BOR in timpul primului razboi mondial

cuvinte celor prezenţi la hramul mânăstirii Neamţ: „De sute de ani veniţi la
această mânăstire ca să vă întăriţi în credinţa ortodoxă şi în dragostea de
neam. Dar ca să pătrundeţi până aici, aceia din provinciile subjugate a
trebuit să treceţi graniţele cu multă frică şi cu mari greutăţi. Ţineţi minte
însă un lucru: nu va trece mult şi aceste blestemate hotare care frâng trupul
nostru naţional vor cădea – şi hotărât că vor cădea – şi atunci vom alcătui o
apă şi un pământ... Duceţi vestea aceasta în părţile voastre şi vestiţi tuturor
că se apropie ziua mântuirii şi unirii întregului nostru neam” 6 .
Cuvintele de mai sus nu au nici o legătură cu conflictul ce urma să
izbucnească în curând, dar ele ilustrează o credinţă larg îmbrăţişată -
realizarea unirii tuturor românilor - pe care oamenii Bisericii nu numai că şio
însuşeau, dar o şi promovau printre credincioşii de o parte şi de alta a
Carpaţilor şi pentru împlinirea căreia s-au angajat cu trup şi suflet. Desigur,
românii nu doreau ca pentru un drept al lor, izvorât din aplicarea principiului
autodeterminării naţiunilor, să poarte un război, dar pentru unire erau gata să
se şi bată. Şi au făcut-o, iar slujitorii Bisericii au fost, în forme multiple,
alături de ei, deoarece cauza lor - cauza unirii - era dreaptă.
În vara anului 1914 Imperiul austro-ungar a folosit atentatul de la
Sarajevo al studentului naţionalist sârb, Gavriil Prinkipo, împotriva
principelui moştenitor, arhiducele Franz Ferdinand, pentru a declara război
Serbiei. Era, în esenţă, un pretext, pentru că dubla monarhie urmărea de mult
timp pedepsirea guvernului de la Belgrad, a cărui politică faţă de slavii de
sud din Imperiu ameninţa integritatea acestuia. Viena avusese în vedere să
procedeze la un astfel de atac încă din 1913, dar a trebuit să renunţe atunci la
acest proiect pentru că - estima premierul maghiar, contele Tisza Istvan, în
octombrie 1913 – „întreaga Europă ar fi fost de parte Serbiei” 7 .
Curând după declaraţia de război a Imperiului austro-ungar împotriva
Serbiei (15/28 iulie 1914) şi înaintea formulării unei poziţii oficiale a
guvernului român, sentimentele poporului român faţă de părţile aflate în
conflict erau net împotriva dublei monarhii. În acest sens, Nicolae Iorga
scria în „Neamul românesc”, că în cazul generalizării conflictului „provocat
de Austro-Ungaria”, România nu trebuie să-şi risipească forţele luptând
alături de un stat – Austro-Ungaria (cu care România avea un tratat de
alianţă defensivă încă din 18/30 octombrie 1883) - întrucât politica internă a
6
Mircea Păcurariu, Slujitorii altarului şi Marea Unire, articol aflat pe site-ul
www.itcnet.ro/history/archive/mi1998/current12/mi21/htm (11 noiembrie 2008).
7
Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă la începutul secolului al XX-lea (1900-1914), Editura
Litera, Bucureşti, 1977, p. 129.
2