Maria Şandor: Biled - 240 de ani de existenţă

hogbilled

Monografie despre Biled

Cuvânt înainte

Anul acesta, 2005, se împlinesc 240 de ani de la

întemeierea localităţii germane Biled în 1765. Cu această ocazie,

Primăria comunei Biled, Forumul Democrat al Germanilor din

Biled împreună cu HOG Billed au avut iniţiativa sărbătoririi

acestui eveniment prin organizarea unor festivităţi şi prin

publicarea unei lucrări despre localitatea noastră.

Intenţia a fost realizarea unei monografii în limba română

despre Biled, în limba germană existând deja lucrări cu caracter

monografic despre această localitate. Dar timpul mult prea scurt

pentru cercetarea tuturor surselor şi izvoarelor şi întocmirea unei

monografii complete ne-a determinat să ne rezumăm la

prezentarea unor date importante din viaţa localităţii noastre, atât

din punct de vedere istoric, economic, cultural, cât şi din punct de

vedere social. Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte pe înţelesul

tuturor date şi fapte din viaţa comunei Biled, fără pretenţia de a

oferi o abordare ştiinţifică completă. Ne-am bucura dacă pe viitor

ar creşte interesul pentru elaborarea unei monografii care să

completeze prezentarea noastră, îmbogăţind-o cu noi date, aspecte

şi perspective.

Principalele surse pentru lucrarea de faţă le reprezintă

monografiile în limba germană ale d-lui Franz Klein: Billed.

Chronik einer Heidegemeinde im Banat in Quellen und

Dokumenten. 1765-1980. Im 215. Jahr nach der Ortsgründung

von Billed durch deutsche Kolonisten (Biled. Cronica unei

localităţi din Banat în izvoare şi documente 1765-1980), 1980 şi

Billed. 222 Jahre Musterdorf Maria Theresias im Banat in

Bildern und Dokumenten. 1765-1987 (Biled. 222 de ani

localitate model a Mariei Theresia în Banat în imagini şi

documente 1765-1987), 1987, precum şi publicaţia anuală a HOG

Billed Billeder Heimatblatt (Foaie Bilezeană), 1988-2004, din

care am extras datele despre trecutul localităţii. Datele despre

situaţia actuală a comunei le-am obţinut de la Primăria Biled.

6


Ţinem să mulţumim Consiliului Naţional pentru Minorităţi

şi Primăriei comunei Biled, în special d-lor Sorin Supuran şi

Leontin Duţă, pentru sprijinul acordat şi pentru sponsorizarea

lucrării. De asemenea dorim să mulţumim familiei Adam şi

Roswitha Csonti pentru implicarea activă în procesul de elaborare

a publicaţiei şi pentru datele şi informaţiile furnizate, precum şi

d-lui Johann Rothgerber pentru punerea la dispoziţie a

fotografiilor. Mulţumiri li se cuvin şi tuturor acelora care ne-au

oferit informaţii despre diferitele instituţii şi organizaţii.

Biled, iunie 2005

M. Şandor

7


1 Situarea geografică a localităţii

Din punct de vedere geografic, localitatea Biled se află în

partea de vest a ţării, în „colţul” celor trei ţări: România, Ungaria

şi Serbia. Este situată la 27-28 kilometri nord-vest de Timişoara,

pe şoseaua DN 6 spre Sânnicolau Mare.

La biserica romano-catolică înălţimea deasupra nivelului

mării este de 90 metri. Punctul cel mai înalt se află la crucea de pe

şoseaua spre Satchinez (93m), iar cel mai jos în vest, la crucea de

pe drumul spre Iecea Mare (87m). În partea de nord, pe drumul

spre Şandra, s-au măsurat 91m.

Conform hărţilor mai noi, localitatea Biled se situează la

20 grade şi 54 minute est de Greenwich şi la 45 grade şi 46 minute

în emisfera nordică.

Biledul era o „peninsulă” în mijlocul bălţilor din zonă,

accesul fiind posibil doar peste podurile de pe drumurile de acces.

Localitatea Biled, amplasată în Câmpia bănăţeană, are o

climă temperat-continentală, cu veri foarte fierbinţi şi ierni în

general mai blânde decât în alte zone de câmpie. Vântul bate în

această zonă aproape tot anul. De asemenea se pare că grindina se

abate destul de des în unii ani. Se presupune că această grindină ar

fi dat numele localităţii. Există însă şi părerea că denumirea ar

veni de la întinsele bălţi din jurul localităţii care iarna îngheţau.

În partea de est a localităţii curge pârâul Iericici (Jerbach,

Jergraben, Marasch, Máráz, Schwarzes Wasser), iar în partea de

vest Şanţul Variaşului (Warjascher Graben).

8


2 Dovezi ale unei mai vechi aşezări

omeneşti pe locul actualei localităţi

La colonizarea populaţiei germane pe Prädio Billiet aici

nu existau urme ale unei aşezări omeneşti anterioare. Abia mai

târziu au fost găsite schelete care demonstrează faptul că în aceste

locuri au mai trăit cândva oameni. Provenienţa lor a rămas însă o

enigmă.

În anul 1895, când s-a lucrat la terasamentul căii ferate, a

fost descoperit un mormânt. (Klein 1980:17)

În anul 1928, lucrându-se la construcţia unei clădiri

(numărul 235, peste drum de şcoala veche), au fost găsite şase

morminte. Judecând după obiectele găsite alături de schelete, s-a

presupus că aparţin unei perioade precreştine. Adâncimea la care

au fost găsite scheletele era de 80 cm, toate aveau poziţia întinsă,

cu braţele pe lângă corp, iar cu capul orientat spre răsărit. Lângă

fiecare schelet s-a descoperit câte un vas din lut, cu diametrul

bazei de 10 cm, iar în partea de sus de 12 cm. Erau perfect

rotunde, dar nu aveau nici un fel de ornament. După ce scheletele

au fost analizate de specialişti din Timişoara, au fost aşezate într-o

ladă şi îngropate la cimitirul „Sauerländer“. Doar doi ani mai

târziu, la lucrări în grădina bisericii, deci la o distanţă de 80 m de

mormintele anterioare, a fost descoperit un alt mormânt. Cele

cinci schelete aveau aceeaşi poziţie ca şi cele anterioare.

Adâncimea la care au fost găsite a fost de 40 cm.

Cert este că nu poate fi vorba de morminte de războinici,

ci de oameni simpli, înmormântaţi în apropierea locuinţei lor.

Enigmatică rămâne şi provenienţa celor trei movile din

jurul localităţii: una spre Iecea Mică numită de localnici

Mässebachs Hiwl, una spre Satchinez numită Schorsche Hiwl şi

cea de-a treia spre Becicherecul Mic, Kalvarienberg. Înălţimea

movilelor este de 8-10 m şi nu sunt unice. Din Banat spre Bihor şi

spre Satu-Mare există un adevărat lanţ de astfel de movile. Din

vârful movilelor se poate vedea până la o distanţă de 12 kilometri.

Deşi au fost cercetate îndeaproape, nu se poate şti dacă au fost

9


construite de om sau sunt creaţii ale naturii. Au circulat legende

conform cărora aceste movile ar fi morminte comune ale unor

soldaţi sau ale victimelor unor molime. Nu au fost făcute însă

descoperiri care să confirme aceste legende. Scheletele găsite în

unele movile sau în apropierea lor sunt de dată mai recentă.

3 Scurt istoric al Banatului

3.1 Banatul înainte de 1716

Secole de-a rândul Banatul a fost scena unor bătălii

nimicitoare între diferite popoare. Dacii, avarii, hunii, înşişi

stăpânii lumii — romanii — au poposit aici. Chiar numele unor

localităţi, terenuri sau ape sunt o adevărată „istorie vie” a

Banatului (Klein 1980: 19). Puţine sunt locurile în care

convieţuiesc atâtea naţionalităţi ca în Banat: români, germani,

maghiari, sârbi, bulgari etc.

Părintele istoriei, grecul Herodot (500-424 î. Cr.)

informează despre tracii care vieţuiau pe teritoriul de mai târziu al

Banatului şi Transilvaniei. Din neamul tracilor făceau parte şi

triburile dacilor şi ale ilirilor. Se pare că dacii stabiliţi în Banat au

dus o viaţă bine organizată. Banatul, Valahia, Moldova,

Transilvania, Bucovina şi Galiţia alcătuiau „imperiul” dacilor.

Bogăţia dacilor, mai ales aurul lor, a atras atenţia romanilor care

în anul 101 au atacat triburile dace. În anul 107 războiul s-a

încheiat în defavoarea dacilor. Din ţara liberă a dacilor a rezultat o

provincie romană. Romanii, cu ajutorul sclavilor aduşi din toate

provinciile ocupate, au început construirea drumurilor, a şanţurilor

de apărare, a podului de la Orşova, cunoscut sub numele de

„Podul lui Apollodor”.

Actuala Timişoara a devenit punctul de întâlnire a

Orientului cu Occidentul. Romanii au împărţit Dacia în mai multe

10


provincii: Dacia inferior (de la Cerna până la Olt), Dacia superior

(Transilvania), Moesia superior (între Mureş şi Tisa). Teritoriul de

la sud de Mureş (banatul Timişoarei) s-a numit Dacia ripensis.

Aici au apărut aşezările Arcidara, Bersovia, Moriseum, Tibiscum,

Zambara şi altele. Romanii au folosit bogăţiile subsolului

provinciilor dace, dar au descoperit şi binefacerile apelor termale

de la Buziaş şi Băile Herculane.

Împăratul Aurelianus nu a mai putut ţine piept invaziilor

popoarelor germanice, astfel că în anul 275 romanii s-au retras.

Dacia, inclusiv Banatul, a rămas pradă popoarelor migratoare

germanice: ostrogoţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii.

Banatul a ajuns în stăpânirea ostrogoţilor. În anul 375, în

timpul regelui Ermanerich, Banatul a devenit scena unei invazii

crâncene. Hunii, sub conducerea lui Attila, au reuşit să înfrângă

popoarele germanice şi să ocupe o mare parte a Europei. În anul

451, la est de Paris, a avut loc o bătălie între „Asia şi Europa” care

au luptat pe viaţă şi pe moarte (Klein 1980: 20). Hunii au pierdut

bătălia, iar imperiul lor s-a năruit.

După înfrângerea hunilor, în Banat au domnit gepizii. Dar

dinspre răsărit apare iarăşi un popor migrator: avarii. De prezenţa

lor pe aceste meleaguri mai amintesc şi astăzi şanţurile de apărare

circulare din jurul aşezărilor lor. Abia Carol cel Mare, stăpânul

unui puternic imperiu şi apărătorul creştinismului, a reuşit în

perioada 791-796 să-i alunge pe avari din centrul Europei.

După victoria lui Carol cel Mare asupra avarilor, în Banat

au stăpânit bulgarii. Încă în anul 1000, între Mureş şi Vidin

stăpâneau bulgarii. În anul 1030, la Sânnicolau Mare a avut loc o

bătălie în care bulgarii au fost înfrânţi, iar Banatul a ajuns sub

stăpânirea Ungariei. Din perioada respectivă s-ar putea să fie

comoara cea mai valoroasă, găsită la Sânnicolau în anul 1799, în

timpul Habsburgilor, şi păstrată la Muzeul de Artă din Viena.

Comoara cuprinde 23 de vase din aur în greutate de aproape 10

kg.

Se presupune că populaţia de atunci a Banatului era în

mare parte slavă. Numele unor localităţi stau mărturie pentru

această opinie: Orşova, Kenes (Satchinez), Bulgăruş, Lovrin,

11


Recaş. Viaţa lor era mai mult nomadă şi locuiau în bordeie săpate

în pământ.

În anul 893 poporul ungar a fost alungat din teritoriul

dintre Don şi Dnipru de către pecenegi. Maghiarii s-au deplasat

spre apus şi s-au stabilit fără a fi nevoiţi a lupta, pe locurile unde

se stabiliseră anterior avarii. S-au aşezat pe câmpia dintre Dunăre

şi Tisa, luând în stăpânire şi Banatul. Ei au început să facă

incursiuni spre vest. În anul 895, la doi ani după stabilirea lor între

Dunăre şi Tisa, maghiarii au atacat Banatul, condus atunci de

Glad, ocupându-l. Împăratul Otto I reuşeşte, în anul 955, să-i

înfrângă. Acest eveniment îi determină să devină stabili şi să adere

la creştinism. Principele Geza (Geisa) s-a creştinat şi şi-a împărţit

ţara în comitate. Fiul său, Ştefan, a creştinat Ungaria, dar a avut de

luptat cu triburile încă păgâne. Pe la anul 1030, regele Ştefan al

Ungariei 1 l-a însărcinat pe comandantul Csanad să lupte împotriva

lui Achtum, principele triburilor stabilite între Dunăre, Tisa,

Mureş şi apoi extinse până la Vidin. În bătălia care a avut loc între

Tomnatic şi Sânnicolau Mare, Achtum a fost omorât, iar armata

lui a fost învinsă. Capitala lui Achtum fusese Morissenum. Din

porunca regelui Ştefan, ea a primit numele învingătorului, iar

teritoriul câştigat a devenit comitatul de Csanad (Cenad).

Regele Ştefan a dispus înfiinţarea unei episcopii la Cenad,

al cărei prim episcop a fost călugărul benedictin italian Gerhardus

Sagredo. Comitatul Csanad a fost împărţit în comitate mai mici şi

în decanate. Numele de Banat încă nu era cunoscut. Comitatul de

Temes (Timiş) este atestat în documente pentru prima dată în anul

1175. Comitatul Torontal a fost înfiinţat abia în anul 1326.

Se presupune că prin anul 1175 exista o aşezare omenească

cu numele de Billyed, pe locul unde se află localitatea noastră, cu

populaţie slavă.

A urmat invazia tătarilor în anul 1241 care a distrus

fortăreaţa Csanad. Dar, cum o nenorocire nu vine niciodată

singură, în acelaşi an au năvălit cumanii şi pecenegii din

Mongolia. Principalele lor aşezări au fost Beşenova Veche

1 Este vorba de Sf. rege Stefan al Ungariei de mai târziu.

12


(Dudeştii Vechi), Beşenova Nouă (Dudeştii Noi) şi Mocrin.

Cumanii duceau o viaţă nomadă. În anul 1279 li s-a pus în vedere

să-şi fixeze domiciliul. Ca răspuns la această somaţie, au distrus

domeniile familiei Csanad de pe malul stâng al Mureşului.

În anul 1285 au năvălit în Banat tătarii nogai, venind

dinspre Transilvania. Au atacat Lipova, dar n-au reuşit s-o

cucerească.

Nu este de mirare că aşezarea Billyed a dispărut în timpul

acelor vremuri tumultuoase.

Prin căsătoria sa cu prinţesa Gisela, fiica ducelui de

Bavaria, regele Ştefan şi-a întărit legăturile cu germanii. O dată cu

prinţesa au venit în Ungaria cavaleri, meseriaşi şi ţărani germani,

ţara adoptând astfel o civilizaţie şi o cultură apuseană.

În secolul al XII-lea a început colonizarea Transilvaniei cu

populaţie germană — saşii de mai târziu — care a primit în anul

1224 dreptul la autoadministraţie.

În anul 1308, Carol Robert de Anjou a devenit, cu ajutorul

papei, rege al Ungariei. În anul 1316 a întărit fortăreaţa Timişoarei

şi s-a stabilit aici. În anul 1365 Carol Robert a pornit spre

Bulgaria, în războiul împotriva turcilor. În anul 1366 el l-a

însărcinat pe comitele Benedikt Heim al Timişului şi cu

administrarea Vidinului.

Deşi nu s-au prea găsit documente care să ateste prezenţa

germanilor în Timişoara medievală, se presupune că în oraş exista

deja o astfel de comunitate 2 . Ei erau cunoscuţi sub denumirea de

Nemce, Nempţi (nemţi) sau Sas. Deja în anul 1317 exista în

apropiere de Timişoara o localitate numită Villa Nempţi. Din anul

1427 este atestat Prädium Nemce în zona Bocşei, iar din 1406

localitatea Sas (Sasca).

Pe la mijlocul secolului al XIV-lea s-a ridicat o nouă

putere din sudul Asiei şi a început cucerirea Europei: Este vorba

despre turci. În anul 1382 au pus stăpânire pe oraşul Sofia. În anul

2 Din rândurile acestei comunităţi germane provine şi Pelbart de Timişoara

(1435-1504), călugăr franciscan şi teolog romano-catolic, primul autor de limbă

germană din Banat.

13


1389 reuşesc să-i învingă pe sârbi, iar în 1393 cuceresc Bulgaria.

Mulţi refugiaţi din aceste teritorii au căutat adăpost în Banat.

Cu sprijinul moral şi financiar al papei Eugen al IV-lea,

Ioan Huniade (Iancu de Hunedoara), a pornit o campanie

împotriva turcilor. Regele Ungariei l-a numit căpitan al

Belgradului şi conte al Timişoarei. El a dispus construirea

castelului huniazilor în care a locuit cu familia 3 .

În ciuda vitejiei sale, Iancu de Hunedoara, care îl avea

alături pe tânărul rege Ladislaus, nu a putut ţine piept armatei

otomane, superioară numeric. În bătălia de la Varna, la 10

noiembrie 1444, regele a căzut în luptă, turcii devenind

învingători. La acea luptă a participat şi primul stăpân cunoscut al

Biledului, marchizul Peter de Berekzow, căruia Huniade i-a oferit

un blazon propriu. Originalul actului de conferire a titlului

nobiliar şi al blazonului se află în muzeul de la Cluj. Localitatea

Biled s-a aflat în posesia familiei Berekzow din anul 1404 şi până

în anul 1463.

În anul 1514 ţăranii conduşi de Gheorghe Doja s-au

răsculat împotriva nobilimii asupritoare. Răsculaţii au atacat Buda

şi Pesta, au cucerit Szegedul, au ajuns la Cenad, unde l-au omorât

pe episcopul Nicolaus Csaky şi s-au îndreptat apoi spre Timişoara.

Voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, a venit în ajutor oraşului

şi rebelii au fost învinşi. Doja, fratele său şi încă 40 de rebeli au

avut o moarte groaznică. După înfrângerea răscoalei, viaţa

ţăranilor a devenit şi mai grea, nobilii asuprindu-i şi mai mult.

În anul 1453 Constantinopolul a fost cucerit de turci şi a

devenit reşedinţa sultanilor. Cucerirea teritoriilor vecine nu a

întârziat. În 1459 a fost supusă Serbia, în 1463 a urmat Bosnia, iar

în 1465 au fost cucerite Albania şi Herţegovina. În nordul Dunării,

Moldova şi Ţara Românească au rezistat eroic, astfel că abia prin

anul 1511 turcii au reuşit să aibă oarecare influenţă asupra lor.

Soliman al II-lea a cucerit în anul 1521 Belgradul şi

Sabacul, devenind astfel un pericol pentru Ungaria. La 29 august

1526, în bătălia de la Mohács, regele Ungariei, Ludovic al II-lea

3 În prezent clădirea adăposteşte Muzeul Banatului.

14


moare, iar Ungaria este înfrântă. Misiunea de a apăra Europa de

turci revine astfel Imperiului austriac.

În anul 1529 turcii au pornit atacul asupra Vienei. Au

devastat tot ce au întâlnit în cale, dar cetatea a rezistat eroic. În

1532 a urmat al doilea asalt asupra Vienei. Împăratul Ferdinand I,

dându-şi seama că nu vor mai rezista, a semnat tratatul de pace

pentru cinci ani. În acest timp Austria se pregătea pentru o nouă

înfruntare cu turcii, de data aceasta însă cu ajutor german, spaniol

şi italian.

Timp de un sfert de veac Banatul a fost scutit de invazia

turcilor datorită faptului că aparţinea teritoriului lui Ioan Zapolya,

protejatul sultanului. Abia după ce împăratul Ferdinand I a intrat

cu magnaţii în Transilvania pentru tratative, turcii au înaintat în

Banat. După patru săptămâni de asalt şi de luptă corp la corp,

Timişoara a fost nevoită să se predea. A urmat o perioadă de

ocupaţie care a durat 164 de ani.

La 14 iulie 1683 Kara Mustafa atacă din nou Viena, dar la

12 septembrie 1683 oraşul este eliberat. Trupele imperiale îi

urmăresc pe turci şi în anul 1686 cuceresc Budapesta, iar în 1688

Belgradul. Cu ajutorul românilor, al sârbilor şi al albanezilor

înaintează în Balcani.

În anul 1697, trupele imperiale aflate sub conducerea

prinţului Eugeniu de Savoya, reuşesc să-i înfrângă pe turci pe

Tisa, la Zenta. Turcii sunt obligaţi să încheie Pacea de la

Karlowitz (1699) în urma căreia Ungaria şi Transilvania cădeau

sub stăpânirea habsburgică. Banatul a rămas în continuare sub

stăpânirea turcească. Timişoara era ultima cetate otomană din

Banat.

La 26 august 1716 prinţul Eugeniu de Savoya atacă

Timişoara. S-au dat lupte crâncene, cu multe pierderi omeneşti.

Turcii au fost nevoiţi să capituleze la 13 octombrie 1716, iar

Timişoara, după 164 de ani de ocupaţie păgână, avea din nou

stăpâni creştini. Sub conducerea prinţului Eugeniu de Savoya

armata imperială continuă urmărirea turcilor, cucerind Belgradul

la 22 august 1717. La 21 iulie 1718 Austria încheie cu Turcia

Pacea de la Passarowitz. Această pace aduce Austriei mari

15


avantaje: câştigă cinci districte ale Valahiei, Banatul, o parte a

Serbiei şi a Bosniei. De asemenea, această pace îi obligă pe turci

să-i menajeze pe creştinii din teritoriile încă ocupate.

3.2 Banatul — provincie austriacă (1716-1778)

La 30 decembrie 1716, împăratul Carol al VI-lea a declarat

Banatul provincie austriacă. Curtea de la Viena l-a numit pe

contele Claudius Florimund de Mercy guvernator al noii provincii.

Acesta a găsit o ţară distrusă şi a întocmit un plan de organizare a

noii provincii. Printre altele, Mercy propunea înfiinţarea unor

localităţi sau popularea celor existente deja cu ţărani şi meseriaşi

germani care să fie scutiţi timp de şase ani de taxe şi impozite.

S-a trecut la împărţirea teritoriului în districte. Districtul

Temesvar era format din 71 de sate, dar Billyed nu figura printre

ele, prin urmare fusese distrus şi părăsit. Satele erau foarte mici,

de exemplu Ivanda avea 40 de case, Moşniţa 50 de case, Săcălaz

66 de case, Lovrin numai 18 case, Hodoni 15 case, Variaş 40 de

case, Satchinez 10 case, iar Becicherec 36 de case.

Terenul era mlăştinos şi clima nesănătoasă. Banatul era în

pericol să se depopuleze. Unii locuitori au părăsit Banatul

stabilindu-se în Ungaria, Transilvania sau Ţara Românească, alţii

au murit tocmai din cauza climei şi a lipsei apei potabile.

În martie 1727 administraţia de la Timişoara a hotărât

înfiinţarea Canalului Bega. În Timişoara Bega a fost dirijată în

patru canale care erau unite la ieşirea din oraş, formând un canal

navigabil. Începând cu anul 1737 la Timişoara au sosit cu vaporul

colonişti germani care s-au îmbarcat la Ulm.

Contele Mercy a găsit în Banat o populaţie foarte pestriţă:

germani, maghiari, români, raiţi 4 , greci, evrei şi ţigani. Principala

etnie o constituiau românii şi raiţii. Ei au fost numiţi de noua

stăpânire „Nationalisten” (naţionalişti) şi locuiau mai ales în

partea muntoasă a Banatului, trăind în condiţii modeste. Hrana

4 Raiţii = o populaţie croată, urmaşi ai vechilor iliri.

16


principală o constituiau mămăliga şi mălaiul. Hainele erau simple,

confecţionate în casă, iar în picioare purtau opinci. Ocupaţiile de

bază erau creşterea vitelor şi agricultura.

Grecii, evreii şi ţiganii nu erau consideraţi „pământeni”,

deoarece se stabiliseră aici în timpul ocupaţiei otomane. Grecii se

ocupau cu comerţul. Toleraţi erau şi evreii care erau tot negustori.

Ţiganii duceau o viaţă nomadă, mutându-se dintr-o localitate în

alta, fiind fierari şi lăcătuşi de ale căror servicii beneficiau ţăranii.

În anul 1740 a murit împăratul Carol al VI-lea. Lui i-a

urmat la tron fiica sa în vârstă de 23 de ani, Maria Theresia.

Imperiul era sărăcit în urma numeroaselor războaie, vistieria era

goală. Banatul putea deveni o sursă de venituri pentru Curtea de la

Viena. Pentru aceasta era însă nevoie de specialişti. Astfel a

început o campanie de convingere a diferiţilor meseriaşi de a se

stabili în Banat. A urmat apoi colonizarea ţăranilor prin înfiinţarea

unor localităţi germane, printre care şi Billiet (1765).

La numai 18 ani de la înfiinţarea localităţii Billiet, în anul

1778, împărăteasa Maria Theresia cedează Banatul Regatului

Ungar.

3.3 Banatul şi Regatul Ungar (1778-1849)

Din 1765 Josif al II-lea a devenit regent, având dreptul de

a conduce imperiul alături de Maria Theresia, mama sa. Începând

cu anul 1768 el a întreprins trei călătorii în Banat. El a avut ideea

de a „fărâmiţa” Banatul, scoţând pământurile la licitaţie pentru a

mai îmbunătăţi vistieria imperială.

După moartea mamei sale (29 noiembrie 1780), împăratul

Josif al II-lea pune în aplicare planul de scoatere la licitaţie a

moşiilor bănăţene. De la licitaţie sunt excluşi ţăranii, cărora în

campania de colonizare li se promisese dreptul de a fi liberi,

supuşi doar Coroanei. Soarta lor este pecetluită: ţăranii bănăţeni

devin clăcaşi. Pentru ca o moşie să aducă în vistieria imperială un

câştig mai mare, deci pentru a avea un preţ bun de licitare, era

nevoie de suficiente braţe de muncă (clăcaşi). Împăratul a hotărât

17


o nouă campanie de colonizare, a treia şi ultima (1782-1787). În

satele germane deja existente au fost colonizate încă 13500 de

persoane.

În anul 1786 au fost încartiruite la Billiet 23 de familii (cu

113 persoane). Dintre acestea doar trei familii au rămas aici,

celelalte stabilindu-se la Becicherecul Mic (16 familii) şi

Sânandrei (4 familii).

În anul 1788 a avut loc o invazie a turcilor în sudul

Banatului. Locuitorii din zona invadată s-au refugiat spre satele

din nord. Abia după anul 1791 a fost încheiată pacea cu turcii.

Refugiaţii sare s-au întors în satele lor n-au mai găsit nimic. Unii

nici nu s-au mai întors, ci au rămas în satele în care se refugiaseră.

18


4 Istoricul localităţii

4.1 Stăpânii Biledului de-a lungul timpului

Domnul Franz Klein, un fiu al localităţii Biled, stabilit la

Viena, a studiat multe documente din Arhivă pentru a găsi

informaţii necesare scrierii unei monografii a comunei sale natale.

Astfel, în anul 1980 a apărut la Viena Billed. Chronik

einer Heidegemeinde im Banat in Quellen und Dokumenten

1765-1980 (Billed. Cronica unei localităţi de câmpie în izvoare

şi documente 1765-1980), iar în anul 1987, tot la Viena a ieşit de

sub tipar volumul Billed. Musterdorf Maria Theresias im Banat

in Bildern und Dokumenten 1765-1987 (Billed. O comună

model a Mariei Theresia din Banat, în ilustraţii şi documente

1765-1987). Autorul reuşeşte să se întoarcă pe firul istoriei, găsind

documente care atestă cui aparţinea pământul până în evul mediu.

În decursul timpului pământul pe care se află localitatea Biled şi-a

schimbat adesea stăpânul.

Prima informaţie despre existenţa unei localităţi cu numele

de Billed a fost găsită de Franz Klein în istoria oraşului Velika

Kikinda (Kikinda Mare) în care apare numele localităţii împreună

cu alte 31 de localităţi ca fiind proprietatea familiei Hagymas de

Berekszo / Berekzow), în perioada 1404-1463. Astfel, în anul

1404 — poate şi mai devreme — acest teritoriu era proprietatea

familiei Hagymas de Berekzow / Berekszo. În anul 1462 Nikolaus

Hagymas de Berekszo s-a înfrăţit cu Johann de Szentgirolt,

împărţind cu el dreptul de proprietate asupra moşiei Billyed.

În anul 1526 regele Ioan Zapolya i-a oferit acest teritoriu

împreună cu alte proprietăţi căpitanului Ladislaus de Kerecseny

Kökenyd din Gyula. În anul 1552 Banatul, care aparţinea în acea

vreme regelui maghiar Ioan Zapolya, este atacat de turci. După

patru săptămâni de luptă Timişoara este ocupată, devenind paşalâc

turcesc pentru o perioadă de 164 de ani. Populaţia băştinaşă era

formată în acea vreme din români şi sârbi.

19


Războiul turcesc din 1716-1718 se sfârşeşte cu Pacea de la

Passarowitz, iar Banatul trece sub directa stăpânire a

Habsburgilor. După cucerirea Banatului de către trupele imperiale

în anul 1716, Habsburgii au devenit stăpânii teritoriului nou

cucerit. La 19 martie 1719 contele de Mercy a devenit stăpânul

viager al „Prädium Billiet“. După moartea contelui Mercy, în

1738, împăratul redevine stăpânul acestui pământ.

În arhivele din Viena au fost găsite documente care

menţionează numele de Billiet ca fiind o localitate părăsită,

distrusă (în 1721). Pe o hartă a comitatelor Csanadiensis şi

Temesiensis din anul 1709 apare localitatea Billiet, dar harta

districtului Timiş din 1720 consemnează în această zonă doar

mlaştini şi păşuni.

De fapt, după Pacea de la Passarowitz, Banatul a devenit

„marele fânar al Imperiului”, livrând caii şi bovinele economiei

europene. Conform unor documente din perioada 3 mai 1722-21

aprilie 1725, sub forma unor contracte dintre Administraţia

Districtului Timişoara şi raiţii Jura şi Frona din Timişoara, aceştia

au luat în arendă pământul localităţii Billiet pentru 70 de florini pe

an.

Dintr-un contract de vânzare-cumpărare din 22 iunie 1737,

reiese că administratorul imperial Johann Mayer îi vinde

contabilului G.W. Haagen toate animalele (800 de bovine şi 78 de

cai) aflate pe Prädio Pilliet şi îi dă în arendă păşunea („Prädio”)

pentru şase ani contra sumei de 100 de florini pe an.

Din toate documentele din anii următori rezultă că Prädio

Billiet (1742), Billed (1743), Billet (1743), Billed (1745), Billiet

(1745) produce fânul necesar cailor armatei imperiale. La 14 iulie

1749 administraţia constată existenţa a 1073 stoguri de fân pe

Prädio Billiet, iar în 1752 administratorul districtual Wittofsky

solicită fonduri pentru plata „supuşilor” care au cosit fânul şi au

făcut 2000 de stoguri.

Primii colonişti germani din Banat au fost funcţionarii

monarhiei, apoi meseriaşii şi negustorii. De asemenea erau

solicitaţi medici, ingineri, dar mai ales constructori pentru

fortăreaţă. Primele localităţi colonizate au fost cele din Banatul de

20


munte: Bocşa, Dognecea, Oraviţa etc. În 1723 au apărut 12

localităţi germane, unele nou înfiinţate, altele prin lărgirea

localităţilor deja existente locuite de români şi de sârbi.

Colonizarea Banatului cu populaţie germană a avut un

fond economic, politico-militar şi religios. Pământul Banatului era

fertil, cu mari posibilităţi de extindere a suprafeţelor agricole, dar

şi în exploatarea subsolului, ceea ce putea aduce mari venituri

Curţii Imperiale de la Viena, a cărei vistierie se golise datorită

războaielor purtate de Imperiul Habsburgic.

Foto 1 Stefan Jäger: Colonizarea germanilor în Banat

Pe lângă interesul economic, colonizarea a avut şi un

interes politico-militar. După înfrângerea turcilor, în Banat s-a

instaurat stăpânirea habsburgică, declarându-l „provincie a

baroniei”. Astfel trebuiau întărite noile graniţe ale Imperiului prin

colonizarea unei populaţii din teritoriile mai vechi. Ultimul

obiectiv urmărit a fost cel religios: nu naţionalitatea germană era

decisivă, printre colonişti aflându-se şi francezi, italieni sau

spanioli, ci religia, apartenenţa la confesiunea romano-catolică

fiind o condiţie esenţială pentru colonizare.

În anul 1749 ar fi trebuit să fie colonizate 300 de familii

germane pe Prädio Billet, dar împărăteasa dorea menţinerea

păşunilor şi a fâneţelor, aşa că cele 1600 de persoane au fost

împărţite în localităţi deja existente: Neubeschenova (Dudeştii

21


Noi), Freydorf (Freidorf), Jahrmatha (Giarmata), Detta (Deta),

Lippa (Lipova), Rekasch (Recaş) etc.

Publicitatea — la început prin agenţi cărora li se

promiseseră sume fabuloase pentru aducerea de colonişti, apoi

prin colonişti deja stabiliţi în Banat şi trimişi „gratuit” în vechea

patrie pentru a câştiga noi doritori de o viaţă „mai bună”, dar mai

ales prin anunţurile publicitare ale presei vremii care promiteau

multe înlesniri coloniştilor — a determinat plecarea masivă a

locuitorilor diferitelor provincii germane, spre disperarea

principilor care rămâneau fără forţă de muncă. Coloniştilor li s-au

promis şi chiar li s-au dat casă, curte, animale, unelte, cereale,

alimente, dar nu li s-a spus că toate acestea vor trebui plătite, ele

fiind date pe credit. Unele familii au avut de plătit douăzeci de ani

datoriile, rămânând adesea fără provizii după achitarea datoriilor.

Primii ani au fost ani de crâncenă sărăcie.

Valul mare de colonişti a dus la înfiinţarea altor localităţi

pe lângă cele 46 existente deja din 1734. În timpul domniei

împărătesei Maria Theresia (1740-1778) s-a continuat colonizarea

populaţiei germane în Banat, începută deja în 1722, în timpul

împăratului Carol al VI-lea şi al contelui Claudius Florimund de

Mercy.

4.2 Întemeierea localităţii germane Billed

În anul 1765, la 15 septembrie, poposesc pe Prädio Billiet

primii colonişti germani. Cel care a răspuns de întemeierea noii

localităţi a fost Franz Josef Knoll, administrator districtual stabilit

la Sânandrei. Planul localităţii cuprindea: 252 de case, o biserică

şi o şcoală, străzile fiind dispuse pentru prima oară sub forma unei

table de şah. Noua localitate era gândită ca „localitate-model”

pentru toate aşezările care urmau a fi înfiinţate în câmpia

bănăţeană. În 1765, încă înainte de începerea iernii, s-au construit

32 de case în Strada Veche. În aprilie 1766 Knoll este însărcinat

să mai construiască 220 de case, dar se construiesc doar 202, iar în

22


1767 se mai construiesc încă 20 de case. În total s-au construit 252

de case, primăria şi şcoala.

Prima stradă a localităţii Billiet a fost Strada Veche

(Altgasse), apoi a urmat, în ordinea construirii caselor, strada a

doua (Zwetgasse) numită mai târziu Hauptgasse (Strada

Principală). Strada a treia a primit denumirea de Kirchengasse

(Strada Bisericii). Strada a patra se numeşte şi astăzi Vertgasse,

iar strada a cincea Sauerländergasse. Abia 33 de ani mai târziu, în

1798, se înfiinţează Strada Nouă (Neugasse).

Până la construirea caselor, primii colonişti au fost încartiruiţi la

Beşenova Nouă (Dudeştii Noi). Coloniştii sosiţi în 1766 au fost

aduşi deja pe locul viitoarei localităţi, pe „şantier”.

Din anul 1800, după predarea acestui teren episcopiei de

Zagreb, Billiet devine proprietatea acesteia. Primul episcop

proprietar al Billiedului a fost Maximilian Verhovatz până în anul

1827. Lui i-a urmat Georg Haulik până în anul 1869, urmat de

episcopul Alexander Alagovits până în 1875, căruia i-a succedat

la scaunul episcopal Josef Mihailovits până în anul 1891, ultimul

stăpân al Billiedului fiind episcopul de Zagreb Georg Poslovits.

După primul război mondial pământul a fost, cu mici

excepţii, proprietate privată, iar după al doilea război mondial a

devenit proprietatea statului, situaţie care a durat până în anul

1989.

Foto 2 Biled, vedere de sus (J. Rothgerber)

23


Actualmente pământul este proprietate privată, primăria

având o rezervă de teren şi administrând păşunile comunale.

Din punct de vedere etimologic se presupune că denumirea

iniţială Billyed provine de la Belu-Liod din limba slavă şi

înseamnă Gheaţă Albă. Se pare că denumirea provine de la

grindina care avea şi chiar mai are aici o frecvenţă mare, mai ales

spre limita hotarului cu localitatea Iecea Mică.

4.3 Structura localităţii

După cum am amintit, planul localităţii era întocmit deja

în 1765 când au sosit primii colonişti germani. Străzile au primit

denumirea după aşezarea lor în funcţie de prima stradă: Strada

Veche, Strada a doua, Strada a treia, Strada a patra şi Strada a

cincea. Mai târziu, Strada a doua a devenit Strada Principală,

Strada a treia a devenit Strada Bisericii, iar Strada a cincea s-a

numit Sauerländergasse, după regiunea germană de unde

proveneau coloniştii (Sauerland). Străzile perpendiculare pe

acestea nu aveau încă denumiri deoarece pe ele încă nu se aflau

case. După 1895, când la 26 noiembrie a trecut pe lângă Biled

prima locomotivă, trăgând vagoane de persoane şi de marfă şi

după ce s-a înfiinţat gara, a apărut şi Strada Gării, iar mai târziu şi

Strada Morii.

Să ne imaginăm cum arăta acum 240 de ani comuna

noastră.

Primul primar, Kaspar Hann, îşi avea sediul pe locul unde

astăzi se află casa cu numărul 538, în Strada Veche.

Prima şcoală a fost de asemenea în Strada Veche, peste

drum de primărie, astăzi casa nu numărul 474. Până în anul 1944

în casa respectivă a locuit familia Mann. Locuitorii mai vârstnici

ai Biledului îşi mai amintesc de „Schule Klos” şi de „Schule

Hans”, cum erau cunoscuţi în sat cei doi fii ai familiei.

Primul birtaş din Billiet (1766) a fost Franz Schuch (casa

cu numărul 476, în care mai târziu a locuit Jakob Krier).

24


Primele 30 de case ale noii localităţi au fost gata în şase

săptămâni. Toate casele aveau aceeaşi formă şi acelaşi număr de

încăperi. Spre stradă era o cameră „bună” — Stub — cu două

ferestre: una spre stradă şi una spre curte, având câte un singur

ochi cu înălţimea de 71 cm şi lăţimea de 54 cm. Bucătăria nu avea

fereastră, lumina intrând doar pe uşă. Ultima încăpere, Kammer,

avea o singură fereastră spre curte. De-a lungul întregii case era o

streaşină mai lată formând „gangul”. Casa avea şi o cămară

(Speiss).

Casele au avut — majoritatea caselor din Biled au şi în

prezent — o fundaţie din trei rânduri de cărămidă arsă, iar pereţii

erau (mai sunt şi în zilele noastre) zidiţi din văiugă. Văiuga se

obţinea din pământ galben (lut) amestecat cu pleavă şi cu apă,

călcat cu picioarele, pus în forme de lemn şi apoi lăsat să se usuce

la soare. Mortarul era tot pământ galben amestecat cu apă. Casele

erau acoperite cu trestie, iar unele aveau acoperişul din paie.

Unele case aveau şi un grajd sub acelaşi acoperiş.

Foto 3 Franz Ferch: Casǎ ţǎrǎneascǎ germanǎ

Lemnăria a fost pusă la dispoziţia coloniştilor gratuit. La 5

noiembrie 1766 „localitatea model” Billiet număra 232 de case

terminate, iar un an mai târziu erau deja 252 de case. Conform

25


unui tabel din 11 septembrie 1766, la acea dată se aflau în Billiet

279 de familii, deci în 49 de case locuiau câte două familii.

Presupunând că fiecare familie consta, în medie, din patru

persoane, s-ar putea afirma că în septembrie 1766 noua localitate

număra 1116 locuitori.

Locul de casă, materialul de construcţie, terenul arabil şi

păşunea au fost oferite coloniştilor gratuit din partea statului.

Animalele de tracţiune (cai, boi), vacile, căruţele, uneltele agricole

şi material semincer au fost date locuitorilor ca un „avans”, numit

„Antizipation”, care urma să fie plătit după primii trei ani în care

coloniştii erau scutiţi de taxe către stat. Coloniştii erau liberi să ia

în avans cât doreau. Cei care mai aveau bani de acasă îşi puteau

cumpăra cele necesare noii gospodării. În ceea ce priveşte

aprovizionarea cu alimente, au existat şi atunci probleme

organizatorice şi nedreptăţi.

În primii ani coloniştii s-au asociat (vecini sau rude) ca să

poată lucra 3-5 iugăre 5 de pământ.

În anul 1769 s-a întocmit un plan al satului german Billiet

din Districtul Timişoara. Pământul a fost măsurat şi împărţit în

sessiuni de către căpitanul Anton Triebswetter, inginer militar. Au

fost stabilite drumurile de acces, iar pământul a fost împărţit în

trei câmpii numite Flure: una pentru culturile de toamnă, una

pentru culturile de primăvară şi una care rămânea pârloagă şi pe

care puteau paşte animalele. În fiecare an o altă câmpie trebuia să

rămână necultivată. Acest sistem de exploatare a pământului s-a

păstrat în Banat până după revoluţia de la 1848.

După puterea de muncă, coloniştii au fost împărţiţi în

ganze Bauern („ţărani întregi”), halbe Bauern („jumătate de

ţărani”) şi chiar în Viertelbauern („un sfert de ţărani”) şi în funcţie

de aceasta li s-au acordat sessiuni întregi, jumătăţi sau sferturi de

sessiuni. Un ţăran din prima categorie primea câte 8 iugăre de

teren arabil în fiecare din cele trei câmpii, 6 iugăre de pajişte, 6

iugăre de izlaz şi 1 iugăr loc de casă, în total 37 de iugăre

(aproximativ 21 ha). Ţăranii din categoria a doua au primit 12

5 1 iugăr = 5775 m 2 .

26


iugăre de pământ arabil în cele trei câmpii, 4 iugăre de pajişte, 4

iugăre de izlaz şi 1 iugăr loc de casă, în total 21 de iugăre (12 ha).

Ţăranii din categoria a treia au primit în total 13 iugăre (7,5 ha)

după cum urmează: 6 iugăre teren arabil, 3 iugăre pajişte, 4 iugăre

izlaz şi tot un iugăr loc de casă.

După împărţirea pământului, timp de trei ani ţăranii au fost

scutiţi de cote şi impozite. Anii 1770, 1771 şi 1772 au fost deci

anii în care ţăranii au putut „prinde rădăcini”. Munca a fost

istovitoare, având în vedere că ţăranii trebuiau să desţelenească

pământul.

Dacă în planul localităţii Billiet din anul 1769 era prevăzut

ca din cele 252 de familii, 32 să primească sessiuni întregi şi 220

de familii jumătăţi de sessiuni, prima carte funciară întocmită în

anul 1774 şi studiată de d-l Wilhelm Weber arată următoarea

situaţie: 189 de „ţărani întregi” şi 63 din celelalte categorii.

Pământul nu putea fi înstrăinat. Dacă un ţăran nu era în stare să-şi

plătească cotele şi impozitele, i se lua pământul şi i se dădea altui

colonist cu condiţia ca acesta să preia şi datoriile. Mai neplăcute

decât impozitele şi cotele erau pentru ţărani zilele de robotă, adică

zilele de muncă neplătită în folosul comunei şi al stăpânilor

domeniului. Ţăranii aveau obligaţia să presteze 62, respectiv 35 de

zile de robotă, în raport cu suprafaţa de pământ (sessiunea) pe

care o aveau.

Viaţa ţăranilor a devenit şi mai grea, impozitele crescând

de la an la an. În anul 1794, inginerul Ernest Polak a primit

misiunea de a împărţi rezerva de teren a localităţii Billiet în 102

de parcele care au fost date în arendă ţăranilor. Între timp şi

spaţiul locativ a devenit o problemă. Astfel, în anul 1798, a fost

măsurată şi împărţită în locuri de casă Strada Nouă care a ocupat,

cu 80 de case, o parte din păşunea comunală. Locurile de casă

erau mai mici decât cele ale primilor colonişti.

După revoluţia din 1848 ţăranii au devenit proprietarii

pământului, având dreptul să-l lase moştenire sau să-l vândă. De

la acea dată nu s-a mai păstrat sistemul „rotaţiei” terenurilor

cultivate şi a celor lăsate un an pârloagă.

27


4.4 Revoluţia de la 1848-1849 şi urmările ei

La 24 februarie 1848 la Paris a izbucnit revoluţia. Acest

eveniment a determinat şi popoarele monarhiei austro-ungare să

se ridice şi să ceară libertate politică, proprietate şi siguranţă. La 3

martie 1848 L. Kossuth a cerut ca Ungaria să nu mai fie

dependentă de Viena.

La 13 martie, muncitori, ţărani, zilieri, sub conducerea

studenţilor, au năvălit la Curtea împăratului cerând abolirea

absolutismului. Împăratul s-a retras la Innsbruck, iar cancelarul

Metternich a fost obligat să demisioneze. Trupele imperiale

staţionate în Ungaria erau în mare încurcătură: trebuiau să aleagă

între jurământul de credinţă faţă de împărat şi între jurământul pe

constituţia ungară. Şi germanii din Banat erau în mare derută.

Serbia şi Croaţia au recunoscut supremaţia împăratului şi

în aprilie 1848 au atacat Ungaria.

În Billiet senioria era croată, prin episcopul de Zagreb care

era stăpânul satului şi al pământului. Dar biserica, adică parohul

Paul Novak, simpatiza cu Kossuth.

Germanii bănăţeni, neputând uita trădarea împărătesei

Maria Theresia care i-a abandonat şi cedat Ungariei, s-au ridicat

împotriva imperiului. Saşii din Ardeal au rămas fideli imperiului

deoarece ei au beneficiat de unele drepturi de-a lungul timpului. Şi

românii din Ardeal s-au ridicat la luptă sub conducerea lui Avram

Iancu.

În sudul Ungariei a început un adevărat război rasial între

unguri şi sârbi. Billiet a devenit scena unor înfruntări sângeroase.

Aveau loc incursiuni, ba ale trupelor sârbeşti, ba ale celor

ungureşti sau ale trupelor imperiale care rechiziţionau alimente şi

nutreţ. Din scrisoarea adresată de administratorul Michaly Fuchs

unei contese reiese că Billiet a fost obligat să plătească 10000 de

guldeni şi să dea 150 de recruţi pentru armata imperială.

Generalii şi armata imperială au încercat să împiedice

fărâmiţarea Imperiului. La 2 decembrie 1848, în locul bătrânului

28


şi bolnavului împărat Ferdinand I a fost încoronat tânărul Franz

Joseph, în vârstă de 18 ani.

Sub comanda lui Haynau armata imperială a atacat

Ungaria revoluţionară. Lupte sângeroase s-au dat la Lovrin, apoi

la Billiet şi Becicherecul Mic. Victime ale luptelor au fost la

Billiet următoarele persoane: Bakes Maria (19 ani), Mayer

Katharina (36 de ani) Müller Johann (33 de ani) şi Haupt Barbara

(22 de ani). În lupta dusă pentru cucerirea cetăţii Timişoara a

căzut şi Jakob Fieß (16 ani) din Billiet. Din armata imperială şi-au

pierdut viaţa alţi patru bilezeni la Timişoara, unul la Arad şi doi în

Lombardia.

Revoluţionarii maghiari au fost nevoiţi să capituleze, dar

n-au vrut să se supună lui Haynau, ci comandantului rus

Paskiewitsch (Paschievici). La 17 august, la doar patru zile după

capitularea Ungariei, trupele ruseşti au ajuns la Billiet, venind

dinspre Satchinez. Locuitorii au avut obligaţia să asigure hrana

armatei ruse 6 .

Deşi revoluţia s-a încheiat prin victoria Coroanei şi

capitularea Ungariei la 4 martie 1849, cetăţenii imperiului au

câştigat unele drepturi. Noua constituţie garanta drepturi egale

cetăţenilor, indiferent de origine. De asemenea se recunoştea

libertatea personală, precum şi libertatea folosirii limbii materne

de către toate naţionalităţile imperiului.

Încurajaţi de noua constituţie, germanii din Banat au

adresat împăratului o petiţie prin care cereau numirea unui conte

german la conducerea Banatului. Delegatul petiţionar a fost

parohul din Billiet, Josef Novak. Nici această petiţie şi nici cea dea

doua nu a primit răspunsul sperat de populaţia germană din

Banat.

La Viena se hotărâse deja că Serbia va deveni voievodat,

iar Ungaria trebuia fărâmiţată. Împăratul îşi arăta astfel

recunoştinţa faţă de Serbia care, în 1848, fusese primul sprijin

6 La 17 august a murit la Billiet un soldat rus bolnav de holeră. Din anul 1836 la

Billiet nu mai murise nimeni de holeră, dar între 17 august şi 27 septembrie

1849 au murit 70 de persoane victime ale epidemiei de holeră. Epidemii de

holeră au mai fost şi în anii 1866 şi 1873.

29


împotriva Ungariei revoluţionare. La 18 noiembrie 1849 împăratul

Franz Joseph a hotărât înfiinţarea Voievodatului Serbiei şi

Banatului Timişean (Wojwodschaft Serbien und Temeser Banat)

cu capitala la Timişoara. Administraţia era direct subordonată

Curţii Imperiale de la Viena. În 1853 teritoriul voievodatului a

fost reorganizat, fiind împărţit în cinci districte subîmpărţite la

rândul lor în raioane. Billiet a făcut parte din districtul Groß

Becskerek (Becicherecul Mare). Limba oficială a noului voievodat

era germana.

În Voivodina trăiau peste 1400000 de persoane, aparţinând

diferitelor naţionalităţi după cum urmează:

Total 1 400 000 persoane

români 406 000

slavi 398 000

germani 340 000

maghiari 241 000

evrei 16 000

ţigani 12 000

Pe lângă aceştia mai trăiau aici câţiva greci, italieni, armeni şi

turci.

Banul Jellacic spera să câştige independenţă

administrativă în noul voievodat, aşa că şi-a pus funcţionari sârbi

în toate punctele cheie ale administraţiei. Pentru că mulţi germani

simpatizaseră cu revoluţia maghiară, ei au fost supuşi torturilor,

condamnărilor la moarte sau confiscării bunurilor. Generalul

Mayerhoffer a fost trimis de la Viena să instaureze ordinea în

zonă. El l-a numit pe contele Karl von Arizi comisar imperial.

Împreună au dizolvat administraţia sârbească şi au încercat să nu

favorizeze nici o naţiune, aşa cum prevedea constituţia.

S-au reînfiinţat şcoli primare în limba germană în satele

nemţeşti şi în Timişoara, apoi şcoli medii şi şcoli pedagogice

pentru pregătirea învăţătorilor de limbă germană.

În anul 1850 s-a reorganizat şi localitatea Billet, care a

devenit plasă cu administraţie locală. Acestei plase îi aparţineau

30


încă 19 localităţi. Birourile administraţiei erau în Strada Bisericii,

la actualele numere de casă 252 şi 253. Acest eveniment a

însemnat eliberarea definitivă de sub stăpânirea episcopiei croate.

Dar libertatea nu a durat prea mult. În anul 1867, în urma aplanării

conflictului cu Ungaria, judecătoria a fost despărţită de

administraţie, iar în posturile importante au fost numiţi funcţionari

maghiari sau simpatizanţi ai lor.

4.5 Statul dualist austro-ungar

La 17 februarie 1867 se încheie acordul austro-ungar

privind crearea statului dualist Austro-Ungaria, în cadrul căruia

Banatul şi Transilvania rămân încorporate Ungariei, anulându-lise

autonomia. La 8 iunie împăratul Austriei, Franz Ioseph I se

încoronează rege al Ungariei şi confirmǎ legea privind

încorporarea Transilvaniei şi Banatului la Ungaria. Astfel

germanii de aici nu sunt rupţi doar de teritoriile lor de

provenienţă, ci şi de Austria. Comitatul de Torontal a fost împărţit

în trei districte: districtul Sânnicolau Mare, districtul Periam şi

districtul Billet. Limba oficială a devenit limba maghiară. Şi în

Biled s-a făcut simţit procesul de maghiarizare mai ales prin

învăţământul exclusiv în limba maghiară.

4.6 Primul război mondial şi unirea Banatului cu

România

Principalele cauze care au dus la izbucnirea primului

război mondial s-au conturat deja la finele secolului al XIX-lea şi

îşi aveau originea în lupta dintre marile puteri europene (Anglia,

Franţa, Germania, Austria şi Rusia) pentru primatul economic şi

împărţirea coloniilor. Evenimentul care a dus la izbucnirea

războiului a fost asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand,

moştenitorul tronului Austro-Ungariei la 28 iunie 1914 la

31


Sarajevo. Austria declară război Serbiei. La 12 decembrie 1914,

trupele austro-ungare, în frunte cu Regimentul 61 Infanterie din

Timişoara, în cadrul căruia îşi satisfăceau şi bilezenii stagiul

militar, ocupă Belgradul. În această confruntare, una din primele

victime a fost locotenentul Otto Bier din Biled. În primul război

mondial şi-au pierdut viaţa 123 de bilezeni ale căror nume sunt

imortalizate pe monumentul de lângă biserica romano-catolică din

Biled.

După ce aparţinuse vreme de 200 de ani Imperiului austroungar,

la 17 august 1916 se încheie un acord între Antanta şi

România privind anexarea Banatului la România. La 31 octombrie

1918 Ungaria proclamă republica la Timişoara, Banatul devenind

autonom în cadrul acesteia. În acest sens, la 3 noiembrie 1918 s-a

format un „consiliu naţional şvăbesc” care promova apartenenţa

politică la Ungaria, cerând totodată autonomie culturală.

Armistiţiul de la 13 noiembrie 1918 prevedea ocuparea Banatului

de către trupe sârbeşti. La 19 noiembrie Banatul este ocupat de

trupe sârbeşti, iar la 24 noiembrie se proclamă anexarea

teritoriului la Serbia. La protestele României, trupele sârbeşti

părăsesc estul Banatului, care este ocupat de trupe franceze

(ianuarie 1919). Comandantul acestor trupe, generalul Farret, a

purtat la Biled discuţii privind situaţia Banatului cu Johann Pierre

şi cu avocatul dr. Stefan Frecot, delegat din partea germanilor din

Banat la conferinţa de pace de la Paris (1919). Germanii din Banat

s-au pronunţat împotriva împărţirii Banatului şi pentru unirea

întregului Banat cu România. În urma tratatului de la Trianon (4

iunie 1920), puterile învingătoare au hotărât însă împărţirea

Banatului în trei părţi: cea mai mare parte (19150 km 2 din totalul

de 28628 km 2 ) a revenit României, o altă parte (9220 km 2 )

Serbiei, iar partea cea mai mică (258 km 2 ) Ungariei.

La 13 noiembrie 1923 localitatea Biled a fost vizitată de

regele Ferdinand I al României şi de primul ministru Ioan

Brătianu.

32


4.7 Al doilea război mondial (1939-1945)

La 1 septembrie 1939 trupele hitleriste au ocupat Polonia.

Franţa şi Anglia au declarat război Germaniei naziste, dar în vara

anului 1940 Franţa a capitulat, iar flota engleză a fost scufundată

în mare. Europa de vest era sub ocupaţie germană.

Regele Carol al României era între două mari puteri:

Germania şi Uniunea Sovietică. Conducerea României s-a decis

pentru Vest. În toamna anului 1940 primele trupe germane au

intrat în România pentru a instrui armata română. Armata română

a avut o atitudine corectă, chiar amabilă faţă de trupele germane 7 .

Aceste evenimente au produs entuziasm în rândurile

tineretului german din Banat. Încă din primăvara anului 1940 s-a

desfăşurat o campanie de recrutare pentru SS a tinerilor germani

din Banat. Din Biled s-au anunţat patru voluntari: Nikolaus Jobba,

Mathias Noll, Sepp Kupi şi Franz Klein.

La 22 iunie 1941 a demarat „Acţiunea Barbarossa”: marşul

spre Uniunea Sovietică. Toţi bărbaţii apţi de luptă din Biled au

participat, în armata română, la această etapă a războiului. În

octombrie 1941, în bătălia de la Odesa, au căzut primii patru

soldaţi din Biled, dar s-au întors acasă şi primii răniţi. Luptele de

la Odesa din iarna 1941/42, la temperaturi de – 40°C au făcut şi

alte victime: unii soldaţi au murit îngheţaţi, iar alţii au avut de

suferit degerături la mâini şi picioare care au avut ca urmare

amputarea membrelor. Una dintre victime a fost Michael Mutter

(nr. 93).

La 13 mai 1943 la Bucureşti a fost semnat un tratat între

generalul Antonescu şi reprezentantul german Killinger, care

permitea tuturor cetăţenilor români de etnie germană să se înscrie

în Wehrmacht-SS. Singura condiţie era împlinirea vârstei de 17

ani până la 1 aprilie 1943. S-au prezentat atunci la recrutări 41560

de bărbaţi. Din Biled s-au prezentat 198 de persoane care au fost

7 Franz Klein, autorul cărţii Billed. Chronik einer Heidegemeinde im Banat a

fost martor ocular al primirii trupelor germale la Câmpina, la 6 decembrie 1940.

33


preluate la 10 iunie 1943 la Jimbolia de către trupele SS şi trimise

la Viena pentru instruire.

În vara anului 1944 situaţia de pe front a luat o întorsătură

cu urmări dramatice pentru România. La 23 august 1944 generalul

Antonescu a fost arestat, iar comanda trupelor române a fost

preluată de generalul Sănătescu. La 25 august 1944 regele Mihai a

fost obligat să declare oficial război Germaniei naziste.

Patru săptămâni mai târziu, la 21 septembrie 1944, la ora

7, au apărut primii 20 de ruşi în Biled. Ziua începuse ca orice zi de

lucru, oamenii erau plecaţi la câmp, când, la intersecţia Străzii

Sauerländer cu Strada Gării au apărut 20 de soldaţi sovietici. La

început s-a crezut că sunt partizani sau prizonieri dezertori, dar

după ora 8 au început să vină căruţele de pe hotarul Satchinezului

aducând vestea că tot câmpul este împânzit cu ruşi. Până la

amiază întreaga localitate a fost ocupată. Câţiva români (nu

localnici) au năvălit în Primărie, au distrus mobilierul, au golit

casa de bani şi au aruncat actele în curte.

La 22 septembrie 1944 un batalion al regimentului

„Brandenburg” a înaintat dinspre Jimbolia, Cărpiniş, Iecea Mică

spre Biled. Fără a opune mare rezistenţă, trupele sovietice s-au

retras spre Satchinez. Partea de nord-est a localităţii a fost ocupată

de trupele germane, în vreme ce trupele sovietice au ocupat

hotarul Satchinezului unde au găsit trei şanţuri de apărare. Luptele

pe străzile localităţii au durat aproape trei săptămâni,

desfăşurându-se alternativ, pe străzile spre Şandra şi spre

Satchinez. Majoritatea sătenilor au petrecut aceste zile în pivniţe.

Casele de la marginea satului între străzile spre Şandra şi

Satchinez au fost părăsite de locuitori. Urme ale luptelor se mai

văd şi astăzi pe multe cruci din marmură din cimitirul

Sauerländer.

În dimineaţa zilei de 12 octombrie 1944 trupele germane

au părăsit localitatea. Populaţiei germane din Banat i s-a sugerat

să se refugieze. În jur de 70 de familii din Biled au dat curs

sugestiei, plecând cu căruţe sau tractoare spre Cărpiniş, iar apoi

spre Jimbolia. Zece familii au încercat să se refugieze prin

Jugoslavia, dar au fost prinse de partizani la Kikinda. Bărbaţii au

34


fost împuşcaţi pe loc, iar femeile şi copiii au fost trimişi înapoi

după săptămâni de prizonierat. Cei care s-au refugiat prin Ungaria

au avut mai mult noroc: după 4-7 săptămâni 40 de familii au reuşit

să ajungă în Austria. Un alt grup de refugiaţi a plecat cu trenul,

erau mai ales femei şi copii.

În primăvara anului 1945 trupele sovietice au înaintat spre

Viena. Unii refugiaţi s-au retras spre vest, dar unii au rămas pe loc

şi s-a întors apoi acasă, la Biled.

Majoritatea germanilor au rămas în Biled, neputând să

părăsească ceea ce au realizat prin hărnicie şi muncă grea vreme

de câteva generaţii. Au fost întotdeauna loiali stăpânilor

(împăratului, statului maghiar şi statului român), erau obişnuiţi săşi

plătească dările şi să realizeze robotă. Cu familiile româneşti

(văcari, porcari, funcţionari) erau în relaţii bune. Nu se simţeau cu

nimic vinovaţi. Însă s-au înşelat. O dată cu intrarea „cuceritorilor”

s-a instalat teroarea în localitate. Primul ordin al ruşilor a fost să

fie eliberată jumătate de comună. Mulţi au fost nevoiţi să plece la

Becicherec sau Dudeştii Noi, luând cu ei doar cât puteau duce în

mână. Jafurile, furturile şi violurile erau la ordinea zilei.

Recolta anului 1944 rămăsese în câmp, iar oamenii au

răbdat foame în acea iarnă. În primăvara anului 1945 câmpul a

rămas nelucrat, nimeni nu mai avea vreo motivaţie să lucreze. Nu

se ştia nimic despre fiii sau soţii rămaşi în armata germană.

Dar greul abia avea să urmeze. În ianuarie 1945 s-a abătut

o altă nenorocire asupra locuitorilor Banatului. În data de 17

ianuarie 1945, toţi bărbaţii între 17 şi 45 de ani şi femeile între 18

şi 33 de ani au fost trimişi în Uniunea Sovieticǎ la muncă silnică.

Nu s-a ţinut cont că rămân bătrâni, copii sau bolnavi acasă.

Singura excepţie s-a făcut pentru femeile care aveau copil sub un

an.

Din Biled au fost deportate 517 persoane. Calvarul

femeilor şi bărbaţilor, început în ianuarie 1945, a durat până în

decembrie 1949. Unii grav bolnavi au fost trimişi în anii 1947-

1948 în Germania. Unii au rămas acolo, alţii s-au întors acasă, în

Biled.

35


4.8 Soarta bilezenilor după război

4.8.1 Deportarea în U.R.S.S

În seara zilei de 14 ianuarie 1945 localitatea a fost

înconjurată de soldaţi şi jandarmi români. Nimeni nu a avut voie

să părăsească localitatea. În noaptea spre 15 ianuarie militarii au

mers din casă în casă cu liste şi i-au ridicat pe cei vizaţi, cărora li

s-a spus să-şi ia îmbrăcăminte şi hrană pentru 14 zile, fără însă să

li se spună unde vor fi duşi. Unde cei trecuţi pe listă nu erau acasă,

era luat alt membru al familiei ca ostatec, până se prezenta cel

vizat. Toţi au fost aduşi la şcoală, unde au fost încolonaţi şi au

pornit în marş până la Periam; acolo au fost preluaţi, împreună cu

arestaţii din alte localităţi, de armata sovietică.

La Periam au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă în care

existau câte o sobă şi bănci. În vagoanele mari erau 80 de

persoane, în cele mici 40. Vagoanele au fost sigilate şi s-au pus în

mişcare spre răsărit. Abia după 10-12 zile au fost deschise la

graniţa sovietică. Aici prizonierii au fost îmbarcaţi în alte vagoane

şi călătoria a continuat. Din cauza frigului şi a lipsei hranei, trei

bărbaţi din Biled au murit pe drum.

Majoritatea deportaţilor au fost duşi la muncă forţată în

sudul Ucrainei la Krivoi-Rog şi în bazinul Doneţului. Alte

transporturi au plecat spre Urali. Cei din sudul Ucrainei au fost

cazaţi în lagăre la Dnjepropetrovsc, la Sloviansc, la Tşasoviar, la

Stalino şi la Ienakijevo. Lagărele erau înconjurate cu sârmă

ghimpată, iar în barăci condiţiile erau inumane. Nu numai foamea

îi chinuia, ci şi setea. Prin gardul de sârmă ghimpată schimbau

puţinele lucruri pe care le mai aveau pentru apa pe care o aduceau

copiii ruşi. Mâncarea era foarte săracă şi puţină: dimineaţa ceai

negru şi o bucăţică de pâine, la prânz şi seara câte o zeamă lungă

de varză sau frunze de ridichi. Foamea a fost tortura cea mai greu

de suportat. Prizonierii erau obligaţi să lucreze în construcţii, în

mine de cărbuni, în fabrici sau în oţelării. Se socoteau norocoşi cei

36


care, vara, lucrau în colhozuri. Ei mai reuşeau să facă rost de ceva

comestibil.

Foamea, frigul şi munca foarte grea au fost cauza multor

îmbolnăviri. Unii bolnavi au fost trimişi acasă, dar mulţi au murit

acolo. Din cauza temperaturilor scăzute (sub – 40 °C), nici măcar

nu puteau fi îngropaţi, ci erau acoperiţi cu gheaţă şi zăpadă. Un alt

chin cumplit pentru deportaţi era produs de păduchi şi ploşniţe de

care nu aveau cum să se apere.

Din toamna anului 1948 situaţia s-a ameliorat cât de cât.

Prizonierii au primit ceva bani, astfel încât îşi puteau cumpăra

măcar pâine. Bolnavii au fost eliberaţi şi trimişi în Germania. În

1949 nu mai erau atât de strict supravegheaţi, aşa că mai lucrau pe

la localnici în schimbul mâncării.

În noiembrie şi decembrie 1949 deportaţii au fost puşi în

libertate şi se puteau întoarce acasă. Din cei 517 deportaţi din

Biled, 76 au rămas pentru totdeauna acolo, găsindu-şi odihna

veşnică în pământ sovietic.

Nici soldaţii prizonieri de război n-au avut o soartă mai

bună 8 . În perioada 1939-1945 au murit sau au fost daţi dispăruţi

100 de soldaţi din Biled. Dintre aceştia 16 au căzut în armata

română, iar 84 în armata germană. 18 persoane civile au căzut

victime războiului, printre care 3 femei şi 2 copii. Tot victimă a

războiului poate fi considerată şi Katharina Reiter, soţia

primarului Josef Reiter, care s-a sinucis.

4.8.2 Reforma agrară

Decretul Reformei agrare din martie 1945 i-a atins în mod

special pe germanii din Banat. Au mai avut voie să strângă

recolta, dar în toamna anului 1945 li s-au confiscat pământurile. În

Biled trăiau puţine familii româneşti, aşa că nu existau beneficiari

ai împroprietăririi. S-a recurs la colonizarea unor familii din

8 În monografia lui Franz Klein sunt consemnate numele victimelor ultimului

război (180: 466).

37


Regat, Dobrogea şi din Basarabia. Familiile germane au fost

obligate să primească în casă familii de colonişti. Fiecare familie

de colonişti a primit titlu de împroprietărire pentru 5 ha de teren

arabil. S-a organizat o comisie numită de germani

„Knüppelkomission” (comisia bâtelor), pentru că membrii ei

mergeau din casă în casă cu bâte în mână pentru a confisca

uneltele agricole şi animalele. Dacă cineva se împotrivea, era

„convins” cu ajutorul bâtelor să predea totul. Unii colonişti s-au

purtat foarte urât cu gazdele lor, dar au existat şi colonişti care s-

au împrietenit şi au convieţuit în bună înţelegere cu localnicii.

Într-un comunicat din primăvara anului 1945 s-a anunţat

că în Timiş-Torontal au fost expropriaţi 54612 proprietari de

pământ, suprafaţa de teren confiscată fiind de 205607 ha. O parte

a terenului a fost preluat de stat, iar altă parte a fost dată în

proprietatea „celor săraci”.

Decretul-lege nr. 185 din 23 martie 1945 şi Regulamentul

de punere în aplicare nr. 4 din 11 aprilie 1945 prevedeau

confiscarea averii tuturor etnicilor germani, chiar şi a acelora care

aveau doar jumătate de jugăr de teren. Aveau dreptul să primească

5 ha doar acei germani care au luptat în armata română şi după 23

august 1944, dar în Biled nu a fost respectată această prevedere.

Viaţa populaţiei germane a devenit foarte grea, multe

familii, formate din bunici şi nepoţi au răbdat foame acasă, în

vreme ce copiii, respectiv părinţii sufereau în deportare. Ferma de

stat cu sediul în Şandra a oferit unora posibilitatea de a lucra

pentru o bucată de pâine.

Tot în anul 1945 s-a înfiinţat prima Staţiune pentru

Mecanizarea Agriculturii (S.M.A.) cu sediul la nr. 376, în casa

ultimului primar ales în mod liber, Josef Reiter. În anul 1949

S.M.A-ul s-a mutat la fosta moară a fraţilor Steiner, unde a rămas

până la desfiinţare, după 1989. Atât la S.M.A., cât şi la Fabrica de

cânepă care şi-a reînceput activitatea mulţi bilezeni şi-au găsit de

lucru. Meseriaşii au avut posibilitatea să se angajeze şi la

Timişoara.

La 26 februarie 1950 a luat fiinţă „Cooperativa Agricolă de

Producţie 8 Martie”. Sediul C.A.P. a fost în casele familiilor

38


Johann Wolf (359) şi Adam Rieder (360). Cei întorşi din

deportarea sovietică precum şi adolescenţii au găsit de lucru la

C.A.P., alături de foştii colonişti care s-au înscris „de bunăvoie”,

deoarece existau destule metodede convingere”.

4.8.3 Deportarea în Bărăgan

Când totul părea să reintre în normal, în vara anului 1951

s-a abătut o nouă nenorocire asupra sud-vestului ţării şi bineînţeles

asupra localităţii Biled.

În noaptea de Rusalii din 17 spre 18 iunie 1951 locuitorii

din Biled au fost treziţi din somn de bătăi puternice în poartă.

Acelaşi coşmar l-au trăit încă alte 171 de localităţi din raioanele

Sînnicolau Mare, Timişoara, Deta, Oraviţa, Reşiţa, Moldova

Nouă, Almăj, Baia de Aramă, Turnu Severin, Vânju Mare,

Strehaia şi Pleniţa. Toate aceste raioane erau situate lângă graniţa

cu Iugoslavia lui Tito, care avusese curajul să se rupă de tutela

sovietică.

Miliţienii însoţiţi de soldaţi i-au anunţat pe oamenii treziţi

din somn să-şi încarce (în două ore) cele necesare traiului într-o

căruţă şi să se prezinte la gară. Buletinele celor vizaţi au fost

reţinute de miliţieni. Din Biled au fost deportate 298 de familii,

dintre care 175 au fost germane, restul fiind basarabeni,

bucovineni, macedoneni etc. Cele 298 de familii numărând 931 de

persoane au fost îmbarcate în vagoane. În total au fost deportate

12791 de familii, numărând 40320 de persoane 9 . După o călătorie

lungă cu vagoanele de marfă („bou-vagon”), au ajuns la

destinaţie: în Bărăgan, unde au fost repartizaţi pe câte o bucată de

mirişte marcată cu ţăruşi. Aici oamenii şi-au săpat colibe în

pământ care îi fereau de arşiţa zilei, dar care se umpleau cu apă

când ploua. Copiii mai mici dormeau în dulapuri. Deportaţilor li s-

a pus în vedere să-şi construiască case din pământ bătut cu maiul

9 cf. Marineasa, Viorel / Vighi, Daniel, Rusalii '51, Editura Marineasa,

Timişoara, 1994, p. 228.

39


sau din chirpici (văiugă) acoperite cu stuf sau cu paie. Până la

venirea iernii casele erau gata, dar fiind umede, pe tavan şi pe

pereţi a încolţit şi a crescut grâu. Bănăţenii deportaţi şi-au găsit de

lucru la fermele din vecinătatea celor 18 sate noi construite de ei.

Locuitorilor Bărăganului li s-a spus că „bănăţenii” sunt

răufăcători, astfel erau priviţi cu suspiciune. Cu timpul s-au

convins să erau oameni harnici, buni gospodari. Satele noi erau

mai frumoase, mai bine gospodărite decât cele vechi. În jurul

caselor deportaţii au semănat flori, legume, porumb şi au sădit

pomi fructiferi.

Foto 4 Familie în faţa bordeiului, Bǎrǎgan

Viaţa în Bărăgan a fost grea, dar cel puţin membrii familiei

erau împreună, nu ca în cazul deportării în Uniunea Sovietică.

Localnicii îi numeau pe deportaţi „deoişti” datorită faptului că toţi

aveau în buletin o ştampilă cu iniţialele „D.O.” (domiciliu

obligatoriu). Deşi nu le-a fost uşor, oamenii s-au acomodat cu

condiţiile de viaţă din Bărăgan, total diferite de cele de acasă. S-au

împăcat oarecum cu soarta, când, după cinci ani, au avut voie să

se întoarcă acasă. Dar nu toţi o dată, ci în trei serii, din toamna

anului 1955 până în primăvara anului 1956. Unii au fost obligaţi

să stea chiar mai mult. Familia Stefan Unger s-a întors în Biled

abia în 1957. Întorcându-se acasă, multe familii au avut surpriza

să-şi găsească casele ocupate de „colonişti”. Cu greu, unii le-au

40


făcut loc într-o încăpere sau în bucătăria de vară. A apărut însă o

lege care permitea foştilor deportaţi să-şi reprimească casele. Dar

cei în ale căror case funcţionau instituţii comuniste au fost nevoiţi

să se mulţumească cu o căsuţă modestă, în locul casei lor mari şi

frumoase. Aceasta a fost situaţia familiilor germane, care aveau

case. Mulţi dintre deportaţii basarabeni, macedoneni sau

bucovineni au rămas în Bărăgan, ei nu aveau unde să se întoarcă.

Majoritatea satelor „noi” din Bărăgan însă au dispărut, nici

cimitirele nu mai sunt.

Coloniştilor români, obligaţi să părăsească casele germane,

li s-au dat terenuri la marginea satului şi au fost ajutaţi să-şi

construiască case.

41


5 Populaţia

5.1 Originea primilor locuitori din Billiet

La începutul colonizărilor în Banat a existat intenţia de a-i

grupa pe colonişti în funcţie de localităţile de origine şi de gradele

de rudenie, dar acest lucru nu a fost posibil. Unii colonişti au fost

repartizaţi în sate deja existente, alţii au înfiinţat localităţi noi.

În Billiet, înfiinţat în anii 1765-1767, a fost greu să se ţină

cont de localităţile de provenienţă ale coloniştilor. Prin faptul că în

primii ani mureau anual 200 până la 300 de persoane, rămâneau

mereu case goale, în care administratorul districtual Knoll

repartiza noi colonişti fără a ţine cont de origine sau grade de

rudenie.

Wilhelm Weber (Klein 1980:74-77) a întocmit o statistică

a originii locuitorilor din Billiet, studiind registrul

înmormântărilor din perioada 1766-1774 şi cartea funciară

întocmită la 1 noiembrie 1774. W. Weber a constatat că la 1

noiembrie 1774 locuiau în Billiet 252 de familii care proveneau

din următoarele provincii şi ţări ale Imperiului German:

Provincia Renană Trier 77 familii

Provincia Renană Koblenz 1 familie

Rheinhessen Mainz

5 familii

Westfalia

37 familii

Hessen — Starkenburg / Dieburg 2 familii

Hessen — Homburg

20 familii

Kurpfalz

4 familii

Baden

13 familii

Württemberg / Donaukreis 1 familie

Franconia Inferioară

17 familii

Luxembourg

27 familii

Lorena

16 familii

42


Pentru 32 de familii nu a fost consemnată nici provincia şi nici

numele localităţii din care proveneau.

Analizând aceste date se poate observa că locuitorii din

Billiet proveneau din trei state diferite: Germania, Luxembourg şi

Franţa, din 13 provincii diferite, din 38 de districte şi din 88 de

localităţi. Mai târziu au fost colonizate aici şi 56 de familii din

Saarland (Sauerland). Până în zilele noastre s-a păstrat din acea

vreme denumirea străzii, a podului numărul 1 şi a izlazului:

Sauerländergasse, Sauerländer Brücke, Sauerländer Hutweide.

La 12 februarie 1736 Franz Stephan de Lothringen se

căsătorise cu Maria Theresia. În anul 1745 Franz Stephan a fost

încoronat împărat al Imperiului romano-german cu capitala la

Viena. Aşa se explică faptul că printre colonişti se aflau şi

francezi din Lorena.

Provenind din regiuni diferite, coloniştii vorbeau dialecte

diferite, astfel încât pentru a se înţelege între ei, trebuiau să

renunţe la caracteristicile specifice ale graiurilor lor. Dialectul

renano-francon a fost cel care s-a impus, fiind înţeles de toţi. Prin

amestec şi uniformizare a luat naştere un grai — specific

germanilor bilezeni — de tip renano-francon cu influenţe moselofrancone.

5.2 Dinamica populaţiei

Există o zicală a coloniştilor germani:

Die ersten hatten den Tod,

die zweiten hatten die Not,

die dritten erst das Brot.

care se referă la primele generaţii de colonişti:

Primii au avut parte de moarte,

Următorii de sărăcie,

Abia a treia generaţie a avut parte de pâine.

43


şi care se potriveşte foarte bine noii localităţi Billiet (Klein

1980:107).

Datorită climei umede din terenul mlăştinos şi din cauza

lipsei apei potabile şi a alimentaţiei, mulţi colonişti s-au

îmbolnăvit. Epidemiile au făcut ravagii în rândul populaţiei.

Numărul morţilor în anii colonizării a fost înfricoşător. Pentru

anul 1766 este atestat numărul de 705 locuitori. Din anul

înfiinţării localităţii (1765) şi până în 1771 au murit în Billiet 936

de persoane. Numai în anul 1770 au murit 256 de persoane, dintre

care 185 de copii. Au fost cazuri când au murit familii întregi. În

unele zile erau duşi la cimitir doi morţi din aceeaşi casă. Au fost şi

5-6 înmormântări în aceeaşi zi. Situaţia era atât de disperată că

Billiet a fost supranumit „mormântul germanilor”. Medic

„provincial” exista doar la Timişoara, iar în sate erau doar felceri,

foşti soldaţi (de obicei frizeri) care au fost instruiţi de medici în

timpul războaielor pentru acordarea primului ajutor. Felcerii

trăgeau dinţii, lăsau sânge, bandajau răni. Primul felcer din Billiet,

Josef Anton Gerbel, şi-a început serviciul pe data de 6 iunie 1766.

La 22 iunie 1766 împărăteasa Maria Theresia a dispus ca

în fiecare localitate să fie angajat un preot şi un învăţător, iar la

două localităţi un medic. Ca urmare a acestei dispoziţii, la 1

august 1766 a venit la Billiet primul medic, Johann Joachim Groß,

care a găsit o situaţie îngrijorătoare. A anunţat administraţia de la

Timişoara că locuitorii de la Billiet sunt subnutriţi şi că au nevoie

urgentă de alimente. Medicul Groß a colaborat cu primarul pentru

a descoperi în care case există bolnavi şi a le da medicamente.

Grâul primit pentru pâine trebuia restituit din recolta următoare.

Tifosul şi difteria făceau ravagii în rândul populaţiei. La

sfârşitul anului 1766 erau 400 de bolnavi. Şcoala şi câteva case au

fost transformate în spital. Medicul Groß a cerut ajutorul

medicului districtual Leber şi împreună cu primarul Kaspar Hann

au trimis o petiţie la Viena, în care prezentau situaţia dezastruoasă

a localităţii, datorată în mare parte administratorului districtual

Knoll şi responsabilului pentru colonişti, Klunkhard, care erau

vinovaţi de aporovizionarea necorespunzătoare cu alimente.

44


Săptămâni întregi oamenii au răbdat foame, hrănindu-se numai cu

apă şi verdeţuri. În 1767 a murit de foame familia Kaiser, alcătuită

din trei persoane.

În casele rămase goale erau încartiruiţi colonişti noi.

Numai în 1771 au mai venit la Billiet 150 de colonişti. Dar viaţa

mergea înainte. Leagănele nu rămâneau goale mult timp. Doar în

anul 1772 au fost înregistrate la Billiet 117 naşteri. În următorii 20

de ani naşterile au depăşit numărul morţilor cu 40-60 de persoane.

Cu toate că, după înfiinţarea Satchinezului în 1797, mulţi

bilezeni s-au mutat acolo, a fost necesară înfiinţarea Străzii Noi,

deoarece populaţia ajunsese la 1800 de persoane.

Dar greutăţile nu s-au terminat. Nici secolul al XIX-lea nu

a fost prea uşor pentru Billed. Epidemia de holeră din 1849 a făcut

275 de victime. În anul 1868 se înregistrează 222 de morţi, iar în

1878 chiar 283 de morţi, dintre care 231 copii. Se pare că din anul

1830 creşte totuşi numărul naşterilor la peste 200 anual. Anul

1880 înregistrează cel mai mare număr de naşteri: 276. Astfel

creşte numărul locuitorilor, ajungând în anul 1889 la 5410 de

persoane, dintre care 5254 de germani. Câţiva ani mai târziu

începe emigrarea în America. Între anii 1894-1914 numai din

Billed au emigrat peste o mie de persoane. După 1900 a scăzut şi

numărul naşterilor, iar primul război mondial a făcut 124 de

victime din Billed. La recensământul din martie 1941, în Billed

mai trăiau 3652 de germani. Până în anul 1818 în Billed au trăi

doar germani de religie romano-catolică.

În anul 1819, din totalul de 3109 locuitori, 3056 sunt

germani, 49 sunt români ortodocşi, iar 4 evrei. Primii români în

Billed au fost cei care au lucrat ca slugi sau ciobani la familiile

germane înstărite. Printre primii români din Billed putem aminti

familiile Unc şi Mădălina. Urmaşii familiei Unc îşi amintesc, din

spusele bunicilor, că ar fi venit din Pesac.

În anul 1880, din totalul de 4658 de locuitori, 4502 sunt

germani, 61 sunt români, 62 sunt maghiari, 32 evrei şi 11 de alte

naţionalităţi (se presupune că ar fi fost primii ţigani stabiliţi aici).

45


În anul 1948, din totalul de 4726 de locuitori, 2932 sunt

germani şi 1650 sunt români, celelalte naţionalităţi (maghiari,

sârbi, ţigani) numărând 144 de persoane.

În 1966, din 4752 de locuitori, 2442 erau germani, 1968

români, 254 maghiari şi 88 de alte naţionalităţi.

La recensământul din 1977 Biledul număra 4522 de

locuitori, dintre care 1919 germani, 2322 români, 144 maghiari şi

137 alte naţionalităţi.

La recensământul din anul 2002 situaţia locuitorilor din

Biled a fost următoarea:

Total locuitori 3526 persoane

Români 3049

Maghiari 153

Rromi 178

Germani 128

alte naţionalităţi 18

Până în prezent situaţia s-a schimbat: au murit multe persoane de

naţionalitate germană, fiind vârstnici, iar foarte multe persoane

tinere au plecat în Spania, Portugalia, Italia, Germania, Olanda

etc. la lucru. Au rămas mulţi copii în grija rudelor sau a vecinilor,

ambii părinţi fiind plecaţi la lucru peste hotare.

5.3 Primarii

În cei 240 de ani de existenţă, la conducerea comunei

noastre s-au aflat 91 de primari, urmând ca în toamna acestui an

(2005) să fie ales al nouǎzeci şi doilea primar.

Primul primar al Biledului a fost Caspar Hann (1765-1767)

căriua i-a revenit sarcina grea de a organiza localitatea şi coloniştii

veniţi din diferite regiuni ale Germaniei.

D-l Wilhelm Weber a întocmit o listă cu toţi primarii din

perioada 1765-1974. Majoritatea primarilor au condus treburile

46


comunei timp de doi ani, dar există şi primari care s-au aflat în

fruntea comunei mai mulţi ani: 10

Grosz Bernhard (1770-1779) — 9 ani

Quinkert Josef (1839- 1846) — 7 ani

Eichert Johann (1893-1901) — 8 ani

Schmidt Adam (1909-1919) — 10 ani

Mann Johann (1919-1926) — 7 ani

Primul primar român a fost Nitreanu Nicolae (1944-1945).

Foto 5 Primǎria comunei Biled (R. Csonti)

Pentru că mulţi locuitori ai Biledului se află în localitate

din perioada de după ultimul război, vom prezenta lista primarilor

de atunci şi până în prezent:

Müller Johann (1945)

Petrean Pavel (1945)

Batejan Vasile (1945-1947)

Tămaş Vasile (1947-1948)

Vasii Ilie (1948-1949)

Udrescu Gheorghe (1949-1950)

10 Cf. Weber, Wilhelm în: Klein 1980: 445.

47


Drăgoi Aurel (1950)

Costar Ioan (1950-1952)

Gaida Francisc (1952-1955)

Păunescu Ioan (1955-1956)

Schäffer Johann (1956-1957)

Engrich Stefan (1957-1958)

Seiler Jakob (1958-1960; 1967-1968)

Dugonitsch Johann (1960-1965)

Sicoe Ioan (1965-1967)

Taugner Johann (1968-1974)

Schmidt Johann (1974-1981)

Ilia Petru (1981-1989)

Ţiţirigă Rodica (1989)

Neu Tiberiu (1990-1991)

Costar Sabin (1992-1993)

Hiudan Vladimir (1993-1996, din Şandra)

Novac Nicolae (1996-2000, din Şandra)

Supuran Sorin (2000-2005).

Până la noile alegeri atribuţiile primarului au fost preluate

de actualul viceprimar, d-l Duţă Leontin.

48


6 Agricultura

Înainte de al doilea război mondial, în Biled culturile

ocupau, în procente, suprafaţa agricolă după cum urmează (cf.

Klein 1980:357):

40 % — grâu

33 % — porumb

18 % — plante de nutreţ

6 % — plante industriale

3 % — legume şi viţă de vie.

Jakob Leidecker prezintă în monografia lui Franz Klein

(cf. Klein: 358-359) situaţia populaţiei ocupate în agricultură.

Între anii 1925-1940 în localitate existau 180 de argaţi şi

servitoare, ceea ce reprezenta 4,5 % din locuitorii comunei. Dinte

aceştia doar 8-10 persoane erau din Biled, restul provenind din

alte localităţi.

Între patron şi angajat se încheia un contract de muncă

pentru un an care începea în 2 ianuarie. Existau argaţi (großer

Knecht), slugi (kleiner Knecht) şi servitoare (Magd). În perioada

dintre 1920-1930 angajaţii puteau câştiga:




argatul: 15.000-20.000 lei anual

sluga: 5.000-8.000 lei anual

servitoarea: 5.000-8.000 lei anual.

În plus, fiecare mai primea trei garnituri de lenjerie de corp, o

pereche de sandale şi o pereche de cizme. Argaţii şi servitoarele

din localitate mai primeau în plus o căruţă de paie şi combustibil

pentru foc (probabil tulei).

În lunile de iarnă argaţii trebuiau să îngrijească animalele.

Activitatea începea la ora 6 sau 6 30 şi se termina la ora 18. Pauze

aveau doar pentru servirea mesei. Atribuţiile argaţilor variau în

funcţie de anotimp. Iarna, argaţii îşi aveau locul de dormit în

49


grajdul cailor, iar vara în hambar. Servitoarea avea o cămăruţă în

casă sau în bucătăria de vară, construcţie aflată în faţa casei, în

curte.

În timpul secerişului mai era angajat un Tennmann, un

muncitor sezonier localnic care participa la seceriş până la ultimul

spic secerat şi treierat. Pentru munca sa era retribuit în natură:

grâu, paie şi hrana pe tot parcursul activităţii sale.

O altă categorie de muncitori agricoli erau secerătorii, a

căror zi de muncă era de 16 ore. Pentru un jugăr cosit ei primeau

100-130 kilograme de grâu, 2 kilograme de slănină şi un litru de

ţuică.

Pentru ţăranii săraci exista posibilitatea de a lucra la ţăranii

înstăriţi ca zilieri sau de a lua de la aceştia o suprafaţă de teren pe

care să îl lucreze, câştigul fiind jumătate din recoltă. Astfel, mulţi

ţărani care aveau doar 4-5 jugăre de teren proprietate, mai luau

până la 20 de jugăre de la ţăranii înstăriţi (Großbauern), câştigând

în acest fel jumătate din recoltă.

Mai exista o categorie de ţărani care aveau suprafeţe mici

de teren sau care nu aveau deloc pământ, dar deţineau un cal şi o

căruţă. Ei erau aşa zişii cultivatori de tutun (Tabaksbauern),

deoarece luau în arendă 1-2 jugăre de teren pe care cultivau tutun,

dar şi porumb şi cartofi pentru consumul propriu sau pentru

vânzare.

Pe lângă cultivarea pământului, locuitorii din Biled se

ocupau şi cu creşterea animalelor. Se creşteau porci nu numai

pentru consumul propriu, ci şi pentru comercializare. De

asemenea, fiecare familie creştea cel puţin o vacă şi păsări de

curte.

Agricultorii care aveau un singur cal se asociau câte doi

pentru a lucra pământul, păstrându-şi astfel independenţa.

50


6.1 Mecanizarea agriculturii

Având un pământ bogat în humus, Biledul era vestit pentru

cultivarea grâului. La început, secerişul şi treieratul (bătutul) se

făceau manual, apoi s-a practicat călcatul cu caii. Boabele ieşite

din spice erau vânturate pentru a le separa de pleavă. O muncă

grea îi aştepta pe ţărani în perioada secerişului.

În anul 1867 au fost aduse primele batoze în Banat, chiar

şi la Biled. Ele trebuiau trase de cai de la o gospodărie la alta. Mai

mulţi agricultori se asociau şi cumpărau o batoză. În fiecare an se

alegea un comitet care stabilea ordinea la treierat a membrilor

asociaţiei, precum şi retribuţia mecanicului, a fochistului şi a

muncitorilor. Prin anii 1905-1910 batozele au fost dotate cu

tracţiune proprie. În această perioadă şi-au cumpărat batoze şi

persoane particulare, ca de exemplu Johann Schwarz şi Peter

Krier. După primul război mondial numărul batozelor a crescut:

Peter şi Johann Schwarz – 6, Peter Krier – 2, Andreas Frey – 1,

Johann Michels – 1 şi Johann Packi – 2. În anii treizeci batozele

erau puse în mişcare de tractoare. Printre proprietarii de tractoare

se numărau: Nikolaus Jobba, Mathias Höchst, Johann Krier,

Johann Packi şi alţii. Johann Gilde (nr. 412) a achiziţionat în anii

douăzeci prima maşină de legat snopi.

Mecanizarea agriculturii a cunoscut o perioadă de

înflorire. În anul 1942 în Biled existau, spre exemplu, 165 maşini

de legat snopi şi 56 tractoare.

Anul agricol al ţăranilor începea imediat după topirea

zăpezii şi zvântarea pământului. Terenul arat din toamnă era

grăpat şi urma semănatul ovăzului şi a orzului de primăvară. În

acelaşi timp se căra gunoiul pe terenurile care urmau să fie arate

primăvara. Îngrăşarea terenului se făcea, după posibilităţi, la 2-4

ani şi numai cu gunoi de grajd. Urma efectuarea arăturilor de

primăvară care se făceau cu pluguri trase de 4-6 cai. Argatul ţinea

coarnele plugului, iar sluga conducea caii. Imediat după arat, în

aprilie, dacă timpul era favorabil, se semăna porumbul. În iunie se

trecea la prăşitul acestuia. Întâi se trecea printre rânduri cu o

prăşitoare cu trei colţi, trasă de un cal, apoi cu sapa se prăşea pe

51


ând. Porumbul era o plantă care cerea multă muncă: semănat,

prăşit, îngropat, copilit, cules şi depănuşat. Între rândurile de

porumb se lăsa o distanţă de 50-60 cm, iar între plante se lăsau 40

cm distanţă. La prăşitul porumbului erau tocmiţi zilieri localnici,

dar şi oameni din alte zone. Astfel începea munca sezonieră.

În martie-aprilie se semănau şi cartofii care trebuiau săpaţi

în iunie. Tot în aprilie era semănată şi cânepa, apoi mohorul

pentru nutreţ verde.

La sfârşitul lunii iunie începea secerişul. Mai întâi se

secera orzul de toamnă. Pe o lăţime de 2 m se cosea manual, cu

coasa, apoi intrau în acţiune secerătoarele trase de 4-6 cai, care

reuşeau să secere o suprafaţă de până la 8 iugăre pe zi. Ţăranii

care aveau doar câte doi cai se asociau câte doi la seceriş, în

vreme ce ţăranii săraci erau nevoiţi să intre cu coasa în lan sau să

plătească celor cu secerători pentru această muncă. Snopii erau

aduşi acasă unde începea treieratul.

Foto 6 Treierat

Au fost ani când, în urma unor ploi puternice sau furtuni,

păioasele au fost culcate la pământ sau încurcate. În această

situaţie, singura soluţie era cositul manual. Era un prilej pentru

sătenii lipsiţi de proprietate să-şi câştige pâinea „cu sudoarea

frunţii”, trăgând la coasă din zori şi până seara târziu. Aduşi acasă,

52


snopii erau clădiţi în şire lungi şi înalte, aşteptând treieratul care

se făcea cu batozele. În funcţie de cantitatea de snopi, treieratul

dura într-o gospodărie 1-2 zile, echipa de lucru fiind alcătuită din

16-18 persoane, pe lângă fochist şi mecanic. Ziua de lucru era de

15 ore, fiecare muncitor cunoscându-şi atribuţiunile. Stăpâna casei

şi servitoarea erau ocupate cu pregătirea şi servirea meselor: micul

dejun la ora 7, masa de prânz între 12 şi 13, apoi o gustare la ora

17, iar cina la încetatul lucrului. Muncitorii erau plătiţi în cereale.

Uneori ţăranii vindeau în avans grâu morilor, astfel încât acesta

era transportat direct de la batoză la moară. Restul era urcat în

podul casei.

Toamna, după ce miriştea a fost arată, începea cea de-a

doua mare campanie de recoltare: cea a porumbului. Şi pentru

aceasta era nevoie de forţă de muncă din exterior. Echipele,

cuprinzând de regulă opt persoane, erau formate din români sau

bulgari. Plata era negociată la început, iar hrana era întotdeauna

asigurată de proprietarul pământului. Muncitorii depănuşau

ştiuleţii pe loc, apoi tăiau cocenii (tuleii) şi îi legau în snopi cu

legători făcute din papură şi îi ridicau în picioare, grupându-i câte

10-15 la un loc. Gospodarul şi argatul cărau ştiuleţii de porumb

acasă şi îi urcau în hambar. O parte din porumb era culeasă de

gospodar cu ai săi, fără a depănuşa ştiuleţii. Depănuşatul se făcea

seara, în ajutor venind vecinii, rudele şi prietenii. Timpul trecea

repede cu cântece vesele şi cu glume. Lucrul înceta când ceasul

din turnul bisericii bătea ora 10 (22).

În Biled porumbul se cultiva în exclusivitate pentru nutreţ.

Populaţia germană nu gătea mămăligă sau mălai. Se cultivau însă

soiuri speciale de porumb pentru fiert şi pentru floricele, apreciate

nu numai de copii, ci şi de adulţi.

Pănuşile fine erau folosite pentru umplerea saltelelor din

paturi. Restul pănuşilor şi tuleii formau hrana vacilor şi a oilor.

Cocenii şi ciocălăii erau folosiţi pentru foc în sobele şi plitele de

gătit. Sătenii săraci, fără pământ, aveau posibilitatea să-şi câştige

hrana pentru vacă şi materialul de foc tăind tuleii de pe care

fuseseră rupţi ştiuleţii cu pănuşi cu tot. Ei primeau jumătate din

tuleii tăiaţi şi legaţi.

53


Foto 7 La arat

Terenul era eliberat şi arat pentru că la începutul lunii

noiembrie trebuia semănat grâul. Dacă mai era timp şi vremea era

bună, se transporta gunoi pe câmp şi se ara, astfel încât la sfârşitul

lunii octombrie ţăranii îşi încheiau anul agricol.

6.2 Plantele industriale

6.2.1 Cânepa

După anul 1716 cultivarea cânepii era monopol de stat.

Datorită pământului fertil, dar mai ales datorită apei

existente aici, cânepa a ocupat suprafeţe mari de teren la Biled. Nu

întâmplător aici s-a construit prima fabrică de cânepă din Banat.

Cânepa se semăna la fel de des ca şi grâul, plantele ajungând până

la doi metri înălţime. Plantele tăiate erau lăsate în mănunchiuri să

se usuce, pentru ca frunzele să se scuture mai uşor. După

scuturarea frunzelor, cânepa se lega în snopi şi se punea la „topit”

în apă, iar la sfârşitul verii se spăla şi se punea la uscat. O dată

cânepa uscată, intrau în funcţiune meliţele care zdrobeau învelişul

lemnos al tulpinilor, eliberând fuiorul. O dată cu înfiinţarea

54


fabricii de cânepă, meliţatul a fost preluat de maşini. Mai ales în

lunile de iarnă femeile torceau cânepa la vârtelniţe (roţi de tors) cu

pedală, obţinând fire de grosimi diferite. Materialul obţinut era

dus la ţesători. În perioada 1920-1930 în Biled mai existau două

războaie de ţesut la Dominik Weber (nr. 663) şi la Peter Gebel (nr.

585) care ţeseau pânză groasă pentru saci şi saltele şi pânză mai

subţire pentru prosoape, cearşafuri sau chiar pentru îmbrăcăminte.

6.2.2 Tutunul

În Biled trăiau şi oameni care aveau puţin sau nu aveau

deloc pământ. Cei care nu erau negustori sau meseriaşi doreau să

fie şi ei independenţi şi să-şi câştige pâinea în agricultură. Statul

le-a oferit această posibilitate prin cultivarea tutunului. Statul, care

deţinea monopolul asupra tutunului, desemna localităţile care

aveau voie să cultive tutun. Printre acestea se număra şi Biledul.

În lunile ianuarie-februarie, reprezentanţi ai societăţii de stat

veneau la primărie pentru a încheia contracte cu cei interesaţi şi

dispuşi să cultive tutun. Materialul semincer era distribuit gratuit

cultivatorilor care îl puneau la încolţit. Pe la mijlocul lunii martie

se făceau răsadniţe (Kutsch) care aveau de regulă următoarele

dimensiuni: 1 m înălţime, 80-100 cm lăţime şi 6-8 m lungime.

Deoarece era nevoie de gunoi de grajd mult şi nu toţi îl aveau,

împrumutau de la ţăranii înstăriţi câteva căruţe de gunoi şi le

deau înapoi după ce se începea plantatul. În câmp tutunul era

plantat în rânduri la distanţă de 50 cm, între plante lăsându-se o

distanţă de 40 cm. Răsadurile erau bine udate, iar în perioada de

secetă tutunul trebuia irigat. Pentru aceasta în fiecare plantaţie de

tutun trebuia să existe o fântână, condiţie uşor de îndeplinit, ţinând

cont că la adâncimea de 1-1 ½ m se dădea peste apă. Se săpa o

groapă de 2 m 2 , se săpau trepte, astfel că apa se scotea direct cu

găleata din fântână. Pe terenurile mai înalte fântânile erau mai

adânci, iar apa se scotea cu găleata legată de o frânghie sau se

construia o cumpănă.

55


Tutunul poate atinge o înălţime de 170 cm. Frunzele încep

să se maturizeze de jos în sus. Inflorescenţele din vârful plantelor

trebuiau rupte, pentru a asigura frunzelor o calitate superioară.

Frunzele de tutun erau culese dimineaţa, balotate şi transportate

acasă, unde, la umbră, erau înşirate pe sfori de 3 ½ -4 m lungime,

iar apoi atârnate la uscat în şoproane bine aerisite. Important era

ca picăturile de ploaie să nu ajungă la frunze, deoarece se pătau,

scăzându-le calitatea. Toamna, frunzele uscate erau sortate, legate

în mănunchiuri a câte 25-30 de frunze şi puse în cadre de lemn.

Cultivatorul de tutun era anunţat în care zi trebuie să livreze

marfa, aceasta fiind transportată la Timişoara. Ziua respectivă era

cea mai importantă zi din an deoarece existenţa întregii familii

depindea de categoria în care era clasificat tutunul livrat.

Deşi comercializarea particulară a tutunului era interzisă,

mulţi fumători veneau direct la cultivatori să-şi cumpere tutunul la

un preţ mai mic decât în comerţ. Această activitate era însă

riscantă: după ce cultivatorii livraseră tutunul, li se făceau

controale, iar dacă se găsea în posesia lor „marfă”, aceasta era

confiscată, „vinovatul” primind şi o amendă usturătoare.

Cânepa şi tutunul s-au cultivat şi în timpul colectivului,

adică până în 1989. Astăzi se mai cultivă tutun doar pe fostul

câmp experimental, numit în prezent „S.N. Tutunul românesc”.

6.2.3 Viţa de vie

Coloniştii veniţi din regiunile viticole ale Germaniei — de

la Rin şi Mosela — au solicitat Administraţiei Imperiale

permisiunea de a cultiva viţă de vie şi au primit gratuit terenuri

pentru aceasta. Totodată ei au beneficiat de scutire de cote, având

în vedere că viţa de vie este productivă abia în al treilea an.

În Biled nici un ţăran nu s-a ocupat în exclusivitate cu

cultivarea viţei de vie.

După instaurarea regimului comunist viile au dispărut, viţa

de vie cultivându-se doar în grădinile sau curţile din localitate.

56


6.2.4 Sfecla de zahăr

În perioada C.A.P-ului se cultivau suprafeţe importante cu

sfeclă de zahăr. La răritul şi prăşitul sfeclei erau obligaţi să

participe şi nemembrii C.A.P. care doreau să-şi dea copiii la

grădiniţa germană care funcţiona în cadrul grădiniţei C.A.P-ului.

Din 1989 până în prezent suprafeţele de teren cultivate cu

sfeclă de zahăr s-au redus considerabil, unul din motive fiind şi

închiderea fabricii de zahăr de la Timişoara.

După 1989, foştii proprietari de teren din Biled care mai

sunt în localitate sau în ţară au primit pământul înapoi. De

asemenea, celor care au fost împroprietăriţi după război cu 5

hectare de pământ li s-a înapoiat terenul. Au fost împroprietăriţi şi

foştii membri C.A.P.. Bucuria a fost mare, dar mulţi s-au lovit de

neputinţa lucrării pământului din cauză că nu deţineau maşini

agricole. Au apărut astfel asociaţiile agricole care lucrează

pământul în parte. Multe persoane şi-au vândut pământul.

În localitate funcţionează în prezent următoarele asociaţii

agricole existente în evidenţa Primăriei:

S.C. COMCEREAL S.A.

S.C. AGROMEC S.A.

S.C. MECAGROBIL S.A.

S.C. ILIMOTIM S.A.

S.C. MARACANA S.A.

S.C. AGROSIL S.R.L.

Pe lângă acestea, o importantă suprafaţă de teren este

lucrată de asociaţii familiale. Cea mai mare astfel de asociaţie este

cea a familiei Supuran (631,77 ha). Alte asociaţii familiale sunt:

fam. Zbârcea, fam. Pop Liviu, fam. Sebestien, fam. Indrei, fam.

Klein, fam. Csonti, fam. Nicoară, fam. Borza, fam. Moţ, fam.

Suciu, fam. Leahu etc.

Terenul arabil extravilan al localităţii Biled este de

3095,91 ha. Sectorul vegetal este dominat de culturile de porumb,

grâu şi orz. Celelalte culturi — floarea soarelui, sfecla de zahăr,

57


cartofii — ocupă suprafeţe mici, iar culturi ca tutunul, cânepa,

soia şi inul au dispărut sau se cultivă pe suprafeţe foarte mici.

După 1990 producţiile la hectar au scăzut datorită preţului

ridicat al seminţelor, al îngrăşămintelor, al pesticidelor şi al

lucrărilor agricole. Un an bun pentru agricultura din Biled a fost,

totuşi, anul 2001 când s-au obţinut în medie următoarele

producţii:





grâu: 4500 kg / ha

porumb: 7000 kg / ha

floarea soarelui: 1700 kg / ha

soia: 1800 kg / ha.

Anul 2005 nu promite recolte prea bune, în mare parte datorită

faptului că din cauza ploilor abundente din această primăvară pe

suprafeţe mari bălteşte apa.

58


7 Meşteşugarii

Printre coloniştii germani stabiliţi în Billiet se afla şi un

fierar, dar el nu avea scule. De aceea primarul Kaspar Hann a

adresat o cerere Administraţiei teritoriale din Timişoara prin care

solicita un împrumut în bani pentru amenajarea unei fierării care

era necesară localităţii. Cererea a fost aprobată şi i s-a sugerat

fierarului să-şi procure sculele necesare de la fierarul din

Bruckenau.

În toamna anului 1766 brutarul Johann Kraft s-a stabilit

într-o casă rămasă goală în Billiet şi a aprovizionat locuitorii cu

pâine.

La 9 ianuarie 1767 rotarul Johann Haydefelder, colonist în

Billiet, solicită un împrumut pentru a-şi putea exercita meseria. În

anul 1768 se mai stabileşte la Billiet un rotar: colonistul Niklas

Kunzow.

Tot meseriaş era considerat şi felcerul Max Scholz care a

murit în 1773 şi a cărui văduvă, Eleonora Schulz, i-a preluat

activitatea.

Despre meşteşugurile şi meşteşugarii comunei din anii

următori nu s-au mai păstrat date şi documente. Cert este că

meşteşugurile, comerţul şi industria au fost promovate de

populaţia germană în tot Banatul.

În cartea sa Istoria industriei şi a comerţului, apărută în

anul 1842 la Pesta, istoricul maghiar Michael Horvath afirma

următoarele:

În exclusivitate germanii au fost promotorii industriei şi ai

civilizaţiei naţionale, numai ei practicau cu hărnicia necesară

acele meserii care îi storceau naturii comorile, agricultura şi

exploatarea minieră, meşteşugurile şi comerţul erau principalele

lor ocupaţii […] germanii au fost, prin hărnicia lor

meşteşugărească şi mercantilă, exemplele şi călăuzele

59


maghiarilor, conducându-i la izvoarele bunăstării (Horvath

1842: 232, cit. după Klein 1980: 387). 11

Breslele meseriaşilor erau cunoscute deja din evul mediu

şi au rămas timp de sute de ani apărătoarele drepturilor cetăţeneşti

şi purtătoarele bunăstării materiale a membrilor lor.

Este uşor de înţeles că meseriaşii veniţi din Imperiul

German în Banat au căutat să se organizeze şi aici cât mai repede

în bresle. Acest lucru nu li s-a permis însă decât la începutul

secolului al XIX-lea. Ca urmare, în perioada 1815-1829, în

Timişoara s-au constituit şaptesprezece bresle.

Conform consemnărilor din anul 1828 ale notarului din

Billiet, în localitate existau pe atunci 27 de meseriaşi (cf. Klein

1980: 387). Din descrierea localităţii din anii 1859/60 rezultă că în

avea vreme exista aici o asociaţie a breslelor având un conducător

şi un locţiitor al acestuia. Din documente nu reiese însă numărul

membrilor asociaţiei. Cert este faptul că numărul meseriaşilor

creştea de la an la an. Pe lângă meseriile mai vechi (fierar, rotar,

brutar, frizer, felcer) au apărut şi meserii noi: ţesător, pălărier,

frânghier, şelar, curelar, tăbăcar, dărăcar, strungar în lemn,

tâmplar şi altele.

Foto 8 Fierǎria Wagner

11 Traducerea noastră.

60


Pe lângă meseriaşii localnici existau şi meseriaşi nomazi

care mergeau din sat în sat, din casă în casă, executând lucrări de

reparaţii.

În anul 1872 breslele au fost desfiinţate, dar au apărut

cooperativele meşteşugăreşti care ulterior, în anul 1884, s-au

transformat în corporaţii meşteşugăreşti.

În acea vreme era obiceiul ca tinerii care au învăţat o

meserie să plece în lume pentru a vedea şi a învăţa tot ce se poate

în meseria respectivă. Astfel călătoreau prin Austro-Ungaria,

Germania şi chiar Franţa. Se opreau acolo unde credeau că au

ceva de învăţat. Succesele nu au întârziat să apară. Meşterii din

Billed, cu experienţa acumulată în lume, au devenit renumiţi nu

numai în localitate, ci şi în împrejurimi. Ucenici din întreg

comitatul, de diferite naţionalităţi (germani, români, maghiari şi

sârbi), care doreau să înveţe o meserie veneau la meşterii din

Billed.

După cum afirma Jakob Gallo (1980:388) într-un articol

din Billed. Chronik einer Heidegemeinde im Banat in Quellen

und Dokumenten 1765-1980, în anul 1905 s-a înfiinţat Alianţa

meseriaşilor din Billed, având scopul de a reprezenta interesele

meseriaşilor în instanţă. Statutul alianţei era conceput în limba

maghiară. Comitetul de conducere era format din: Josef Sladek,

Peter Welter, Josef Lafleur şi Johann Donawell. Sediul

organizaţiei era în sala mică de la etajul actualului Cămin Cultural

şi era dotat cu două mese de biliard, jocuri de şah şi domino,

precum şi literatură de specialitate şi ziare. Membrii alianţei

puteau petrece acolo clipe de destindere în zilele de sărbătoare sau

duminica. În fiecare an, înainte de începerea Postului Mare, în sala

mare avea loc „balul maiştrilor”.

În anul 1927 s-a înfiinţat o a doua organizaţie cu numele

de „Billeder Gewerbekorporation” (Corporaţia meseriaşilor din

Biled). Comitetul de conducere era format din: Anton Sehi, Peter

Reinert şi Josef Sieber. Cele două organizaţii au fuzionat în anul

1939, iar în componenţa noului comitet de conducere intrau:

Jakob Schneider, Jakob Gallo şi Peter Neumann. Documentele

61


eferitoare la activităţile acestei organizaţii au fost distruse în

timpul celui de-al doilea război mondial.

După război, în anul 1949, s-a înfiinţat o „Federaţiune de

Meseriaşi”, având 50 de membri şi fiind condusă de: Jakob Gallo,

Adam Lind, Peter Karl şi Peter Ballmann. Viaţa acestei organizaţii

a fost foarte scurtă: un an. Autorităţile comuniste au învinuit

federaţiunea de activitate politică subversivă şi au dispus

desfiinţarea ei şi sigilarea sediului de lângă casa parohială

catolică.

Franz Klein (1980: 390-391) prezintă o listă cu meseriaşii

şi comercianţii din localitate până la anul 1944 12 :

Brutari: 5

Materiale de construcţii şi lemne de foc: 3

Fântânari: 1

Croitorese: 18

Croitori: 16

Strungari în lemn: 2

Producători de oţet: 2

Vopsitori: 1

Dogari: 3

Măcelari: 17

Frizeri: 17

Restaurante: 13

Tăbăcari: 4

Bijutieri: 1

Moaşe: 3

Tăietor de lemne: 1

Pălărieri: 2

Confecţioner de pieptene: 1

Comercianţi: 21

Cinematograf: filme mute: 3; din 1938 filme sonore: 1

Cofetărie: 1

Zugravi: 6

Zidari: 9

12 După numele persoanelor urmează numerele de casă ale meseriaşilor sau ale

atelierelor, respectiv prăvăliilor.

62


Lăcătuşi-mecanici: 11

Maiştri-morari: 4

Fotografi: 2

Hornar: 1

Curelari şi selari: 3

Fierari: 18

Mori de urluit: 3

Cizmari: 14

Cazane de ţuică: 4

Frânghieri: 3

Sifonari: 2

Pietrari: 2

Tinichigii: 5

Tricoteze: 2

Tapiţer: 1

Tâmplari: 15

Ceasornicar: 1

Rotari: 9

Ţesători: 2

Dulgheri: 4

Daracuri: 2

Lista meseriilor şi meseriaşilor nu este completă, negăsindu-se

documente complete în acest sens.

63


8 Dezvoltarea industriei

Prin poziţia sa, pe şoseaua Timişoara — Cenad, prin faptul

că avea gară, Biledul a fost o localitate favorabilă dezvoltării

industriei, deşi agricultura a rămas pe primul loc în ceea ce

priveşte ocupaţia oamenilor.

Pionierii industriei au fost die Roßmühlen (morile cu cai).

Prima astfel de moară a funcţionat pe locul unde se află astăzi

numărul de casă 197, încă din anul 1769. Johann Herbst şi

Nikolaus Krier au fost proprietarii primei mori acţionate de cai.

În decursul timpului au mai apărut în Biled următoarele

mori (cf. Klein 1980: 396):

Johann Donawell şi Peter Decker (nr. 17)

Johann Pfeiffer (nr. 282)

Peter Hubert (nr. 445)

Josef Franck (nr. 525)

Nikolaus Schortje (nr. 597, uleiniţă)

Nikolaus Müller (nr. 162, moară de apă)

Peter Welter (nr. 486).

Cea mai mare şi cea mai importantă moară din Biled a fost

moara Ballmann (224), numită astfel după ultimul proprietar.

Jakob Ballmann, născut în anul 1891 în Uihei, a învăţat meseria

de fierar. În anul 1907 a emigrat în Statele Unite, ca de altfel mulţi

alţi bănăţeni. Acolo a acumulat experienţă profesională şi

cunoştinţe teoretice în domeniul morăritului. Întors în ţară

cumpără în anul 1915 moara familiei Lenhardt care avea probleme

financiare. După închiderea acestei mori, noul proprietar

achiziţionează în 1918 şi moara familiei Gergen, construită în

1890. Pentru că această moară era dotată necorespunzător din

punctul de vedere al tehnicii, o modernizează, astfel încât moara

devine una din cele mai moderne mori din Banat. Capacitatea

morii era de 25 tone de cereale pe zi. În anii treizeci capacitatea

morii a crescut.

64


În anul 1921 Jakob Ballmann a încercat să convingă

locuitorii Biledului de necesitatea introducerii curentului electric

în localitate, dar nu a avut succes, astfel încât moara a continuat să

funcţioneze cu un motor Diesel. Abia după conectarea localităţii

la reţeaua de înaltă tensiune moara a trecut la funcţionarea cu

electromotoare. Moara şi-a continuat activitatea şi după

naţionalizare, ca moară de stat, fiind una dintre morile cele mai

bune din Banat. Din păcate astăzi această moară nu mai există.

O altă moară importantă a fost cea a fraţilor Steiner. Ei au

cumpărat în anul 1911 moara construită în anii 1901-1902 de

familia Parzer din Lovrin. Fraţii Steiner au modernizat în etape

moara, i-au adăugat şi o moară pentru urlău, iar în anii treizeci o

fabrică de oţet. 13 După naţionalizare, clădirile de la numărul 450

au adăpostit birourile şi atelierele S.M.A.-ului 14 . După revoluţia

din decembrie 1989 S.M.A.-ul a fost desfiinţat.

Cea mai mică moară a fost cea a familiei Sladek, dar

această moară a dat faliment. Familia Sladek şi-a încercat norocul

şi cu producerea gheţii artificiale; nici în acest domeniu nu a avut

însă succes deoarece măcelăriile şi restaurantele îşi aveau

propriile pivniţe cu gheaţă.

8.1 Fabrica de cărămidă

În anul 1905, evreul Ignaz Tenner construieşte la Biled

fabrica de cărămidă (Ziegelei), iar în 1913 i-o vinde lui Johann

Glaß. Datorită concurenţei fabricilor din Cărpiniş şi Jimbolia,

fabrica se închide.

În anul 1936 Anton Sehi devine asociatul fraţilor Johann şi

Adam Glaß şi fabrica este modernizată, iar cărămida produsă aici

găseşte cumpărători. Mulţi locuitori au găsit un loc de muncă aici,

iar vara erau angajaţi sezonieri şi muncitori străini de localitate.

13 În data de 27 octombrie la această moară a avut loc un accident de muncă al

cărui victimă a fost muncitorul Willi Hegyi.

14 S.M.A. – Staţiunea pentru mecanizarea agriculturii.

65


După cel de-al doilea război mondial şi fabrica de cărămidă a fost

naţionalizată, devenind proprietatea statului român. Fabrica de

cărămidă a continuat să funcţioneze până după evenimentele din

1989.

8.2 Fabrica de cherestea

În anul 1922, Johann Klein şi Gergen au înfiinţat o fabrică

de cherestea. Aici, în aşa numitul „Bahnspitz” (colţul gării),

găseau lemn de construcţie, scânduri, şipci nu numai bilezenii, ci

şi locuitorii satelor învecinate. Întreprinderea a cunoscut o

perioadă de înflorire în anii următori, timp în care suprafaţa de

amplasare a devenit prea mică. Astfel, dincolo de calea ferată, în

faţa gării, a fost construită o nouă fabrică de cherestea, cu

aparatură modernă şi cu legătură proprie la calea ferată. Firma s-a

numit „Gebrüder Klein A.G.” şi a avut o activitate bogată,

asigurând nu numai materialul lemnos pentru construcţii, ci şi

lemne de foc pentru toată zona. În urma crizei economice

internaţionale dintre anii 1928-1930 firma a dat faliment. Un an

mai târziu, în 1931, firma este cumpărată de la Asociaţia Bancară

Bănăţeană de către fraţii Roman şi repusă în funcţiune cu foştii

muncitori şi patroni. Numele fabricii s-a modificat: „Gebrüder

Roman A.G.”. Materia primă pentru gater era adusă din zona

Sibiului. Erau prelucrate în special răşinoasele care erau apoi

depozitate şi ulterior tăiate la dimensiunile solicitate de clienţi. Se

găsea aici şi lemnul necesar diferiţilor meseriaşi, dar şi lemnul de

foc pentru întreaga localitate. Fabrica deţinea două gatere puse în

funcţiune de maşini cu aburi. Buna deservire a clienţilor a dus

faima fabricii de cherestea din Biled şi peste hotarele Banatului.

Statul român a făcut comenzi aici pentru căile ferate. Fabrica avea

până la 40 de angajaţi. În anul 1944 întreprinderea a fost

confiscată de stat şi abia din 1946 şi-a reluat activitatea sub

numele de „Blirom”, la conducerea ei aflându-se foştii patroni.

Doi ani mai târziu, în 1948, fabrica a fost închisă din lipsă de

materie primă. Ani la rând, pe locul respectiv a funcţionat

66


depozitul de lemne de foc şi de cărbuni , apoi acesta a dispărut,

făcând loc birourilor şi hambarelor Bazei de recepţie a cerealelor.

8.3 Fabrica de cânepă

În anul 1924 a fost înfiinţată la Biled o întreprindere cu

denumirea de „Banater Hanfindustrie A.G.” (Industria de cânepă

din Banat). Un rol important în înfiinţarea acestei fabrici l-a avut

inginerul localnic Hans Pierre. Întreprinderea era o societate

particulară pe acţiuni, acţionarii fiind agricultorii din Biled şi

Banca Comercială Şvăbească.

Startul a fost promiţător, iar agricultorii au trecut la

cultivarea cânepii care le promitea câştiguri substanţiale. Dar şi

această întreprindere a căzut victima marii crize economice,

oprindu-şi activitatea în anul 1930. Un consorţiu bancar evreiesc a

cumpărat fabrica şi i-a schimbat denumirea în „Dauerbach und

Maus”. După reparaţii capitale şi dotare cu maşini şi utilaje noi,

fabrica şi-a reînceput activitatea în 1934. Nu numai numeroşi

bilezeni au găsit aici un loc de muncă, ci şi muncitori din zona

Nădlacului, aceştia primind din partea întreprinderii şi locuinţe

(Casa Mare).

Prin achiziţionarea de maşini şi generatoare performante,

în anul 1937 fabrica de cânepă a preluat sarcina de a furniza

întregii comune energie electrică.

Din 1940 fabrica a devenit din nou societate pe acţiuni,

funcţionând în această calitate până în 1945 când a trecut în

proprietatea statului. Activitatea fabricii s-a intensificat, materia

primă provenind nu numai de la C.A.P.-ul din localitate şi din

localităţile vecine, ci chiar şi din alte ţări. Prin hărnicia lor, mulţi

locuitori ai Casei Mari au reuşit să-şi adune bani pentru a-şi

cumpăra case în Biled. Pentru copiii angajaţilor, fabrica a înfiinţat

în anul 1961 o grădiniţă în Strada Gării, nr. 543. Din păcate după

1989 fabrica şi-a încetat activitatea şi este pe cale de a deveni o

ruină.

67


8.4 Electricitatea

Din iniţiativa unor bilezeni progresişti, în anul 1936 a luat

fiinţă Cooperativa Agricolă de Electicitate Biled

(„Landwirtschaftliche Elektrizitätsgenossenschaft Billed”),

avându-l ca preşedinte pe Anton Sehi, iar ca secretar pe Peter

Hehn, urmaţi de Nikolaus Mangold şi Heinrich Schaljo. Membrii

consiliului de administraţie au fost: dr. Michael Ortinau (nr. 229),

Josef Reiter (nr. 363), Johann Ballmann (nr. 562), Nikolaus Mann

(nr. 474), fraţii Steiner ( nr. 450), Johann Braun (nr. 299) şi

Nikolaus Klein (nr. 464). La înfiinţare cooperativa număra 350 de

membri.

De curent electric puteau beneficia numai membrii care şiau

achitat contribuţia. Pentru a crea posibilitatea de a beneficia de

curent electric şi membrilor cu posibilităţi materiale modeste, s-a

găsit soluţia achitării contribuţiei în rate. Deoarece capitalul

obţinut din contribuţia membrilor nu era suficient, s-a recurs la un

credit pus la dispoziţie, fără dobândă, de 40 dintre membrii

cooperativei.

Producătorul şi distribuitorul curentului electric era

Fabrica de cânepă. Lucrările de instalare a reţelei au fost

supravegheate de inginerul Rewes din Timişoara, iar de lucrările

interioare s-a ocupat Josef Wittner. Lucrările au demarat în anul

1936, fiind încheiate în iarna lui 1937. Se aflau în localitate şi

mulţi sceptici care nu credeau în reuşita acţiunii, însă la 31

decembrie 1937 reţeaua era gata de utilizare, iar la orele 18 toată

localitatea s-a „luminat”. La început au existat şi unele defecţiuni,

dar cu timpul acestea au fost remediate.

Într-o adunare generală membrii cooperativei au hotărât

înfiinţarea unui magazin propriu unde puteau fi cumpărate

electromotoare, aparate electrocasnice, material necesar instalaţiei

electrice. În anul următor consumul de curent electric a fost de

200 %, iar la finele anului 1939 cooperativa îşi achitase datoriile

la creditori, înregistrând chiar un profit. Printre primii utilizatori

de electromotoare s-au numărat agricultorii Hans Braun (nr. 469),

68


Jakob Krier (nr. 476), Jakob Lenhardt (nr. 562) şi meseriaşii Franz

Klein (nr. 234) şi Josef Scholz (nr. 543).

Creşterea consumului de electricitate a dus la scăderea

preţului curentului electric, curentul electric produs la Biled fiind

cel mai ieftin din Banat.

În anul 1940 reţeaua electrică număra 35 km, montarea

făcându-se la frontonul caselor. Transformatorul se afla în centrul

localităţii, lângă restaurantul Gustav Kunst. Bilezenii au beneficiat

de curent electric chiar şi în anii războiului. În anul 1945 fabrica

de cânepă nu a mai putut livra curent electric comunei, astfel încât

Cooperativa de Electricitate a achiziţionat un motor Diesel de 80

P.S. pe care l-a instalat în remiza pompierilor (nr. 300) şi a început

să producă electricitate cu două generatoare. Uzina electrică avea

doi angajaţi: Adalbert Rauch (electrician) şi Georg Lauer

(maşinist). În anii cincizeci cooperativa a fost desfiinţată, iar uzina

a trecut în proprietatea primăriei, pentru ca în 1952 să devină

proprietatea statului. Au existat în acest timp şi perioade în care

locuitorii n-au beneficiat de curent electric. În anul 1958 a început

conectarea localităţii la reţeaua electrică de înaltă tensiune. Pe

străzi au apărut stâlpii de beton (cf. Klein 1980: 403-404).

8.5 Industria în prezent

Cu regret trebuie să constatăm că industria era mult mai

dezvoltată în trecut decât este în prezent. Fabrica de cânepă este

închisă, fabrica de cărămidă la fel. Moara a ars până în temelii.

A rămas Rampa Biled (S.C. Conpet S.A.) care încarcă ţiţei

şi gazolină, având în prezent în jur de 30 de angajaţi.

La fostul S.M.A. s-a amenajat o întreprindere care produce

obiecte sanitare: S.C. Clagii S.R.L., având patron italian. Aici

lucrează 120 de persoane.

O întreprindere mai nouă este S.C. Hawleh S.R.L. care

produce lifturi pentru persoane cu handicap şi unde lucrează 70 de

angajaţi. Patronul acestei întreprinderi este german, iar

întreprinderea a fost construită pe locul morii Ballmann.

69


Foto 9 S.C. Hawleh S.R.L (M. Sandor)

În Biled funcţionează şi o uleiniţă cu doi angajaţi: S.C.

Bilexim S.R.L. (nr. 176), patroni fiind familia Orosz.

9 Comerţul în Biled

În toate descrierile şi în toate articolele din presa vremii

despre Biled, se vorbeşte despre înflorirea comerţului cu produse

agricole. Deja la începutul secolului al XIX-lea, Biledul obţinuse

dreptul de-a organiza târguri. În Biled se organizau trei târguri

anuale, iar după primul război mondial se ţinea piaţă săptămânală

miercurea.

La piaţa din Biled veneau vânzători şi cumpărători şi din

satele învecinate. Marfa consta în special din produse agricole şi

din animale domestice. Pe piaţa săptămânală se puteau cumpăra

fructe, legume, ouă, brânză, păsări şi purcei.

Cea mai mare firmă comercială era firma Ditrich Betsch,

mai târziu Betsch & Kiss de la nr. 235, peste drum de şcoala

veche. Pe lângă magazinul universal care comercializa marfă de

tot felul, firma livra mărfuri şi altor prăvălii, având mijloace de

70


transport proprii. În localitate erau răspândite multe prăvălii, aşa

că gospodinele nu aveau de cărat coşurile cu cumpărături prea

departe.

O altă firmă comercială importantă a fost cea a fraţilor

Tenner, magazinul aflându-se în Strada Bisericii la nr. 240.

Peste drum de Primărie, pe locul magazinului mare se afla

magazinul familiei Heinz, care locuia la nr. 416 (actualmente S.C.

Minipres S.R.L.)

Între cele două războaie, în Biled existau 8-10 măcelării

care ofereau zilnic carne proaspătă de porc şi de vită.

După ultimul război mondial şi comerţul a devenit

socialist, toate prăvăliile fiind „cooperative”.

Până la construirea magazinului mare, în anii 70,

magazinul universal de peste drum de şcoala veche oferea

alimente, fieroase, chimicale, textile, încălţăminte şi confecţii.

Prăvălii existau în Viertgasse (Strada a patra) la nr. 115, vânzător

fiind Franz Schulz (nr. 172), în Strada Nouă la nr. 600 era prăvălia

Burian, iar la nr. 640 prăvălia Pritz. În ultimele două, vânzători

erau chiar proprietarii.

Măcelăria a funcţionat în localul în care astăzi este

magazinul Economat al familiei Butaru (nr. 424). Ultimii

măcelari-vânzători din Biled au fost Franz Fost şi Franz Krogloth.

Librăria şi-a schimbat de mai multe ori localul: mai întâi s-

a aflat în Strada Principală la nr. 416, apoi în Strada Bisericii la nr.

239. După construirea magazinului din centrul comunei, în

clădirea de la nr. 235 a funcţionat magazinul de metalo-chimice şi

magazinul de mobilă. Acesta din urmă s-a mutat mai târziu în

Strada Bisericii la nr. 240, în locul restaurantului Diduşcă, iar la

nr. 235 s-a mutat librăria care a rămas aici până la desfiinţare,

după 1989.

Pe locul actualului bloc de la nr. 355, în anii 60 funcţiona o

lăptărie care aproviziona locuitorii cu produse lactate proaspete.

După desfiinţarea acesteia, cei care nu aveau posibilitatea să ţină

vacă erau nevoiţi să stea la cozi interminabile la magazinul mare

pentru a cumpăra lapte. Untul şi brânzeturile deveniseră o raritate.

Magazinul mare avea la parter o alimentară cu autoservire, iar la

71


etaj funcţionau raioanele de tricotaje, confecţii, textile şi

încălţăminte.

Şi brutăria comunei şi-a schimbat de mai multe ori sediul:

în Strada Gării la nr. 545, în Strada Bisericii la nr. 222

(actualmente casa familiei Udroiu), apoi la nr. 224 (clădirea de

lângă moară), ca apoi să se mute la nr. 306. Cine nu-şi aminteşte

de pâinea raţionalizată din anii 80 când, pentru jumătate de pâine

neagră, al cărei miez nu se putea mânca, fiind aproape crud,

trebuia să stai la rând ore în şir?!

În curtea C.A.P-ului s-a amenajat o brutărie, iar magazinul

de desfacere era în vechea piaţă. În aceeaşi clădire a funcţionat şi

un aprozar. După 1989 clădirea a fost lăsată în paragină, iar apoi

demolată, pe acel loc urmând să se construiască o biserică

ortodoxă. Brutăria a fost vândută. După ce a avut diferiţi patroni,

funcţionează în prezent sub denumirea de S.C. Ricarda S.R.L. şi

livrează pâine la schimb (în locul grâului preluat de la clienţi), dar

vinde şi pe loc sau prin celelalte magazine alimentare din

localitate.

În anul 1938, familia Stefan şi Elisabeth Unger au

construit la nr. 419 un cinematograf, o cofetărie şi un restaurant.

După naţionalizare au continuat să funcţioneze cinematograful şi

cofetăria. Până la plecarea în Germania, fostul proprietar a fost

angajat la cofetărie. Actualmente clădirea a fost retrocedată

urmaşilor lui Stefan Unger — familia Klein Edmund şi Dorica

(născută Micluţa).

În prezent locuitorii comunei noastre îşi pot face

cumpărăturile la următoarele unităţi comerciale existente:







Cooperativa de Consum (nr. 418) — gestionari:

Andraş (la parter) şi Bugariu Aurelian (la etaj)

S.C. Zoli şi Izabela (nr. 409A) — fam. Moţ

Magazin Mixt „Melinda” (nr. 409) — fam.

Szabo

S.C. Imperial Porodex (nr. 295) — fam. Ivan

S.C. Cora S.R.L. (nr. 354) — fam. Chelu

Magazin Mixt (nr. 438) — fam. Beşliu

72


S.C. Astrid S.R.L. (nr. 81: magazin mixt +

laborator cofetărie) — fam. Klein

Magazin Mixt (nr. 221) — fam. Ganea

S.C. Agrosil S.R.L.(nr. 776) — fam. Gâdea

Economat (nr. 424) — fam. Butaru

Magazin Mixt (nr. 569) — fam. Gagyi

Magazin Mixt (nr. 215) — fam. Maţoi

Magazin Mixt (nr. 528) — fam. Dan Dorinel

Magazin Mixt (nr. 524) — fam. Ruşti

Chioşc „Simina” (în piaţă) — fam. Radu

Chioşc (în curtea Grupului Şcolar Agricol) —

fam. Radu.

Restaurantele din Biled sunt:

S.C. Minipres S.R.L. (nr. 416) — fam.

Tomescu

S.C. Rudo S.R.L. (nr. 423: bar + cofetărie) —

fam. Werle

S.C. Cora S.R.L. (nr. 354) — Fam. Chelu

S.C. Plopul Alb (lângă ştrand) — fam. Herbst

Bar Romina (nr. 447) — fam. Şandor Sanda

Pentru cumpărături mai importante, precum îmbrăcăminte,

încălţăminte, aparate electrocasnice, mobilă, materiale de

construcţii, bilezenii trebuie să se deplaseze la Timişoara.

În fiecare duminică, în Biled se organizează piaţă, dar

oferta este mică, fiind preferată piaţa din Lovrin.

73


10 Situaţia economică

În anul 1778 împărăteasa Maria Theresia a cedat Banatul

Ungariei. Astfel, după 13 ani de muncă istovitoare şi de sacrificii

materiale şi umane, locuitorii comunelor bănăţene s-au trezit cu

un nou stăpân. Satul Billiet care aparţinuse Districtului Timiş, a

devenit parte integrantă a Comitatului Torontal.

Dacă sub administraţia Coroanei Imperiale locuitorii

noilor sate bănăţene erau ţărani liberi, supuşi Curţii de la Viena, o

dată cu trecerea sub stăpânirea maghiară au devenit iobagi. A

început o dramă umană de nedescris.

Datorită faptului că episcopia de Zagreb, precum şi o serie

de latifundiari din Croaţia au fost obligaţi să-şi cedeze pământurile

în scopuri militare, li s-au oferit în schimb pământuri în Banat.

Astfel, şase localităţi, printre care şi Billiet, au devenit

proprietatea episcopiei de Zagreb. Terenul arabil a fost reîmpărţit

ţăranilor, iar o bună parte a rămas în proprietatea noului stăpân. S-

a continuat cultura succesivă introdusă de împărăteasa Maria

Theresia, dar ţăranii nu puteau să cultive ceea ce doreau ei, ci ceea

ce li se impunea: grâu şi orz de toamnă pe o solă, orz de

primăvară, ovăz, secară, porumb, cânepă şi cartofi pe cealaltă, iar

a treia solă rămânea necultivată (pârloagă).

Fiecare supus al noii stăpâniri era obligat să predea a zecea

parte din toate produsele cultivate, dar şi din animale şi păsări.

Zeciuiala mică (animale şi păsări) a fost anulată în anul 1836.

Robota (munca pe moşia noului stăpân) putea fi efectuată „cu

palmele”, „cu căruţa” sau plătită în bani. Ţăranul trebuia să

efectueze săptămânal o zi de clacă cu căruţa (52 de zile anual) sau

două zile săptămânal cu palmele (104 zile anual). Împuternicitul

noului stăpân era Franz Petrovits.

D-l Franz Klein reproduce textul unui document din care

rezultă că noua stăpânire a adresat Administraţiei Curţii Imperiale

de la Viena o cerere prin care solicita dreptul de a organiza la

Billiet târguri săptămânale şi anuale. De asemenea se cerea şi

introducerea pedepsei capitale („Juris Gladii”) pe care o exercitase

în teritoriile cedate din Croaţia (cf. Klein 1980:180).

74


Conform Rezoluţiei din 29 iulie 1800 episcopul avea toate

drepturile şi privilegiile. El putea să dispună asupra vieţii şi a

morţii supuşilor săi.

Administraţia averilor bănăţene ale episcopiei de Zagreb

îşi avea sediul la Billiet, în aşa-numitul Kastell (castel), situat la

colţ, la întretăierea Străzii Bisericii cu Strada Gării (actualmente

numărul 300). Administratorul Franz Petrovits s-a stabilit la

Billiet, pentru început în câteva case din care locuitorii au fost

evacuaţi şi nevoiţi să se mute în Strada Nouă.

Pe locul cu numărul 300 s-a construit o clădire masivă, cu

etaj. Pe acelaşi teren episcopul a dispus construirea unei închisori,

tot o clădire masivă, cu etaj, astăzi pe cale de a deveni o ruină. În

beciul clădirii erau aşa-zisele „Korrektionszellen” (celule de

corecţie) cu inele groase de fier de care erau legaţi arestaţii.

Wilhelm Weber a descoperit documente care atestă faptul că de

judecătoria şi arestul de la Billiet aparţineau şi localităţile

Cărpiniş, Iecea Mică, Variaş, Periam, precum şi Praedium Pakacz,

Şandra de mai târziu. Clădirea numită „Arrest” a servit ca temniţă,

dar şi ca locuinţă pentru panduri 15 până la Revoluţia din 1848.

Încă prin anul 1930 circula zvonul că ar exista tuneluri

subterane care porneau de la închisoare. Dornic de a afla mai

multe date despre trecutul acestor clădiri, Wilhelm Weber a căutat

şi a găsit Constitutio criminalis Theresiana în care apar explicate

cu lux de amănunte şi cu ilustraţii detaliate modalităţile de tortură.

Condamnaţii la moarte puteau fi: arşi pe rug, decapitaţi, traşi pe

roată, li se puteau smulge unghiile, puteau fi traşi în ţeapă.

Decapitarea şi spânzurarea erau considerate „morţi uşoare”.

Până la Revoluţia din 1848 în Kastell a funcţionat

judecătoria episcopiei de Zagreb. Peste drum de această clădire, la

actualele numere de casă 233, 234, 235 şi 236, existau percepţia,

grajdurile şi şoproanele pentru căruţe ale funcţionarilor.

În anul 1912, perceptorul episcopal, pe nume Berg, a fost

însărcinat să împartă terenul în parcele şi să le vândă. Astfel, la

colţ (numărul 233) s-a înfiinţat grădiniţa, lipită de aceasta (la

15 Panduri: ostaşi în serviciul poliţiei.

75


numărul 233A) a funcţionat până după al doilea război mondial

Poşta, iar la numărul 233B s-a construit clădirea jandarmeriei

(astăzi Poliţia). Aceste parcele au fost achiziţionate de comună.

Parcela cu numărul 234 a fost achiziţionată de părinţii lui Franz

Klein şi în ea a funcţionat mulţi ani o frizerie.

La întretăierea Străzii Bisericii cu strada care duce la Iecea

Mică, la numerele de casă 248-252 erau magaziile pentru cereale

şi locuinţele administratorului („Ispan”) şi ale ajutoarelor sale,

panduri sârbi şi croaţi care supravegheau ţăranii la clacă pe moşia

stăpânirii şi la predarea zeciuielii.

În anul 1803 localitatea Billiet a primit aprobarea de a

organiza Wochenmärkte (târguri săptămânale) miercurea înainte

de amiază şi trei târguri anuale: în martie, la 15 iunie şi la sfârşitul

lunii septembrie. Încasările reveneau episcopiei de Zagreb. Tot

aceasta încasa prin perceptor, de patru ori pe an taxa de morărit.

Ţăranii nu aveau voie să înstrăineze pământul fără voia

stăpânului. Dacă un ţăran murea şi nu avea un moştenitor

corespunzător, iar văduva nu avea intenţia să se recăsătorească,

stăpânul putea decide cine va primi pământul în arendă. Numai

unul din fii putea moşteni curtea şi pământul şi trebuia să-şi

despăgubească fraţii în bani. Pământul nu se împărţea, iar

moştenitorul avea obligaţia să-i întreţină pe părinţi.

În perioada respectivă primarul era ales de către săteni

dintre trei persoane propuse de stăpânire, iar viceprimarul,

consilierii şi notarul erau aleşi de săteni, stăpânirea rezervându-şi

dreptul de veto.

76


11 Instituţii bancare

Când au apărut primele instituţii bancare în Biled nu se

mai ştie. Cert este că după primul război mondial existau în

localitate trei bănci:




„Schwäbische Handels- und Gewerbebank” în Strada

Principală, la nr. 428 (clădirea unde mai târziu a

funcţionat Poşta);

o filială a societăţii „Banater Bankverein” a funcţionat

pe aceeaşi stradă, la nr. 424 (în prezent în această

clădire locuieşte familia Butaru);

bilezeanul Karl Hehn a deschis „Billeder Kreditbank”

la nr. 354 în Strada Gării (astăzi funcţionează în clădire

restaurantul şi magazinul „Cora” al familiei Chelu).

Cu toate că băncile pretindeau dobânzi mari, ele

constituiau soluţia dezvoltării agricole şi industriale a comunei.

Pentru sume mai mici locuitorii se împrumutau între ei, fără a

întocmi acte şi fără a pretinde dobândă. O strângere de mână şi

cuvintele: „Loss nor gut sen, heit deer, morje meer“ („Las’ că-i

bine, azi voi, mâine noi”) sau „Mer sen doch deitsche Leit”

(„Doar suntem germani”) valorau mai mult decât o poliţă de

asigurare.

Criza economică mondială din anii 1928-1933 a fost

resimţită şi de întreprinderile industriale, dar şi de agricultorii care

aveau datorii mari la bănci.

În anul 1932 statul român a emis „legea conversiunii

datoriilor agricole”, astfel datoriile ţăranilor au fost reduse cu

50%, restul datoriilor fiind preluate de stat şi achitate creditorilor

sau băncilor. În felul acesta mulţi ţărani au fost salvaţi de la

ruinare.

Nu mai există documente în acest sens, dar este sigur că în

băncile din Biled au intrat şi bani trimişi de cei plecaţi la lucru

peste ocean.

77


Mai târziu, la nr. 298, a fost înfiinţată Banca Româno-

Germană („Rumänisch-Deutsche Bank”).

În timpul regimului comunist aceste instituţii bancare au

fost desfiinţate, dar a apărut Casa de economii şi consemnaţiuni

(C.E.C.) care a funcţionat mulţi ani în Strada Principală, în casa

medicului veterinar dr. Nikolaus Haupt, la nr. 431, avându-i ca

funcţionari pe d-l Nikolaus Weber şi pe d-ra Irene Henz. Apoi

C.E.C.-ul a funcţionat în spaţiul în care în prezent funcţionează

dispensarul veterinar, având câte o singură angajată: Elisabeth

Dreier, apoi Ilonka Mădălina, iar în prezent Doina Tomesc. După

1989, C.E.C.-ul s-a mutat în Strada Gării într-o clădire nouă.

12 Poşta

În legătură cu primul oficiu poştal din Billiet nu s-au găsit

documente, dar se presupune că a existat încă din primii ani ai

colonizării, deoarece coloniştii corespondau cu rudele rămase în

Germania.

În ziarul Temesvarer Zeitung din 26.10.1858, într-un

anunţ, se aduce la cunoştinţa cititorilor că, pe lângă corespondenţă

în localitate va funcţiona şi un serviciu de coletărie, greutatea

maximă a coletelor neavând voie să depăşească 5 kilograme.

În Billeder Heimatblatt (1997: 55-58), regretata

învăţătoare Margarethe Pierre prezenta în articolul Aus der

Geschichte eines ehemaligen Herrschaftshauses (Din istoria unei

foste case a stăpânirii) casa de la numărul 308. Această casă a fost

construită după anul 1800, în aceeaşi perioadă când s-au construit

„castelul” şi clădirile în care mai târziu au funcţionat grădiniţa şi

poliţia. Aceste clădiri au fost construite pentru funcţionarii

administraţiei Episcopiei de Zagreb. Casa prezentată în articolul

amintit este situată în Strada Bisericii, colţ cu Strada Morii, peste

drum de fosta moară Ballman. Nu se ştie cine au fost primii

locatari ai clădirii şi care a fost rolul sau scopul lor în acele

timpuri. Se ştie doar că în acea casă a locuit şi familia avocatului

Petö. Soţia acestuia a fost diriginta primei poşte cunoscute din

78


localitate. Poşta funcţiona atunci în pivniţa casei familiei Petö.

Când familia Petö a cumpărat „castelul“, poşta s-a mutat acolo, iar

casa cu numărul 308 a fost cumpărată de familia Josef şi

Franziska Krausser care au înfiinţat acolo o tăbăcărie şi o blănărie.

Poşta a funcţionat apoi în clădirea cu numărul 233A

(partea dinspre Poliţie a clădirii) până după al doilea război

mondial, mai exact până în anii 60.

Mai târziu poşta a funcţionat câţiva ani în Strada

Principală la numărul 351, în casa familiei Hora (actualmente casa

doamnei Marcela Bugaru), după care s-a mutat peste drum, la

numărul 428. După construirea blocului de lângă magazinul mare,

poşta s-a mutat la parterul blocului unde funcţionează şi în prezent

cu trei angajate: Anişoara Călin, Dana Călin şi Maria Oprea.

13 Calea ferată Timişoara — Biled

Sânnicolau Mare

O dată cu construirea căii ferate Timişoara — Sânnicolau

Mare, a început şi pentru localitatea Biled o nouă etapă

economică.

Nu toţi oamenii au fost încântaţi de construirea căii ferate.

La 26 noiembrie 1895 s-a apropiat de localitate prima locomotivă

cu aburi trăgând atât vagoane de marfă, cât şi vagoane de

persoane. Când vacile din ciurda care păştea pe izlazul de la

marginea comunei s-au speriat şi au luat-o la fugă, nu puţini au

fost aceia care au blestemat acel „Dampfross” (cal cu aburi).

Dar calea ferată a dus la o dezvoltare economică deosebită:

ţăranii puteau transporta produsele agricole cu trenul (cereale,

animale, cânepă şi altele) spre pieţe de desfacere îndepărtate.

Întreaga economie a cunoscut o perioadă de înflorire.

Linia de cale ferată Timişoara — Sînnicolau Mare a avut

următoarele staţii: Beşenova Nouă (Dudeştii Noi), Becicherecul

Mic, Biled, Şandra, Lovrin şi Tomnatic. Calea ferată a înlesnit

79


schimburile de marfă între locuitorii câmpiei şi cei din zonele

muntoase. Astfel surplusul de produse agricole ajungea în zonele

muntoase, iar muntenii dădeau în schimb var, piatră, lemne, fier,

cupru şi cărbune.

Calea ferată a contribuit şi la dezvoltarea industriei şi a

comerţului în Biled. Astfel s-au creat noi locuri de muncă pentru

locuitorii comunei care erau mai săraci sau pentru meseriaşi.

Construirea liniei de cale ferată a costat 5596600

coroane 16 . După 20 de ani de la darea în folosinţă s-au recuperat

cheltuielile, rămânând un câştig de 141727 coroane. Franz Klein a

descoperit o statistică din 1915 care prezintă situaţia transportului

pe calea ferată Timişoara — Sânnicolau Mare în cei douăzeci de

ani de activitate: au fost transportate pe această rută 328333

persoane şi 45185 tone de marfă. Din păcate la gara din Biled nu

există astfel de statistici care să demonstreze cantitatea de marfă

încărcată sau descărcată aici.

Foto 10 Gara Biled (M. Sandor)

Locuitorii mai vechi ai Biledului ne amintim de hambarele

pline de la Baza de recepţie care urmau să fie transportate pe calea

ferată, de stivele de lădiţe cu roşii de la C.L.F. care aşteptau

16 unitatea monetară a vremii.

80


încărcarea în vagoane pentru export sau de grămezile enorme de

sfeclă de zahăr, toamna.

În peisajul gării din Biled au intervenit schimbări o dată cu

descoperirea „aurului negru”. Astfel s-a construit Rampa de

încărcare a ţiţeiului şi şiruri de vagoane cu ţiţei pleacă din gara

Biled spre rafinării.

În ultimii ani şi clădirea gării, care arăta deplorabil, şi-a

schimbat înfăţişarea în urma lucrărilor de renovare.

14 Pompierii

Formaţiunea Civilă de Pompieri este o asociaţie mai tânără

faţă de alte asociaţii existente în comună încă din secolul al XIXlea.

În anul 1906 s-a produs un incendiu care a distrus complet

o gospodărie ţărănească în Strada Principală, iar în anul 1913 ceva

asemănător s-a întâmplat în Strada Satchinezului. Deşi poate că

mulţi s-au gândit atunci că existenţa unor pompieri ar fi benefică,

nimeni nu a luat iniţiativa.

Incendiul din anul 1926, de la Fabrica de oţet Tenner, s-ar

putea să fi fost imboldul pentru câţiva bilezeni inimoşi de a-i

convinge pe consăteni de necesitatea unor pompieri voluntari.

Nandor Tenner, Peter Divo şi Wendel Slavik au dus muncă de

lămurire, după ce s-au inspirat din experienţa altor localităţi în

care existau deja pompieri voluntari. Cei trei au reuşit să-i

convingă pe primarul de atunci, Nikolaus Slavik, şi pe consilieri

să convoace o adunare generală pentru 5 iunie 1927. În adunarea

respectivă s-a pus baza unei Asociaţii a Pompierilor Voluntari, al

cărei preşedinte a fost Nandor Tenner. Membrii fondatori au fost

în număr de 65, dintre care 27 de meseriaşi, 22 de ţărani înstăriţi,

8 ţărani săraci, 5 comercianţi şi 3 funcţionari.

Primii 17 pompieri au fost: Dietrich Betsch, Johann

Braun, Peter Braun, Peter Divo, Josef Eichert, Andreas Frey,

Peter Henger, Josef Kubinyak, Johann Linzer, Johann Plennert,

81


Adam Slavik, Wendel Slavik, Franz Stumpf, Michael Titel, Peter

Thöreß, Josef Wilhelm şi Peter Wilhelm. De statutul şi de

chestiunile juridice ale noii asociaţii s-a ocupat avocatul bilezean

dr. Michael Ortinau. Deja în anul 1928 numărul pompierilor a

crescut la 40. Disciplina, punctualitatea, cele două ore de studiu

teoretic (în fiecare vineri seara) şi cele două ore de aplicaţii

practice (duminica după-amiază) au format pompieri cu simţul

datoriei şi cu multă pricepere. În cei 12 ani de la înfiinţare şi până

la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, pompierii din

Biled au obţinut 21 de trofee la concursurile la care au participat.

Tot timpul pompierii au căutat să-şi mărească şi să-şi

modernizeze parcul de maşini pentru a putea interveni cu eficienţă

maximă la incendii. Mijloacele băneşti au provenit la început din

donaţiile sătenilor, apoi s-a înfiinţat o trupă de teatru de amatori

care a prezentat spectacole. În anul 1930 a luat fiinţă orchestra

pompierilor sub bagheta lui Michael Braun. În anotimpurile calde,

pompierii organizau serbări câmpeneşti la pădurice. Pe lângă

exerciţiile strategice se organizau şi tot felul de jocuri distractive.

În anul 1932 Formaţiunea Civilă de Pompieri a cumpărat o

motopompă portabilă care, cu timpul, a fost transformată în

motopompă cu tracţiune mecanică. În anul 1937 pompierii au avut

posibilitatea să cumpere o parte din curtea castelului cu grajduri şi

cu clădirea arestului. Prin muncă voluntară au fost demolate

grajdurile, iar cu materialul obţinut s-a construit o remiză modernă

cu trei ieşiri care se închideau cu rulouri metalice. Etajul

„arestului” a fost amenajat ca sediu al pompierilor, iar parterul a

fost închiriat ca locuinţă.

O realizare deosebită a fost construirea în anul 1934 a

primului rezervor cu o capacitate de 45000 l de apă. Tot în anul

1934 a fost constituit primul Inspectorat Teritorial din care făceau

parte formaţiunile civile de pompieri din Biled, Bulgăruş, Lovrin,

Şandra, Uihei şi Variaş, sub conducerea lui Peter Divo. Peter Divo

a fost şi redactorul primului ziar al pompierilor (1935-1937). În

anul 1937 conducerea formaţiei de pompieri a fost preluată de

Jakob Klein.

82


Pompierii voluntari din Biled au adus mari servicii

consătenilor lor şi în cazul unor catastrofe naturale. Astfel în anii

1932, 1940 şi 1942 au ajutat la evacuarea familiilor ale căror

gospodării au fost inundate. La intersecţia Străzii Gării cu Strada

Nouă apa crescuse atât de mult, încât lumea nu putea pleca sau

veni de la gară fără ajutorul pompierilor care îi treceau cu barca

dintr-o parte în alta.

În timpul şi după terminarea războiului au existat

dificultăţi de organizare. În perioada 1954-1955 Stefan Guiu, un

bun croitor, a fost numit în funcţia de comandant al formaţiunii de

pompieri. Lui i-a urmat Jakob Klein (1955-1958), sub a cărui

îndrumare a fost cumpărată prima maşină de pompieri. În

perioada 1958-1959 s-a construit noua remiză de pompieri dotată

cu necesarul pentru stingerea incendiilor.

Foto 11 Remiza şi maşina pompierilor din 1966

Formaţiunea Civilă de Pompieri din Biled a participat la

toate concursurile de profil. Astfel în anul 1959 a avut loc a amplă

sărbătoare prilejuită de ocuparea primului loc pe raion şi pe

regiune şi a locului cinci pe ţară. În fruntea formaţiunii se afla în

acea vreme Ioan Bosică (1958-1962). 1962 a fost anul unui

eveniment deosebit pentru pompierii bilezeni: au ocupat locul

întâi pe ţară!

83


În anul 1965 a fost achiziţionată a doua maşină de

pompieri. Din anul 1962 şi până în anul 1973 comandantul

formaţiei de pompieri a fost Josef Mann, înlocuit în perioada

1973-1974 de Franz Krogloth, pentru ca din 1974 până în 1979 să

revină la conducerea formaţiunii. În anul 1971 a fost cumpărată o

maşină cu tun de stingere a incendiilor, iar în anul următor s-a

înfiinţat Clubul Pompierilor la numărul 412, cu o sală de

perfecţionare.

În anul 1974 pompierii din Biled încheie un parteneriat cu

pompierii din Schmolln (Republica Democrată Germană). Între

cele două formaţiuni au avut loc vizite reciproce.

În anul 1975 pompierii au primit haine noi: s-au

confecţionat 55 de uniforme noi, din care 42 pentru pompieri şi 13

pentru muzicanţi. În acelaşi an au mai avut loc două evenimente

importante: s-au mai achiziţionat echipamente şi căşti de protecţie,

dar s-a constituit şi primul detaşament feminin, format din 10

femei active, după modelul partenerilor din Schmolln (RDG). Doi

ani mai târziu (1977) pompierii au fost dotaţi cu 83 de uniforme

noi: 56 pentru bărbaţi, 10 pentru femei şi 17 pentru muzicanţi.

Comandanţi ai Formaţiunii Civile de Pompieri din Biled

au mai fost (în ordine cronologică):

1979-1983: Peter Plennert

1983-1985: Joszef Hipp

1985-1990: Florian Păloiu

1990-1994: Severian Topor

1994-1995: Iosif Mirş, Ioan Clej

1995-1996: Stefan Jojart

1996-1998: Nicolae Hoca

1998-2000: Timotei Stănilă

2000-2005: Nicolae Hoca.

Trebuie amintit că sediul pompierilor s-a mutat de la numărul 412.

Actualmente Clubul Pompierilor se află în fosta sală de şedinţe a

C.A.P-ului.

84


15 Serviciul sanitar

Încă din perioada colonizării s-a simţit nevoia asistenţei

medicale a populaţiei care era expusă diferitelor epidemii. Primii

care s-au îngrijit de bolnavi au fost felcerii, medic existând la

început doar unul la două localităţi.

Primul medic din Biled, dr. Johann Joachim Groß, a găsit

aici îngrijorător de mulţi bolnavi de tifos sau de dizenterie. Pentru

a izola bolnavii a organizat primul spital din localitate.

Într-o descriere a localităţii din anul 1859/60 se vorbeşte

despre existenţa unui spital, dar nu se ştie nici dacă a funcţionat

permanent şi nici unde a fost amplasat.

D-l W. Weber a găsit dovezi care atestă existenţa unei

farmacii în Biled încă din anul 1852. Aceasta a funcţionat în

Strada Bisericii până în anul 1892 şi a fost vândută de Jakob

Lenhardt lui Georg Kosztolany. Farmacia a fost preluată apoi de

Hans Becker şi mutată în Strada Principală la nr. 339 unde a

rămas până în 1934. Urmaşul lui Hans Becker, Josef Becker, a

construit o vilă la nr. 300 în care s-a mutat farmacia. În această

clădire farmacia a funcţionat şi după naţionalizare. Din anul 2003

farmacia s-a închis, iar clădirea stă goală, în pericol de a deveni

ruină. În prezent există în localitate o farmacie particulară în

Strada Principală la nr. 364.

Dr. Johann Becker, care a înfiinţat în anul 1887 Asociaţia

de înmormântare, avea cabinetul medical în Strada Principală.

Urmaşul său a fost dr. Josef Szentirmay.

În anii treizeci s-au stabilit la Biled medicii dr. Nikolaus

Tuttenuit (peste drum de Căminul Cultural, nr. 424) şi dr. Johann

Schäfer (nr. 339).

Pentru pacienţii asiguraţi (cei angajaţi) veneau la Biled dr.

Horia Pauţă şi dr. Mihăilescu. Regretăm că nu putem aminti toţi

medicii care au activat în Biled, deoarece la Dispensarul uman nu

există nici o evidenţă a acestora. Din memorie îi amintim pe: dr.

Klöckner, dr. Halm, dr. Wersching, dr. J. Schneider, dr. Florea, dr.

85


Petrescu. În prezent medicii de familie din Biled sunt dr. Victor

Telescu şi dr. Carmen Carpencu-Pop.

Un stomatolog vestit nu numai în Biled, ci şi în localităţile

învecinate a fost dr. Johann Feiler (nr. 303) care a profesat până în

anii şaizeci aici. În prezent există un cabinet stomatologic la

Dispensar şi unul particular al d-nei dr. Aurica Truică-Goanţă (nr.

309).

Medicul veterinar dr. Hans Weber (nr. 295) s-a stabilit la

Biled în anii treizeci. Lui i-a urmat un medic veterinar de care

mulţi bilezeni îşi aduc aminte: dr. Nikolaus Haupt. A fost un

medic de excepţie, fiind primul medic veterinar din România care

a efectuat castrarea unui armăsar care stătea în picioare (cf. Hans

Jobba în 2003:102-103) În prezent la Dispensarul veterinar din

Biled activează dr. Viorel Şibu. O noutate pentru localitatea

noastră este farmacia veterinară.

16 Situaţia confesională

Studiind tabelul întocmit de Anton Peter Petri şi Franz

Klein în Billed. Chronik einer Heidegemeinde im Banat in

Quellen und Dokumenten 1765-1980 (496-497) se poate constata

că în perioada 1766-1818 toţi locuitorii comunei erau romanocatolici.

În anul 1819, din cei 3109 de locuitori ai satului, 3052

erau romano-catolici, 49 erau ortodocşi, 4 erau protestanţi, iar 4

erau evrei. De-a lungul anilor situaţia confesională se schimbă

mereu. De exemplu, în anul 1851 erau în Biled: 3443 catolici, 25

ortodocşi, 4 protestanţi şi 64 evrei, iar în timpul celui de-al doilea

război mondial (1943): 3706 romano-catolici, 72 greco-catolici,

287 ortodocşi, 52 protestanţi, 65 reformaţi şi nici un evreu. Doar

cinci ani mai târziu, în 1948, situaţia era următoarea: 2891

romano-catolici, 150 greco-catolici, 1530 ortodocşi, 9 protestanţi,

66 reformaţi, 4 evrei.

În timpul comunismului, la recensământ nu s-a mai

înregistrat apartenenţa confesională a populaţiei.

86


Ultimul recensământ al populaţiei a înregistrat şi

confesiunea locuitorilor din Biled:

Confesiune Număr persoane

Ortodocşi 2563

Romano-catolici 441

Greco-catolici 44

Reformaţi 16

Penticostali 132

Baptişti 16

Adventişti 4

Evanghelici 1

Martori ai lui Iehova 19

Alte culte 10

16.1 Biserica romano-catolică

Încă de la început, în planul localităţii a fost prevăzut loc

pentru biserică şi pentru şcoală. În primii ani şcoala a servit şi ca

biserică. Cu toate că oamenii locuiau în case joase, acoperite cu

trestie sau paie, îşi doreau o biserică frumoasă, al cărei turn să

simbolizeze triumful credinţei asupra morţii şi a sărăciei primilor

ani.

Din anul 1765 şi până în 1766 Billiet a fost o filială a

parohiei romano-catolice de Beşenova Nouă (Dudeştii Noi). La 9

septembrie 1766 călugărul franciscan Gabriel Korndörfer a pus

temelia noii parohii de Billiet. El a înfiinţat matricolele, punând

astfel bazele stării civile.

Abia în anul 1775 s-a început construcţia noii biserici

romano-catolice, iar în 1777, la sfârşitul lunii septembrie, biserica

a fost sfinţită şi închinată Sf. arhanghel Michael. Pentru

construirea bisericii s-au folosit: 192000 de cărămizi, 76000 de

şindrile, 500 de căruţe cu nisip şi 366 de bidoane cu var. Pentru

casa parohială s-au folosit: 75000 de cărămizi, 25000 de şindrile,

87


300 de căruţe cu nisip şi 154 de bidoane cu var. Casa parohială cu

etaj care există şi astăzi în Biled a fost construită în anii 1791-

1792. Despre dotarea interioară de atunci a bisericii nu se mai ştie

nimic.

Foto 12 Biserica romano-catolicǎ (J. Rothgerber)

În anul 1778 Banatul încetează să fie „Kronland” —

provincie a Coroanei Habsburgice — şi este ataşat Ungariei. În

data de 22 iunie 1778 episcopul de Cenad, Emmerich Christovich

vizitează localitatea Billiet şi consemnează în raport cucernicia

locuitorilor şi moralitatea lor. Episcopul a constatat că în parohia

preotului Nikolaus Marx nu se înjură, nu se face scandal,

credincioşii nu sunt superstiţioşi, nu există concubinaj, nici

escroci. A doua vizită canonică a episcopului Christovich la

Billiet a avut loc la 19 aprilie 1784.

La 17 mai 1803 Billiet a fost ridicat la rangul de decanat

de către episcopul Ladislaus Köszeghy, iar preotul Georg Karg a

fost numit în prezenţa enoriaşilor decan. Decanatului nou înfiinţat

îi reveneau localităţile Bulgăruş, Gottlob, Lovrin, Periam, Variaş,

Iecea şi Cărpiniş. În decursul timpului parohiei de Biled i-au

aparţinut şi bisericile-filiale: Pesac (pentru scurt timp), Satchinez

(până în 1823) şi Şandra (până în 1837). La 16 iunie 1803,

biserica din Billiet este vizitată de episcopul Ladislaus Köszeghy

care constată că există trei altare şi numai două clopote. Primul

88


clopot, datând din anul 1800 şi închinat Sf. arhanghel Michael,

cântărea 309 kg, iar al doilea, închinat Preafericitei Fecioare

Maria, cântărea 176 kg. Deasupra intrării se puteau citi cuvintele:

„Schweige, leide, hoffe meide, nicht verzage. 1765-1775” („Taci,

suferă, speră, evită, nu descuraja. 1765-1775”) care vorbesc

despre tragedia zguduitoare a primilor zece ani, de la întemeierea

localităţii până la construirea bisericii.

În decursul timpului populaţia localităţii Billiet a crescut.

Dacă în anul 1775 erau 252 de gospodării, în scurt timp s-a ajuns

la 525 de familii numărând 3218 persoane. Biserica „coloniştilor”

a devenit neîncăpătoare, ea fiind proiectată pentru maximum 300

de familii. În anul 1803 episcopia de Zagreb a dispus înlocuirea

pardoselii din scânduri cu una din gresie, adusă din Croaţia. În

anul 1833, pe când paroh de Billiet era Josef Duchony, la

dispoziţia episcopului de Zagreb Alexander Alagovits, biserica a

fost lărgită şi turnul înălţat la forma şi înălţimea actuală.

Orga, existentă şi în prezent, a fost instalată în anul 1833, o

dată cu lărgirea bisericii. Se presupune că tot atunci a fost instalat

în turn şi ceasul care timp de 150 de ani le-a „bătut” sătenilor ora

exactă.

În anul 1834 atârnau în turnul bisericii patru clopote: trei

cumpărate cu banii donaţi de săteni, iar unul donat de episcopul de

Zagreb Alexander Alagovits.

În anul 1835 preotul Duchony schimbă numele localităţii

din Billiet în Billét.

De la terminarea lucrărilor de lărgire şi de înălţare a

turnului, biserica romano-catolică a fost renovată de mai multe

ori. În anul 1927, în vremea parohului Josef Unterreiner, biserica a

fost reparată în interior şi în exterior. Interiorul a fost pictat. În

timpul lucrărilor de zugrăvire s-a întâmplat o tragedie: zugravul

Hans Sieber (nr. 638) a căzut de pe schele şi a murit în iunie 1927.

Zugrăvirea a fost continuată de o firmă din Freidorf (Emil Braun)

şi de zugravii din Billed: Franz Hehn şi Jakob Uitz. Imitaţia de

marmură şi ornamentele aurite au fost realizate de firma Braun şi

de meşterul zugrav Johann Schuch (nr. 280).

89


Foto 13 Biserica romano-catolicǎ (J. Rothgerber)

Cele patru clopote despre care scrie episcopul Joseph

Lonovics în raportul său din 13 aprilie 1837 nu mai există. Se ştie

că trei clopote au fost predate în august 1918 în scopuri militare

(cu doar câteva săptămâni înainte de încheierea războiului).

În anul 1924 comunitatea romano-catolică din Billed a

achiziţionat trei clopote. Clopotul cel mic, Sterbeglocke („clopotul

pentru defuncţi”), cântăreşte 105 kg, a fost donat de banca

„Schwäbische Zentralbank AG“ şi executat la Timişoara; al

doilea clopot, Wandlungsglocke (clopotul care se trage la

Prefacere) cântăreşte 173,5 kg şi a fost donat de foştii locuitori ai

Biledului stabiliţi în SUA, fiind turnat tot la Timişoara; al treilea

clopot, Mittagsglocke, care se trage la amiază, cântăreşte 340 kg şi

este donaţia comunei Biled din 1924. Al patrulea clopot, Die Alte

(„cel vechi”), care se trăgea duminica şi la sărbători este cel donat

de episcopul Alexander Alagovits în anul 1890 (închinat Sf.

Alexandru) şi cântăreşte 792 kg. Cele trei clopote noi au fost

aduse de la Timişoara la 31 mai 1924. A doua zi au fost

binecuvântate de preotul decan Josef Unterreiner, iar la 2 iunie

clopotele erau deja la locul lor, rămânând însă tăcute până pe 5

iunie 1924. La această dată a fost dezvelit obeliscul ridicat în

90


memoria celor 124 de bilezeni care au murit în primul război

mondial (1914-1918). Acest obelisc, având înălţimea de trei metri,

a fost construit din marmură neagră şi are în vârf un vultur auriu

cu aripile desfăcute pentru zbor, ţinând în plisc o cruce, iar în

gheare un paloş. După cel de-al doilea război mondial regimul

comunist a dat ordin să fie înlăturat vulturul de pe obelisc. Abia în

anii 70 vulturul a putut fi pus la loc. În momentul dezvelirii

monumentului, noile clopote au răsunat pentru prima dată: pentru

cei morţi, pentru cei vii, pentru comună şi pentru pace. Vulturul

aurit a trecut prin diferite peripeţii. După ce în 1946 a fost

înlăturat de pe obelisc, în anul 1968 a fost găsit, stricat, în podul

remizei pompierilor. Adam Wagner şi Adam Tobias l-au restaurat

şi, fără să ceară permisiunea autorităţilor, l-au aşezat la vechiul lui

loc în vârful monumentului. Acolo a rămas până în toamna anului

1984, când, într-o noapte întunecoasă, nişte hoţi l-au furat

crezând, probabil, că este confecţionat din aur, deoarece, după

lucrările de renovare ale bisericii şi vulturul a fost proaspăt aurit.

Probabil strălucirea vulturului a atras hoţii. Că nu tot ce străluceşte

este aur, aveau să afle hoţii când au vrut să bucăţească vulturul.

În apropierea păduricii răufăcătorii au vrut să-şi împartă prada

„valoroasă”. Dar dezamăgirea lor a fost mare când au constatat că

pasărea era turnată dintr-un aliaj ieftin din plumb şi zinc. Probabil

furioşi că n-au găsit ce au sperat, hoţii au lăsat vulturul spart în

nişte tufe, unde a şi fost găsit. Lucrările de restaurare au fost

preluate de data aceasta de Hans Mumper care, împreună cu fiul

său Helmut, cu fratele său Jakob şi cu Peter Mellinger au reuşit să

repare vulturul. Atunci i s-a pus acestuia în gheare şi o sabie nouă

din oţel special, iar în plisc o cruce nouă. Vulturul a ajuns din nou

la locul său. În urma unei furtuni din iulie 1998, vulturul a căzut şi

i s-a rupt aripa dreaptă. Pentru că în Banat nu s-a găsit nici un

meşter care să-l repare, a fost dus la Karlsruhe, unde Adam Tobias

senior l-a restaurat (cf. Krier 1999:17).

91


Foto 14 Obeliscul şi plǎcile comemorative (J. Rothgerber)

În perioada 1974-1979 a avut loc o nouă acţiune amplă de

renovare a bisericii. Pentru că partidul comunist nu a permis

ridicarea unui monument în memoria celor căzuţi în război şi a

celor morţi în deportări, o dată cu renovarea interioară a bisericii,

în partea dreaptă, în jurul statuii Sf. Ioan de Nepomuk s-au

amplasat plăci de marmură albă pe care urmau să fie înscrise

numele celor căzuţi. Pe aceste plăci însă nu mai este scris nimic.

După 1989, comunitatea germană din localitate, dar mai

ales bilezenii stabiliţi în Germania au demarat acţiunea de

strângere a fondurilor pentru un monument care să-i cinstească pe

eroii localităţii. S-a căzut de acord ca de o parte şi de alta a

obeliscului să fie amplasate plăci de granit cu un unghi de 30°.

Lucrarea a fost executată de fima Panţiru din Deta contra sumei de

12000 DM.

Dezvelirea şi sfinţirea plăcilor comemorative a avut loc în

data de 22 aprilie 2000. La acest eveniment au participat

oficialităţi locale, judeţene şi de peste hotare, în jur de 70 de

oaspeţi din Germania, precum şi numeroşi bilezeni. Pe placa din

dreapta obeliscului sunt gravate numele celor 21 de soldaţi morţi

în armata română, 83 de soldaţi morţi în armata germană şi 19

civili, toţi victime ale celui de-al doilea război mondial. Pe placa

din stânga obeliscului sunt gravate numele celor 76 de persoane

care au murit în deportarea în Uniunea Sovietică (1945-1950) şi

92


ale celor 58 de persoane care nu s-au mai întors din deportarea în

Bărăgan (1951-1956). Deoarece Excelenţa Sa Sebastian Kräuter,

episcop de Timişoara în acea vreme, nu a putut participa la

festivitate pe motiv de boală, sfinţirea monumentului a fost

săvârşită de părintele paroh de Biled, Bonaventura Dumea.

D-l Peter Krier şi-a încheiat discursul cu cuvintele: „Fie ca acesta

să fie ultimul monument ridicat în Biled în amintirea războiului,

violenţei şi jertfei.”

16.2 Biserica Ortodoxă Română

Familiile ortodoxe stabilite de-a lungul timpului în Biled

au recurs, la nevoie, la serviciile religioase din Becicherecul Mic.

În anul 1937 în localitate existau 38 de familii ortodoxe,

numărând 67 de persoane. Astfel s-a pus problema înfiinţării unei

parohii. În anul 1938 a luat fiinţă Parohia Ortodoxă Română din

Biled. Imobilul în care a funcţionat a fost cel de la nr. 298, peste

drum de casa parohială romano-catolică. Clădirea fusese înainte

locuinţă pentru învăţători şi, la nevoie, chiar şcoală.

Primul paroh al noii parohii ortodoxe a fost preotul David

Crăciun, iar primul botez înregistrat în noua parohie a fost cel al

lui Mihai Mădălina. Preotul David Crăciun a slujit în biserica din

Biled de la înfiinţare şi până în anul 1950. I-a urmat preotul Silviu

Mioc (1950-1953), apoi părintele C. Crăciunescu (1953-1954).

Următorul paroh a fost părintele Ioan Perian, care a slujit în

biserica ortodoxă din Biled 25 de ani (1954-1979). După

pensionarea sa, la Biled a venit ca paroh preotul Radu Valerian

Reja. În perioadele de concediu sau vacanţe, continuitatea

serviciului divin a fost asigurat de preoţii Epure şi Zorleţan.

93


Foto 15 Biserica ortodoxǎ (R. Csonti)

Numărul credincioşilor ortodocşi a crescut mereu, astfel

încât biserica de la nr. 298, care era şi casă parohială, a devenit

neîncăpătoare. Preotul pensionar a cumpărat imobilul, aşa că a

apărut necesitatea găsirii altui imobil pentru amenajarea lăcaşului

de cult. A fost cumpărat imobilul de la nr. 202 (fosta casă a

familiei Divo-Weber) în Strada Bisericii, colţ cu Strada

Satchinezului. S-a amenajat Capela cu hramul Sf. Arhangheli

Mihail şi Gavril, care a fost sfinţită în anul 1982. Actualmente în

Biled trăiesc 800 de familii ortodoxe.

94


16.3 Bisericile neoprotestante

16.3.1 Biserica Baptistă din Biled

În anul 1963 în Biled existau 30 de membri ai cultului

baptist. Pentru rugăciune ei se întâlneau în case particulare. În

acelaşi an a fost cumpărat imobilul cu nr. 341 (Strada Morii) cu

suma de 80000 lei şi s-a amenajat ca biserică. Suma necesară

cumpărării imobilului s-a adunat din donaţiile familiilor Paul Ilie

şi Floarea, Olaru Petru şi Carolina, Gângureanu Ioan şi Ioana,

Draia Vasile şi Draia Ion, Cosma, Fănuţ, Petrişor şi Ionescu

Parasca, fiind completată de fraţii baptişti din Oradea şi Pesac.

De-a lungul existenţei sale, Biserica Baptistă din Biled a

avut următorii păstori: Ion Dosescu, Nicolae Sava, Mircea Turcin,

Sima, Dragoş Hudema, Ion Rişcuţa, iar în prezent Gheorghe

Alexa.

În anul 2004, în curtea bisericii vechi s-a ridicat o biserică

nouă, din cărămidă. Pentru anul în curs (2005) sunt prevăzute

lucrările de finisaj, introducerea încălzirii cu gaz şi dotarea cu

mobilier. Noua construcţie a fost finanţată de un grup de fraţi

americani, care au asigurat şi mâna de lucru, alături de

credincioşii baptişti din Biled. Hrana muncitorilor a fost asigurată

pe plan local, de către surorile baptiste. 17

Foto 16 A: Biserica Baptistǎ

16 B: Biserica penticostalǎ (R. Csonti)

17 Aceste date ne-au fost furnizate cu amabilitate de d-na Delia Ronta.

95


16.3.2 Biserica Apostolică Penticostală

La nr. 306, în clădirea de lângă vechea brutărie, pe Strada

Bisericii, se află casa de rugăciune a membrilor Bisericii

Apostolice Penticostale. Despre istoria acesteia am aflat unele

date de la d-l Matei Maghiar (nr. 403). Dumnealui ne-a informat

că, în urmă cu şaptezeci de ani, în localitatea Păuliş, judeţul Arad,

a luat fiinţă prima Biserică Apostolică Penticostală, la care au

aderat şi soţii Maghiar. Stabilindu-se în comuna Biled unde nu

exista o astfel de biserică, soţii Maghiar şi alţi câţiva credincioşi

frecventau biserica din Şandra.

După 22 decembrie 1989, numărul credincioşilor acestui

cult a crescut, ajungând în prezent la 60 de persoane. În anul 1990

s-a deschis casa de rugăciune de la nr. 306, unde s-au făcut mai

multe botezuri. Biserica este păstorită în prezent de Gheorghe

Negheş din Timişoara.

16.3.3 Congregaţia Martorilor lui Iehova

Din anul 2001 funcţionează în Biled pe Strada

Satchinezului la nr. 105 o grupare a Congregaţiei Martorii lui

Iehova din Mehala, Timişoara. Familia Ţârlea a pus la dispoziţia

grupării o încăpere unde se adună membrii grupului din Biled şi

din Becicherec. În total sunt în jur de 70 de martori ale căror

adunări sunt conduse de „bătrâni de adunare”.

16.4 Cimitirele

Nu există documente care să precizeze locul primului

cimitir. Se pare că primul cimitir (1765) ar fi fost în Strada Gării,

pe locul actualelor numere de casă 545, 546 şi 547. Abia după

înfiinţarea Străzii Noi cimitirul a fost amplasat în locul în care este

şi astăzi. Morţii erau duşi la cimitir şi înmormântaţi de rude şi de

96


vecini. Crescând numărul locuitorilor, s-a impus necesitatea

înfiinţării celui de-al doilea cimitir în anul 1801 (după un raport al

lui Szentklaray) sau 1803 (conform raportului episcopului

Lonovics care a vizitat localitatea în anul 1837).

Crucile de pe morminte erau din fier sau din marmură.

Multe dintre ele se mai păstrează şi în zilele noastre. În ambele

cimitire există câte un clopot şi o cruce. Cimitirul de la gară

(Neugässer Friedhof) este proprietatea comunei, iar celălalt

(Sauerländer Friedhof) este şi astăzi proprietatea bisericii

romano-catolice.

Foto 17 Cimitirul romano-catolic (J. Martini)

De-a lungul timpului şi câţiva preoţi romano-catolici şi-au

găsit odihna veşnică în cimitirele Biledului: Paul Herics (

12.04.1786), Georg Frisch ( 1.10.1771) şi Nikolaus Maarx (

28.12.1789) în cimitirul de la gară, iar Georg Karg (

17.05.1815), Josef Duchony (21.11.1844), Paul Novak

(11.08.1890), Peter Uitz ( 20.06.1913), Josef Unterreiner (

27.10.1948) şi Josef Wild ( 29.01.1961) în celălalt cimitir. Tot

aici este înmormântat şi preotul ortodox Ioan Perian .

Foştii membri C.A.P. stabiliţi în Germania (134 de

persoane) l-au împuternicit pe Adam Csonti să ridice banii care li

se mai cuveneau la desfiinţarea C.A.P-ului şi i-au donat pentru

repararea zidului cimitirului de la gară. Lucrările au fost începute

97


în data de 6 august 1992 şi au fost terminate la sfârşitul lunii

septembrie.

În toamna anului 1998 a fost asfaltat drumul în cimitirul

Sauerländer. Acest lucru a fost posibil datorită donaţiei HOG

Billed (Organizaţia bilezenilor stabiliţi în străinătate) şi a

fondurilor proprii. Patru ani mai târziu (2002) a fost asfaltat şi

trotuarul cimitirului de la gară. Banii necesari au provenit din

încasări, din contribuţiile primăriei şi din donaţii HOG Billed.

16.4.1 Comisiile pentru administrarea cimitirelor

La 1 mai 2001 a intrat în vigoare Regulamentul de

funcţionare al Comisiei pentru administrarea cimitirelor Biled.

Comisia pentru administrarea cimitirului comunal Biled este

alcătuită din:

Adam Csonti — preşedinte

Nicolae Draia — vicepreşedinte

Mircea Negriu — trezorier

Traian Jurj — membru

Johann Mayer — membru,

iar comisia pentru administrarea cimitirului romano-catolic este

alcătuită din:

Pr. Bonaventura Dumea — preşedinte

Adam Csonti — vicepreşedinte

Ingrid Nachram — trezorier

Brunhilde Klein — membru

Johann Mayer — membru.

Cele două comisii au stabilit următoarele taxe:

taxa de întreţinere, care se percepe la fiecare

înmormântare şi se plăteşte înaintea săpării

98


mormântului, dar care nu poate fi plătită în avans

deoarece se reactualizează anual;

taxa pentru locuri, care diferă în funcţie de zonă:

zona I : primele două rânduri de o parte şi

de alta a trotuarului

zona II: rândurile 3-6

zona III: de la rândul 7 până la margine

taxe pentru împrejmuiri.

Pentru stabilirea locului mormântului sau a lucrărilor de

împrejmuire, familia decedatului se adresează unui membru al

comisiei care se prezintă la faţa locului (cimitir), se stabileşte

locul pentru mormânt sau lucrările de amenajare, se dă un aviz de

plată pe care cel în cauză îl prezintă trezorierului cimitirului. Cu

chitanţa şi cu avizul se prezintă la paznicul cimitirului şi i se

permite începerea lucrărilor. Pentru montarea monumentelor

funerare nu este nevoie de aprobare şi nu se percep taxe, ele fiind

proprietatea familiei şi putând fi moştenite sau înstrăinate.

Foto 18 Capela din cimitirul comunal (R. Csonti)

În articolul apărut în revista anuală Billeder Heimatblatt

(2002: 18) şi intitulat Ein Wunder oder das Csonti-Experiment (O

minune sau experimentul Csonti), Martin Mettler salută iniţiativa

de a pune în cimitire la dispoziţia celor care vin să ude florile şi să

îngrijească mormintele 12 stropitori. Autorul se declară uimit şi

99


plăcut impresionat de faptul că experimentul familiei Adam şi

Roswitha Csonti a reuşit, stropitorile nefiind furate, ci dimpotrivă,

depuse toate, după folosire, la locul special amenajat lângă sursele

de apă.

16.4.2 Asociaţia de înmormântare / mortuară

Din iniţiativa medicului Johann Becker, la 15 mai 1887 a

luat fiinţă la Billed Asociaţia de înmormântare

(Leichenbestattungsverein) pentru a se da posibilitatea ca fiecare

decedat să aibă o înmormântare demnă. Această asociaţie există şi

astăzi, membrii ei beneficiind de catafalc, steaguri, gropari şi de

căruţa mortuară (dric).

Foto 19 Asociaţia mortuarǎ: Dricul şi groparii

Conducerea aleasă în şedinţa de constituire a asociaţiei a

fost formată din:

Preşedinte: dr. Johann Becker

Vicepreşedinte: Adam Geiss

Secretar: notar Jakob Thöress

Casier: Adam Glass

100


S-a stabilit ca taxa (cotizaţia) să fie încasată după posibilităţile

materiale ale membrilor, astfel s-au constituit două grupe pentru a

se da posibilitatea unui echilibru social.

De-a lungul existenţei sale şi această asociaţie a cunoscut

perioade de criză. La 19 februarie 1931 preşedintele de atunci,

notarul Jakob Thöress, a anunţat că banii asociaţiei sunt ca şi

pierduţi, devalorizându-se. În adunarea generală de la 17 februarie

1932 a fost înfiinţată o nouă Asociaţie mortuară, cu un nou statut.

Ca preşedinte a fost ales pălărierul Ferdinand Braun. Primul

succes obţinut de acesta au fost tratativele cu Cooperativa

crescătorilor de animale care a restituit 29000 lei din datoria de

69300 lei către asociaţie.

În anul 1934, vicepreşedintele de atunci a solicitat un

împrumut pe termen scurt pentru formaţia de pompieri voluntari.

S-a convocat o şedinţă la care s-a aprobat împrumutul, astfel

formaţia civilă de pompieri a obţinut creditul necesar pentru

achiziţionarea castelului vechi. În acelaşi an s-a ajuns la o

înţelegere cu Banca de Credit care s-a angajat să restituie

asociaţiei 15% din capitalul pierdut.

Din anul 1952 preşedintele asociaţiei, Ferdinand Braun, a

îndeplinit şi funcţia de casier. Din fondul de 30000 lei ai asociaţiei

au rămas, după schimbarea banilor, doar 150 lei. S-a creat astfel o

nouă situaţie de criză. Pentru a se evita pe viitor asemenea

probleme, s-a hotărât încasarea cotizaţiei doar când intervine un

deces. Această regulă este practicată şi în prezent.

În anul 1951 asociaţia a suferit pierderi considerabile din

cauza deportării în Bărăgan a multor membri. La întoarcerea

acestora, în 1956, s-a recurs la un compromis: cine şi-a plătit

cotizaţia restantă a rămas membru al Asociaţiei mortuare.

Au existat situaţii când în aceeaşi zi au fost două decese,

aşa că a fost nevoie de procurarea celei de-a doua garnituri pentru

catafalc.

Dacă în anul 1977 Asociaţia mortuară număra 1600 de

membri, la începutul anului 2005 au mai rămas 147 de membri.

Numărul membrilor a scăzut vertiginos prin plecarea multor

familii în Germania, dar şi prin decesul membrilor vârstnici.

101


Din 1977 preşedinte al asociaţiei este Johann Mayer.

Funcţia de vicepreşedinte îi revine lui Adam Csonti, cea de

secretar lui Erwin Csonti, iar casieri sunt Ingrid Nachram şi

Nikolaus Kleitsch, birjar Alexandru Mihăiesc, gropari Gabriel

Donawell, Aurel Draia, Nicolae Faur şi Nikolaus Kleitsch .

Biledul se numără printre puţinele sate bănăţene în care

mai fiinţează o Asociaţie mortuară.

16.5 Troiţele

Cu toate că doar 7% din coloniştii germani din Biled

proveneau din Bavaria, Austria, Boemia şi Tirol, s-au impus totuşi

obiceiurile religioase din aceste zone.

Un asemenea obicei este cel al amenajării unor troiţe la

ieşirile din localitate spre celelalte localităţi vecine. În luna mai se

organizau procesiuni la aceste cruci pentru binecuvântarea

pământului şi a culturilor.

Tot la aceste cruci — mai ales la cea de pe şoseaua dinspre

Becicherecul Mic — erau întâmpinaţi oaspeţii de vază. Crucile

erau şi o demarcare a vetrei satului. De la cruci începeau terenurile

arabile. Ţăranii credincioşi, trecând dimineaţa spre câmp şi

întorcându-se seara de la câmp, se rugau în dreptul crucilor. Chiar

şi cei grăbiţi, nu treceau fără să rostească un „Lăudat să fie Isus

Cristos!” şi să-şi facă semnul crucii.

Din protocolul vizitei canonice din 1837 a episcopului

Lonovics, aflăm anii în care au fost ridicate troiţele. Astfel crucea

spre Şandra (lângă Liceul Agricol) a fost construită în anul 1796 şi

donată de familia Heinrich şi Angela Rademacher. Crucea de la

ieşirea spre Iecea Mică datează din anul 1800, fiind donaţia

familiei Johannes şi Maria Hassenteufel. În acelaşi an crucea

donată de familia Kaspar şi Margaretha Schäffer a fost amplasată

la ieşirea spre Iecea Mare. Tot în anul 1800 familia Peter şi Maria

Allepacher a donat crucea de la ieşirea spre Satchinez. Din păcate

nu se ştie cine a construit crucea de pe Calvar.

102


Îngrijirea troiţelor a fost preluată de către donatori, apoi de

urmaşii acestora. Dacă nu a mai rămas nimeni în viaţă din

familiile respective, întreţinerea era preluată de familiile care

aveau pământul lângă cruci.

În centrul comunei, în faţa casei Tuttenuit (numărul 424,

astăzi proprietatea familiei Butaru) se află de asemenea o cruce

ridicată în anul 1835 ca donaţie a lui Ignatius Weber. Peste şase

generaţii ale familiei Weber au îngrijit această cruce, care era

inclusă în procesiunile de Fronleichnam (Preasfântul Trup şi

Sânge al lui Cristos). Deja prin anii treizeci s-a pus problema

dărâmării acestei troiţe, dar a rămas la locul ei, ca punct

topografic. În timpul dictaturii comuniste s-a încercat din nou

înlăturarea crucii de peste drum de Căminul Cultural. Lui

Nikolaus Weber (numărul 426) i s-a pus în vedere să dărâme troiţa

şi eventual să o reconstruiască în propria curte. Acesta însă a

refuzat, crucea rămânând la locul ei ca o sfidare a regimului

comunist. Noii locatari ai casei cu numărul 424 au încercat şi ei să

îndepărteze troiţa, dar fără succes. Comuna a preluat îngrijirea

troiţei care este întreţinută în condiţii optime.

În timpul celui de-al doilea război mondial crucile de la

ieşirile din localitate au avut de suferit, iar în timpul

comunismului nimeni n-a îndrăznit să le repare. Crucile de fier au

fost rupte de pe soclu. Troiţa dinspre Iecea mică s-a dărâmat de

tot, iar din cea dinspre Iecea Mare nu a rămas decât o ruină.

Foto 20 Troiţele de la ieşirile spre Iecea Mare şi Iecea Micǎ (A. Csonti)

103


După căderea comunismului, noul consiliu local sub

conducerea primarului de atunci, Tiberius Neu, a hotărât

renovarea troiţelor cu ajutorul unor întreprinzători din Biled.

Astfel cheltuielile pentru troiţa de pe partea stângă a şoselei spre

Iecea Mică au fost preluate de Baza de recepţie a cerealelor, troiţa

de pe drumul spre Iecea Mare a fost reconstruită pe vechiul loc de

către Fabrica de cânepă sub conducerea lui Hans Mann, troiţa de

pe şoseaua spre Şandra a fost reconstruită de Grupul şcolar agroindustrial

Biled cam la 20 de metri de vechiul ei loc, iar troiţa de

pe şoseaua spre Satchinez, care rămăsese în picioare, a fost

restaurată de familia Csonti. O contribuţie deosebită la aceste

lucrări şi-a adus şi Peter Schwarz (numărul 435) care s-a ocupat în

vara anului 1990 de lucrările de restaurare, punând la dispoziţia

constructorilor cărămizi. De pe morminte părăsite din cele două

cimitire au fost recuperate cruci de fier şi puse pe postamentele

ridicate. Astfel, la finele anului 1990 toate troiţele erau la locul

lor, putând fi sfinţite de părintele Bonaventura Dumea. De atunci

îngrijirea acestor troiţe a fost preluată de Forumul Democrat al

Germanilor din Biled.

Foto 21 Troiţele de la ieşirile spre Şandra şi Satchinez (A. Csonti)

Cu mulţumire sufletească putem afirma că în împrejurimi

nu se mai observă asemenea troiţe. Ele, alături de calvar, sunt

104


monumente ale localităţii noastre, chiar dacă nu prea avem

obiective turistice.

Foto 22 Calvarul, emblema localitǎţii Biled (J. Martini)

Movila situată la 1 km sud-est de localitate, pe şoseaua

Torontalului, având o înălţime de 8m şi un diametru de 50m, era

străjuită încă din anul 1837 de o cruce, după cum reiese din

raportul episcopului romano-catolic Lonovics. Când a fost ridicată

această cruce şi cine a ridicat-o a rămas până astăzi o enigmă. Tot

din raportul episcopului se ştie că anual, în Vinerea Mare, la ora 6

dimineaţa avea loc o procesiune la această cruce. Se mai ştie că

din iniţiativa parohului romano-catolic de Billed, Paul Novak,

între anii 1869-1872 au fost zidite staţiunile care amintesc de

patimile lui Isus Cristos, staţiuni cunoscute sub numele de Calea

Crucii. Calvarul (Kalvarienberg) a devenit emblema localităţii,

având o valoare simbolică deosebită şi străjuind destinele

bilezenilor de-a lungul vremii.

105


17 Viaţa socială şi culturală a comunei

17.1 Şcoala

Încă de la întemeierea localităţii, pe locul unde se află

astăzi casa cu numărul 474, în Strada Veche, s-a construit prima

şcoală, formată dintr-o clasă mare, care a funcţionat şi ca biserică.

Şcoala era subordonată bisericii, preotul fiind de fapt directorul

şcolii. Primii învăţători, care erau în acelaşi timp şi cantori şi

clopotari, au murit în primii ani ai colonizării. În vremea

respectivă învăţătorii erau consideraţi meseriaşi.

Primul învăţător al cărui nume ne este astăzi cunoscut a

fost Mathias Krauser care a murit în anul 1771, la vârsta de 38 de

ani.

Împărăteasa Maria Theresia a introdus în Banat

obligativitatea învăţământului pentru băieţi, pe perioada celor 4-5

luni de iarnă. Mai târziu „anul şcolar” s-a extins la 8-9 luni şi a

devenit obligatoriu şi pentru fete.

Datorită creşterii natalităţii, în anul 1791 şcoala a devenit

neîncăpătoare şi s-a extins şi pe locul actualei clădiri cu numărul

473. În anul 1798, ca urmare a hotărârii Curţii Imperiale, s-a

început construirea unei şcoli din cărămidă în spatele bisericii.

Din cauza războiului cu turcii lucrările au fost amânate. Abia în

anul 1800, după preluarea întregii localităţi de către episcopia de

Zagreb, lucrările au fost reluate, cheltuielile de terminare a şcolii

fiind suportate de comună.

Conform unei statistici, în anul 1778, la Billiet erau 145 de

şcolari la 262 de case. În urma vizitei canonice efectuate în anul

1837 la Billiet, episcopul de Cenad, Lonovics, prezintă în raportul

întocmit cu această ocazie şi situaţia şcolii. Din raportul său reiese

că şcoala, construită din cărămidă, era amplasată în spatele

bisericii şi a casei parohiale. Clădirea cuprindea trei săli de clasă

spaţioase — două pentru băieţi şi una pentru fete —, trei camere

pentru institutori, o cămară, o pivniţă şi două camere pentru

învăţători. Ca anexe existau un şopru şi un grajd, acoperite cu

106


paie. Învăţătorul Adalbert Körber era în acelaşi timp cantor şi

clopotar la biserică. Alţi învăţători care au locuit în clădirea şcolii

au fost Leopold Böck şi Nikolaus Hoffmann.

În anul 1837 la şcoala din Biled învăţau 574 de elevi: 354

de băieţi şi 220 de fete. Preotul era în acelaşi timp catehetul 18 şi

directorul şcolii, predând de două ori pe săptămână religia. Alte

obiecte de învăţământ erau: caligrafia, ortografia, citirea,

aritmetica şi muzica. Elevii aveau vacanţă în lunile iulie şi august.

Cu timpul şi şcoala construită în anul 1798 a devenit

neîncăpătoare, astfel încât în anul 1847 a fost construită o şcoală

mai mare, căreia în 1857 i s-a mai adăugat o locuinţă pentru

învăţători şi o sală de clasă.

În anul 1860 funcţionau trei clase de băieţi şi una de fete.

Unii părinţi au început să-şi trimită copiii la şcoli mai înalte la

Timişoara sau Szeged. În anul 1877 s-au înfiinţat încă două clase,

una de băieţi şi una de fete, iar în anul 1890 încă o clasă. La 15

septembrie 1890 existau patru clase de băieţi şi patru clase de fete.

Din octombrie 1877, pentru prima dată în istoria şcolii din

Biled, au fost angajate două învăţătoare.

În mai 1892 s-a înfiinţat Şcoala profesională care a

funcţionat până în anul 1950.

În perioada 1765-1878 procesul de învăţământ s-a

desfăşurat în exclusivitate în limba germană. Numărul elevilor

dintr-o clasă era foarte mare: 80-120 de elevi. Durata de

şcolarizare era de şase ani. Toate documentele şcolare erau

completate în limba germană.

Începând cu anul şcolar 1878/79, limba germană încetează

a mai fi limba de instruire, cedând locul limbii maghiare. Toate

obiectele de învăţământ sunt predate în limba maghiară, limba

germană rămânând doar o materie şcolară. Se spune că preotul de

atunci, Paul Novak, ar fi declarat din amvon: „Cine mănâncă

pâine maghiară, trebuie să înveţe limba maghiară.” Între anii

şcolari 1878/79 şi 1889/90 documentele şcolare au fost bilingve

(germană şi maghiară).

18 Catehet = profesor de religie.

107


Din anul şcolar 1890/91 limba germană a fost scoasă şi ca

obiect de învăţământ din programa şcolară, iar toate documentele

şcolare erau redactate şi completate în limba maghiară. Până şi

numele elevilor au fost maghiarizate, astfel Johann a devenit

Janós, Nikolaus — Miklós, Franz — Ferenc, Katharina —

Katalin, Elisabeth — Erszebet, Barbara — Borbála etc. Învăţătorii

care nu cunoşteau limba maghiară au fost concediaţi sau

pensionaţi. Această situaţie a durat până la sfârşitul primului

război mondial, când Banatul a fost integrat în România.

Începând din anul şcolar 1919/20 procesul de învăţământ

s-a desfăşurat în limba germană, dar s-a introdus şi limba română

în programa şcolară. Până în anul 1944 documentele şcolare erau

completate în limba germană şi în limba română.

Până în anul 1870 şcoala din Biled a fost şcoală

confesională patronată de biserica romano-catolică, apoi a devenit

şcoală comunală, iar printr-o hotărâre ministerială din 1927 a

devenit şcoală de stat. În anul şcolar 1926/27 se trece de la

învăţământul obligatoriu de şase ani la cel de şapte ani. Din cauza

scăderii natalităţii, în anii de după primul război mondial s-a trecut

la înfiinţarea claselor mixte în locul celor de băieţi şi de fete de

până atunci.

După primul război mondial în Biled s-au stabilit câteva

familii de români, mai ales funcţionari de stat, notari şi avocaţi.

Astfel, pe lângă şcoala germană, începând din anul şcolar 1935/36

a funcţionat şi o secţie română condusă de un cadru didactic. Între

1938-1944 la secţia română au predat două cadre didactice.

La finele fiecărui an şcolar, la sfârşitul lunii iunie, avea loc

un examen „deschis” la care asistau — pe lângă dascălii

examinatori — preotul, primarul şi unii părinţi. Erau multe cazuri

când părinţii, datorită lipsei forţei de muncă, opreau copiii în

vârstă de 12-14 ani acasă, pentru a-i folosi la muncă în agricultură.

Procesul de învăţământ se baza mai ales pe memorare.

Obiectele de învăţământ erau: citirea, scrierea, gramatica,

matematica, istoria, geografia, ştiinţele naturale, igiena,

constituţia, muzica, educaţia fizică, desenul, lucrul manual şi

religia. Elevii aveau cursuri şi dimineaţa şi după-amiaza. Doar joi

108


după-amiază erau liberi. Manualele şcolare erau scumpe, aşa că

ele se transmiteau mai multor generaţii.

Situaţia învăţământului s-a schimbat după cel de-al doilea

război mondial. Din toamna anului 1944 toate cadrele didactice

germane au fost concediate şi până în anul 1947 nu s-a mai învăţat

limba germană la şcoală. Datorită stabilirii „coloniştilor” români

din diferite părţi ale ţării în Biled, numărul elevilor români a

crescut vertiginos, depăşind numărul elevilor germani. În anul

şcolar 1946/47 cadrele didactice germane au fost reangajate, dar

procesul de învăţământ se desfăşura doar în limba română.

Anul şcolar 1947/48 a adus bucurie în sufletele etnicilor

germani: copiii din clasele I-III puteau învăţa din nou în limba

maternă. Printre primii învăţători de atunci se afla şi doamna

Elvira Slavik pe care mulţi bilezeni o cunosc.

În luna august a anului 1948 a avut loc o reformă a

învăţământului care a restructurat sistemul şcolar din România.

Prin lege a fost garantat dreptul naţionalităţilor conlocuitoare la

învăţământ în limba maternă.

Din anul şcolar 1948/49 la Biled au funcţionat două şcoli

de şapte clase: una românească şi una germană, fiecare având

conducere proprie. Cu toate că procesul de învăţământ se

desfăşura în două schimburi, nu erau suficiente săli de clasă.

Astfel şcoala veche a rămas şcoală românească, iar clădirea de la

numărul 299 care fusese şcoală de fete şi locuinţă pentru

învăţători a devenit şcoală germană. Prin contribuţia populaţiei

germane s-au adunat 80000 lei cu care s-au acoperit cheltuielile de

amenajare a „clădirii Braun” ca şcoală.

La 15 septembrie 1959 cele două şcoli au fost unite sub o

singură conducere, ca şcoală generală cu două secţii. Directorul

era de naţionalitate română, iar directorul adjunct de naţionalitate

germană. La secţia germană s-a introdus limba română ca obiect

de studiu începând cu clasa I, iar în clasa a VIII-a Istoria şi

Geografia României se studiau în limba română.

În anul 1965 s-a generalizat învăţământul de opt clase, iar

în anul 1970 cel de 10 clase (prima treaptă de liceu).

109


Încă din anul şcolar 1963/64 la Biled s-a înfiinţat o clasă

de liceu teoretic cu profil real. Clasele de liceu au funcţionat în

clădirea veche a şcolii.

Prin donaţii băneşti şi prin muncă voluntară, în anul 1967,

la numărul 300, pe locul fostei uzine electrice a localităţii, s-a

construit „şcoala nouă” care a găzduit clasele de liceu. În anul

1973 liceul s-a desfiinţat, iar clădirea a rămas şcoală generală.

Foto 23 Cele trei clǎdiri ale şcolii, grupate în jurul bisericii

(J. Rothgerber)

Numărul elevilor de la secţia germană a scăzut mereu

datorită plecării multor familii în Germania, astfel că în anul 1985

erau două clase simultane la ciclul primar (clasa I cu a III-a şi

clasa a II-a cu a IV-a) şi tot două clase la ciclul gimnazial (clasa a

V-a cu a VI-a şi clasa a VII-a cu a VIII-a). După anul 1989 clasele

de la ciclul gimnazial s-au dizolvat, elevii absolvenţi ai clasei a

IV-a se înscriau în clasa a V-a fie la Liceul „N. Lenau” din

Timişoara, fie treceau la secţia română, la Biled.

În anul şcolar 2004/05 Şcoala cu clasele I-VIII din Biled

funcţionează cu 20 de clase: 19 clase la secţia română şi o clasă cu

16 elevi din clasele I-IV la secţia germană. În procesul de

110


învăţământ sunt cuprinşi 397 de elevi şi 29 de cadre didactice

calificate.

O statistică a tuturor cadrelor didactice care au predat la

şcoala din Biled în decursul timpului ar necesita mult timp pentru

documentare şi mult spaţiu pentru prezentare.

Vom prezenta profesorii care au activat ca directori în

perioada 1950-2005:

Elvira Slavik 1950-1959 (secţia germană)

Nicolae Pârva 1953-1959 (secţia română)

Mihai Lalescu 1959-1962

Nicolae Jivan 1962-1970

Ioan Irimescu 1970-1973

Ecaterina Lebegioară 1973-1979

Wendel Orner 1979-1987

Lucia Popa 1987-1989

Matei Uzun 1989-1994

Mircea Borza 1994-1998

Olga Orza 1998-2005

De când cele două şcoli (cea română şi germană) s-au unit în anul

1959, funcţia de director adjunct a fost ocupată de:

Maria Schaljo 1959-1963

1971-1974

Peter Thoma 1963-1971

Elvira Slavik 1974-1979

Începând cu anul 1979 funcţia de director adjunct a fost

desfiinţată, un rol important avându-l comandantul instructor de

pionieri şi secretarul de partid din şcoală. După 1989 numărul

elevilor a scăzut mereu, astfel nu s-a reînfiinţat postul de director

adjunct, dar s-a introdus funcţia de director educativ.

Vorbind despre directori, nu putem să nu amintim faptul că

trei dintre cei enumeraţi anterior au murit în exerciţiul funcţiunii:

Nicolae Pârva (1959), Lucia Popa (1989) şi Matei Uzun (1994).

111


Amintim în continuare cadrele didactice care s-au născut

în Biled şi au funcţionat începând din 1950 sau funcţionează încă

la această şcoală:

Jakob Ballman (învăţător)

Anna Pfeifer, n. Billinger

Magdalena Bec, n. Bojar / (învăţătoare)

Anna Divo (învăţătoare)

Hans Gehl (învăţător)

Barbara Orner, n. Gezda (învăţătoare)

Helga Haupt (profesoară)

Emma Herrenreich (învăţătoare, educatoare)

Elisabeth Martini, n. Frick (profesoară)

Margarethe Pierre, n. Slavik (învăţătoare)

Christa Plennert, n. Weber (profesoară)

Dietlinde Slavik (învăţătoare)

Margarethe Weber, n. Divo (educatoare)

Raimund Steiner (profesor)

Barbara Neumann, n. Büchler (profesoară)

Marianne Botezatu, n. Herbst (educatoare)

Maria Roman (educatoare)

Maria Billinger, n. Tasch (educatoare)

Maria Şandor, n. Ciobanu (profesoară)

Mircea Borza (profesor)

Multe cadre didactice, chiar dacă nu s-au născut în Biled,

au trudit la şcoala din localitate până la pensionare:

Elvira Slavik (profesoară)

Maria Schaljo, n. Jobba (profesoară)

Gheorghe Gorea (învăţător)

Graţiana Gorea (învăţătoare)

Ioan Gorea (învăţător)

Ecaterina Lebegioară (profesoară)

Femie Abduraman (învăţătoare)

Eva Pop (educatoare)

112


Ioana Popescu (educatoare)

Ionel Lucian Mocioiu (profesor)

Ioan Irimescu (profesor)

După cum am mai amintit, în clădirea de la nr. 300 a

funcţionat între anii 1892-1950 Şcoala profesională horticolă. În

locul ei, din 1950 s-a înfiinţat Şcoala profesională de mecanici

agricoli, cunoscută mai ales ca „Şcoala de tractorişti”. Aceasta s-a

mutat în noua clădire de pe Strada Principală, la ieşirea din

localitate (spre Şandra), iar la nr. 300 a rămas internatul, până la

construirea celui nou de lângă şcoală. Deoarece conducerea

actuală a şcolii nu ne-a furnizat date exacte, nu putem da

amănunte. Actualmente şcoala profesională funcţionează ca Grup

şcolar, având şi clase de liceu. O perioadă lungă de timp sufletul

acestei şcoli au fost soţii Mitroi Petru şi Emilia.

17.2 Grădiniţa

În publicaţia Billeder Heimatblatt din 1997, d-na

Margarethe Weber (născută Divo) a publicat un articol cu titlul

Erinnert ihr euch noch? (Vă mai aduceţi aminte?) în care îi

îndeamnă pe cititori să-şi amintească de prima zi de grădiniţă din

propria copilărie, de toate zilele şi de toţi anii care au urmat până

la prima zi de şcoală. În continuarea articolului, autoarea face un

scurt istoric al grădiniţei din Biled (1997:37-44).

Prima grădiniţă a fost înfiinţată în anul 1892. În acest scop

a fost închiriată casa de peste drum de casa parohială catolică (la

nr. 298). Această clădire va deveni după al doilea război mondial

biserica şi locuinţa preotului ortodox Ioan Perian.

Prima directoare a grădiniţei a fost Barbara Grünauer,

căreia i-a urmat Barbara Eichert (căsătorită Rieder) din anul 1903

până în anul 1936.

În anul 1912 comuna a cumpărat de la Episcopia de

Zagreb, aflată în retragere din Biled, clădirea de la nr. 233, fosta

locuinţă a administratorului domeniului episcopal. Pentru început,

113


clădirea a fost amenajată şi mobilată ca grădiniţă pentru 50-60 de

copii, ca să ajungă apoi la 120 de copii. În perioada 1936-1953

directoare a fost Wilhelmine Borka.

După anul 1944, când în Biled a fost colonizată populaţie

românească, s-a înfiinţat şi o secţie română a grădiniţei. Pentru că

spaţiul a devenit neîncăpător, în anul 1950, grădiniţa germană a

fost mutată la familia Mumper (nr. 240). Pentru amenajarea

corespunzătoare s-a apelat la ajutorul părinţilor. Grădiniţa de la nr.

233 a devenit grădiniţă cu program prelungit.

În perioada 1953-1955 grădiniţa germană a fost condusă

de Inge Thöreß, apoi o scurtă perioadă de Maria Roman, iar din

1955 de Margarethe Weber. În anul 1956 grădiniţa s-a mutat din

nou, pe aceeaşi stradă, la nr. 244 19 .

În anul 1953 s-a înfiinţat grădiniţa C.A.P-ului care a

funcţionat în casa cu nr. 471, locuită în prezent de familia Timiş.

Din anul 1958 la această grădiniţă a luat fiinţă şi o secţie germană,

cu patru grupe, în două săli de clasă. În februarie 1965 a fost

desfiinţată grădiniţa germană din Strada Bisericii (nr. 244), prin

ataşarea ei la grădiniţa C.A.P-ului.

În anul 1970 a fost amenajată o nouă grădiniţă în Strada

Principală, la nr. 362, unde funcţionează şi în prezent, având şi o

grupă germană. D-na Margarethe Weber a condus secţia germană

a grădiniţei până în anul 1976, când s-a pensionat.

În 1961 s-a înfiinţat a treia grădiniţă din Biled, cea a

Fabricii de cânepă, în Strada Gării, la nr. 543, care a avut program

de la ora 8 până la ora 18, având doar secţie română. La această

grădiniţă au fost înscrişi 35 de copii ai muncitorilor de la fabrică.

Primele educatoare au fost doamnele Maria Sârca şui Mariana

Clepcea, iar ca personal de deservire au fost angajate: Barbara

Wagner – administratoare, Ecaterina Botici – bucătăreasă, Florica

Colţiş – spălătoreasă şi Anişoara Ardelean – îngrijitoare. De-a

lungul anilor au mai funcţionat ca educatoare: Atena Szabo şi

Cristina Abrudan. În anul 1974 s-a schimbat personalul de

deservire. D-na Wagner a trecut pe postul de îngrijitoare, iar d-na

19 Astăzi casa respectivă este proprietatea fostului primar, d-l Sabin Costar.

114


Susana Popescu a devenit administratoare. Din anul 1976 a

funcţionat ca directoare d-na Delia Ronta, iar ca educatoare d-na

învăţătoare Eva Mager, apoi Ramona Deleanu. Ca îngrijitoare au

mai lucrat aici Elisabeta Steiner (născută Marx), iar ca

administratori Stela Duţă şi Ioan Tomescu. În anul 1991, după 30

de ani de funcţionare, grădiniţa a fost desfiinţată ca urmare a

desfiinţării Fabricii de cânepă. Personalul educativ şi cel de

gospodărire a fost transferat la fosta Grădiniţă C.A.P.

Din cele trei grădiniţe, astăzi funcţionează doar una, cea

din Strada Principală, cu patru grupe (86 copii înscrişi) la secţia

română şi o grupă (20 copii) la secţia germană. Ultimele

directoare ale acestei grădiniţe au fost doamnele: Eva Pop (Boar),

Delia Ronta şi Elena Pop, care este şi în prezent directoare.

Educatoarele care lucrează la această grădiniţă sunt:

‣ la grupa mică: Monica Negriu

Violeta Supuran

‣ la grupa mijlocie: Ileana Cionca

Alina Bălăceanu

‣ la grupa mare: Delia Ronta

Gianina Veszele

‣ la grupa pregătitoare:

Maria Gorea

Angela Hudema

‣ la secţia germană: Manuela Radu

Georgiana Negriu

La buna funcţionare a grădiniţei îşi aduce aportul şi

personalul administrativ: Florica Podobea (administratoare),

Dorina Enache, Irina Borza, Valerica Silaghi (îngrijitoare),

Violeta Draia (bucătăreasă), Viorica Draia (spălătoreasă), Iuliana

Tomesc şi Ioan Popan (fochişti).

Au ieşit la pensie în ultimii ani: Ioan Tomesc

(administrator), Florica Colţiş (bucătăreasă), Aurel Bec (fochist),

Ana Klein, Maria Tomesc (îngrijitoare). Au mai funcţionat ca

educatoare în anii de după Revoluţie: Roswitha Csonti (secţia

germană), Maria Popan, Edith Barta, Violeta Maţoi şi Georgeta

Popa.

115


17.3 Asociaţii şi cluburi

Viaţa culturală şi socială a comunei s-a desfăşurat în

special în cluburi şi asociaţii, chiar dacă acestea nu erau

organizate ca cele din secolul al XX-lea.

Primele asociaţii au fost cele ale meseriaşilor în bresle,

care au avut la început ca scop ajutorul reciproc între membrii lor,

dar cu timpul au influenţat viaţa socială şi culturală a localităţii.

Prima asociaţie din Biled care mai există şi astăzi este Asociaţia

de înmormântare, creată în 1887. În urma cercetărilor, W. Weber

afirmă că încă din anul 1790 în Biled a existat o asociaţie a

vânătorilor.

Între cele două războaie mondiale în localitate au existat

mai multe asociaţii (cf. Klein 1980: 316). Amintim doar câteva

dintre ele:

‣ Asociaţia de înmormântare

‣ Asociaţia ţăranilor

‣ Clubul cititorilor

‣ Clubul cântăreţilor

‣ Asociaţia corului bărbătesc

‣ Asociaţia tineretului catolic

‣ Cercul fetelor

‣ Formaţiunea civilă de pompieri

‣ Asociaţia meseriaşilor

‣ Asociaţia calfelor

‣ Asociaţia femeilor catolice germane

‣ Asociaţia vânătorilor

‣ Asociaţia sportivă

‣ Clubul de călărie.

Aproape fiecare club sau asociaţie avea o bibliotecă cuprinzând

literatură, reviste de specialitate, reviste ilustrate şi ziare. Dar

bilezenii nu s-au mulţumit numai să citească ziare, ci au şi editat

un ziar: Billeder Zeitung (Gazeta de Biled) tipărit la Periam unde

116


Josef Frischmann avea o tipografie. Ziarul apărea în fiecare

sâmbătă.

Comandantul Formaţiunii civile de pompieri, Peter Divo, a

editat primul ziar german al pompierilor (Feuerwehrzeitung) din

Banat. Ziarul a apărut în perioada 1935-1937.

Şi muzica a jucat un rol important în viaţa comunei (cf.

Klein 1980: 318). În anul 1902 s-a înfiinţat primul club al

cântăreţilor sub îndrumarea preotului Josef Uitz care a fost şi

primul preşedinte al clubului. În perioada 1902-1915 dirijorul

corului a fost învăţătorul Josef Zimmer. Clubul avea un steag

propriu care era păstrat în biserică. Corul bărbătesc a participat la

multe întâlniri culturale în diferite sate bănăţene, fiind foarte

apreciat. În perioada primului război mondial activitatea corului s-

a diminuat prin plecarea pe front a multor membri. Dirijori ai

corului au fost: învăţătorul Josef Goschy (1916-1924), învăţătorul

Johann Henz (1925-1928), apoi, până în 1935 sporadic învăţătorii

Ballauer din Cărpiniş şi Lampl din Şandra. Clubul cântăreţilor a

participat, alături de alte asociaţii, la tradiţionalele procesiuni de

Paşti şi de Fronleichnam (Prea Sfântul Trup şi Sânge al lui Isus).

Foarte apreciată era prestaţia corului la balul de Fasching (înainte

de intrarea în Postul Mare).

Unele neînţelegeri între membrii clubului, precum şi unele

probleme politice ale comunei au dus în 1923 la înfiinţarea

Asociaţiei corului bărbătesc. Preşedinţii acestei asociaţii au fost:

dr. Michael Ortinau (1923-1936), Adam Slawik (1936-1939) şi

ultimul Franz Minich (1939-1941). Dirijorii noului cor bărbătesc

au fost Mathias Thöreß (1923-1932), iar apoi Jakob Breitenbach.

La început asociaţia a avut un cor bărbătesc, dar acesta a devenit

cu timpul mixt, fiind acceptate şi femei.

Între cele două coruri a început o concurenţă benefică,

fiecare încercând să fie mai bun decât celălalt, iar locuitorii

Biledului puteau participa la spectacole de înaltă clasă. Cel de-al

doilea cor şi-a luat răspunderea de a organiza de Fasching un bal

mascat, fără a lipsi şi un program coral adecvat. Cu timpul, cele

două coruri au ajuns la concluzia că mai benefică ar fi armonia

decât rivalitatea dintre ele şi astfel au apărut primele propuneri de

117


fuzionare. În anul 1939 cele două coruri s-au unit sub denumirea

de Asociaţia corală germană Biled.

În anul 1926 au fost înfiinţate alte două asociaţii: Asociaţia

tineretului şi Cercul fetelor, ambele din iniţiativa preotului Josef

Unterreiner. Asociaţia tineretului din Biled a fost condusă la

început de învăţătorul Johann Rieder, dirijorul corului fiind

învăţătorul Johann Henz, apoi învăţătorul Johann Hager. La

înfiinţare asociaţia număra 40 de membri activi şi câţiva membri

fondatori. Membrii activi au plătit o taxă substanţială la înfiinţarea

asociaţiei. Finanţarea acesteia se făcea din sponsorizări şi din

încasările de la diferite activităţi. Asociaţia a funcţionat pe baza

unui statut propriu şi recunoscut oficial. O dată cu înfiinţarea unei

asociaţii proprii, pentru tineretul bilezean a început un progres

cultural. Activităţile se desfăşurau în clădirea şcolii vechi. Iarna

tinerii se întâlneau de două ori pe săptămână. De asemenea

duminica era zi de întâlnire a membrilor asociaţiei. Se juca şah, se

citeau reviste tehnice şi ştiinţifice comandate din Germania, se

învăţau cântece, se repetau piese de teatru. Nici activitatea

sportivă nu lipsea, sportul preferat fiind fotbalul. În anul 1929 a

luat fiinţă echipa de fotbal a asociaţiei de tineret care mai târziu s-

a afiliat Clubului sportiv. Membrii asociaţiei de tineret participau

activ la toate festivităţile bisericeşti sau cetăţeneşti. Calitatea de

membru a unui tânăr lua sfârşit o dată cu împlinirea vârstei de 21

de ani.

Tot în 1926 a luat fiinţă şi Cercul fetelor din Biled care a

fost condus de-a lungul timpului de doamnele Barbara Rieder,

Elisabeth Klein, Anna Mathis şi Barbara Deininger. Activităţile

cercului se desfăşurau tot în clădirea şcolii vechi. Unele activităţi

erau comune cu cele ale asociaţiei băieţilor.

În anii treizeci s-au înfiinţat două asociaţii ale femeilor:

Asociaţia femeilor catolice germane şi Asociaţia femeilor

bănăţene germane. În cadrul asociaţiilor femeile erau sprijinite şi

ajutate în îndeplinirea misiunii de păstrare a tradiţiilor şi

obiceiurilor străbune. Femeile mame erau sfătuite să-i înveţe pe

copiii lor cântece.

118


Şi calfele din Biled s-au asociat împreună cu salariaţii

comerciali, dar organizaţia lor nu avea statut. În anul 1940 erau în

Biled 50-60 de calfe şi angajaţi comerciali care se considerau

membri ai asociaţiei. Aproximativ 60% erau localnici, iar restul de

40% veniţi din alte localităţi, printre ei fiind şi meseriaşii din

industrie. Locul de întâlnire era ospătăria Nothum, la nr. 290

(astăzi casa este locuită de familia Mic Mita), unde se jucau

biliard, cărţi, popice, iar duminica se dansa. Membrii asociaţiei se

înţelegeau bine între ei, nu se cunosc scandaluri între localnici şi

străini. Renumite erau balurile organizate de asociaţia calfelor în

fiecare an de Lăsata secului. Pentru buna organizare a balului,

deja în perioada Crăciunului era ales comitetul de organizare care

avea sarcini precise în privinţa decorării sălii, angajării

muzicanţilor, organizării tombolei, pregătirii invitaţiilor. Pentru

tombolă fiecare membru aducea un obiect confecţionat de el (în

cazul calfelor) sau din comerţ (în cazul salariaţilor comerciali).

Banii rămaşi după ce era plătită muzica erau păstraţi pentru

eventuale cazuri de deces în rândul membrilor, când asociaţia

cumpăra o coroană, angaja fanfara şi participa la înmormântare.

În anul 1938 toate organizaţiile de tineret german din

România au aderat la partidul naţional-socialist Deutsche Jugend

(Tineretul German). Grupul local al acestui partid a desfăşurat o

bogată activitate culturală şi sportivă. Astfel s-a înfiinţat o echipă

de dansuri populare cuprinzând un număr mare de fete şi băieţi

dornici de a păstra şi transmite mai departe obiceiurile străbune.

Echipa de dansuri a participat la toate festivităţile şi serbările

comunei. Acompaniamentul muzical era realizat de acordeoniştii

Hans Jobba şi Karl Schneider. Membrii organizaţiei DJ au

desfăşurat şi multe activităţi sociale voluntare. 150 de băieţi şi 30

de fete au participat ca voluntari la săparea unui canal între

Becicherecul Mic şi Dudeştii Noi, care avea ca scop salvarea

multor gospodării de inundaţii. La această tabără voluntară de

muncă patriotică au participat şi câţiva tineri din Biled. Tot prin

muncă voluntară s-a amenajat, în anul 1939, ştrandul prin lărgirea

albiei pârâului Iericici, în apropiere de pădurice. „Bazinul” a fost

placat cu scânduri. De asemenea s-a amenajat, tot din scânduri, un

119


araj care să permită strângerea apei pentru baie şi înot. Astfel, în

vara anului 1940 exista la Biled un ştrand. Membrii aceleiaşi

organizaţii DJ au amenajat în anul 1942 şi „Warjascher Graben”

(Şanţul Variaşului).

În regimul comunist tinerii, indiferent de naţionalitate, dar

având origine „sănătoasă”, erau membri U.T.C. (Uniunea

Tineretului Comunist). Prin munca voluntară a pionierilor şi a

uteciştilor erau întreţinute şanţurile, marginile drumurilor, iar

păşunile erau curăţate de spini.

Foto 24 Forumul Democrat al Germanilor din Banat, Biled (R. Csonti)

După evenimentele din 1989, germanii din Banat s-au

organizat în cadrul Forumului Democrat al Germanilor din Banat,

cu filiale în mai toate localităţile în care mai trăiesc etnici

germani. Şi la Biled a luat fiinţă un astfel de Forum, în cadrul

căruia funcţionează şi o cantină socială.

120


17.4 Viaţa muzicală

Despre activitatea muzicală în Biled nu s-au păstrat prea

multe date din secolele trecute. Michael Braun, dirijorul de care

localnicii îşi mai aduc aminte, a furnizat cele mai multe date

referitoare la activitatea muzicală a localităţii începând cu

mijlocul secolului al XIX-lea (cf. Klein 1980:348).

Cu mici excepţii, activitatea muzicală s-a bazat pe pătura

socială mai săracă din comună. Părinţii săraci îşi trimiteau copiii

la „Musikschule” (ore de muzică) pentru a avea o ocupaţie

secundară cu care să-şi îmbunătăţească venitul.

Fanfara („Blasmusik”) a avut o tradiţie de peste 100 de ani,

iar activitatea ei era strâns legată de viaţa culturală a localităţii.

Prima atestare a unei orchestre în Biled datează din 1851. Această

primă orchestră a fost înfiinţată de Michael Thöreß, bunicul lui

Michael Braun. După moartea acestuia, conducerea orchestrei este

preluată de Michael Geiß. În anul 1870 capelmaistrul Blaha

înfiinţează o orchestră de băieţi. Cel mai bun elev al său a fost

Georg Enderle care a preluat conducerea orchestrei după ce

maestrul Blaha a părăsit localitatea.

În anul 1891, sub conducerea dirijorilor Nußbaum şi

Schilsony, ia fiinţă încă o orchestră de băieţi care a ajuns vestită şi

în străinătate. Cei doi dirijori au încheiat un contract cu o agenţie

de peste ocean, angajându-se să concerteze în diferite state ale

Americii. Contractul oferea copiilor şi posibilitatea de a urma o

şcoală în America. Marea călătorie a micuţilor muzicieni (vârsta

lor era de 7-10 ani) a început în 1893. Pentru că în perioada

respectivă Banatul aparţinea Ungariei, băieţaşii au fost îmbrăcaţi

în uniforme de husari. Copiii şi părinţii s-au adunat în faţa

restaurantului Görlich (nr. 348), iar după ce şi-au luat rămas bun,

au pornit spre gară. Ajunşi în America, omuleţii în uniformă au

stârnit entuziasmul celor prezenţi la concerte. Au fost înregistrate

discuri muzicale care s-au vândut cu mare succes, turneul

dovedindu-se a fi o afacere bănoasă, însă nu pentru copii şi

părinţii lor. La întoarcere, orchestra a dat concerte la Londra,

Paris, Berlin, Viena şi Budapesta. La gara din Biled s-au adunat

121


mulţi locuitori, alături de părinţi şi de rude, pentru a-i întâmpina

pe vestiţii muzicieni de-o şchioapă. De la gară tot grupul s-a

îndreptat, în acorduri de marş, spre centrul comunei, până la locul

de plecare: restaurantul Görlich. Dirijorul Schilsony a emigrat în

Statele Unite, iar maestrul Nußbaum a condus mai departe

orchestra, aducând glorie localităţii. Nußbaum a murit în anul

1911 în Biled.

Încă din anul 1905 se înfiinţase, sub bagheta lui Lambert

Steiner (1837-1914), o altă orchestră de băieţi în Biled. Lambert

Steiner, originar din Biled, conducea la vârsta de doar 20 de ani

prima orchestră la Variaş, cu care a avut parte de apreciere din

partea publicului. S-a mutat apoi la Sântana, unde a condus o

orchestră cu care a efectuat turnee în Germania, Suedia, Rusia şi

S.U.A. Din mai 1877 a concertat regulat în Praterul vienez. Până

în 1904 a concertat zece veri la rând la Stockholm, în Suedia.

Acolo a cunoscut-o pe flautista Johanna Vilhelmina

Abrahamssons, care a devenit a doua lui soţie şi a cântat în

orchestra sa. Fiul lor, Birger Steiner, născut în Suedia, a devenit la

rândul lui muzician, dirijând orchestra tatălui său la vârsta de doar

10 ani. Reîntors în ţară, Lambert Steiner s-a stabilit la Aradul Nou

unde şi-a continuat activitatea de dirijor. În anul 1903 cariera sa

şi-a atins apogeul: o agenţie din Londra l-a angajat pentru o serie

de concerte în Africa de Sud cu orchestra sa formată din 54 de

băieţi. Acest turneu reprezintă un eveniment unic în istoria

muzicală a Banatului. În anul 1905 Lambert Steiner se întoarce în

comuna sa natală, Biled, unde înfiinţează o orchestră de băieţi cu

care concertează în Germania şi în Anglia, obţinând succese

deosebite. Întors din turneu este invitat de baronul Lipthay la

Lovrin pentru a înfiinţa şi dirija şi acolo o orchestră. Astfel se

mută cu familia la Lovrin unde se stinge din viaţă în anul

izbucnirii primului război mondial (11 august 1914).

După moartea dirijorului Nußbaum a urmat o fuziune a

tuturor muzicienilor din Biled. Primul dirijor al orchestrelor unite

a fost Mathias Braun, iar al doilea Georg Enderle. Orchestra fiind

formată din mulţi membri, la nevoie se împărţea în două grupe

care cântau în localuri de dans diferite.

122


Odată cu izbucnirea primului război mondial, tinerii

muzicieni au plecat pe front, rămânând în orchestră doar colegii

vârstnici sub bagheta dirijorului Enderle. După război (în 1918) a

mai fost ales un dirijor, Josef Schmidt. Jumătate din orchestră

evolua în „großes Wirtshaus” (birtul mare, actualul cămin

cultural), iar cealaltă jumătate în „Gasthaus Nothum” (nr. 290).

Capelmaistrul Mathias Braun a murit în anul 1977, în vârstă de 92

de ani, fiind ultimul muzician care a participat la turneul din

S.U.A. din anul 1893.

Foto 25 Cǎminul Cultural şi Biblioteca Comunalǎ (R. Csonti)

Prin anul 1929 s-a înfiinţat o nouă orchestră de băieţi,

avându-l ca dirijor pe Peter Gutekunst. Era prima orchestră de

băieţi de după primul război mondial. Şi de această dată s-au

înscris în orchestră copii din familii nevoiaşe. Pe la mijlocul anilor

treizeci orchestra s-a destrămat. Din ea s-au format două orchestre

noi: ce a lui Hans Reichel şi cea a lui Josef Schortje. Hans Reichel

cânta cu orchestra sa în restaurantul Duckarm (nr. 294), iar Josef

Schortje în restaurantul Vastag (nr. 614, Strada Nouă, colţ cu

Strada Gării. 20 ) O dată cu izbucnirea celui de-al doilea război

mondial s-au dizolvat ambele orchestre.

Ultima orchestră înfiinţată înainte de al doilea război

mondial a fost cea a capelmaistrului Schilling, în anul 1938. În

timpul unui turneu în Italia, în plin război (1944), orchestra s-a

destrămat: unii muzicieni au plecat în Germania, iar alţii s-au

întors acasă.

20 Astăzi clădirea este pe jumătate demolată.

123


În 1930, la 10 noiembrie, s-a înfiinţat orchestra

pompierilor. Comandantul de atunci al formaţiunii de pompieri,

Peter Divo, l-a însărcinat pe capelmaistrul Michael Braun cu

înfiinţarea unei orchestre de coarde care, prin muzica sa de calitate

a fost apreciată de public. Capelmaistrul Michael Braun a compus

un marş vioi pe care l-a dedicat formaţiei de pompieri, marş

cunoscut în Biled sub numele de Marşul Pompierilor.

De-a lungul carierei sale muzicale, maestrul Michael

Braun a instruit peste 150 de băieţi şi fete învăţându-i să cânte la

instrumente de suflat sau coarde. Michael Braun nu a fost doar un

instrumentist de excepţie, ci şi un educator şi profesor de muzică

cu calităţi deosebite care a insuflat învăţăceilor săi dragoste pentru

muzică. Stăpânea mai multe instrumente, printre care saxofon şi

vioară, dar talentul său deosebit s-a evidenţiat şi în instruirea şi

promovarea tinerelor talente. Tinerii instruiţi de Michael Braun

erau primiţi în celelalte orchestre ale localităţii. Elevele sale cele

mai bune au fost Hannelore Ortinau (căsătorită Slavik) şi propria

fiică, Marliese Braun (căsătorită Holzinger), ambele au devenit

profesoare de muzică.

În anul 1951 M. Braun a înfiinţat o orchestră de băieţi, dar

în acelaşi an, de Rusalii, maestrul şi cu el multe familii din Biled

au fost deportate în Câmpia Bărăganului. Fostul capelmaistru

Josef Schmidt l-a înlocuit, continuând instruirea tinerelor talente.

Abia în anul 1956, când s-a întors din deportarea în Bărăgan,

capelmaistrul Michael Braun şi-a reluat activitatea pe care a

desfăşurat-o până la moartea sa, în anul 1979. Cu nostalgie ne

amintim de serbările şcolare din anii şaizeci, când programul

artistic era deschis de orchestra de elevi ai şcolii din Biled,

condusă de Michael Braun.

După reîntoarcerea deportaţilor din Uniunea Sovieticǎ şi

din Bărăgan — printre deportaţi erau şi muzicieni — s-a încercat

reînfiinţarea unei orchestre de suflători. Merite deosebite în

această activitate le-au revenit muzicienilor Michael Alexius şi

Wilhelm Hirth care au reuşit să formeze o nouă fanfară compusă

din 15 persoane. Activitatea fanfarei a fost condusă apoi de Jakob

Groß până la plecarea sa în Germania, când fanfara s-a dizolvat.

124


Ajunşi în R.F. Germania, muzicienii din Biled au reînfiinţat

fanfara care a cooptat şi câţiva muzicieni din Şandra.

Gusturile muzicale ale bilezenilor s-au schimbat cu timpul,

astfel, la sfârşitul anilor 50 a luat fiinţă o orchestră formată din 10

persoane, sub conducerea lui Michael Alexius, care cânta

şlagărele moderne ale vremii. După câţiva ani de activitate,

aceasta s-a destrămat, făcând loc formaţiei Schlager 70 condusă

de Karl Mutter. Noua formaţie şi-a atras fani din toate categoriile

de vârstă datorită repertoriului bogat şi variat.

Deşi a avut o existenţă scurtă, formaţia Die Heide-

Schwaben condusă de Jakob Rieder a fost apreciată nu numai în

Biled, ci şi în alte localităţi bănăţene, datorită calităţii muzicii

prezentate.

Vorbind despre viaţa muzicală a comunei, nu avem voie să

uităm formaţia vocal-instrumentală Luceafărul. Pentru a ajunge

însă la aceasta, trebuie să ne întoarcem puţin în timp, la anul 1964,

când a luat fiinţă formaţia de muzică uşoară numită Modern,

avându-i în componenţă pe: Constantin Elade (baterie), Gheorghe

Vasiu (chitară), Gheorghe Neaţă (chitară) şi Traian Lupu (chitară

solo). În anul 1966 s-au alăturat formaţiei alţi doi instrumentişti:

directorul de pe atunci al căminului cultural, Ioan Schmidt

(acordeon), şi Ioan Weber, cunoscut mai ales sub porecla de Coco

(saxofon). În această componenţă formaţia Modern a cucerit

premii valoroase în cadrul concursului, vestit la vremea

respectivă, „Dialog la distanţă”. În anul 1968 un eveniment tragic

a zguduit formaţia, dar şi pe toţi locuitorii comunei: Gheorghe

Neaţă a avut un cumplit accident de muncă la Timişoara: a ars de

viu. După decesul lui Neaţă, formaţia Modern s-a restructurat,

având următorii membri: Constantin Elade (chitară solo) – şeful

formaţiei, Gheorghe Vasiu (chitară bas), Tibi Şipeţan (chitară

armonie) şi Traian Lupu (baterie). Până în anul 1975 formaţia a

participat la numeroase concursuri, cucerind premii şi având mare

succes la publicul tânăr al comunei. Între timp s-au alăturat

formaţiei noi membri: Petre Vasiu (chitară), Vasile Vasiu (voce),

Ilie Ruscu (saxofon), Ioan Iliţă (baterie), Petru Corcoşa (voce). În

125


anul 1975 formaţia şi-a schimbat denumirea, devenind formaţia

vocal-instrumentală Luceafărul, avându-i în componenţă pe:

Constantin Elade — chitară solo, şeful formaţiei

Gheorghe Vasiu — chitară bas

Petre Vasiu — chitară armonie

Burkhart Mager — orgă electronică

Ioan Iliţă — baterie

Vasile Vasiu — solist vocal

Petru Corcoşa — solist vocal

Ilie Ruscu — saxofon.

În anii 1976, 1977 şi 1978, Luceafărul a obţinut premii la

fazele judeţene ale Festivalului Naţional „Cântarea României”.

Anul 1979 a constituit apogeul Luceafărului: premiul întâi la

etapa interjudeţeană a aceluiaşi festival, la Reşiţa, iar în iulie la

Deva „Medalia de aur” în cadrul etapei finale a Festivalului

Naţional „Cântarea României”. A fost cel mai mare succes al

formaţiei, dar în acelaşi timp şi ultimul. În anul 1980 Luceafărul

„a apus”. Formaţia s-a destrămat în urma plecării unor membri în

Germania.

Acesta a fost şi sfârşitul vieţii muzicale a localităţii. În

prezent, pentru evenimente deosebite, cum ar fi „Kirchweih”, ruga

sau înmormântări, este angajată fanfara de la Recaş.

17.5 Sportul

După primul război mondial, în multe localităţi din Banat

şi în Timişoara au luat fiinţă cluburi sportive, jocul practicat fiind

fotbalul.

Nu se poate dovedi în ce an a fost înfiinţat clubul sportiv

din Biled. Cert este că la începutul anilor treizeci în localitate

existau trei echipe de fotbal: echipa de juniori numită

„Zwergmannschaft” (echipa piticilor), „Oldboys” (seniorii) şi

126


„Kampfmannschaft” (echipa de luptă). Temporar a existat şi un

club de fotbal al meseriaşilor şi unul al organizaţiei de tineret.

Între gară şi depozitul de cherestea, pe locul unde s-a

amplasat baza de recepţie a cerealelor, a fost înfiinţat în anul 1930

un teren de tenis, dar pe acest teren îşi petreceau timpul liber doar

„die Herrischen” (domnii), adică cei înstăriţi şi intelectualii

comunei.

Din iniţiativa medicului veterinar dr. Hans Weber a luat

fiinţă în anul 1934 un „Reiterverein” (club de hipism”). Călăreţii

din Biled au participat la concursuri de dresură, de alergări şi de

sărituri în Timişoara şi în alte localităţi bănăţene. În monografia

sa, Matz Hoffmann din Cărpiniş menţionează că la festivitatea din

14 octombrie 1935, prilejuită de împlinirea a 150 de ani de la

înfiinţarea localităţii, a participat şi clubul de hipism din Biled,

care a câştigat locurile întâi şi doi. Călăreţii câştigători ai

premiilor au fost: Nikolaus Weber, Jakob Thöreß şi dr. Hans

Weber. În anul 1937 călăreţii din Biled au participat la Timişoara

la un concurs organizat de armată. În acea perioadă hipismul era

un sport nou în Banat.

Activitatea sportivă a luat amploare o dată cu înfiinţarea

organizaţiei Deutsche Jugend (DJ, Tineretul German). Se

organizau întreceri sportive la Lovrin, Jimbolia, Biled sau

Lenauheim.

Primul şi cel mai vechi teren de sport a fost cel de peste

calea ferată, peste drum de Fabrica de cânepă. Acolo îşi petrecea

tineretul duminicile. Terenul a fost pus la dispoziţia sportivilor de

comună şi s-a folosit până prin anii şaizeci-şaptezeci, când s-au

construit hambarele Bazei de recepţie. Terenul de sport a fost

mutat pe locul actualului ştrand, peste drum de Fabrica de

cărămidă.

În anul 1938 a luat fiinţă prima echipă de handbal.

Regulamentul jocului, primit de Franz Klein tocmai din

Germania, a fost studiat cu grijă de jucători. Acest sport a fost şi

este agreat de locuitorii comunei.

Un alt sport agreat de bărbaţii din Biled a fost popicăritul.

Primăvara se amenajau popicării în fiecare stradă. Duminica şi în

127


zilele de sărbătoare, bărbaţii se întâlneau la o partidă de popice.

Fiecare ospătărie din localitate avea o popicărie acoperită care

putea fi folosită în orice condiţii meteorologice.

Dar, cu mult înainte de a fi la modă fotbalul şi handbalul,

bilezenii jucau Metaballe, un joc asemănător basebalului

american. Probabil că primii care l-au jucat au fost cei care s-au

întors din America unde fuseseră să câştige bani. Mingea era

confecţionată de femei dintr-un ghem de lână în mijlocul căruia

era o piatră. Ghemul era cusut cu sfoară (Spagat), astfel că rezulta

o minge tare. Cu un băţ (de cele mai multe ori o coadă de greblă

sau de sapă) mingea era „bătută” spre echipa rivală. Se câştiga

câte un punct pentru fiecare minge prinsă. Metaballe a devenit

repede un sport popular, jucat duminica pe străzi. Între cele două

războaie s-au format echipe pe străzi şi se organizau întreceri între

aceste echipe. Acest sport a dus la „emanciparea” femeilor, care îl

jucau cu multă plăcere, suflecându-şi poalele pentru a putea alerga

mai uşor.

În timpul celui de-al doilea război mondial şi în anii

imediat următori viaţa sportivă a comunei s-a redus simţitor. Se

juca ocazional fotbal.

Abia în anul 1972, profesorul de educaţie fizică Johann

Pierre a înfiinţat o echipă de handbal. Trei ani mai târziu s-a

amenajat şi un teren de handbal, folosindu-se în acest scop o parte

din curtea şcolii vechi şi o parte din grădina casei parohiale

catolice. Pe teren a fost turnat bitum, iar de o parte şi de alta a

terenului au fost ridicate tribune. O mare parte a lucrărilor a fost

realizată prin munca voluntară a tineretului, mai ales a sportivilor

din Biled. Deşi profesorul de educaţie fizică şi antrenorul echipei

de handbal, Johann Pierre, a emigrat în Germania, unde a

continuat să fie sufletul activităţii handbalistice a tineretului

bilezean, acest sport continuă să ocupe un loc important în viaţa

comunei. În anul 1991 din echipa de handbal făceau parte: A.

Csonti, M. Klein, D. Cosma, E. Szabo, L. Veszele, G. Neiss, G.

Ştefuric, L. Neamţ, S. Ulmeanu, H. Faur, H. Herbst, N. Draia, W.

Billi şi A. Mocioiu.

128


În vara anului 1995 (12-19 iunie), echipa de handbal

„Voinţa Biled” a fost invitată în Danemarca. Între timp unii din

jucătorii echipei emigraseră, astfel încât au fost cooptaţi noi

jucători. În Danemarca au fost următorii handbalişti: M. Klein, S.

Ulmeanu, L. Neamţ, A. Csonti (antrenor), G. Ştefuric, E. Szabo,

L. Veszele, W. Billi, N. Draia, V. Drăgan, H. Faur şi V. Gherţan.

În 1-2 august 1998, la Biled s-a desfăşurat a XXIV-a ediţie

a turneului de handbal Pipatsch. „Voinţa” Biled a câştigat cupa

cu 24:21 împotriva echipei din Sânnicolau Mare. Şi la turneul de

handbal organizat în 17 august 2003 de Primăria Biled, echipele

de handbal din Biled au fost la înălţime. Atât echipa de juniori, cât

şi cea de seniori au ocupat locul întâi. Activitatea sportivă s-a

încheiat cu un bal al sportivilor, prilej cu care au venit din

Germania Costel Elade, Giţu Vasiu şi Nelu Iliţă, foşti membri ai

formaţiei de muzică Luceafărul, care împreună cu Petre şi Vasile

Vasiu au încântat urechile celor prezenţi (în jur de 1500 persoane)

cu muzica anilor şaptezeci.

Şi în 2004 (28 august) s-a continuat tradiţia turneelor de

handbal la Biled. Au participat echipe din Lovrin, Jimbolia, Arad,

Reşiţa, Găvojdia, Lugoj şi Biled, iar la juniori echipe din:

Sânnicolau Mare, Arad, Lovrin şi Biled. Oaspeţi de onoare au fost

membrii echipei F.C. Nürnberg, antrenată de Victor Ţâmpu, care a

fost scurt timp profesor de educaţie fizică la Biled. Din această

echipă fac parte şi câţiva bilezeni: fraţii Walter şi Robert Billi şi

Dieter Hipp. Şi de această dată „Voinţa Biled” I şi „Voinţa Biled

II au ocupat locul întâi.

La ora actuală jucătorii de handbal sunt următorii:

Adam Csonti – jucător şi preşedintele clubului, 47 ani

Michael Klein – jucător, 49 ani

Nicolae Draia – antrenor şi jucător, 38 ani

Gheorghe Ştefuric – jucător, 40 ani

Liviu Neamţ – jucător, 34 ani

Lucian Veszele – jucător, 34 ani

Daniel Silaghi – jucător, 26 ani

Vasile Munteanu – jucător, 27 ani

129


Nicu Tomesc – jucător, 26 ani

Tiberiu Boldura – jucător, 26 ani

Andrei Andronic – jucător, 24 ani

Cornel Mihăilă – jucător, 25 ani

Gabriel Strâmbu – jucător, 23 ani

Vasile Drăgan – jucător, 27 ani

Mircea Macovei – jucător şi antrenor la juniori, 22 ani

Sergiu Onofraş – jucător, 19 ani

Florin Borza – jucător, 19 ani

Adrian Chidoveţ – jucător, 18 ani

Adrian Călin – jucător, 18 ani

Marius Baston – jucător, 17 ani

Valentin Giurgiu – jucător, 17 ani

Bogdan Şimon – jucător, 17 ani

Sergiu Murgu – jucător, 17 ani

Liviu Vasilcin – jucător, 16 ani.

Foto 26 Echipa de handbal (P. Schweininger)

În anul 2002 a luat fiinţă Clubul Sportiv Şcolar „Viitorul”

Biled. D-na profesoară de educaţie fizică, Marcela Gorea-Toma

împreună cu soţul dumneaei, Cezar Toma, au selecţionat elevii şi

au pus bazele unei echipe de fotbal. Cezar Toma i-a antrenat pe

micii fotbalişti, astfel că ei au participat cu succes la Campionatul

Judeţean de Fotbal – Juniori, ediţia 2002-2003. Primul lot de

jucători era compus din:

130


Lucian Lorencz – căpitanul echipei, fundaş

Cosmin Teodorescu – portar

Zoltan Horvath – portar

Silviu Lorencz – fundaş

Marius Lorencz – fundaş

Alexandru Bec – fundaş

Alin Călin – fundaş

Adrian Sabatino – mijlocaş

Cristian Penta – mijlocaş

Narcis Bardan – mijlocaş

Marius Rusu – mijlocaş

Cătălin Neag – mijlocaş

Raul Covaci – atacant

Florin Sandu – atacant

Alexandru Chirţan – atacant

Cosmin Slatina – atacant.

Dintre rezultatele obţinute de micii fotbalişti în cadrul

Olimpiadei Naţionale a sportului şcolar putem aminti:

‣ Locul I — faza judeţeană, Timişoara, aprilie

2002 (cl. I-IV)

‣ Locul I — faza republicană, Nucet, jud.

Dâmboviţa, mai 2002

‣ Locul II — faza judeţeană, Sânpetru Mare,

aprilie 2003 (cl. I-IV)

‣ Locul I — faza judeţeană, Variaş, aprilie 2004,

(cl. V-VIII).

În prezent echipa joacă în Campionatul republican de juniori, jud.

Timiş, sub denumirea de F.C. Maracana Biled. Echipa este

sponsorizată (echipament, deplasări, bani pentru arbitri) de domnii

Supuran Eugen şi Supuran Sorin.

Cel mai recent succes al echipei este locul al II-lea la faza

interjudeţeană din luna mai 2005.

131


Bibliografie

Fundaţia Friedrich Ebert / Fundaţia Academia Civică (2003):

Departe, în Rusia, la Stalino. Amintiri şi documente cu

privire la deportarea în Uniunea Sovietică a etnicilor

germani din România (1945-1950), trad.: Werner Kremm,

ilustr.: Friedrich von Böhmches, Editura InterGraf,

Bucureşti.

HOG Billed (1988-2004): Billeder Heimatblatt, (Foaie Bilezeană)

Editura Bernd Böckle (1988-1997), Präzis-Druck (din

1998) Karlsruhe.

Klein, Franz (1980): Billed. Chronik einer Heidegemeinde im

Banat in Quellen und Dokumenten. 1765-1980. Im 215.

Jahr nach der Ortsgründung von Billed durch deutsche

Kolonisten (Biled. Cronica unei localităţi din Banat în

iuvoare şi documente 1765-1980), Eigenverlag,Viena.

Klein, Franz (1987): Billed. 222 Jahre Musterdorf Maria

Theresias im Banat in Bildern und Dokumenten. 1765-

1987 (Biled. 222 de ani localitate model a Mariei Theresia

în Banat în imagini şi documente 1765-1987),

Eigenverlag, Viena.

Marineasa, Viorel / Vighi, Daniel (1994): Rusalii '51. Fragmente

din deportarea în Bărăgan, studiu istoric: Viorel Screciu,

Editura Marineasa, Timişoara.

Marineasa, Viorel / Vighi, Daniel / Sămânţă, Valentin (1996):

Deportarea în Bărăgan. Destine, documente, reportaje,

Editura Mirton, Timişoara.

132


Russlanddeportierte erinnern sich. Schicksale Volksdeutscher

aus Rumänien 1945-1956 (Deportaţi în Rusia îşi

amintesc. Destine ale etnicilor germani din România 1945-

1956), Editura Ziarului „Neuer Weg”, Bucureşti, 1992.

Vultur, Smaranda (1997): Istorie trăită — Istorie povestită.

Deportarea în Bărăgan, 1951-1956, Editura Amarcord,

Timişoara.

Weber, Wilhelm (1998): Und über uns der blaue endlose

Himmel (Şi deasupra noastră albastrul nemărginit al

cerului), München.

Wikete, Hans (2000): Ortssippenbuch Billed 1765-2000 und der

Filiale Knees 1797-1823, 3 volume, studiu istoric de Peter

Krier, [Karlsruhe].

133


Cuprins

Cuvânt înainte ........................................................................ 6

1 SITUAREA GEOGRAFICĂ A LOCALITĂŢII ....................... 8

2 DOVEZI ALE UNEI MAI VECHI AŞEZĂRI OMENEŞTI PE

LOCUL ACTUALEI LOCALITĂŢI........................................... 9

3 SCURT ISTORIC AL BANATULUI ..................................... 10

3.1 Banatul înainte de 1716 ................................................... 10

3.2 Banatul — provincie austriacă (1716-1778) ................... 165

3.3 Banatul şi Regatul Ungar (1778-1849) ..........................1716

4 ISTORICUL LOCALITĂŢII ............................................... 198

4.1 Stăpânii Biledului de-a lungul timpului.......................... 198

4.2 Întemeierea localităţii germane Billed ............................ 221

4.3 Structura localităţii .......................................................... 23

4.4 Revoluţia de la 1848-1849 şi urmările ei ........................ 287

4.5 Statul dualist austro-ungar ............................................... 30

4.6 Primul război mondial şi unirea Banatului cu România .. 310

4.7 Al doilea război mondial (1939-1945) ........................... 332

4.8 Soarta bilezenilor după război........................................ 365

4.8.1 Deportarea în U.R.S.S ............................................ 365

4.8.2 Reforma agrară ....................................................... 376

4.8.3 Deportarea în Bărăgan ........................................... 398

5 POPULAŢIA ......................................................................... 41

5.1 Originea primilor locuitori din Billiet .............................. 41

5.2 Dinamica populaţiei ...................................................... 432

5.3 Primarii ......................................................................... 465

6 AGRICULTURA ................................................................. 498

6.1 Mecanizarea agriculturii .................................................. 50

6.2 Plantele industriale .......................................................... 53

6.2.1 Cânepa...................................................................... 53

6.2.2 Tutunul ................................................................... 554

134


6.2.3 Viţa de vie .............................................................. 565

6.2.4 Sfecla de zahăr........................................................ 576

7 MEŞTEŞUGARII ................................................................ 598

8 DEZVOLTAREA INDUSTRIEI ......................................... 643

8.1 Fabrica de cărămidă ....................................................... 654

8.2 Fabrica de cherestea ...................................................... 665

8.3 Fabrica de cânepă .......................................................... 676

8.4 Electricitatea ................................................................. 687

8.5 Industria în prezent ........................................................ 698

9 COMERŢUL ÎN BILED ...................................................... 709

10 SITUAŢIA ECONOMICĂ ................................................. 743

11 INSTITUŢII BANCARE ................................................... 776

12 POŞTA .............................................................................. 787

13 CALEA FERATĂ TIMIŞOARA — BILED —

SÂNNICOLAU MARE .......................................................... 798

14 POMPIERII ........................................................................ 80

15 SERVICIUL SANITAR .................................................... 854

16 SITUAŢIA CONFESIONALĂ .......................................... 865

16.1 Biserica romano-catolică ............................................. 876

16.2 Biserica Ortodoxă Română ............................................ 92

16.3 Bisericile neoprotestante ................................................ 94

16.3.1 Biserica Baptistă din Biled ...................................... 94

16.3.2 Biserica Apostolică Penticostală ............................. 95

16.3.3 Congregaţia Martorilor lui Iehova ........................... 95

16.4 Cimitirele ...................................................................... 95

16.4.1 Comisiile pentru administrarea cimitirelor .............. 97

16.4.2 Asociaţia de înmormântare / mortuară ..................... 99

16.5 Troiţele ........................................................................ 101

17 VIAŢA SOCIALĂ ŞI CULTURALĂ A COMUNEI .......... 105

17.1 Şcoala .......................................................................... 105

135


17.2 Grădiniţa ..................................................................... 112

17.3 Asociaţii şi cluburi ....................................................... 115

17.4 Viaţa muzicală ............................................................. 120

17.5 Sportul......................................................................... 125

Bibliografie ......................................................................... 131

Cuprins ............................................................................... 133

136

More magazines by this user
Similar magazines