău, iar în anii treizeci o
fabrică de oţet. 13 După naţionalizare, clădirile de la numărul 450
au adăpostit birourile şi atelierele S.M.A.-ului 14 . După revoluţia
din decembrie 1989 S.M.A.-ul a fost desfiinţat.
Cea mai mică moară a fost cea a familiei Sladek, dar
această moară a dat faliment. Familia Sladek şi-a încercat norocul
şi cu producerea gheţii artificiale; nici în acest domeniu nu a avut
însă succes deoarece măcelăriile şi restaurantele îşi aveau
propriile pivniţe cu gheaţă.
8.1 Fabrica de cărămidă
În anul 1905, evreul Ignaz Tenner construieşte la Biled
fabrica de cărămidă (Ziegelei), iar în 1913 i-o vinde lui Johann
Glaß. Datorită concurenţei fabricilor din Cărpiniş şi Jimbolia,
fabrica se închide.
În anul 1936 Anton Sehi devine asociatul fraţilor Johann şi
Adam Glaß şi fabrica este modernizată, iar cărămida produsă aici
găseşte cumpărători. Mulţi locuitori au găsit un loc de muncă aici,
iar vara erau angajaţi sezonieri şi muncitori străini de localitate.
13 În data de 27 octombrie la această moară a avut loc un accident de muncă al
cărui victimă a fost muncitorul Willi Hegyi.
14 S.M.A. – Staţiunea pentru mecanizarea agriculturii.
65
După cel de-al doilea război mondial şi fabrica de cărămidă a fost
naţionalizată, devenind proprietatea statului român. Fabrica de
cărămidă a continuat să funcţioneze până după evenimentele din
1989.
8.2 Fabrica de cherestea
În anul 1922, Johann Klein şi Gergen au înfiinţat o fabrică
de cherestea. Aici, în aşa numitul „Bahnspitz” (colţul gării),
găseau lemn de construcţie, scânduri, şipci nu numai bilezenii, ci
şi locuitorii satelor învecinate. Întreprinderea a cunoscut o
perioadă de înflorire în anii următori, timp în care suprafaţa de
amplasare a devenit prea mică. Astfel, dincolo de calea ferată, în
faţa gării, a fost construită o nouă fabrică de cherestea, cu
aparatură modernă şi cu legătură proprie la calea ferată. Firma s-a
numit „Gebrüder Klein A.G.” şi a avut o activitate bogată,
asigurând nu numai materialul lemnos pentru construcţii, ci şi
lemne de foc pentru toată zona. În urma crizei economice
internaţionale dintre anii 1928-1930 firma a dat faliment. Un an
mai târziu, în 1931, firma este cumpărată de la Asociaţia Bancară
Bănăţeană de către fraţii Roman şi repusă în funcţiune cu foştii
muncitori şi patroni. Numele fabricii s-a modificat: „Gebrüder
Roman A.G.”. Materia primă pentru gater era adusă din zona
Sibiului. Erau prelucrate în special răşinoasele care erau apoi
depozitate şi ulterior tăiate la dimensiunile solicitate de clienţi. Se
găsea aici şi lemnul necesar diferiţilor meseriaşi, dar şi lemnul de
foc pentru întreaga localitate. Fabrica deţinea două gatere puse în
funcţiune de maşini cu aburi. Buna deservire a clienţilor a dus
faima fabricii de cherestea din Biled şi peste hotarele Banatului.
Statul român a făcut comenzi aici pentru căile ferate. Fabrica avea
până la 40 de angajaţi. În anul 1944 întreprinderea a fost
confiscată de stat şi abia din 1946 şi-a reluat activitatea sub
numele de „Blirom”, la conducerea ei aflându-se foştii patroni.
Doi ani mai târziu, în 1948, fabrica a fost închisă din lipsă de
materie primă. Ani la rând, pe locul respectiv a funcţionat
66
depozitul de lemne de foc şi de cărbuni , apoi acesta a dispărut,
făcând loc birourilor şi hambarelor Bazei de recepţie a cerealelor.
8.3 Fabrica de cânepă
În anul 1924 a fost înfiinţată la Biled o întreprindere cu
denumirea de „Banater Hanfindustrie A.G.” (Industria de cânepă
din Banat). Un rol important în înfiinţarea acestei fabrici l-a avut
inginerul localnic Hans Pierre. Întreprinderea era o societate
particulară pe acţiuni, acţionarii fiind agricultorii din Biled şi
Banca Comercială Şvăbească.
Startul a fost promiţător, iar agricultorii au trecut la
cultivarea cânepii care le promitea câştiguri substanţiale. Dar şi
această întreprindere a căzut victima marii crize economice,
oprindu-şi activitatea în anul 1930. Un consorţiu bancar evreiesc a
cumpărat fabrica şi i-a schimbat denumirea în „Dauerbach und
Maus”. După reparaţii capitale şi dotare cu maşini şi utilaje noi,
fabrica şi-a reînceput activitatea în 1934. Nu numai numeroşi
bilezeni au găsit aici un loc de muncă, ci şi muncitori din zona
Nădlacului, aceştia primind din partea întreprinderii şi locuinţe
(Casa Mare).
Prin achiziţionarea de maşini şi generatoare performante,
în anul 1937 fabrica de cânepă a preluat sarcina de a furniza
întregii comune energie electrică.
Din 1940 fabrica a devenit din nou societate pe acţiuni,
funcţionând în această calitate până în 1945 când a trecut în
proprietatea statului. Activitatea fabricii s-a intensificat, materia
primă provenind nu numai de la C.A.P.-ul din localitate şi din
localităţile vecine, ci chiar şi din alte ţări. Prin hărnicia lor, mulţi
locuitori ai Casei Mari au reuşit să-şi adune bani pentru a-şi
cumpăra case în Biled. Pentru copiii angajaţilor, fabrica a înfiinţat
în anul 1961 o grădiniţă în Strada Gării, nr. 543. Din păcate după
1989 fabrica şi-a încetat activitatea şi este pe cale de a deveni o
ruină.
67
8.4 Electricitatea
Din iniţiativa unor bilezeni progresişti, în anul 1936 a luat
fiinţă Cooperativa Agricolă de Electicitate Biled
(„Landwirtschaftliche Elektrizitätsgenossenschaft Billed”),
avându-l ca preşedinte pe Anton Sehi, iar ca secretar pe Peter
Hehn, urmaţi de Nikolaus Mangold şi Heinrich Schaljo. Membrii
consiliului de administraţie au fost: dr. Michael Ortinau (nr. 229),
Josef Reiter (nr. 363), Johann Ballmann (nr. 562), Nikolaus Mann
(nr. 474), fraţii Steiner ( nr. 450), Johann Braun (nr. 299) şi
Nikolaus Klein (nr. 464). La înfiinţare cooperativa număra 350 de
membri.
De curent electric puteau beneficia numai membrii care şiau
achitat contribuţia. Pentru a crea posibilitatea de a beneficia de
curent electric şi membrilor cu posibilităţi materiale modeste, s-a
găsit soluţia achitării contribuţiei în rate. Deoarece capitalul
obţinut din contribuţia membrilor nu era suficient, s-a recurs la un
credit pus la dispoziţie, fără dobândă, de 40 dintre membrii
cooperativei.
Producătorul şi distribuitorul curentului electric era
Fabrica de cânepă. Lucrările de instalare a reţelei au fost
supravegheate de inginerul Rewes din Timişoara, iar de lucrările
interioare s-a ocupat Josef Wittner. Lucrările au demarat în anul
1936, fiind încheiate în iarna lui 1937. Se aflau în localitate şi
mulţi sceptici care nu credeau în reuşita acţiunii, însă la 31
decembrie 1937 reţeaua era gata de utilizare, iar la orele 18 toată
localitatea s-a „luminat”. La început au existat şi unele defecţiuni,
dar cu timpul acestea au fost remediate.
Într-o adunare generală membrii cooperativei au hotărât
înfiinţarea unui magazin propriu unde puteau fi cumpărate
electromotoare, aparate electrocasnice, material necesar instalaţiei
electrice. În anul următor consumul de curent electric a fost de
200 %, iar la finele anului 1939 cooperativa îşi achitase datoriile
la creditori, înregistrând chiar un profit. Printre primii utilizatori
de electromotoare s-au numărat agricultorii Hans Braun (nr. 469),
68
Jakob Krier (nr. 476), Jakob Lenhardt (nr. 562) şi meseriaşii Franz
Klein (nr. 234) şi Josef Scholz (nr. 543).
Creşterea consumului de electricitate a dus la scăderea
preţului curentului electric, curentul electric produs la Biled fiind
cel mai ieftin din Banat.
În anul 1940 reţeaua electrică număra 35 km, montarea
făcându-se la frontonul caselor. Transformatorul se afla în centrul
localităţii, lângă restaurantul Gustav Kunst. Bilezenii au beneficiat
de curent electric chiar şi în anii războiului. În anul 1945 fabrica
de cânepă nu a mai putut livra curent electric comunei, astfel încât
Cooperativa de Electricitate a achiziţionat un motor Diesel de 80
P.S. pe care l-a instalat în remiza pompierilor (nr. 300) şi a început
să producă electricitate cu două generatoare. Uzina electrică avea
doi angajaţi: Adalbert Rauch (electrician) şi Georg Lauer
(maşinist). În anii cincizeci cooperativa a fost desfiinţată, iar uzina
a trecut în proprietatea primăriei, pentru ca în 1952 să devină
proprietatea statului. Au existat în acest timp şi perioade în care
locuitorii n-au beneficiat de curent electric. În anul 1958 a început
conectarea localităţii la reţeaua electrică de înaltă tensiune. Pe
străzi au apărut stâlpii de beton (cf. Klein 1980: 403-404).
8.5 Industria în prezent
Cu regret trebuie să constatăm că industria era mult mai
dezvoltată în trecut decât este în prezent. Fabrica de cânepă este
închisă, fabrica de cărămidă la fel. Moara a ars până în temelii.
A rămas Rampa Biled (S.C. Conpet S.A.) care încarcă ţiţei
şi gazolină, având în prezent în jur de 30 de angajaţi.
La fostul S.M.A. s-a amenajat o întreprindere care produce
obiecte sanitare: S.C. Clagii S.R.L., având patron italian. Aici
lucrează 120 de persoane.
O întreprindere mai nouă este S.C. Hawleh S.R.L. care
produce lifturi pentru persoane cu handicap şi unde lucrează 70 de
angajaţi. Patronul acestei întreprinderi este german, iar
întreprinderea a fost construită pe locul morii Ballmann.
69
Foto 9 S.C. Hawleh S.R.L (M. Sandor)
În Biled funcţionează şi o uleiniţă cu doi angajaţi: S.C.
Bilexim S.R.L. (nr. 176), patroni fiind familia Orosz.
9 Comerţul în Biled
În toate descrierile şi în toate articolele din presa vremii
despre Biled, se vorbeşte despre înflorirea comerţului cu produse
agricole. Deja la începutul secolului al XIX-lea, Biledul obţinuse
dreptul de-a organiza târguri. În Biled se organizau trei târguri
anuale, iar după primul război mondial se ţinea piaţă săptămânală
miercurea.
La piaţa din Biled veneau vânzători şi cumpărători şi din
satele învecinate. Marfa consta în special din produse agricole şi
din animale domestice. Pe piaţa săptămânală se puteau cumpăra
fructe, legume, ouă, brânză, păsări şi purcei.
Cea mai mare firmă comercială era firma Ditrich Betsch,
mai târziu Betsch & Kiss de la nr. 235, peste drum de şcoala
veche. Pe lângă magazinul universal care comercializa marfă de
tot felul, firma livra mărfuri şi altor prăvălii, având mijloace de
70
transport proprii. În localitate erau răspândite multe prăvălii, aşa
că gospodinele nu aveau de cărat coşurile cu cumpărături prea
departe.
O altă firmă comercială importantă a fost cea a fraţilor
Tenner, magazinul aflându-se în Strada Bisericii la nr. 240.
Peste drum de Primărie, pe locul magazinului mare se afla
magazinul familiei Heinz, care locuia la nr. 416 (actualmente S.C.
Minipres S.R.L.)
Între cele două războaie, în Biled existau 8-10 măcelării
care ofereau zilnic carne proaspătă de porc şi de vită.
După ultimul război mondial şi comerţul a devenit
socialist, toate prăvăliile fiind „cooperative”.
Până la construirea magazinului mare, în anii 70,
magazinul universal de peste drum de şcoala veche oferea
alimente, fieroase, chimicale, textile, încălţăminte şi confecţii.
Prăvălii existau în Viertgasse (Strada a patra) la nr. 115, vânzător
fiind Franz Schulz (nr. 172), în Strada Nouă la nr. 600 era prăvălia
Burian, iar la nr. 640 prăvălia Pritz. În ultimele două, vânzători
erau chiar proprietarii.
Măcelăria a funcţionat în localul în care astăzi este
magazinul Economat al familiei Butaru (nr. 424). Ultimii
măcelari-vânzători din Biled au fost Franz Fost şi Franz Krogloth.
Librăria şi-a schimbat de mai multe ori localul: mai întâi s-
a aflat în Strada Principală la nr. 416, apoi în Strada Bisericii la nr.
239. După construirea magazinului din centrul comunei, în
clădirea de la nr. 235 a funcţionat magazinul de metalo-chimice şi
magazinul de mobilă. Acesta din urmă s-a mutat mai târziu în
Strada Bisericii la nr. 240, în locul restaurantului Diduşcă, iar la
nr. 235 s-a mutat librăria care a rămas aici până la desfiinţare,
după 1989.
Pe locul actualului bloc de la nr. 355, în anii 60 funcţiona o
lăptărie care aproviziona locuitorii cu produse lactate proaspete.
După desfiinţarea acesteia, cei care nu aveau posibilitatea să ţină
vacă erau nevoiţi să stea la cozi interminabile la magazinul mare
pentru a cumpăra lapte. Untul şi brânzeturile deveniseră o raritate.
Magazinul mare avea la parter o alimentară cu autoservire, iar la
71
etaj funcţionau raioanele de tricotaje, confecţii, textile şi
încălţăminte.
Şi brutăria comunei şi-a schimbat de mai multe ori sediul:
în Strada Gării la nr. 545, în Strada Bisericii la nr. 222
(actualmente casa familiei Udroiu), apoi la nr. 224 (clădirea de
lângă moară), ca apoi să se mute la nr. 306. Cine nu-şi aminteşte
de pâinea raţionalizată din anii 80 când, pentru jumătate de pâine
neagră, al cărei miez nu se putea mânca, fiind aproape crud,
trebuia să stai la rând ore în şir?!
În curtea C.A.P-ului s-a amenajat o brutărie, iar magazinul
de desfacere era în vechea piaţă. În aceeaşi clădire a funcţionat şi
un aprozar. După 1989 clădirea a fost lăsată în paragină, iar apoi
demolată, pe acel loc urmând să se construiască o biserică
ortodoxă. Brutăria a fost vândută. După ce a avut diferiţi patroni,
funcţionează în prezent sub denumirea de S.C. Ricarda S.R.L. şi
livrează pâine la schimb (în locul grâului preluat de la clienţi), dar
vinde şi pe loc sau prin celelalte magazine alimentare din
localitate.
În anul 1938, familia Stefan şi Elisabeth Unger au
construit la nr. 419 un cinematograf, o cofetărie şi un restaurant.
După naţionalizare au continuat să funcţioneze cinematograful şi
cofetăria. Până la plecarea în Germania, fostul proprietar a fost
angajat la cofetărie. Actualmente clădirea a fost retrocedată
urmaşilor lui Stefan Unger — familia Klein Edmund şi Dorica
(născută Micluţa).
În prezent locuitorii comunei noastre îşi pot face
cumpărăturile la următoarele unităţi comerciale existente:
Cooperativa de Consum (nr. 418) — gestionari:
Andraş (la parter) şi Bugariu Aurelian (la etaj)
S.C. Zoli şi Izabela (nr. 409A) — fam. Moţ
Magazin Mixt „Melinda” (nr. 409) — fam.
Szabo
S.C. Imperial Porodex (nr. 295) — fam. Ivan
S.C. Cora S.R.L. (nr. 354) — fam. Chelu
Magazin Mixt (nr. 438) — fam. Beşliu
72
S.C. Astrid S.R.L. (nr. 81: magazin mixt +
laborator cofetărie) — fam. Klein
Magazin Mixt (nr. 221) — fam. Ganea
S.C. Agrosil S.R.L.(nr. 776) — fam. Gâdea
Economat (nr. 424) — fam. Butaru
Magazin Mixt (nr. 569) — fam. Gagyi
Magazin Mixt (nr. 215) — fam. Maţoi
Magazin Mixt (nr. 528) — fam. Dan Dorinel
Magazin Mixt (nr. 524) — fam. Ruşti
Chioşc „Simina” (în piaţă) — fam. Radu
Chioşc (în curtea Grupului Şcolar Agricol) —
fam. Radu.
Restaurantele din Biled sunt:
S.C. Minipres S.R.L. (nr. 416) — fam.
Tomescu
S.C. Rudo S.R.L. (nr. 423: bar + cofetărie) —
fam. Werle
S.C. Cora S.R.L. (nr. 354) — Fam. Chelu
S.C. Plopul Alb (lângă ştrand) — fam. Herbst
Bar Romina (nr. 447) — fam. Şandor Sanda
Pentru cumpărături mai importante, precum îmbrăcăminte,
încălţăminte, aparate electrocasnice, mobilă, materiale de
construcţii, bilezenii trebuie să se deplaseze la Timişoara.
În fiecare duminică, în Biled se organizează piaţă, dar
oferta este mică, fiind preferată piaţa din Lovrin.
73
10 Situaţia economică
În anul 1778 împărăteasa Maria Theresia a cedat Banatul
Ungariei. Astfel, după 13 ani de muncă istovitoare şi de sacrificii
materiale şi umane, locuitorii comunelor bănăţene s-au trezit cu
un nou stăpân. Satul Billiet care aparţinuse Districtului Timiş, a
devenit parte integrantă a Comitatului Torontal.
Dacă sub administraţia Coroanei Imperiale locuitorii
noilor sate bănăţene erau ţărani liberi, supuşi Curţii de la Viena, o
dată cu trecerea sub stăpânirea maghiară au devenit iobagi. A
început o dramă umană de nedescris.
Datorită faptului că episcopia de Zagreb, precum şi o serie
de latifundiari din Croaţia au fost obligaţi să-şi cedeze pământurile
în scopuri militare, li s-au oferit în schimb pământuri în Banat.
Astfel, şase localităţi, printre care şi Billiet, au devenit
proprietatea episcopiei de Zagreb. Terenul arabil a fost reîmpărţit
ţăranilor, iar o bună parte a rămas în proprietatea noului stăpân. S-
a continuat cultura succesivă introdusă de împărăteasa Maria
Theresia, dar ţăranii nu puteau să cultive ceea ce doreau ei, ci ceea
ce li se impunea: grâu şi orz de toamnă pe o solă, orz de
primăvară, ovăz, secară, porumb, cânepă şi cartofi pe cealaltă, iar
a treia solă rămânea necultivată (pârloagă).
Fiecare supus al noii stăpâniri era obligat să predea a zecea
parte din toate produsele cultivate, dar şi din animale şi păsări.
Zeciuiala mică (animale şi păsări) a fost anulată în anul 1836.
Robota (munca pe moşia noului stăpân) putea fi efectuată „cu
palmele”, „cu căruţa” sau plătită în bani. Ţăranul trebuia să
efectueze săptămânal o zi de clacă cu căruţa (52 de zile anual) sau
două zile săptămânal cu palmele (104 zile anual). Împuternicitul
noului stăpân era Franz Petrovits.
D-l Franz Klein reproduce textul unui document din care
rezultă că noua stăpânire a adresat Administraţiei Curţii Imperiale
de la Viena o cerere prin care solicita dreptul de a organiza la
Billiet târguri săptămânale şi anuale. De asemenea se cerea şi
introducerea pedepsei capitale („Juris Gladii”) pe care o exercitase
în teritoriile cedate din Croaţia (cf. Klein 1980:180).
74
Conform Rezoluţiei din 29 iulie 1800 episcopul avea toate
drepturile şi privilegiile. El putea să dispună asupra vieţii şi a
morţii supuşilor săi.
Administraţia averilor bănăţene ale episcopiei de Zagreb
îşi avea sediul la Billiet, în aşa-numitul Kastell (castel), situat la
colţ, la întretăierea Străzii Bisericii cu Strada Gării (actualmente
numărul 300). Administratorul Franz Petrovits s-a stabilit la
Billiet, pentru început în câteva case din care locuitorii au fost
evacuaţi şi nevoiţi să se mute în Strada Nouă.
Pe locul cu numărul 300 s-a construit o clădire masivă, cu
etaj. Pe acelaşi teren episcopul a dispus construirea unei închisori,
tot o clădire masivă, cu etaj, astăzi pe cale de a deveni o ruină. În
beciul clădirii erau aşa-zisele „Korrektionszellen” (celule de
corecţie) cu inele groase de fier de care erau legaţi arestaţii.
Wilhelm Weber a descoperit documente care atestă faptul că de
judecătoria şi arestul de la Billiet aparţineau şi localităţile
Cărpiniş, Iecea Mică, Variaş, Periam, precum şi Praedium Pakacz,
Şandra de mai târziu. Clădirea numită „Arrest” a servit ca temniţă,
dar şi ca locuinţă pentru panduri 15 până la Revoluţia din 1848.
Încă prin anul 1930 circula zvonul că ar exista tuneluri
subterane care porneau de la închisoare. Dornic de a afla mai
multe date despre trecutul acestor clădiri, Wilhelm Weber a căutat
şi a găsit Constitutio criminalis Theresiana în care apar explicate
cu lux de amănunte şi cu ilustraţii detaliate modalităţile de tortură.
Condamnaţii la moarte puteau fi: arşi pe rug, decapitaţi, traşi pe
roată, li se puteau smulge unghiile, puteau fi traşi în ţeapă.
Decapitarea şi spânzurarea erau considerate „morţi uşoare”.
Până la Revoluţia din 1848 în Kastell a funcţionat
judecătoria episcopiei de Zagreb. Peste drum de această clădire, la
actualele numere de casă 233, 234, 235 şi 236, existau percepţia,
grajdurile şi şoproanele pentru căruţe ale funcţionarilor.
În anul 1912, perceptorul episcopal, pe nume Berg, a fost
însărcinat să împartă terenul în parcele şi să le vândă. Astfel, la
colţ (numărul 233) s-a înfiinţat grădiniţa, lipită de aceasta (la
15 Panduri: ostaşi în serviciul poliţiei.
75
numărul 233A) a funcţionat până după al doilea război mondial
Poşta, iar la numărul 233B s-a construit clădirea jandarmeriei
(astăzi Poliţia). Aceste parcele au fost achiziţionate de comună.
Parcela cu numărul 234 a fost achiziţionată de părinţii lui Franz
Klein şi în ea a funcţionat mulţi ani o frizerie.
La întretăierea Străzii Bisericii cu strada care duce la Iecea
Mică, la numerele de casă 248-252 erau magaziile pentru cereale
şi locuinţele administratorului („Ispan”) şi ale ajutoarelor sale,
panduri sârbi şi croaţi care supravegheau ţăranii la clacă pe moşia
stăpânirii şi la predarea zeciuielii.
În anul 1803 localitatea Billiet a primit aprobarea de a
organiza Wochenmärkte (târguri săptămânale) miercurea înainte
de amiază şi trei târguri anuale: în martie, la 15 iunie şi la sfârşitul
lunii septembrie. Încasările reveneau episcopiei de Zagreb. Tot
aceasta încasa prin perceptor, de patru ori pe an taxa de morărit.
Ţăranii nu aveau voie să înstrăineze pământul fără voia
stăpânului. Dacă un ţăran murea şi nu avea un moştenitor
corespunzător, iar văduva nu avea intenţia să se recăsătorească,
stăpânul putea decide cine va primi pământul în arendă. Numai
unul din fii putea moşteni curtea şi pământul şi trebuia să-şi
despăgubească fraţii în bani. Pământul nu se împărţea, iar
moştenitorul avea obligaţia să-i întreţină pe părinţi.
În perioada respectivă primarul era ales de către săteni
dintre trei persoane propuse de stăpânire, iar viceprimarul,
consilierii şi notarul erau aleşi de săteni, stăpânirea rezervându-şi
dreptul de veto.
76
11 Instituţii bancare
Când au apărut primele instituţii bancare în Biled nu se
mai ştie. Cert este că după primul război mondial existau în
localitate trei bănci:
„Schwäbische Handels- und Gewerbebank” în Strada
Principală, la nr. 428 (clădirea unde mai târziu a
funcţionat Poşta);
o filială a societăţii „Banater Bankverein” a funcţionat
pe aceeaşi stradă, la nr. 424 (în prezent în această
clădire locuieşte familia Butaru);
bilezeanul Karl Hehn a deschis „Billeder Kreditbank”
la nr. 354 în Strada Gării (astăzi funcţionează în clădire
restaurantul şi magazinul „Cora” al familiei Chelu).
Cu toate că băncile pretindeau dobânzi mari, ele
constituiau soluţia dezvoltării agricole şi industriale a comunei.
Pentru sume mai mici locuitorii se împrumutau între ei, fără a
întocmi acte şi fără a pretinde dobândă. O strângere de mână şi
cuvintele: „Loss nor gut sen, heit deer, morje meer“ („Las’ că-i
bine, azi voi, mâine noi”) sau „Mer sen doch deitsche Leit”
(„Doar suntem germani”) valorau mai mult decât o poliţă de
asigurare.
Criza economică mondială din anii 1928-1933 a fost
resimţită şi de întreprinderile industriale, dar şi de agricultorii care
aveau datorii mari la bănci.
În anul 1932 statul român a emis „legea conversiunii
datoriilor agricole”, astfel datoriile ţăranilor au fost reduse cu
50%, restul datoriilor fiind preluate de stat şi achitate creditorilor
sau băncilor. În felul acesta mulţi ţărani au fost salvaţi de la
ruinare.
Nu mai există documente în acest sens, dar este sigur că în
băncile din Biled au intrat şi bani trimişi de cei plecaţi la lucru
peste ocean.
77
Mai târziu, la nr. 298, a fost înfiinţată Banca Româno-
Germană („Rumänisch-Deutsche Bank”).
În timpul regimului comunist aceste instituţii bancare au
fost desfiinţate, dar a apărut Casa de economii şi consemnaţiuni
(C.E.C.) care a funcţionat mulţi ani în Strada Principală, în casa
medicului veterinar dr. Nikolaus Haupt, la nr. 431, avându-i ca
funcţionari pe d-l Nikolaus Weber şi pe d-ra Irene Henz. Apoi
C.E.C.-ul a funcţionat în spaţiul în care în prezent funcţionează
dispensarul veterinar, având câte o singură angajată: Elisabeth
Dreier, apoi Ilonka Mădălina, iar în prezent Doina Tomesc. După
1989, C.E.C.-ul s-a mutat în Strada Gării într-o clădire nouă.
12 Poşta
În legătură cu primul oficiu poştal din Billiet nu s-au găsit
documente, dar se presupune că a existat încă din primii ani ai
colonizării, deoarece coloniştii corespondau cu rudele rămase în
Germania.
În ziarul Temesvarer Zeitung din 26.10.1858, într-un
anunţ, se aduce la cunoştinţa cititorilor că, pe lângă corespondenţă
în localitate va funcţiona şi un serviciu de coletărie, greutatea
maximă a coletelor neavând voie să depăşească 5 kilograme.
În Billeder Heimatblatt (1997: 55-58), regretata
învăţătoare Margarethe Pierre prezenta în articolul Aus der
Geschichte eines ehemaligen Herrschaftshauses (Din istoria unei
foste case a stăpânirii) casa de la numărul 308. Această casă a fost
construită după anul 1800, în aceeaşi perioadă când s-au construit
„castelul” şi clădirile în care mai târziu au funcţionat grădiniţa şi
poliţia. Aceste clădiri au fost construite pentru funcţionarii
administraţiei Episcopiei de Zagreb. Casa prezentată în articolul
amintit este situată în Strada Bisericii, colţ cu Strada Morii, peste
drum de fosta moară Ballman. Nu se ştie cine au fost primii
locatari ai clădirii şi care a fost rolul sau scopul lor în acele
timpuri. Se ştie doar că în acea casă a locuit şi familia avocatului
Petö. Soţia acestuia a fost diriginta primei poşte cunoscute din
78
localitate. Poşta funcţiona atunci în pivniţa casei familiei Petö.
Când familia Petö a cumpărat „castelul“, poşta s-a mutat acolo, iar
casa cu numărul 308 a fost cumpărată de familia Josef şi
Franziska Krausser care au înfiinţat acolo o tăbăcărie şi o blănărie.
Poşta a funcţionat apoi în clădirea cu numărul 233A
(partea dinspre Poliţie a clădirii) până după al doilea război
mondial, mai exact până în anii 60.
Mai târziu poşta a funcţionat câţiva ani în Strada
Principală la numărul 351, în casa familiei Hora (actualmente casa
doamnei Marcela Bugaru), după care s-a mutat peste drum, la
numărul 428. După construirea blocului de lângă magazinul mare,
poşta s-a mutat la parterul blocului unde funcţionează şi în prezent
cu trei angajate: Anişoara Călin, Dana Călin şi Maria Oprea.
13 Calea ferată Timişoara — Biled —
Sânnicolau Mare
O dată cu construirea căii ferate Timişoara — Sânnicolau
Mare, a început şi pentru localitatea Biled o nouă etapă
economică.
Nu toţi oamenii au fost încântaţi de construirea căii ferate.
La 26 noiembrie 1895 s-a apropiat de localitate prima locomotivă
cu aburi trăgând atât vagoane de marfă, cât şi vagoane de
persoane. Când vacile din ciurda care păştea pe izlazul de la
marginea comunei s-au speriat şi au luat-o la fugă, nu puţini au
fost aceia care au blestemat acel „Dampfross” (cal cu aburi).
Dar calea ferată a dus la o dezvoltare economică deosebită:
ţăranii puteau transporta produsele agricole cu trenul (cereale,
animale, cânepă şi altele) spre pieţe de desfacere îndepărtate.
Întreaga economie a cunoscut o perioadă de înflorire.
Linia de cale ferată Timişoara — Sînnicolau Mare a avut
următoarele staţii: Beşenova Nouă (Dudeştii Noi), Becicherecul
Mic, Biled, Şandra, Lovrin şi Tomnatic. Calea ferată a înlesnit
79
schimburile de marfă între locuitorii câmpiei şi cei din zonele
muntoase. Astfel surplusul de produse agricole ajungea în zonele
muntoase, iar muntenii dădeau în schimb var, piatră, lemne, fier,
cupru şi cărbune.
Calea ferată a contribuit şi la dezvoltarea industriei şi a
comerţului în Biled. Astfel s-au creat noi locuri de muncă pentru
locuitorii comunei care erau mai săraci sau pentru meseriaşi.
Construirea liniei de cale ferată a costat 5596600
coroane 16 . După 20 de ani de la darea în folosinţă s-au recuperat
cheltuielile, rămânând un câştig de 141727 coroane. Franz Klein a
descoperit o statistică din 1915 care prezintă situaţia transportului
pe calea ferată Timişoara — Sânnicolau Mare în cei douăzeci de
ani de activitate: au fost transportate pe această rută 328333
persoane şi 45185 tone de marfă. Din păcate la gara din Biled nu
există astfel de statistici care să demonstreze cantitatea de marfă
încărcată sau descărcată aici.
Foto 10 Gara Biled (M. Sandor)
Locuitorii mai vechi ai Biledului ne amintim de hambarele
pline de la Baza de recepţie care urmau să fie transportate pe calea
ferată, de stivele de lădiţe cu roşii de la C.L.F. care aşteptau
16 unitatea monetară a vremii.
80
încărcarea în vagoane pentru export sau de grămezile enorme de
sfeclă de zahăr, toamna.
În peisajul gării din Biled au intervenit schimbări o dată cu
descoperirea „aurului negru”. Astfel s-a construit Rampa de
încărcare a ţiţeiului şi şiruri de vagoane cu ţiţei pleacă din gara
Biled spre rafinării.
În ultimii ani şi clădirea gării, care arăta deplorabil, şi-a
schimbat înfăţişarea în urma lucrărilor de renovare.
14 Pompierii
Formaţiunea Civilă de Pompieri este o asociaţie mai tânără
faţă de alte asociaţii existente în comună încă din secolul al XIXlea.
În anul 1906 s-a produs un incendiu care a distrus complet
o gospodărie ţărănească în Strada Principală, iar în anul 1913 ceva
asemănător s-a întâmplat în Strada Satchinezului. Deşi poate că
mulţi s-au gândit atunci că existenţa unor pompieri ar fi benefică,
nimeni nu a luat iniţiativa.
Incendiul din anul 1926, de la Fabrica de oţet Tenner, s-ar
putea să fi fost imboldul pentru câţiva bilezeni inimoşi de a-i
convinge pe consăteni de necesitatea unor pompieri voluntari.
Nandor Tenner, Peter Divo şi Wendel Slavik au dus muncă de
lămurire, după ce s-au inspirat din experienţa altor localităţi în
care existau deja pompieri voluntari. Cei trei au reuşit să-i
convingă pe primarul de atunci, Nikolaus Slavik, şi pe consilieri
să convoace o adunare generală pentru 5 iunie 1927. În adunarea
respectivă s-a pus baza unei Asociaţii a Pompierilor Voluntari, al
cărei preşedinte a fost Nandor Tenner. Membrii fondatori au fost
în număr de 65, dintre care 27 de meseriaşi, 22 de ţărani înstăriţi,
8 ţărani săraci, 5 comercianţi şi 3 funcţionari.
Primii 17 pompieri au fost: Dietrich Betsch, Johann
Braun, Peter Braun, Peter Divo, Josef Eichert, Andreas Frey,
Peter Henger, Josef Kubinyak, Johann Linzer, Johann Plennert,
81
Adam Slavik, Wendel Slavik, Franz Stumpf, Michael Titel, Peter
Thöreß, Josef Wilhelm şi Peter Wilhelm. De statutul şi de
chestiunile juridice ale noii asociaţii s-a ocupat avocatul bilezean
dr. Michael Ortinau. Deja în anul 1928 numărul pompierilor a
crescut la 40. Disciplina, punctualitatea, cele două ore de studiu
teoretic (în fiecare vineri seara) şi cele două ore de aplicaţii
practice (duminica după-amiază) au format pompieri cu simţul
datoriei şi cu multă pricepere. În cei 12 ani de la înfiinţare şi până
la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, pompierii din
Biled au obţinut 21 de trofee la concursurile la care au participat.
Tot timpul pompierii au căutat să-şi mărească şi să-şi
modernizeze parcul de maşini pentru a putea interveni cu eficienţă
maximă la incendii. Mijloacele băneşti au provenit la început din
donaţiile sătenilor, apoi s-a înfiinţat o trupă de teatru de amatori
care a prezentat spectacole. În anul 1930 a luat fiinţă orchestra
pompierilor sub bagheta lui Michael Braun. În anotimpurile calde,
pompierii organizau serbări câmpeneşti la pădurice. Pe lângă
exerciţiile strategice se organizau şi tot felul de jocuri distractive.
În anul 1932 Formaţiunea Civilă de Pompieri a cumpărat o
motopompă portabilă care, cu timpul, a fost transformată în
motopompă cu tracţiune mecanică. În anul 1937 pompierii au avut
posibilitatea să cumpere o parte din curtea castelului cu grajduri şi
cu clădirea arestului. Prin muncă voluntară au fost demolate
grajdurile, iar cu materialul obţinut s-a construit o remiză modernă
cu trei ieşiri care se închideau cu rulouri metalice. Etajul
„arestului” a fost amenajat ca sediu al pompierilor, iar parterul a
fost închiriat ca locuinţă.
O realizare deosebită a fost construirea în anul 1934 a
primului rezervor cu o capacitate de 45000 l de apă. Tot în anul
1934 a fost constituit primul Inspectorat Teritorial din care făceau
parte formaţiunile civile de pompieri din Biled, Bulgăruş, Lovrin,
Şandra, Uihei şi Variaş, sub conducerea lui Peter Divo. Peter Divo
a fost şi redactorul primului ziar al pompierilor (1935-1937). În
anul 1937 conducerea formaţiei de pompieri a fost preluată de
Jakob Klein.
82
Pompierii voluntari din Biled au adus mari servicii
consătenilor lor şi în cazul unor catastrofe naturale. Astfel în anii
1932, 1940 şi 1942 au ajutat la evacuarea familiilor ale căror
gospodării au fost inundate. La intersecţia Străzii Gării cu Strada
Nouă apa crescuse atât de mult, încât lumea nu putea pleca sau
veni de la gară fără ajutorul pompierilor care îi treceau cu barca
dintr-o parte în alta.
În timpul şi după terminarea războiului au existat
dificultăţi de organizare. În perioada 1954-1955 Stefan Guiu, un
bun croitor, a fost numit în funcţia de comandant al formaţiunii de
pompieri. Lui i-a urmat Jakob Klein (1955-1958), sub a cărui
îndrumare a fost cumpărată prima maşină de pompieri. În
perioada 1958-1959 s-a construit noua remiză de pompieri dotată
cu necesarul pentru stingerea incendiilor.
Foto 11 Remiza şi maşina pompierilor din 1966
Formaţiunea Civilă de Pompieri din Biled a participat la
toate concursurile de profil. Astfel în anul 1959 a avut loc a amplă
sărbătoare prilejuită de ocuparea primului loc pe raion şi pe
regiune şi a locului cinci pe ţară. În fruntea formaţiunii se afla în
acea vreme Ioan Bosică (1958-1962). 1962 a fost anul unui
eveniment deosebit pentru pompierii bilezeni: au ocupat locul
întâi pe ţară!
83
În anul 1965 a fost achiziţionată a doua maşină de
pompieri. Din anul 1962 şi până în anul 1973 comandantul
formaţiei de pompieri a fost Josef Mann, înlocuit în perioada
1973-1974 de Franz Krogloth, pentru ca din 1974 până în 1979 să
revină la conducerea formaţiunii. În anul 1971 a fost cumpărată o
maşină cu tun de stingere a incendiilor, iar în anul următor s-a
înfiinţat Clubul Pompierilor la numărul 412, cu o sală de
perfecţionare.
În anul 1974 pompierii din Biled încheie un parteneriat cu
pompierii din Schmolln (Republica Democrată Germană). Între
cele două formaţiuni au avut loc vizite reciproce.
În anul 1975 pompierii au primit haine noi: s-au
confecţionat 55 de uniforme noi, din care 42 pentru pompieri şi 13
pentru muzicanţi. În acelaşi an au mai avut loc două evenimente
importante: s-au mai achiziţionat echipamente şi căşti de protecţie,
dar s-a constituit şi primul detaşament feminin, format din 10
femei active, după modelul partenerilor din Schmolln (RDG). Doi
ani mai târziu (1977) pompierii au fost dotaţi cu 83 de uniforme
noi: 56 pentru bărbaţi, 10 pentru femei şi 17 pentru muzicanţi.
Comandanţi ai Formaţiunii Civile de Pompieri din Biled
au mai fost (în ordine cronologică):
1979-1983: Peter Plennert
1983-1985: Joszef Hipp
1985-1990: Florian Păloiu
1990-1994: Severian Topor
1994-1995: Iosif Mirş, Ioan Clej
1995-1996: Stefan Jojart
1996-1998: Nicolae Hoca
1998-2000: Timotei Stănilă
2000-2005: Nicolae Hoca.
Trebuie amintit că sediul pompierilor s-a mutat de la numărul 412.
Actualmente Clubul Pompierilor se află în fosta sală de şedinţe a
C.A.P-ului.
84
15 Serviciul sanitar
Încă din perioada colonizării s-a simţit nevoia asistenţei
medicale a populaţiei care era expusă diferitelor epidemii. Primii
care s-au îngrijit de bolnavi au fost felcerii, medic existând la
început doar unul la două localităţi.
Primul medic din Biled, dr. Johann Joachim Groß, a găsit
aici îngrijorător de mulţi bolnavi de tifos sau de dizenterie. Pentru
a izola bolnavii a organizat primul spital din localitate.
Într-o descriere a localităţii din anul 1859/60 se vorbeşte
despre existenţa unui spital, dar nu se ştie nici dacă a funcţionat
permanent şi nici unde a fost amplasat.
D-l W. Weber a găsit dovezi care atestă existenţa unei
farmacii în Biled încă din anul 1852. Aceasta a funcţionat în
Strada Bisericii până în anul 1892 şi a fost vândută de Jakob
Lenhardt lui Georg Kosztolany. Farmacia a fost preluată apoi de
Hans Becker şi mutată în Strada Principală la nr. 339 unde a
rămas până în 1934. Urmaşul lui Hans Becker, Josef Becker, a
construit o vilă la nr. 300 în care s-a mutat farmacia. În această
clădire farmacia a funcţionat şi după naţionalizare. Din anul 2003
farmacia s-a închis, iar clădirea stă goală, în pericol de a deveni
ruină. În prezent există în localitate o farmacie particulară în
Strada Principală la nr. 364.
Dr. Johann Becker, care a înfiinţat în anul 1887 Asociaţia
de înmormântare, avea cabinetul medical în Strada Principală.
Urmaşul său a fost dr. Josef Szentirmay.
În anii treizeci s-au stabilit la Biled medicii dr. Nikolaus
Tuttenuit (peste drum de Căminul Cultural, nr. 424) şi dr. Johann
Schäfer (nr. 339).
Pentru pacienţii asiguraţi (cei angajaţi) veneau la Biled dr.
Horia Pauţă şi dr. Mihăilescu. Regretăm că nu putem aminti toţi
medicii care au activat în Biled, deoarece la Dispensarul uman nu
există nici o evidenţă a acestora. Din memorie îi amintim pe: dr.
Klöckner, dr. Halm, dr. Wersching, dr. J. Schneider, dr. Florea, dr.
85
Petrescu. În prezent medicii de familie din Biled sunt dr. Victor
Telescu şi dr. Carmen Carpencu-Pop.
Un stomatolog vestit nu numai în Biled, ci şi în localităţile
învecinate a fost dr. Johann Feiler (nr. 303) care a profesat până în
anii şaizeci aici. În prezent există un cabinet stomatologic la
Dispensar şi unul particular al d-nei dr. Aurica Truică-Goanţă (nr.
309).
Medicul veterinar dr. Hans Weber (nr. 295) s-a stabilit la
Biled în anii treizeci. Lui i-a urmat un medic veterinar de care
mulţi bilezeni îşi aduc aminte: dr. Nikolaus Haupt. A fost un
medic de excepţie, fiind primul medic veterinar din România care
a efectuat castrarea unui armăsar care stătea în picioare (cf. Hans
Jobba în 2003:102-103) În prezent la Dispensarul veterinar din
Biled activează dr. Viorel Şibu. O noutate pentru localitatea
noastră este farmacia veterinară.
16 Situaţia confesională
Studiind tabelul întocmit de Anton Peter Petri şi Franz
Klein în Billed. Chronik einer Heidegemeinde im Banat in
Quellen und Dokumenten 1765-1980 (496-497) se poate constata
că în perioada 1766-1818 toţi locuitorii comunei erau romanocatolici.
În anul 1819, din cei 3109 de locuitori ai satului, 3052
erau romano-catolici, 49 erau ortodocşi, 4 erau protestanţi, iar 4
erau evrei. De-a lungul anilor situaţia confesională se schimbă
mereu. De exemplu, în anul 1851 erau în Biled: 3443 catolici, 25
ortodocşi, 4 protestanţi şi 64 evrei, iar în timpul celui de-al doilea
război mondial (1943): 3706 romano-catolici, 72 greco-catolici,
287 ortodocşi, 52 protestanţi, 65 reformaţi şi nici un evreu. Doar
cinci ani mai târziu, în 1948, situaţia era următoarea: 2891
romano-catolici, 150 greco-catolici, 1530 ortodocşi, 9 protestanţi,
66 reformaţi, 4 evrei.
În timpul comunismului, la recensământ nu s-a mai
înregistrat apartenenţa confesională a populaţiei.
86
Ultimul recensământ al populaţiei a înregistrat şi
confesiunea locuitorilor din Biled:
Confesiune Număr persoane
Ortodocşi 2563
Romano-catolici 441
Greco-catolici 44
Reformaţi 16
Penticostali 132
Baptişti 16
Adventişti 4
Evanghelici 1
Martori ai lui Iehova 19
Alte culte 10
16.1 Biserica romano-catolică
Încă de la început, în planul localităţii a fost prevăzut loc
pentru biserică şi pentru şcoală. În primii ani şcoala a servit şi ca
biserică. Cu toate că oamenii locuiau în case joase, acoperite cu
trestie sau paie, îşi doreau o biserică frumoasă, al cărei turn să
simbolizeze triumful credinţei asupra morţii şi a sărăciei primilor
ani.
Din anul 1765 şi până în 1766 Billiet a fost o filială a
parohiei romano-catolice de Beşenova Nouă (Dudeştii Noi). La 9
septembrie 1766 călugărul franciscan Gabriel Korndörfer a pus
temelia noii parohii de Billiet. El a înfiinţat matricolele, punând
astfel bazele stării civile.
Abia în anul 1775 s-a început construcţia noii biserici
romano-catolice, iar în 1777, la sfârşitul lunii septembrie, biserica
a fost sfinţită şi închinată Sf. arhanghel Michael. Pentru
construirea bisericii s-au folosit: 192000 de cărămizi, 76000 de
şindrile, 500 de căruţe cu nisip şi 366 de bidoane cu var. Pentru
casa parohială s-au folosit: 75000 de cărămizi, 25000 de şindrile,
87
300 de căruţe cu nisip şi 154 de bidoane cu var. Casa parohială cu
etaj care există şi astăzi în Biled a fost construită în anii 1791-
1792. Despre dotarea interioară de atunci a bisericii nu se mai ştie
nimic.
Foto 12 Biserica romano-catolicǎ (J. Rothgerber)
În anul 1778 Banatul încetează să fie „Kronland” —
provincie a Coroanei Habsburgice — şi este ataşat Ungariei. În
data de 22 iunie 1778 episcopul de Cenad, Emmerich Christovich
vizitează localitatea Billiet şi consemnează în raport cucernicia
locuitorilor şi moralitatea lor. Episcopul a constatat că în parohia
preotului Nikolaus Marx nu se înjură, nu se face scandal,
credincioşii nu sunt superstiţioşi, nu există concubinaj, nici
escroci. A doua vizită canonică a episcopului Christovich la
Billiet a avut loc la 19 aprilie 1784.
La 17 mai 1803 Billiet a fost ridicat la rangul de decanat
de către episcopul Ladislaus Köszeghy, iar preotul Georg Karg a
fost numit în prezenţa enoriaşilor decan. Decanatului nou înfiinţat
îi reveneau localităţile Bulgăruş, Gottlob, Lovrin, Periam, Variaş,
Iecea şi Cărpiniş. În decursul timpului parohiei de Biled i-au
aparţinut şi bisericile-filiale: Pesac (pentru scurt timp), Satchinez
(până în 1823) şi Şandra (până în 1837). La 16 iunie 1803,
biserica din Billiet este vizitată de episcopul Ladislaus Köszeghy
care constată că există trei altare şi numai două clopote. Primul
88
clopot, datând din anul 1800 şi închinat Sf. arhanghel Michael,
cântărea 309 kg, iar al doilea, închinat Preafericitei Fecioare
Maria, cântărea 176 kg. Deasupra intrării se puteau citi cuvintele:
„Schweige, leide, hoffe meide, nicht verzage. 1765-1775” („Taci,
suferă, speră, evită, nu descuraja. 1765-1775”) care vorbesc
despre tragedia zguduitoare a primilor zece ani, de la întemeierea
localităţii până la construirea bisericii.
În decursul timpului populaţia localităţii Billiet a crescut.
Dacă în anul 1775 erau 252 de gospodării, în scurt timp s-a ajuns
la 525 de familii numărând 3218 persoane. Biserica „coloniştilor”
a devenit neîncăpătoare, ea fiind proiectată pentru maximum 300
de familii. În anul 1803 episcopia de Zagreb a dispus înlocuirea
pardoselii din scânduri cu una din gresie, adusă din Croaţia. În
anul 1833, pe când paroh de Billiet era Josef Duchony, la
dispoziţia episcopului de Zagreb Alexander Alagovits, biserica a
fost lărgită şi turnul înălţat la forma şi înălţimea actuală.
Orga, existentă şi în prezent, a fost instalată în anul 1833, o
dată cu lărgirea bisericii. Se presupune că tot atunci a fost instalat
în turn şi ceasul care timp de 150 de ani le-a „bătut” sătenilor ora
exactă.
În anul 1834 atârnau în turnul bisericii patru clopote: trei
cumpărate cu banii donaţi de săteni, iar unul donat de episcopul de
Zagreb Alexander Alagovits.
În anul 1835 preotul Duchony schimbă numele localităţii
din Billiet în Billét.
De la terminarea lucrărilor de lărgire şi de înălţare a
turnului, biserica romano-catolică a fost renovată de mai multe
ori. În anul 1927, în vremea parohului Josef Unterreiner, biserica a
fost reparată în interior şi în exterior. Interiorul a fost pictat. În
timpul lucrărilor de zugrăvire s-a întâmplat o tragedie: zugravul
Hans Sieber (nr. 638) a căzut de pe schele şi a murit în iunie 1927.
Zugrăvirea a fost continuată de o firmă din Freidorf (Emil Braun)
şi de zugravii din Billed: Franz Hehn şi Jakob Uitz. Imitaţia de
marmură şi ornamentele aurite au fost realizate de firma Braun şi
de meşterul zugrav Johann Schuch (nr. 280).
89
Foto 13 Biserica romano-catolicǎ (J. Rothgerber)
Cele patru clopote despre care scrie episcopul Joseph
Lonovics în raportul său din 13 aprilie 1837 nu mai există. Se ştie
că trei clopote au fost predate în august 1918 în scopuri militare
(cu doar câteva săptămâni înainte de încheierea războiului).
În anul 1924 comunitatea romano-catolică din Billed a
achiziţionat trei clopote. Clopotul cel mic, Sterbeglocke („clopotul
pentru defuncţi”), cântăreşte 105 kg, a fost donat de banca
„Schwäbische Zentralbank AG“ şi executat la Timişoara; al
doilea clopot, Wandlungsglocke (clopotul care se trage la
Prefacere) cântăreşte 173,5 kg şi a fost donat de foştii locuitori ai
Biledului stabiliţi în SUA, fiind turnat tot la Timişoara; al treilea
clopot, Mittagsglocke, care se trage la amiază, cântăreşte 340 kg şi
este donaţia comunei Biled din 1924. Al patrulea clopot, Die Alte
(„cel vechi”), care se trăgea duminica şi la sărbători este cel donat
de episcopul Alexander Alagovits în anul 1890 (închinat Sf.
Alexandru) şi cântăreşte 792 kg. Cele trei clopote noi au fost
aduse de la Timişoara la 31 mai 1924. A doua zi au fost
binecuvântate de preotul decan Josef Unterreiner, iar la 2 iunie
clopotele erau deja la locul lor, rămânând însă tăcute până pe 5
iunie 1924. La această dată a fost dezvelit obeliscul ridicat în
90
memoria celor 124 de bilezeni care au murit în primul război
mondial (1914-1918). Acest obelisc, având înălţimea de trei metri,
a fost construit din marmură neagră şi are în vârf un vultur auriu
cu aripile desfăcute pentru zbor, ţinând în plisc o cruce, iar în
gheare un paloş. După cel de-al doilea război mondial regimul
comunist a dat ordin să fie înlăturat vulturul de pe obelisc. Abia în
anii 70 vulturul a putut fi pus la loc. În momentul dezvelirii
monumentului, noile clopote au răsunat pentru prima dată: pentru
cei morţi, pentru cei vii, pentru comună şi pentru pace. Vulturul
aurit a trecut prin diferite peripeţii. După ce în 1946 a fost
înlăturat de pe obelisc, în anul 1968 a fost găsit, stricat, în podul
remizei pompierilor. Adam Wagner şi Adam Tobias l-au restaurat
şi, fără să ceară permisiunea autorităţilor, l-au aşezat la vechiul lui
loc în vârful monumentului. Acolo a rămas până în toamna anului
1984, când, într-o noapte întunecoasă, nişte hoţi l-au furat
crezând, probabil, că este confecţionat din aur, deoarece, după
lucrările de renovare ale bisericii şi vulturul a fost proaspăt aurit.
Probabil strălucirea vulturului a atras hoţii. Că nu tot ce străluceşte
este aur, aveau să afle hoţii când au vrut să bucăţească vulturul.
În apropierea păduricii răufăcătorii au vrut să-şi împartă prada
„valoroasă”. Dar dezamăgirea lor a fost mare când au constatat că
pasărea era turnată dintr-un aliaj ieftin din plumb şi zinc. Probabil
furioşi că n-au găsit ce au sperat, hoţii au lăsat vulturul spart în
nişte tufe, unde a şi fost găsit. Lucrările de restaurare au fost
preluate de data aceasta de Hans Mumper care, împreună cu fiul
său Helmut, cu fratele său Jakob şi cu Peter Mellinger au reuşit să
repare vulturul. Atunci i s-a pus acestuia în gheare şi o sabie nouă
din oţel special, iar în plisc o cruce nouă. Vulturul a ajuns din nou
la locul său. În urma unei furtuni din iulie 1998, vulturul a căzut şi
i s-a rupt aripa dreaptă. Pentru că în Banat nu s-a găsit nici un
meşter care să-l repare, a fost dus la Karlsruhe, unde Adam Tobias
senior l-a restaurat (cf. Krier 1999:17).
91
Foto 14 Obeliscul şi plǎcile comemorative (J. Rothgerber)
În perioada 1974-1979 a avut loc o nouă acţiune amplă de
renovare a bisericii. Pentru că partidul comunist nu a permis
ridicarea unui monument în memoria celor căzuţi în război şi a
celor morţi în deportări, o dată cu renovarea interioară a bisericii,
în partea dreaptă, în jurul statuii Sf. Ioan de Nepomuk s-au
amplasat plăci de marmură albă pe care urmau să fie înscrise
numele celor căzuţi. Pe aceste plăci însă nu mai este scris nimic.
După 1989, comunitatea germană din localitate, dar mai
ales bilezenii stabiliţi în Germania au demarat acţiunea de
strângere a fondurilor pentru un monument care să-i cinstească pe
eroii localităţii. S-a căzut de acord ca de o parte şi de alta a
obeliscului să fie amplasate plăci de granit cu un unghi de 30°.
Lucrarea a fost executată de fima Panţiru din Deta contra sumei de
12000 DM.
Dezvelirea şi sfinţirea plăcilor comemorative a avut loc în
data de 22 aprilie 2000. La acest eveniment au participat
oficialităţi locale, judeţene şi de peste hotare, în jur de 70 de
oaspeţi din Germania, precum şi numeroşi bilezeni. Pe placa din
dreapta obeliscului sunt gravate numele celor 21 de soldaţi morţi
în armata română, 83 de soldaţi morţi în armata germană şi 19
civili, toţi victime ale celui de-al doilea război mondial. Pe placa
din stânga obeliscului sunt gravate numele celor 76 de persoane
care au murit în deportarea în Uniunea Sovietică (1945-1950) şi
92
ale celor 58 de persoane care nu s-au mai întors din deportarea în
Bărăgan (1951-1956). Deoarece Excelenţa Sa Sebastian Kräuter,
episcop de Timişoara în acea vreme, nu a putut participa la
festivitate pe motiv de boală, sfinţirea monumentului a fost
săvârşită de părintele paroh de Biled, Bonaventura Dumea.
D-l Peter Krier şi-a încheiat discursul cu cuvintele: „Fie ca acesta
să fie ultimul monument ridicat în Biled în amintirea războiului,
violenţei şi jertfei.”
16.2 Biserica Ortodoxă Română
Familiile ortodoxe stabilite de-a lungul timpului în Biled
au recurs, la nevoie, la serviciile religioase din Becicherecul Mic.
În anul 1937 în localitate existau 38 de familii ortodoxe,
numărând 67 de persoane. Astfel s-a pus problema înfiinţării unei
parohii. În anul 1938 a luat fiinţă Parohia Ortodoxă Română din
Biled. Imobilul în care a funcţionat a fost cel de la nr. 298, peste
drum de casa parohială romano-catolică. Clădirea fusese înainte
locuinţă pentru învăţători şi, la nevoie, chiar şcoală.
Primul paroh al noii parohii ortodoxe a fost preotul David
Crăciun, iar primul botez înregistrat în noua parohie a fost cel al
lui Mihai Mădălina. Preotul David Crăciun a slujit în biserica din
Biled de la înfiinţare şi până în anul 1950. I-a urmat preotul Silviu
Mioc (1950-1953), apoi părintele C. Crăciunescu (1953-1954).
Următorul paroh a fost părintele Ioan Perian, care a slujit în
biserica ortodoxă din Biled 25 de ani (1954-1979). După
pensionarea sa, la Biled a venit ca paroh preotul Radu Valerian
Reja. În perioadele de concediu sau vacanţe, continuitatea
serviciului divin a fost asigurat de preoţii Epure şi Zorleţan.
93
Foto 15 Biserica ortodoxǎ (R. Csonti)
Numărul credincioşilor ortodocşi a crescut mereu, astfel
încât biserica de la nr. 298, care era şi casă parohială, a devenit
neîncăpătoare. Preotul pensionar a cumpărat imobilul, aşa că a
apărut necesitatea găsirii altui imobil pentru amenajarea lăcaşului
de cult. A fost cumpărat imobilul de la nr. 202 (fosta casă a
familiei Divo-Weber) în Strada Bisericii, colţ cu Strada
Satchinezului. S-a amenajat Capela cu hramul Sf. Arhangheli
Mihail şi Gavril, care a fost sfinţită în anul 1982. Actualmente în
Biled trăiesc 800 de familii ortodoxe.
94
16.3 Bisericile neoprotestante
16.3.1 Biserica Baptistă din Biled
În anul 1963 în Biled existau 30 de membri ai cultului
baptist. Pentru rugăciune ei se întâlneau în case particulare. În
acelaşi an a fost cumpărat imobilul cu nr. 341 (Strada Morii) cu
suma de 80000 lei şi s-a amenajat ca biserică. Suma necesară
cumpărării imobilului s-a adunat din donaţiile familiilor Paul Ilie
şi Floarea, Olaru Petru şi Carolina, Gângureanu Ioan şi Ioana,
Draia Vasile şi Draia Ion, Cosma, Fănuţ, Petrişor şi Ionescu
Parasca, fiind completată de fraţii baptişti din Oradea şi Pesac.
De-a lungul existenţei sale, Biserica Baptistă din Biled a
avut următorii păstori: Ion Dosescu, Nicolae Sava, Mircea Turcin,
Sima, Dragoş Hudema, Ion Rişcuţa, iar în prezent Gheorghe
Alexa.
În anul 2004, în curtea bisericii vechi s-a ridicat o biserică
nouă, din cărămidă. Pentru anul în curs (2005) sunt prevăzute
lucrările de finisaj, introducerea încălzirii cu gaz şi dotarea cu
mobilier. Noua construcţie a fost finanţată de un grup de fraţi
americani, care au asigurat şi mâna de lucru, alături de
credincioşii baptişti din Biled. Hrana muncitorilor a fost asigurată
pe plan local, de către surorile baptiste. 17
Foto 16 A: Biserica Baptistǎ
16 B: Biserica penticostalǎ (R. Csonti)
17 Aceste date ne-au fost furnizate cu amabilitate de d-na Delia Ronta.
95
16.3.2 Biserica Apostolică Penticostală
La nr. 306, în clădirea de lângă vechea brutărie, pe Strada
Bisericii, se află casa de rugăciune a membrilor Bisericii
Apostolice Penticostale. Despre istoria acesteia am aflat unele
date de la d-l Matei Maghiar (nr. 403). Dumnealui ne-a informat
că, în urmă cu şaptezeci de ani, în localitatea Păuliş, judeţul Arad,
a luat fiinţă prima Biserică Apostolică Penticostală, la care au
aderat şi soţii Maghiar. Stabilindu-se în comuna Biled unde nu
exista o astfel de biserică, soţii Maghiar şi alţi câţiva credincioşi
frecventau biserica din Şandra.
După 22 decembrie 1989, numărul credincioşilor acestui
cult a crescut, ajungând în prezent la 60 de persoane. În anul 1990
s-a deschis casa de rugăciune de la nr. 306, unde s-au făcut mai
multe botezuri. Biserica este păstorită în prezent de Gheorghe
Negheş din Timişoara.
16.3.3 Congregaţia Martorilor lui Iehova
Din anul 2001 funcţionează în Biled pe Strada
Satchinezului la nr. 105 o grupare a Congregaţiei Martorii lui
Iehova din Mehala, Timişoara. Familia Ţârlea a pus la dispoziţia
grupării o încăpere unde se adună membrii grupului din Biled şi
din Becicherec. În total sunt în jur de 70 de martori ale căror
adunări sunt conduse de „bătrâni de adunare”.
16.4 Cimitirele
Nu există documente care să precizeze locul primului
cimitir. Se pare că primul cimitir (1765) ar fi fost în Strada Gării,
pe locul actualelor numere de casă 545, 546 şi 547. Abia după
înfiinţarea Străzii Noi cimitirul a fost amplasat în locul în care este
şi astăzi. Morţii erau duşi la cimitir şi înmormântaţi de rude şi de
96
vecini. Crescând numărul locuitorilor, s-a impus necesitatea
înfiinţării celui de-al doilea cimitir în anul 1801 (după un raport al
lui Szentklaray) sau 1803 (conform raportului episcopului
Lonovics care a vizitat localitatea în anul 1837).
Crucile de pe morminte erau din fier sau din marmură.
Multe dintre ele se mai păstrează şi în zilele noastre. În ambele
cimitire există câte un clopot şi o cruce. Cimitirul de la gară
(Neugässer Friedhof) este proprietatea comunei, iar celălalt
(Sauerländer Friedhof) este şi astăzi proprietatea bisericii
romano-catolice.
Foto 17 Cimitirul romano-catolic (J. Martini)
De-a lungul timpului şi câţiva preoţi romano-catolici şi-au
găsit odihna veşnică în cimitirele Biledului: Paul Herics (
12.04.1786), Georg Frisch ( 1.10.1771) şi Nikolaus Maarx (
28.12.1789) în cimitirul de la gară, iar Georg Karg (
17.05.1815), Josef Duchony (21.11.1844), Paul Novak
(11.08.1890), Peter Uitz ( 20.06.1913), Josef Unterreiner (
27.10.1948) şi Josef Wild ( 29.01.1961) în celălalt cimitir. Tot
aici este înmormântat şi preotul ortodox Ioan Perian .
Foştii membri C.A.P. stabiliţi în Germania (134 de
persoane) l-au împuternicit pe Adam Csonti să ridice banii care li
se mai cuveneau la desfiinţarea C.A.P-ului şi i-au donat pentru
repararea zidului cimitirului de la gară. Lucrările au fost începute
97
în data de 6 august 1992 şi au fost terminate la sfârşitul lunii
septembrie.
În toamna anului 1998 a fost asfaltat drumul în cimitirul
Sauerländer. Acest lucru a fost posibil datorită donaţiei HOG
Billed (Organizaţia bilezenilor stabiliţi în străinătate) şi a
fondurilor proprii. Patru ani mai târziu (2002) a fost asfaltat şi
trotuarul cimitirului de la gară. Banii necesari au provenit din
încasări, din contribuţiile primăriei şi din donaţii HOG Billed.
16.4.1 Comisiile pentru administrarea cimitirelor
La 1 mai 2001 a intrat în vigoare Regulamentul de
funcţionare al Comisiei pentru administrarea cimitirelor Biled.
Comisia pentru administrarea cimitirului comunal Biled este
alcătuită din:
Adam Csonti — preşedinte
Nicolae Draia — vicepreşedinte
Mircea Negriu — trezorier
Traian Jurj — membru
Johann Mayer — membru,
iar comisia pentru administrarea cimitirului romano-catolic este
alcătuită din:
Pr. Bonaventura Dumea — preşedinte
Adam Csonti — vicepreşedinte
Ingrid Nachram — trezorier
Brunhilde Klein — membru
Johann Mayer — membru.
Cele două comisii au stabilit următoarele taxe:
taxa de întreţinere, care se percepe la fiecare
înmormântare şi se plăteşte înaintea săpării
98
mormântului, dar care nu poate fi plătită în avans
deoarece se reactualizează anual;
taxa pentru locuri, care diferă în funcţie de zonă:
zona I : primele două rânduri de o parte şi
de alta a trotuarului
zona II: rândurile 3-6
zona III: de la rândul 7 până la margine
taxe pentru împrejmuiri.
Pentru stabilirea locului mormântului sau a lucrărilor de
împrejmuire, familia decedatului se adresează unui membru al
comisiei care se prezintă la faţa locului (cimitir), se stabileşte
locul pentru mormânt sau lucrările de amenajare, se dă un aviz de
plată pe care cel în cauză îl prezintă trezorierului cimitirului. Cu
chitanţa şi cu avizul se prezintă la paznicul cimitirului şi i se
permite începerea lucrărilor. Pentru montarea monumentelor
funerare nu este nevoie de aprobare şi nu se percep taxe, ele fiind
proprietatea familiei şi putând fi moştenite sau înstrăinate.
Foto 18 Capela din cimitirul comunal (R. Csonti)
În articolul apărut în revista anuală Billeder Heimatblatt
(2002: 18) şi intitulat Ein Wunder oder das Csonti-Experiment (O
minune sau experimentul Csonti), Martin Mettler salută iniţiativa
de a pune în cimitire la dispoziţia celor care vin să ude florile şi să
îngrijească mormintele 12 stropitori. Autorul se declară uimit şi
99
plăcut impresionat de faptul că experimentul familiei Adam şi
Roswitha Csonti a reuşit, stropitorile nefiind furate, ci dimpotrivă,
depuse toate, după folosire, la locul special amenajat lângă sursele
de apă.
16.4.2 Asociaţia de înmormântare / mortuară
Din iniţiativa medicului Johann Becker, la 15 mai 1887 a
luat fiinţă la Billed Asociaţia de înmormântare
(Leichenbestattungsverein) pentru a se da posibilitatea ca fiecare
decedat să aibă o înmormântare demnă. Această asociaţie există şi
astăzi, membrii ei beneficiind de catafalc, steaguri, gropari şi de
căruţa mortuară (dric).
Foto 19 Asociaţia mortuarǎ: Dricul şi groparii
Conducerea aleasă în şedinţa de constituire a asociaţiei a
fost formată din:
Preşedinte: dr. Johann Becker
Vicepreşedinte: Adam Geiss
Secretar: notar Jakob Thöress
Casier: Adam Glass
100
S-a stabilit ca taxa (cotizaţia) să fie încasată după posibilităţile
materiale ale membrilor, astfel s-au constituit două grupe pentru a
se da posibilitatea unui echilibru social.
De-a lungul existenţei sale şi această asociaţie a cunoscut
perioade de criză. La 19 februarie 1931 preşedintele de atunci,
notarul Jakob Thöress, a anunţat că banii asociaţiei sunt ca şi
pierduţi, devalorizându-se. În adunarea generală de la 17 februarie
1932 a fost înfiinţată o nouă Asociaţie mortuară, cu un nou statut.
Ca preşedinte a fost ales pălărierul Ferdinand Braun. Primul
succes obţinut de acesta au fost tratativele cu Cooperativa
crescătorilor de animale care a restituit 29000 lei din datoria de
69300 lei către asociaţie.
În anul 1934, vicepreşedintele de atunci a solicitat un
împrumut pe termen scurt pentru formaţia de pompieri voluntari.
S-a convocat o şedinţă la care s-a aprobat împrumutul, astfel
formaţia civilă de pompieri a obţinut creditul necesar pentru
achiziţionarea castelului vechi. În acelaşi an s-a ajuns la o
înţelegere cu Banca de Credit care s-a angajat să restituie
asociaţiei 15% din capitalul pierdut.
Din anul 1952 preşedintele asociaţiei, Ferdinand Braun, a
îndeplinit şi funcţia de casier. Din fondul de 30000 lei ai asociaţiei
au rămas, după schimbarea banilor, doar 150 lei. S-a creat astfel o
nouă situaţie de criză. Pentru a se evita pe viitor asemenea
probleme, s-a hotărât încasarea cotizaţiei doar când intervine un
deces. Această regulă este practicată şi în prezent.
În anul 1951 asociaţia a suferit pierderi considerabile din
cauza deportării în Bărăgan a multor membri. La întoarcerea
acestora, în 1956, s-a recurs la un compromis: cine şi-a plătit
cotizaţia restantă a rămas membru al Asociaţiei mortuare.
Au existat situaţii când în aceeaşi zi au fost două decese,
aşa că a fost nevoie de procurarea celei de-a doua garnituri pentru
catafalc.
Dacă în anul 1977 Asociaţia mortuară număra 1600 de
membri, la începutul anului 2005 au mai rămas 147 de membri.
Numărul membrilor a scăzut vertiginos prin plecarea multor
familii în Germania, dar şi prin decesul membrilor vârstnici.
101
Din 1977 preşedinte al asociaţiei este Johann Mayer.
Funcţia de vicepreşedinte îi revine lui Adam Csonti, cea de
secretar lui Erwin Csonti, iar casieri sunt Ingrid Nachram şi
Nikolaus Kleitsch, birjar Alexandru Mihăiesc, gropari Gabriel
Donawell, Aurel Draia, Nicolae Faur şi Nikolaus Kleitsch .
Biledul se numără printre puţinele sate bănăţene în care
mai fiinţează o Asociaţie mortuară.
16.5 Troiţele
Cu toate că doar 7% din coloniştii germani din Biled
proveneau din Bavaria, Austria, Boemia şi Tirol, s-au impus totuşi
obiceiurile religioase din aceste zone.
Un asemenea obicei este cel al amenajării unor troiţe la
ieşirile din localitate spre celelalte localităţi vecine. În luna mai se
organizau procesiuni la aceste cruci pentru binecuvântarea
pământului şi a culturilor.
Tot la aceste cruci — mai ales la cea de pe şoseaua dinspre
Becicherecul Mic — erau întâmpinaţi oaspeţii de vază. Crucile
erau şi o demarcare a vetrei satului. De la cruci începeau terenurile
arabile. Ţăranii credincioşi, trecând dimineaţa spre câmp şi
întorcându-se seara de la câmp, se rugau în dreptul crucilor. Chiar
şi cei grăbiţi, nu treceau fără să rostească un „Lăudat să fie Isus
Cristos!” şi să-şi facă semnul crucii.
Din protocolul vizitei canonice din 1837 a episcopului
Lonovics, aflăm anii în care au fost ridicate troiţele. Astfel crucea
spre Şandra (lângă Liceul Agricol) a fost construită în anul 1796 şi
donată de familia Heinrich şi Angela Rademacher. Crucea de la
ieşirea spre Iecea Mică datează din anul 1800, fiind donaţia
familiei Johannes şi Maria Hassenteufel. În acelaşi an crucea
donată de familia Kaspar şi Margaretha Schäffer a fost amplasată
la ieşirea spre Iecea Mare. Tot în anul 1800 familia Peter şi Maria
Allepacher a donat crucea de la ieşirea spre Satchinez. Din păcate
nu se ştie cine a construit crucea de pe Calvar.
102
Îngrijirea troiţelor a fost preluată de către donatori, apoi de
urmaşii acestora. Dacă nu a mai rămas nimeni în viaţă din
familiile respective, întreţinerea era preluată de familiile care
aveau pământul lângă cruci.
În centrul comunei, în faţa casei Tuttenuit (numărul 424,
astăzi proprietatea familiei Butaru) se află de asemenea o cruce
ridicată în anul 1835 ca donaţie a lui Ignatius Weber. Peste şase
generaţii ale familiei Weber au îngrijit această cruce, care era
inclusă în procesiunile de Fronleichnam (Preasfântul Trup şi
Sânge al lui Cristos). Deja prin anii treizeci s-a pus problema
dărâmării acestei troiţe, dar a rămas la locul ei, ca punct
topografic. În timpul dictaturii comuniste s-a încercat din nou
înlăturarea crucii de peste drum de Căminul Cultural. Lui
Nikolaus Weber (numărul 426) i s-a pus în vedere să dărâme troiţa
şi eventual să o reconstruiască în propria curte. Acesta însă a
refuzat, crucea rămânând la locul ei ca o sfidare a regimului
comunist. Noii locatari ai casei cu numărul 424 au încercat şi ei să
îndepărteze troiţa, dar fără succes. Comuna a preluat îngrijirea
troiţei care este întreţinută în condiţii optime.
În timpul celui de-al doilea război mondial crucile de la
ieşirile din localitate au avut de suferit, iar în timpul
comunismului nimeni n-a îndrăznit să le repare. Crucile de fier au
fost rupte de pe soclu. Troiţa dinspre Iecea mică s-a dărâmat de
tot, iar din cea dinspre Iecea Mare nu a rămas decât o ruină.
Foto 20 Troiţele de la ieşirile spre Iecea Mare şi Iecea Micǎ (A. Csonti)
103
După căderea comunismului, noul consiliu local sub
conducerea primarului de atunci, Tiberius Neu, a hotărât
renovarea troiţelor cu ajutorul unor întreprinzători din Biled.
Astfel cheltuielile pentru troiţa de pe partea stângă a şoselei spre
Iecea Mică au fost preluate de Baza de recepţie a cerealelor, troiţa
de pe drumul spre Iecea Mare a fost reconstruită pe vechiul loc de
către Fabrica de cânepă sub conducerea lui Hans Mann, troiţa de
pe şoseaua spre Şandra a fost reconstruită de Grupul şcolar agroindustrial
Biled cam la 20 de metri de vechiul ei loc, iar troiţa de
pe şoseaua spre Satchinez, care rămăsese în picioare, a fost
restaurată de familia Csonti. O contribuţie deosebită la aceste
lucrări şi-a adus şi Peter Schwarz (numărul 435) care s-a ocupat în
vara anului 1990 de lucrările de restaurare, punând la dispoziţia
constructorilor cărămizi. De pe morminte părăsite din cele două
cimitire au fost recuperate cruci de fier şi puse pe postamentele
ridicate. Astfel, la finele anului 1990 toate troiţele erau la locul
lor, putând fi sfinţite de părintele Bonaventura Dumea. De atunci
îngrijirea acestor troiţe a fost preluată de Forumul Democrat al
Germanilor din Biled.
Foto 21 Troiţele de la ieşirile spre Şandra şi Satchinez (A. Csonti)
Cu mulţumire sufletească putem afirma că în împrejurimi
nu se mai observă asemenea troiţe. Ele, alături de calvar, sunt
104
monumente ale localităţii noastre, chiar dacă nu prea avem
obiective turistice.
Foto 22 Calvarul, emblema localitǎţii Biled (J. Martini)
Movila situată la 1 km sud-est de localitate, pe şoseaua
Torontalului, având o înălţime de 8m şi un diametru de 50m, era
străjuită încă din anul 1837 de o cruce, după cum reiese din
raportul episcopului romano-catolic Lonovics. Când a fost ridicată
această cruce şi cine a ridicat-o a rămas până astăzi o enigmă. Tot
din raportul episcopului se ştie că anual, în Vinerea Mare, la ora 6
dimineaţa avea loc o procesiune la această cruce. Se mai ştie că
din iniţiativa parohului romano-catolic de Billed, Paul Novak,
între anii 1869-1872 au fost zidite staţiunile care amintesc de
patimile lui Isus Cristos, staţiuni cunoscute sub numele de Calea
Crucii. Calvarul (Kalvarienberg) a devenit emblema localităţii,
având o valoare simbolică deosebită şi străjuind destinele
bilezenilor de-a lungul vremii.
105
17 Viaţa socială şi culturală a comunei
17.1 Şcoala
Încă de la întemeierea localităţii, pe locul unde se află
astăzi casa cu numărul 474, în Strada Veche, s-a construit prima
şcoală, formată dintr-o clasă mare, care a funcţionat şi ca biserică.
Şcoala era subordonată bisericii, preotul fiind de fapt directorul
şcolii. Primii învăţători, care erau în acelaşi timp şi cantori şi
clopotari, au murit în primii ani ai colonizării. În vremea
respectivă învăţătorii erau consideraţi meseriaşi.
Primul învăţător al cărui nume ne este astăzi cunoscut a
fost Mathias Krauser care a murit în anul 1771, la vârsta de 38 de
ani.
Împărăteasa Maria Theresia a introdus în Banat
obligativitatea învăţământului pentru băieţi, pe perioada celor 4-5
luni de iarnă. Mai târziu „anul şcolar” s-a extins la 8-9 luni şi a
devenit obligatoriu şi pentru fete.
Datorită creşterii natalităţii, în anul 1791 şcoala a devenit
neîncăpătoare şi s-a extins şi pe locul actualei clădiri cu numărul
473. În anul 1798, ca urmare a hotărârii Curţii Imperiale, s-a
început construirea unei şcoli din cărămidă în spatele bisericii.
Din cauza războiului cu turcii lucrările au fost amânate. Abia în
anul 1800, după preluarea întregii localităţi de către episcopia de
Zagreb, lucrările au fost reluate, cheltuielile de terminare a şcolii
fiind suportate de comună.
Conform unei statistici, în anul 1778, la Billiet erau 145 de
şcolari la 262 de case. În urma vizitei canonice efectuate în anul
1837 la Billiet, episcopul de Cenad, Lonovics, prezintă în raportul
întocmit cu această ocazie şi situaţia şcolii. Din raportul său reiese
că şcoala, construită din cărămidă, era amplasată în spatele
bisericii şi a casei parohiale. Clădirea cuprindea trei săli de clasă
spaţioase — două pentru băieţi şi una pentru fete —, trei camere
pentru institutori, o cămară, o pivniţă şi două camere pentru
învăţători. Ca anexe existau un şopru şi un grajd, acoperite cu
106
paie. Învăţătorul Adalbert Körber era în acelaşi timp cantor şi
clopotar la biserică. Alţi învăţători care au locuit în clădirea şcolii
au fost Leopold Böck şi Nikolaus Hoffmann.
În anul 1837 la şcoala din Biled învăţau 574 de elevi: 354
de băieţi şi 220 de fete. Preotul era în acelaşi timp catehetul 18 şi
directorul şcolii, predând de două ori pe săptămână religia. Alte
obiecte de învăţământ erau: caligrafia, ortografia, citirea,
aritmetica şi muzica. Elevii aveau vacanţă în lunile iulie şi august.
Cu timpul şi şcoala construită în anul 1798 a devenit
neîncăpătoare, astfel încât în anul 1847 a fost construită o şcoală
mai mare, căreia în 1857 i s-a mai adăugat o locuinţă pentru
învăţători şi o sală de clasă.
În anul 1860 funcţionau trei clase de băieţi şi una de fete.
Unii părinţi au început să-şi trimită copiii la şcoli mai înalte la
Timişoara sau Szeged. În anul 1877 s-au înfiinţat încă două clase,
una de băieţi şi una de fete, iar în anul 1890 încă o clasă. La 15
septembrie 1890 existau patru clase de băieţi şi patru clase de fete.
Din octombrie 1877, pentru prima dată în istoria şcolii din
Biled, au fost angajate două învăţătoare.
În mai 1892 s-a înfiinţat Şcoala profesională care a
funcţionat până în anul 1950.
În perioada 1765-1878 procesul de învăţământ s-a
desfăşurat în exclusivitate în limba germană. Numărul elevilor
dintr-o clasă era foarte mare: 80-120 de elevi. Durata de
şcolarizare era de şase ani. Toate documentele şcolare erau
completate în limba germană.
Începând cu anul şcolar 1878/79, limba germană încetează
a mai fi limba de instruire, cedând locul limbii maghiare. Toate
obiectele de învăţământ sunt predate în limba maghiară, limba
germană rămânând doar o materie şcolară. Se spune că preotul de
atunci, Paul Novak, ar fi declarat din amvon: „Cine mănâncă
pâine maghiară, trebuie să înveţe limba maghiară.” Între anii
şcolari 1878/79 şi 1889/90 documentele şcolare au fost bilingve
(germană şi maghiară).
18 Catehet = profesor de religie.
107
Din anul şcolar 1890/91 limba germană a fost scoasă şi ca
obiect de învăţământ din programa şcolară, iar toate documentele
şcolare erau redactate şi completate în limba maghiară. Până şi
numele elevilor au fost maghiarizate, astfel Johann a devenit
Janós, Nikolaus — Miklós, Franz — Ferenc, Katharina —
Katalin, Elisabeth — Erszebet, Barbara — Borbála etc. Învăţătorii
care nu cunoşteau limba maghiară au fost concediaţi sau
pensionaţi. Această situaţie a durat până la sfârşitul primului
război mondial, când Banatul a fost integrat în România.
Începând din anul şcolar 1919/20 procesul de învăţământ
s-a desfăşurat în limba germană, dar s-a introdus şi limba română
în programa şcolară. Până în anul 1944 documentele şcolare erau
completate în limba germană şi în limba română.
Până în anul 1870 şcoala din Biled a fost şcoală
confesională patronată de biserica romano-catolică, apoi a devenit
şcoală comunală, iar printr-o hotărâre ministerială din 1927 a
devenit şcoală de stat. În anul şcolar 1926/27 se trece de la
învăţământul obligatoriu de şase ani la cel de şapte ani. Din cauza
scăderii natalităţii, în anii de după primul război mondial s-a trecut
la înfiinţarea claselor mixte în locul celor de băieţi şi de fete de
până atunci.
După primul război mondial în Biled s-au stabilit câteva
familii de români, mai ales funcţionari de stat, notari şi avocaţi.
Astfel, pe lângă şcoala germană, începând din anul şcolar 1935/36
a funcţionat şi o secţie română condusă de un cadru didactic. Între
1938-1944 la secţia română au predat două cadre didactice.
La finele fiecărui an şcolar, la sfârşitul lunii iunie, avea loc
un examen „deschis” la care asistau — pe lângă dascălii
examinatori — preotul, primarul şi unii părinţi. Erau multe cazuri
când părinţii, datorită lipsei forţei de muncă, opreau copiii în
vârstă de 12-14 ani acasă, pentru a-i folosi la muncă în agricultură.
Procesul de învăţământ se baza mai ales pe memorare.
Obiectele de învăţământ erau: citirea, scrierea, gramatica,
matematica, istoria, geografia, ştiinţele naturale, igiena,
constituţia, muzica, educaţia fizică, desenul, lucrul manual şi
religia. Elevii aveau cursuri şi dimineaţa şi după-amiaza. Doar joi
108
după-amiază erau liberi. Manualele şcolare erau scumpe, aşa că
ele se transmiteau mai multor generaţii.
Situaţia învăţământului s-a schimbat după cel de-al doilea
război mondial. Din toamna anului 1944 toate cadrele didactice
germane au fost concediate şi până în anul 1947 nu s-a mai învăţat
limba germană la şcoală. Datorită stabilirii „coloniştilor” români
din diferite părţi ale ţării în Biled, numărul elevilor români a
crescut vertiginos, depăşind numărul elevilor germani. În anul
şcolar 1946/47 cadrele didactice germane au fost reangajate, dar
procesul de învăţământ se desfăşura doar în limba română.
Anul şcolar 1947/48 a adus bucurie în sufletele etnicilor
germani: copiii din clasele I-III puteau învăţa din nou în limba
maternă. Printre primii învăţători de atunci se afla şi doamna
Elvira Slavik pe care mulţi bilezeni o cunosc.
În luna august a anului 1948 a avut loc o reformă a
învăţământului care a restructurat sistemul şcolar din România.
Prin lege a fost garantat dreptul naţionalităţilor conlocuitoare la
învăţământ în limba maternă.
Din anul şcolar 1948/49 la Biled au funcţionat două şcoli
de şapte clase: una românească şi una germană, fiecare având
conducere proprie. Cu toate că procesul de învăţământ se
desfăşura în două schimburi, nu erau suficiente săli de clasă.
Astfel şcoala veche a rămas şcoală românească, iar clădirea de la
numărul 299 care fusese şcoală de fete şi locuinţă pentru
învăţători a devenit şcoală germană. Prin contribuţia populaţiei
germane s-au adunat 80000 lei cu care s-au acoperit cheltuielile de
amenajare a „clădirii Braun” ca şcoală.
La 15 septembrie 1959 cele două şcoli au fost unite sub o
singură conducere, ca şcoală generală cu două secţii. Directorul
era de naţionalitate română, iar directorul adjunct de naţionalitate
germană. La secţia germană s-a introdus limba română ca obiect
de studiu începând cu clasa I, iar în clasa a VIII-a Istoria şi
Geografia României se studiau în limba română.
În anul 1965 s-a generalizat învăţământul de opt clase, iar
în anul 1970 cel de 10 clase (prima treaptă de liceu).
109
Încă din anul şcolar 1963/64 la Biled s-a înfiinţat o clasă
de liceu teoretic cu profil real. Clasele de liceu au funcţionat în
clădirea veche a şcolii.
Prin donaţii băneşti şi prin muncă voluntară, în anul 1967,
la numărul 300, pe locul fostei uzine electrice a localităţii, s-a
construit „şcoala nouă” care a găzduit clasele de liceu. În anul
1973 liceul s-a desfiinţat, iar clădirea a rămas şcoală generală.
Foto 23 Cele trei clǎdiri ale şcolii, grupate în jurul bisericii
(J. Rothgerber)
Numărul elevilor de la secţia germană a scăzut mereu
datorită plecării multor familii în Germania, astfel că în anul 1985
erau două clase simultane la ciclul primar (clasa I cu a III-a şi
clasa a II-a cu a IV-a) şi tot două clase la ciclul gimnazial (clasa a
V-a cu a VI-a şi clasa a VII-a cu a VIII-a). După anul 1989 clasele
de la ciclul gimnazial s-au dizolvat, elevii absolvenţi ai clasei a
IV-a se înscriau în clasa a V-a fie la Liceul „N. Lenau” din
Timişoara, fie treceau la secţia română, la Biled.
În anul şcolar 2004/05 Şcoala cu clasele I-VIII din Biled
funcţionează cu 20 de clase: 19 clase la secţia română şi o clasă cu
16 elevi din clasele I-IV la secţia germană. În procesul de
110
învăţământ sunt cuprinşi 397 de elevi şi 29 de cadre didactice
calificate.
O statistică a tuturor cadrelor didactice care au predat la
şcoala din Biled în decursul timpului ar necesita mult timp pentru
documentare şi mult spaţiu pentru prezentare.
Vom prezenta profesorii care au activat ca directori în
perioada 1950-2005:
Elvira Slavik 1950-1959 (secţia germană)
Nicolae Pârva 1953-1959 (secţia română)
Mihai Lalescu 1959-1962
Nicolae Jivan 1962-1970
Ioan Irimescu 1970-1973
Ecaterina Lebegioară 1973-1979
Wendel Orner 1979-1987
Lucia Popa 1987-1989
Matei Uzun 1989-1994
Mircea Borza 1994-1998
Olga Orza 1998-2005
De când cele două şcoli (cea română şi germană) s-au unit în anul
1959, funcţia de director adjunct a fost ocupată de:
Maria Schaljo 1959-1963
1971-1974
Peter Thoma 1963-1971
Elvira Slavik 1974-1979
Începând cu anul 1979 funcţia de director adjunct a fost
desfiinţată, un rol important avându-l comandantul instructor de
pionieri şi secretarul de partid din şcoală. După 1989 numărul
elevilor a scăzut mereu, astfel nu s-a reînfiinţat postul de director
adjunct, dar s-a introdus funcţia de director educativ.
Vorbind despre directori, nu putem să nu amintim faptul că
trei dintre cei enumeraţi anterior au murit în exerciţiul funcţiunii:
Nicolae Pârva (1959), Lucia Popa (1989) şi Matei Uzun (1994).
111
Amintim în continuare cadrele didactice care s-au născut
în Biled şi au funcţionat începând din 1950 sau funcţionează încă
la această şcoală:
Jakob Ballman (învăţător)
Anna Pfeifer, n. Billinger
Magdalena Bec, n. Bojar / (învăţătoare)
Anna Divo (învăţătoare)
Hans Gehl (învăţător)
Barbara Orner, n. Gezda (învăţătoare)
Helga Haupt (profesoară)
Emma Herrenreich (învăţătoare, educatoare)
Elisabeth Martini, n. Frick (profesoară)
Margarethe Pierre, n. Slavik (învăţătoare)
Christa Plennert, n. Weber (profesoară)
Dietlinde Slavik (învăţătoare)
Margarethe Weber, n. Divo (educatoare)
Raimund Steiner (profesor)
Barbara Neumann, n. Büchler (profesoară)
Marianne Botezatu, n. Herbst (educatoare)
Maria Roman (educatoare)
Maria Billinger, n. Tasch (educatoare)
Maria Şandor, n. Ciobanu (profesoară)
Mircea Borza (profesor)
Multe cadre didactice, chiar dacă nu s-au născut în Biled,
au trudit la şcoala din localitate până la pensionare:
Elvira Slavik (profesoară)
Maria Schaljo, n. Jobba (profesoară)
Gheorghe Gorea (învăţător)
Graţiana Gorea (învăţătoare)
Ioan Gorea (învăţător)
Ecaterina Lebegioară (profesoară)
Femie Abduraman (învăţătoare)
Eva Pop (educatoare)
112
Ioana Popescu (educatoare)
Ionel Lucian Mocioiu (profesor)
Ioan Irimescu (profesor)
După cum am mai amintit, în clădirea de la nr. 300 a
funcţionat între anii 1892-1950 Şcoala profesională horticolă. În
locul ei, din 1950 s-a înfiinţat Şcoala profesională de mecanici
agricoli, cunoscută mai ales ca „Şcoala de tractorişti”. Aceasta s-a
mutat în noua clădire de pe Strada Principală, la ieşirea din
localitate (spre Şandra), iar la nr. 300 a rămas internatul, până la
construirea celui nou de lângă şcoală. Deoarece conducerea
actuală a şcolii nu ne-a furnizat date exacte, nu putem da
amănunte. Actualmente şcoala profesională funcţionează ca Grup
şcolar, având şi clase de liceu. O perioadă lungă de timp sufletul
acestei şcoli au fost soţii Mitroi Petru şi Emilia.
17.2 Grădiniţa
În publicaţia Billeder Heimatblatt din 1997, d-na
Margarethe Weber (născută Divo) a publicat un articol cu titlul
Erinnert ihr euch noch? (Vă mai aduceţi aminte?) în care îi
îndeamnă pe cititori să-şi amintească de prima zi de grădiniţă din
propria copilărie, de toate zilele şi de toţi anii care au urmat până
la prima zi de şcoală. În continuarea articolului, autoarea face un
scurt istoric al grădiniţei din Biled (1997:37-44).
Prima grădiniţă a fost înfiinţată în anul 1892. În acest scop
a fost închiriată casa de peste drum de casa parohială catolică (la
nr. 298). Această clădire va deveni după al doilea război mondial
biserica şi locuinţa preotului ortodox Ioan Perian.
Prima directoare a grădiniţei a fost Barbara Grünauer,
căreia i-a urmat Barbara Eichert (căsătorită Rieder) din anul 1903
până în anul 1936.
În anul 1912 comuna a cumpărat de la Episcopia de
Zagreb, aflată în retragere din Biled, clădirea de la nr. 233, fosta
locuinţă a administratorului domeniului episcopal. Pentru început,
113
clădirea a fost amenajată şi mobilată ca grădiniţă pentru 50-60 de
copii, ca să ajungă apoi la 120 de copii. În perioada 1936-1953
directoare a fost Wilhelmine Borka.
După anul 1944, când în Biled a fost colonizată populaţie
românească, s-a înfiinţat şi o secţie română a grădiniţei. Pentru că
spaţiul a devenit neîncăpător, în anul 1950, grădiniţa germană a
fost mutată la familia Mumper (nr. 240). Pentru amenajarea
corespunzătoare s-a apelat la ajutorul părinţilor. Grădiniţa de la nr.
233 a devenit grădiniţă cu program prelungit.
În perioada 1953-1955 grădiniţa germană a fost condusă
de Inge Thöreß, apoi o scurtă perioadă de Maria Roman, iar din
1955 de Margarethe Weber. În anul 1956 grădiniţa s-a mutat din
nou, pe aceeaşi stradă, la nr. 244 19 .
În anul 1953 s-a înfiinţat grădiniţa C.A.P-ului care a
funcţionat în casa cu nr. 471, locuită în prezent de familia Timiş.
Din anul 1958 la această grădiniţă a luat fiinţă şi o secţie germană,
cu patru grupe, în două săli de clasă. În februarie 1965 a fost
desfiinţată grădiniţa germană din Strada Bisericii (nr. 244), prin
ataşarea ei la grădiniţa C.A.P-ului.
În anul 1970 a fost amenajată o nouă grădiniţă în Strada
Principală, la nr. 362, unde funcţionează şi în prezent, având şi o
grupă germană. D-na Margarethe Weber a condus secţia germană
a grădiniţei până în anul 1976, când s-a pensionat.
În 1961 s-a înfiinţat a treia grădiniţă din Biled, cea a
Fabricii de cânepă, în Strada Gării, la nr. 543, care a avut program
de la ora 8 până la ora 18, având doar secţie română. La această
grădiniţă au fost înscrişi 35 de copii ai muncitorilor de la fabrică.
Primele educatoare au fost doamnele Maria Sârca şui Mariana
Clepcea, iar ca personal de deservire au fost angajate: Barbara
Wagner – administratoare, Ecaterina Botici – bucătăreasă, Florica
Colţiş – spălătoreasă şi Anişoara Ardelean – îngrijitoare. De-a
lungul anilor au mai funcţionat ca educatoare: Atena Szabo şi
Cristina Abrudan. În anul 1974 s-a schimbat personalul de
deservire. D-na Wagner a trecut pe postul de îngrijitoare, iar d-na
19 Astăzi casa respectivă este proprietatea fostului primar, d-l Sabin Costar.
114
Susana Popescu a devenit administratoare. Din anul 1976 a
funcţionat ca directoare d-na Delia Ronta, iar ca educatoare d-na
învăţătoare Eva Mager, apoi Ramona Deleanu. Ca îngrijitoare au
mai lucrat aici Elisabeta Steiner (născută Marx), iar ca
administratori Stela Duţă şi Ioan Tomescu. În anul 1991, după 30
de ani de funcţionare, grădiniţa a fost desfiinţată ca urmare a
desfiinţării Fabricii de cânepă. Personalul educativ şi cel de
gospodărire a fost transferat la fosta Grădiniţă C.A.P.
Din cele trei grădiniţe, astăzi funcţionează doar una, cea
din Strada Principală, cu patru grupe (86 copii înscrişi) la secţia
română şi o grupă (20 copii) la secţia germană. Ultimele
directoare ale acestei grădiniţe au fost doamnele: Eva Pop (Boar),
Delia Ronta şi Elena Pop, care este şi în prezent directoare.
Educatoarele care lucrează la această grădiniţă sunt:
‣ la grupa mică: Monica Negriu
Violeta Supuran
‣ la grupa mijlocie: Ileana Cionca
Alina Bălăceanu
‣ la grupa mare: Delia Ronta
Gianina Veszele
‣ la grupa pregătitoare:
Maria Gorea
Angela Hudema
‣ la secţia germană: Manuela Radu
Georgiana Negriu
La buna funcţionare a grădiniţei îşi aduce aportul şi
personalul administrativ: Florica Podobea (administratoare),
Dorina Enache, Irina Borza, Valerica Silaghi (îngrijitoare),
Violeta Draia (bucătăreasă), Viorica Draia (spălătoreasă), Iuliana
Tomesc şi Ioan Popan (fochişti).
Au ieşit la pensie în ultimii ani: Ioan Tomesc
(administrator), Florica Colţiş (bucătăreasă), Aurel Bec (fochist),
Ana Klein, Maria Tomesc (îngrijitoare). Au mai funcţionat ca
educatoare în anii de după Revoluţie: Roswitha Csonti (secţia
germană), Maria Popan, Edith Barta, Violeta Maţoi şi Georgeta
Popa.
115
17.3 Asociaţii şi cluburi
Viaţa culturală şi socială a comunei s-a desfăşurat în
special în cluburi şi asociaţii, chiar dacă acestea nu erau
organizate ca cele din secolul al XX-lea.
Primele asociaţii au fost cele ale meseriaşilor în bresle,
care au avut la început ca scop ajutorul reciproc între membrii lor,
dar cu timpul au influenţat viaţa socială şi culturală a localităţii.
Prima asociaţie din Biled care mai există şi astăzi este Asociaţia
de înmormântare, creată în 1887. În urma cercetărilor, W. Weber
afirmă că încă din anul 1790 în Biled a existat o asociaţie a
vânătorilor.
Între cele două războaie mondiale în localitate au existat
mai multe asociaţii (cf. Klein 1980: 316). Amintim doar câteva
dintre ele:
‣ Asociaţia de înmormântare
‣ Asociaţia ţăranilor
‣ Clubul cititorilor
‣ Clubul cântăreţilor
‣ Asociaţia corului bărbătesc
‣ Asociaţia tineretului catolic
‣ Cercul fetelor
‣ Formaţiunea civilă de pompieri
‣ Asociaţia meseriaşilor
‣ Asociaţia calfelor
‣ Asociaţia femeilor catolice germane
‣ Asociaţia vânătorilor
‣ Asociaţia sportivă
‣ Clubul de călărie.
Aproape fiecare club sau asociaţie avea o bibliotecă cuprinzând
literatură, reviste de specialitate, reviste ilustrate şi ziare. Dar
bilezenii nu s-au mulţumit numai să citească ziare, ci au şi editat
un ziar: Billeder Zeitung (Gazeta de Biled) tipărit la Periam unde
116
Josef Frischmann avea o tipografie. Ziarul apărea în fiecare
sâmbătă.
Comandantul Formaţiunii civile de pompieri, Peter Divo, a
editat primul ziar german al pompierilor (Feuerwehrzeitung) din
Banat. Ziarul a apărut în perioada 1935-1937.
Şi muzica a jucat un rol important în viaţa comunei (cf.
Klein 1980: 318). În anul 1902 s-a înfiinţat primul club al
cântăreţilor sub îndrumarea preotului Josef Uitz care a fost şi
primul preşedinte al clubului. În perioada 1902-1915 dirijorul
corului a fost învăţătorul Josef Zimmer. Clubul avea un steag
propriu care era păstrat în biserică. Corul bărbătesc a participat la
multe întâlniri culturale în diferite sate bănăţene, fiind foarte
apreciat. În perioada primului război mondial activitatea corului s-
a diminuat prin plecarea pe front a multor membri. Dirijori ai
corului au fost: învăţătorul Josef Goschy (1916-1924), învăţătorul
Johann Henz (1925-1928), apoi, până în 1935 sporadic învăţătorii
Ballauer din Cărpiniş şi Lampl din Şandra. Clubul cântăreţilor a
participat, alături de alte asociaţii, la tradiţionalele procesiuni de
Paşti şi de Fronleichnam (Prea Sfântul Trup şi Sânge al lui Isus).
Foarte apreciată era prestaţia corului la balul de Fasching (înainte
de intrarea în Postul Mare).
Unele neînţelegeri între membrii clubului, precum şi unele
probleme politice ale comunei au dus în 1923 la înfiinţarea
Asociaţiei corului bărbătesc. Preşedinţii acestei asociaţii au fost:
dr. Michael Ortinau (1923-1936), Adam Slawik (1936-1939) şi
ultimul Franz Minich (1939-1941). Dirijorii noului cor bărbătesc
au fost Mathias Thöreß (1923-1932), iar apoi Jakob Breitenbach.
La început asociaţia a avut un cor bărbătesc, dar acesta a devenit
cu timpul mixt, fiind acceptate şi femei.
Între cele două coruri a început o concurenţă benefică,
fiecare încercând să fie mai bun decât celălalt, iar locuitorii
Biledului puteau participa la spectacole de înaltă clasă. Cel de-al
doilea cor şi-a luat răspunderea de a organiza de Fasching un bal
mascat, fără a lipsi şi un program coral adecvat. Cu timpul, cele
două coruri au ajuns la concluzia că mai benefică ar fi armonia
decât rivalitatea dintre ele şi astfel au apărut primele propuneri de
117
fuzionare. În anul 1939 cele două coruri s-au unit sub denumirea
de Asociaţia corală germană Biled.
În anul 1926 au fost înfiinţate alte două asociaţii: Asociaţia
tineretului şi Cercul fetelor, ambele din iniţiativa preotului Josef
Unterreiner. Asociaţia tineretului din Biled a fost condusă la
început de învăţătorul Johann Rieder, dirijorul corului fiind
învăţătorul Johann Henz, apoi învăţătorul Johann Hager. La
înfiinţare asociaţia număra 40 de membri activi şi câţiva membri
fondatori. Membrii activi au plătit o taxă substanţială la înfiinţarea
asociaţiei. Finanţarea acesteia se făcea din sponsorizări şi din
încasările de la diferite activităţi. Asociaţia a funcţionat pe baza
unui statut propriu şi recunoscut oficial. O dată cu înfiinţarea unei
asociaţii proprii, pentru tineretul bilezean a început un progres
cultural. Activităţile se desfăşurau în clădirea şcolii vechi. Iarna
tinerii se întâlneau de două ori pe săptămână. De asemenea
duminica era zi de întâlnire a membrilor asociaţiei. Se juca şah, se
citeau reviste tehnice şi ştiinţifice comandate din Germania, se
învăţau cântece, se repetau piese de teatru. Nici activitatea
sportivă nu lipsea, sportul preferat fiind fotbalul. În anul 1929 a
luat fiinţă echipa de fotbal a asociaţiei de tineret care mai târziu s-
a afiliat Clubului sportiv. Membrii asociaţiei de tineret participau
activ la toate festivităţile bisericeşti sau cetăţeneşti. Calitatea de
membru a unui tânăr lua sfârşit o dată cu împlinirea vârstei de 21
de ani.
Tot în 1926 a luat fiinţă şi Cercul fetelor din Biled care a
fost condus de-a lungul timpului de doamnele Barbara Rieder,
Elisabeth Klein, Anna Mathis şi Barbara Deininger. Activităţile
cercului se desfăşurau tot în clădirea şcolii vechi. Unele activităţi
erau comune cu cele ale asociaţiei băieţilor.
În anii treizeci s-au înfiinţat două asociaţii ale femeilor:
Asociaţia femeilor catolice germane şi Asociaţia femeilor
bănăţene germane. În cadrul asociaţiilor femeile erau sprijinite şi
ajutate în îndeplinirea misiunii de păstrare a tradiţiilor şi
obiceiurilor străbune. Femeile mame erau sfătuite să-i înveţe pe
copiii lor cântece.
118
Şi calfele din Biled s-au asociat împreună cu salariaţii
comerciali, dar organizaţia lor nu avea statut. În anul 1940 erau în
Biled 50-60 de calfe şi angajaţi comerciali care se considerau
membri ai asociaţiei. Aproximativ 60% erau localnici, iar restul de
40% veniţi din alte localităţi, printre ei fiind şi meseriaşii din
industrie. Locul de întâlnire era ospătăria Nothum, la nr. 290
(astăzi casa este locuită de familia Mic Mita), unde se jucau
biliard, cărţi, popice, iar duminica se dansa. Membrii asociaţiei se
înţelegeau bine între ei, nu se cunosc scandaluri între localnici şi
străini. Renumite erau balurile organizate de asociaţia calfelor în
fiecare an de Lăsata secului. Pentru buna organizare a balului,
deja în perioada Crăciunului era ales comitetul de organizare care
avea sarcini precise în privinţa decorării sălii, angajării
muzicanţilor, organizării tombolei, pregătirii invitaţiilor. Pentru
tombolă fiecare membru aducea un obiect confecţionat de el (în
cazul calfelor) sau din comerţ (în cazul salariaţilor comerciali).
Banii rămaşi după ce era plătită muzica erau păstraţi pentru
eventuale cazuri de deces în rândul membrilor, când asociaţia
cumpăra o coroană, angaja fanfara şi participa la înmormântare.
În anul 1938 toate organizaţiile de tineret german din
România au aderat la partidul naţional-socialist Deutsche Jugend
(Tineretul German). Grupul local al acestui partid a desfăşurat o
bogată activitate culturală şi sportivă. Astfel s-a înfiinţat o echipă
de dansuri populare cuprinzând un număr mare de fete şi băieţi
dornici de a păstra şi transmite mai departe obiceiurile străbune.
Echipa de dansuri a participat la toate festivităţile şi serbările
comunei. Acompaniamentul muzical era realizat de acordeoniştii
Hans Jobba şi Karl Schneider. Membrii organizaţiei DJ au
desfăşurat şi multe activităţi sociale voluntare. 150 de băieţi şi 30
de fete au participat ca voluntari la săparea unui canal între
Becicherecul Mic şi Dudeştii Noi, care avea ca scop salvarea
multor gospodării de inundaţii. La această tabără voluntară de
muncă patriotică au participat şi câţiva tineri din Biled. Tot prin
muncă voluntară s-a amenajat, în anul 1939, ştrandul prin lărgirea
albiei pârâului Iericici, în apropiere de pădurice. „Bazinul” a fost
placat cu scânduri. De asemenea s-a amenajat, tot din scânduri, un
119
araj care să permită strângerea apei pentru baie şi înot. Astfel, în
vara anului 1940 exista la Biled un ştrand. Membrii aceleiaşi
organizaţii DJ au amenajat în anul 1942 şi „Warjascher Graben”
(Şanţul Variaşului).
În regimul comunist tinerii, indiferent de naţionalitate, dar
având origine „sănătoasă”, erau membri U.T.C. (Uniunea
Tineretului Comunist). Prin munca voluntară a pionierilor şi a
uteciştilor erau întreţinute şanţurile, marginile drumurilor, iar
păşunile erau curăţate de spini.
Foto 24 Forumul Democrat al Germanilor din Banat, Biled (R. Csonti)
După evenimentele din 1989, germanii din Banat s-au
organizat în cadrul Forumului Democrat al Germanilor din Banat,
cu filiale în mai toate localităţile în care mai trăiesc etnici
germani. Şi la Biled a luat fiinţă un astfel de Forum, în cadrul
căruia funcţionează şi o cantină socială.
120
17.4 Viaţa muzicală
Despre activitatea muzicală în Biled nu s-au păstrat prea
multe date din secolele trecute. Michael Braun, dirijorul de care
localnicii îşi mai aduc aminte, a furnizat cele mai multe date
referitoare la activitatea muzicală a localităţii începând cu
mijlocul secolului al XIX-lea (cf. Klein 1980:348).
Cu mici excepţii, activitatea muzicală s-a bazat pe pătura
socială mai săracă din comună. Părinţii săraci îşi trimiteau copiii
la „Musikschule” (ore de muzică) pentru a avea o ocupaţie
secundară cu care să-şi îmbunătăţească venitul.
Fanfara („Blasmusik”) a avut o tradiţie de peste 100 de ani,
iar activitatea ei era strâns legată de viaţa culturală a localităţii.
Prima atestare a unei orchestre în Biled datează din 1851. Această
primă orchestră a fost înfiinţată de Michael Thöreß, bunicul lui
Michael Braun. După moartea acestuia, conducerea orchestrei este
preluată de Michael Geiß. În anul 1870 capelmaistrul Blaha
înfiinţează o orchestră de băieţi. Cel mai bun elev al său a fost
Georg Enderle care a preluat conducerea orchestrei după ce
maestrul Blaha a părăsit localitatea.
În anul 1891, sub conducerea dirijorilor Nußbaum şi
Schilsony, ia fiinţă încă o orchestră de băieţi care a ajuns vestită şi
în străinătate. Cei doi dirijori au încheiat un contract cu o agenţie
de peste ocean, angajându-se să concerteze în diferite state ale
Americii. Contractul oferea copiilor şi posibilitatea de a urma o
şcoală în America. Marea călătorie a micuţilor muzicieni (vârsta
lor era de 7-10 ani) a început în 1893. Pentru că în perioada
respectivă Banatul aparţinea Ungariei, băieţaşii au fost îmbrăcaţi
în uniforme de husari. Copiii şi părinţii s-au adunat în faţa
restaurantului Görlich (nr. 348), iar după ce şi-au luat rămas bun,
au pornit spre gară. Ajunşi în America, omuleţii în uniformă au
stârnit entuziasmul celor prezenţi la concerte. Au fost înregistrate
discuri muzicale care s-au vândut cu mare succes, turneul
dovedindu-se a fi o afacere bănoasă, însă nu pentru copii şi
părinţii lor. La întoarcere, orchestra a dat concerte la Londra,
Paris, Berlin, Viena şi Budapesta. La gara din Biled s-au adunat
121
mulţi locuitori, alături de părinţi şi de rude, pentru a-i întâmpina
pe vestiţii muzicieni de-o şchioapă. De la gară tot grupul s-a
îndreptat, în acorduri de marş, spre centrul comunei, până la locul
de plecare: restaurantul Görlich. Dirijorul Schilsony a emigrat în
Statele Unite, iar maestrul Nußbaum a condus mai departe
orchestra, aducând glorie localităţii. Nußbaum a murit în anul
1911 în Biled.
Încă din anul 1905 se înfiinţase, sub bagheta lui Lambert
Steiner (1837-1914), o altă orchestră de băieţi în Biled. Lambert
Steiner, originar din Biled, conducea la vârsta de doar 20 de ani
prima orchestră la Variaş, cu care a avut parte de apreciere din
partea publicului. S-a mutat apoi la Sântana, unde a condus o
orchestră cu care a efectuat turnee în Germania, Suedia, Rusia şi
S.U.A. Din mai 1877 a concertat regulat în Praterul vienez. Până
în 1904 a concertat zece veri la rând la Stockholm, în Suedia.
Acolo a cunoscut-o pe flautista Johanna Vilhelmina
Abrahamssons, care a devenit a doua lui soţie şi a cântat în
orchestra sa. Fiul lor, Birger Steiner, născut în Suedia, a devenit la
rândul lui muzician, dirijând orchestra tatălui său la vârsta de doar
10 ani. Reîntors în ţară, Lambert Steiner s-a stabilit la Aradul Nou
unde şi-a continuat activitatea de dirijor. În anul 1903 cariera sa
şi-a atins apogeul: o agenţie din Londra l-a angajat pentru o serie
de concerte în Africa de Sud cu orchestra sa formată din 54 de
băieţi. Acest turneu reprezintă un eveniment unic în istoria
muzicală a Banatului. În anul 1905 Lambert Steiner se întoarce în
comuna sa natală, Biled, unde înfiinţează o orchestră de băieţi cu
care concertează în Germania şi în Anglia, obţinând succese
deosebite. Întors din turneu este invitat de baronul Lipthay la
Lovrin pentru a înfiinţa şi dirija şi acolo o orchestră. Astfel se
mută cu familia la Lovrin unde se stinge din viaţă în anul
izbucnirii primului război mondial (11 august 1914).
După moartea dirijorului Nußbaum a urmat o fuziune a
tuturor muzicienilor din Biled. Primul dirijor al orchestrelor unite
a fost Mathias Braun, iar al doilea Georg Enderle. Orchestra fiind
formată din mulţi membri, la nevoie se împărţea în două grupe
care cântau în localuri de dans diferite.
122
Odată cu izbucnirea primului război mondial, tinerii
muzicieni au plecat pe front, rămânând în orchestră doar colegii
vârstnici sub bagheta dirijorului Enderle. După război (în 1918) a
mai fost ales un dirijor, Josef Schmidt. Jumătate din orchestră
evolua în „großes Wirtshaus” (birtul mare, actualul cămin
cultural), iar cealaltă jumătate în „Gasthaus Nothum” (nr. 290).
Capelmaistrul Mathias Braun a murit în anul 1977, în vârstă de 92
de ani, fiind ultimul muzician care a participat la turneul din
S.U.A. din anul 1893.
Foto 25 Cǎminul Cultural şi Biblioteca Comunalǎ (R. Csonti)
Prin anul 1929 s-a înfiinţat o nouă orchestră de băieţi,
avându-l ca dirijor pe Peter Gutekunst. Era prima orchestră de
băieţi de după primul război mondial. Şi de această dată s-au
înscris în orchestră copii din familii nevoiaşe. Pe la mijlocul anilor
treizeci orchestra s-a destrămat. Din ea s-au format două orchestre
noi: ce a lui Hans Reichel şi cea a lui Josef Schortje. Hans Reichel
cânta cu orchestra sa în restaurantul Duckarm (nr. 294), iar Josef
Schortje în restaurantul Vastag (nr. 614, Strada Nouă, colţ cu
Strada Gării. 20 ) O dată cu izbucnirea celui de-al doilea război
mondial s-au dizolvat ambele orchestre.
Ultima orchestră înfiinţată înainte de al doilea război
mondial a fost cea a capelmaistrului Schilling, în anul 1938. În
timpul unui turneu în Italia, în plin război (1944), orchestra s-a
destrămat: unii muzicieni au plecat în Germania, iar alţii s-au
întors acasă.
20 Astăzi clădirea este pe jumătate demolată.
123
În 1930, la 10 noiembrie, s-a înfiinţat orchestra
pompierilor. Comandantul de atunci al formaţiunii de pompieri,
Peter Divo, l-a însărcinat pe capelmaistrul Michael Braun cu
înfiinţarea unei orchestre de coarde care, prin muzica sa de calitate
a fost apreciată de public. Capelmaistrul Michael Braun a compus
un marş vioi pe care l-a dedicat formaţiei de pompieri, marş
cunoscut în Biled sub numele de Marşul Pompierilor.
De-a lungul carierei sale muzicale, maestrul Michael
Braun a instruit peste 150 de băieţi şi fete învăţându-i să cânte la
instrumente de suflat sau coarde. Michael Braun nu a fost doar un
instrumentist de excepţie, ci şi un educator şi profesor de muzică
cu calităţi deosebite care a insuflat învăţăceilor săi dragoste pentru
muzică. Stăpânea mai multe instrumente, printre care saxofon şi
vioară, dar talentul său deosebit s-a evidenţiat şi în instruirea şi
promovarea tinerelor talente. Tinerii instruiţi de Michael Braun
erau primiţi în celelalte orchestre ale localităţii. Elevele sale cele
mai bune au fost Hannelore Ortinau (căsătorită Slavik) şi propria
fiică, Marliese Braun (căsătorită Holzinger), ambele au devenit
profesoare de muzică.
În anul 1951 M. Braun a înfiinţat o orchestră de băieţi, dar
în acelaşi an, de Rusalii, maestrul şi cu el multe familii din Biled
au fost deportate în Câmpia Bărăganului. Fostul capelmaistru
Josef Schmidt l-a înlocuit, continuând instruirea tinerelor talente.
Abia în anul 1956, când s-a întors din deportarea în Bărăgan,
capelmaistrul Michael Braun şi-a reluat activitatea pe care a
desfăşurat-o până la moartea sa, în anul 1979. Cu nostalgie ne
amintim de serbările şcolare din anii şaizeci, când programul
artistic era deschis de orchestra de elevi ai şcolii din Biled,
condusă de Michael Braun.
După reîntoarcerea deportaţilor din Uniunea Sovieticǎ şi
din Bărăgan — printre deportaţi erau şi muzicieni — s-a încercat
reînfiinţarea unei orchestre de suflători. Merite deosebite în
această activitate le-au revenit muzicienilor Michael Alexius şi
Wilhelm Hirth care au reuşit să formeze o nouă fanfară compusă
din 15 persoane. Activitatea fanfarei a fost condusă apoi de Jakob
Groß până la plecarea sa în Germania, când fanfara s-a dizolvat.
124
Ajunşi în R.F. Germania, muzicienii din Biled au reînfiinţat
fanfara care a cooptat şi câţiva muzicieni din Şandra.
Gusturile muzicale ale bilezenilor s-au schimbat cu timpul,
astfel, la sfârşitul anilor 50 a luat fiinţă o orchestră formată din 10
persoane, sub conducerea lui Michael Alexius, care cânta
şlagărele moderne ale vremii. După câţiva ani de activitate,
aceasta s-a destrămat, făcând loc formaţiei Schlager 70 condusă
de Karl Mutter. Noua formaţie şi-a atras fani din toate categoriile
de vârstă datorită repertoriului bogat şi variat.
Deşi a avut o existenţă scurtă, formaţia Die Heide-
Schwaben condusă de Jakob Rieder a fost apreciată nu numai în
Biled, ci şi în alte localităţi bănăţene, datorită calităţii muzicii
prezentate.
Vorbind despre viaţa muzicală a comunei, nu avem voie să
uităm formaţia vocal-instrumentală Luceafărul. Pentru a ajunge
însă la aceasta, trebuie să ne întoarcem puţin în timp, la anul 1964,
când a luat fiinţă formaţia de muzică uşoară numită Modern,
avându-i în componenţă pe: Constantin Elade (baterie), Gheorghe
Vasiu (chitară), Gheorghe Neaţă (chitară) şi Traian Lupu (chitară
solo). În anul 1966 s-au alăturat formaţiei alţi doi instrumentişti:
directorul de pe atunci al căminului cultural, Ioan Schmidt
(acordeon), şi Ioan Weber, cunoscut mai ales sub porecla de Coco
(saxofon). În această componenţă formaţia Modern a cucerit
premii valoroase în cadrul concursului, vestit la vremea
respectivă, „Dialog la distanţă”. În anul 1968 un eveniment tragic
a zguduit formaţia, dar şi pe toţi locuitorii comunei: Gheorghe
Neaţă a avut un cumplit accident de muncă la Timişoara: a ars de
viu. După decesul lui Neaţă, formaţia Modern s-a restructurat,
având următorii membri: Constantin Elade (chitară solo) – şeful
formaţiei, Gheorghe Vasiu (chitară bas), Tibi Şipeţan (chitară
armonie) şi Traian Lupu (baterie). Până în anul 1975 formaţia a
participat la numeroase concursuri, cucerind premii şi având mare
succes la publicul tânăr al comunei. Între timp s-au alăturat
formaţiei noi membri: Petre Vasiu (chitară), Vasile Vasiu (voce),
Ilie Ruscu (saxofon), Ioan Iliţă (baterie), Petru Corcoşa (voce). În
125
anul 1975 formaţia şi-a schimbat denumirea, devenind formaţia
vocal-instrumentală Luceafărul, avându-i în componenţă pe:
Constantin Elade — chitară solo, şeful formaţiei
Gheorghe Vasiu — chitară bas
Petre Vasiu — chitară armonie
Burkhart Mager — orgă electronică
Ioan Iliţă — baterie
Vasile Vasiu — solist vocal
Petru Corcoşa — solist vocal
Ilie Ruscu — saxofon.
În anii 1976, 1977 şi 1978, Luceafărul a obţinut premii la
fazele judeţene ale Festivalului Naţional „Cântarea României”.
Anul 1979 a constituit apogeul Luceafărului: premiul întâi la
etapa interjudeţeană a aceluiaşi festival, la Reşiţa, iar în iulie la
Deva „Medalia de aur” în cadrul etapei finale a Festivalului
Naţional „Cântarea României”. A fost cel mai mare succes al
formaţiei, dar în acelaşi timp şi ultimul. În anul 1980 Luceafărul
„a apus”. Formaţia s-a destrămat în urma plecării unor membri în
Germania.
Acesta a fost şi sfârşitul vieţii muzicale a localităţii. În
prezent, pentru evenimente deosebite, cum ar fi „Kirchweih”, ruga
sau înmormântări, este angajată fanfara de la Recaş.
17.5 Sportul
După primul război mondial, în multe localităţi din Banat
şi în Timişoara au luat fiinţă cluburi sportive, jocul practicat fiind
fotbalul.
Nu se poate dovedi în ce an a fost înfiinţat clubul sportiv
din Biled. Cert este că la începutul anilor treizeci în localitate
existau trei echipe de fotbal: echipa de juniori numită
„Zwergmannschaft” (echipa piticilor), „Oldboys” (seniorii) şi
126
„Kampfmannschaft” (echipa de luptă). Temporar a existat şi un
club de fotbal al meseriaşilor şi unul al organizaţiei de tineret.
Între gară şi depozitul de cherestea, pe locul unde s-a
amplasat baza de recepţie a cerealelor, a fost înfiinţat în anul 1930
un teren de tenis, dar pe acest teren îşi petreceau timpul liber doar
„die Herrischen” (domnii), adică cei înstăriţi şi intelectualii
comunei.
Din iniţiativa medicului veterinar dr. Hans Weber a luat
fiinţă în anul 1934 un „Reiterverein” (club de hipism”). Călăreţii
din Biled au participat la concursuri de dresură, de alergări şi de
sărituri în Timişoara şi în alte localităţi bănăţene. În monografia
sa, Matz Hoffmann din Cărpiniş menţionează că la festivitatea din
14 octombrie 1935, prilejuită de împlinirea a 150 de ani de la
înfiinţarea localităţii, a participat şi clubul de hipism din Biled,
care a câştigat locurile întâi şi doi. Călăreţii câştigători ai
premiilor au fost: Nikolaus Weber, Jakob Thöreß şi dr. Hans
Weber. În anul 1937 călăreţii din Biled au participat la Timişoara
la un concurs organizat de armată. În acea perioadă hipismul era
un sport nou în Banat.
Activitatea sportivă a luat amploare o dată cu înfiinţarea
organizaţiei Deutsche Jugend (DJ, Tineretul German). Se
organizau întreceri sportive la Lovrin, Jimbolia, Biled sau
Lenauheim.
Primul şi cel mai vechi teren de sport a fost cel de peste
calea ferată, peste drum de Fabrica de cânepă. Acolo îşi petrecea
tineretul duminicile. Terenul a fost pus la dispoziţia sportivilor de
comună şi s-a folosit până prin anii şaizeci-şaptezeci, când s-au
construit hambarele Bazei de recepţie. Terenul de sport a fost
mutat pe locul actualului ştrand, peste drum de Fabrica de
cărămidă.
În anul 1938 a luat fiinţă prima echipă de handbal.
Regulamentul jocului, primit de Franz Klein tocmai din
Germania, a fost studiat cu grijă de jucători. Acest sport a fost şi
este agreat de locuitorii comunei.
Un alt sport agreat de bărbaţii din Biled a fost popicăritul.
Primăvara se amenajau popicării în fiecare stradă. Duminica şi în
127
zilele de sărbătoare, bărbaţii se întâlneau la o partidă de popice.
Fiecare ospătărie din localitate avea o popicărie acoperită care
putea fi folosită în orice condiţii meteorologice.
Dar, cu mult înainte de a fi la modă fotbalul şi handbalul,
bilezenii jucau Metaballe, un joc asemănător basebalului
american. Probabil că primii care l-au jucat au fost cei care s-au
întors din America unde fuseseră să câştige bani. Mingea era
confecţionată de femei dintr-un ghem de lână în mijlocul căruia
era o piatră. Ghemul era cusut cu sfoară (Spagat), astfel că rezulta
o minge tare. Cu un băţ (de cele mai multe ori o coadă de greblă
sau de sapă) mingea era „bătută” spre echipa rivală. Se câştiga
câte un punct pentru fiecare minge prinsă. Metaballe a devenit
repede un sport popular, jucat duminica pe străzi. Între cele două
războaie s-au format echipe pe străzi şi se organizau întreceri între
aceste echipe. Acest sport a dus la „emanciparea” femeilor, care îl
jucau cu multă plăcere, suflecându-şi poalele pentru a putea alerga
mai uşor.
În timpul celui de-al doilea război mondial şi în anii
imediat următori viaţa sportivă a comunei s-a redus simţitor. Se
juca ocazional fotbal.
Abia în anul 1972, profesorul de educaţie fizică Johann
Pierre a înfiinţat o echipă de handbal. Trei ani mai târziu s-a
amenajat şi un teren de handbal, folosindu-se în acest scop o parte
din curtea şcolii vechi şi o parte din grădina casei parohiale
catolice. Pe teren a fost turnat bitum, iar de o parte şi de alta a
terenului au fost ridicate tribune. O mare parte a lucrărilor a fost
realizată prin munca voluntară a tineretului, mai ales a sportivilor
din Biled. Deşi profesorul de educaţie fizică şi antrenorul echipei
de handbal, Johann Pierre, a emigrat în Germania, unde a
continuat să fie sufletul activităţii handbalistice a tineretului
bilezean, acest sport continuă să ocupe un loc important în viaţa
comunei. În anul 1991 din echipa de handbal făceau parte: A.
Csonti, M. Klein, D. Cosma, E. Szabo, L. Veszele, G. Neiss, G.
Ştefuric, L. Neamţ, S. Ulmeanu, H. Faur, H. Herbst, N. Draia, W.
Billi şi A. Mocioiu.
128
În vara anului 1995 (12-19 iunie), echipa de handbal
„Voinţa Biled” a fost invitată în Danemarca. Între timp unii din
jucătorii echipei emigraseră, astfel încât au fost cooptaţi noi
jucători. În Danemarca au fost următorii handbalişti: M. Klein, S.
Ulmeanu, L. Neamţ, A. Csonti (antrenor), G. Ştefuric, E. Szabo,
L. Veszele, W. Billi, N. Draia, V. Drăgan, H. Faur şi V. Gherţan.
În 1-2 august 1998, la Biled s-a desfăşurat a XXIV-a ediţie
a turneului de handbal Pipatsch. „Voinţa” Biled a câştigat cupa
cu 24:21 împotriva echipei din Sânnicolau Mare. Şi la turneul de
handbal organizat în 17 august 2003 de Primăria Biled, echipele
de handbal din Biled au fost la înălţime. Atât echipa de juniori, cât
şi cea de seniori au ocupat locul întâi. Activitatea sportivă s-a
încheiat cu un bal al sportivilor, prilej cu care au venit din
Germania Costel Elade, Giţu Vasiu şi Nelu Iliţă, foşti membri ai
formaţiei de muzică Luceafărul, care împreună cu Petre şi Vasile
Vasiu au încântat urechile celor prezenţi (în jur de 1500 persoane)
cu muzica anilor şaptezeci.
Şi în 2004 (28 august) s-a continuat tradiţia turneelor de
handbal la Biled. Au participat echipe din Lovrin, Jimbolia, Arad,
Reşiţa, Găvojdia, Lugoj şi Biled, iar la juniori echipe din:
Sânnicolau Mare, Arad, Lovrin şi Biled. Oaspeţi de onoare au fost
membrii echipei F.C. Nürnberg, antrenată de Victor Ţâmpu, care a
fost scurt timp profesor de educaţie fizică la Biled. Din această
echipă fac parte şi câţiva bilezeni: fraţii Walter şi Robert Billi şi
Dieter Hipp. Şi de această dată „Voinţa Biled” I şi „Voinţa Biled”
II au ocupat locul întâi.
La ora actuală jucătorii de handbal sunt următorii:
Adam Csonti – jucător şi preşedintele clubului, 47 ani
Michael Klein – jucător, 49 ani
Nicolae Draia – antrenor şi jucător, 38 ani
Gheorghe Ştefuric – jucător, 40 ani
Liviu Neamţ – jucător, 34 ani
Lucian Veszele – jucător, 34 ani
Daniel Silaghi – jucător, 26 ani
Vasile Munteanu – jucător, 27 ani
129
Nicu Tomesc – jucător, 26 ani
Tiberiu Boldura – jucător, 26 ani
Andrei Andronic – jucător, 24 ani
Cornel Mihăilă – jucător, 25 ani
Gabriel Strâmbu – jucător, 23 ani
Vasile Drăgan – jucător, 27 ani
Mircea Macovei – jucător şi antrenor la juniori, 22 ani
Sergiu Onofraş – jucător, 19 ani
Florin Borza – jucător, 19 ani
Adrian Chidoveţ – jucător, 18 ani
Adrian Călin – jucător, 18 ani
Marius Baston – jucător, 17 ani
Valentin Giurgiu – jucător, 17 ani
Bogdan Şimon – jucător, 17 ani
Sergiu Murgu – jucător, 17 ani
Liviu Vasilcin – jucător, 16 ani.
Foto 26 Echipa de handbal (P. Schweininger)
În anul 2002 a luat fiinţă Clubul Sportiv Şcolar „Viitorul”
Biled. D-na profesoară de educaţie fizică, Marcela Gorea-Toma
împreună cu soţul dumneaei, Cezar Toma, au selecţionat elevii şi
au pus bazele unei echipe de fotbal. Cezar Toma i-a antrenat pe
micii fotbalişti, astfel că ei au participat cu succes la Campionatul
Judeţean de Fotbal – Juniori, ediţia 2002-2003. Primul lot de
jucători era compus din:
130
Lucian Lorencz – căpitanul echipei, fundaş
Cosmin Teodorescu – portar
Zoltan Horvath – portar
Silviu Lorencz – fundaş
Marius Lorencz – fundaş
Alexandru Bec – fundaş
Alin Călin – fundaş
Adrian Sabatino – mijlocaş
Cristian Penta – mijlocaş
Narcis Bardan – mijlocaş
Marius Rusu – mijlocaş
Cătălin Neag – mijlocaş
Raul Covaci – atacant
Florin Sandu – atacant
Alexandru Chirţan – atacant
Cosmin Slatina – atacant.
Dintre rezultatele obţinute de micii fotbalişti în cadrul
Olimpiadei Naţionale a sportului şcolar putem aminti:
‣ Locul I — faza judeţeană, Timişoara, aprilie
2002 (cl. I-IV)
‣ Locul I — faza republicană, Nucet, jud.
Dâmboviţa, mai 2002
‣ Locul II — faza judeţeană, Sânpetru Mare,
aprilie 2003 (cl. I-IV)
‣ Locul I — faza judeţeană, Variaş, aprilie 2004,
(cl. V-VIII).
În prezent echipa joacă în Campionatul republican de juniori, jud.
Timiş, sub denumirea de F.C. Maracana Biled. Echipa este
sponsorizată (echipament, deplasări, bani pentru arbitri) de domnii
Supuran Eugen şi Supuran Sorin.
Cel mai recent succes al echipei este locul al II-lea la faza
interjudeţeană din luna mai 2005.
131
Bibliografie
Fundaţia Friedrich Ebert / Fundaţia Academia Civică (2003):
Departe, în Rusia, la Stalino. Amintiri şi documente cu
privire la deportarea în Uniunea Sovietică a etnicilor
germani din România (1945-1950), trad.: Werner Kremm,
ilustr.: Friedrich von Böhmches, Editura InterGraf,
Bucureşti.
HOG Billed (1988-2004): Billeder Heimatblatt, (Foaie Bilezeană)
Editura Bernd Böckle (1988-1997), Präzis-Druck (din
1998) Karlsruhe.
Klein, Franz (1980): Billed. Chronik einer Heidegemeinde im
Banat in Quellen und Dokumenten. 1765-1980. Im 215.
Jahr nach der Ortsgründung von Billed durch deutsche
Kolonisten (Biled. Cronica unei localităţi din Banat în
iuvoare şi documente 1765-1980), Eigenverlag,Viena.
Klein, Franz (1987): Billed. 222 Jahre Musterdorf Maria
Theresias im Banat in Bildern und Dokumenten. 1765-
1987 (Biled. 222 de ani localitate model a Mariei Theresia
în Banat în imagini şi documente 1765-1987),
Eigenverlag, Viena.
Marineasa, Viorel / Vighi, Daniel (1994): Rusalii '51. Fragmente
din deportarea în Bărăgan, studiu istoric: Viorel Screciu,
Editura Marineasa, Timişoara.
Marineasa, Viorel / Vighi, Daniel / Sămânţă, Valentin (1996):
Deportarea în Bărăgan. Destine, documente, reportaje,
Editura Mirton, Timişoara.
132
Russlanddeportierte erinnern sich. Schicksale Volksdeutscher
aus Rumänien 1945-1956 (Deportaţi în Rusia îşi
amintesc. Destine ale etnicilor germani din România 1945-
1956), Editura Ziarului „Neuer Weg”, Bucureşti, 1992.
Vultur, Smaranda (1997): Istorie trăită — Istorie povestită.
Deportarea în Bărăgan, 1951-1956, Editura Amarcord,
Timişoara.
Weber, Wilhelm (1998): Und über uns der blaue endlose
Himmel (Şi deasupra noastră albastrul nemărginit al
cerului), München.
Wikete, Hans (2000): Ortssippenbuch Billed 1765-2000 und der
Filiale Knees 1797-1823, 3 volume, studiu istoric de Peter
Krier, [Karlsruhe].
133
Cuprins
Cuvânt înainte ........................................................................ 6
1 SITUAREA GEOGRAFICĂ A LOCALITĂŢII ....................... 8
2 DOVEZI ALE UNEI MAI VECHI AŞEZĂRI OMENEŞTI PE
LOCUL ACTUALEI LOCALITĂŢI........................................... 9
3 SCURT ISTORIC AL BANATULUI ..................................... 10
3.1 Banatul înainte de 1716 ................................................... 10
3.2 Banatul — provincie austriacă (1716-1778) ................... 165
3.3 Banatul şi Regatul Ungar (1778-1849) ..........................1716
4 ISTORICUL LOCALITĂŢII ............................................... 198
4.1 Stăpânii Biledului de-a lungul timpului.......................... 198
4.2 Întemeierea localităţii germane Billed ............................ 221
4.3 Structura localităţii .......................................................... 23
4.4 Revoluţia de la 1848-1849 şi urmările ei ........................ 287
4.5 Statul dualist austro-ungar ............................................... 30
4.6 Primul război mondial şi unirea Banatului cu România .. 310
4.7 Al doilea război mondial (1939-1945) ........................... 332
4.8 Soarta bilezenilor după război........................................ 365
4.8.1 Deportarea în U.R.S.S ............................................ 365
4.8.2 Reforma agrară ....................................................... 376
4.8.3 Deportarea în Bărăgan ........................................... 398
5 POPULAŢIA ......................................................................... 41
5.1 Originea primilor locuitori din Billiet .............................. 41
5.2 Dinamica populaţiei ...................................................... 432
5.3 Primarii ......................................................................... 465
6 AGRICULTURA ................................................................. 498
6.1 Mecanizarea agriculturii .................................................. 50
6.2 Plantele industriale .......................................................... 53
6.2.1 Cânepa...................................................................... 53
6.2.2 Tutunul ................................................................... 554
134
6.2.3 Viţa de vie .............................................................. 565
6.2.4 Sfecla de zahăr........................................................ 576
7 MEŞTEŞUGARII ................................................................ 598
8 DEZVOLTAREA INDUSTRIEI ......................................... 643
8.1 Fabrica de cărămidă ....................................................... 654
8.2 Fabrica de cherestea ...................................................... 665
8.3 Fabrica de cânepă .......................................................... 676
8.4 Electricitatea ................................................................. 687
8.5 Industria în prezent ........................................................ 698
9 COMERŢUL ÎN BILED ...................................................... 709
10 SITUAŢIA ECONOMICĂ ................................................. 743
11 INSTITUŢII BANCARE ................................................... 776
12 POŞTA .............................................................................. 787
13 CALEA FERATĂ TIMIŞOARA — BILED —
SÂNNICOLAU MARE .......................................................... 798
14 POMPIERII ........................................................................ 80
15 SERVICIUL SANITAR .................................................... 854
16 SITUAŢIA CONFESIONALĂ .......................................... 865
16.1 Biserica romano-catolică ............................................. 876
16.2 Biserica Ortodoxă Română ............................................ 92
16.3 Bisericile neoprotestante ................................................ 94
16.3.1 Biserica Baptistă din Biled ...................................... 94
16.3.2 Biserica Apostolică Penticostală ............................. 95
16.3.3 Congregaţia Martorilor lui Iehova ........................... 95
16.4 Cimitirele ...................................................................... 95
16.4.1 Comisiile pentru administrarea cimitirelor .............. 97
16.4.2 Asociaţia de înmormântare / mortuară ..................... 99
16.5 Troiţele ........................................................................ 101
17 VIAŢA SOCIALĂ ŞI CULTURALĂ A COMUNEI .......... 105
17.1 Şcoala .......................................................................... 105
135
17.2 Grădiniţa ..................................................................... 112
17.3 Asociaţii şi cluburi ....................................................... 115
17.4 Viaţa muzicală ............................................................. 120
17.5 Sportul......................................................................... 125
Bibliografie ......................................................................... 131
Cuprins ............................................................................... 133
136