BOR in timpul primului razboi mondial

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN SLUJBA IDEII UNITĂŢII
NAŢIONALE ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
(1914-1918)
Pr. Conf. Dr. Adrian Ignat
Istoria românilor este istoria unui popor statornic, plămădit în vatra
vechii Dacii, care şi-a urmat făgaşul propriu de acţiune şi manifestare, de
civilizaţie materială şi cultură spirituală, a zămislit valori de originalitate şi
trăinicie intrate demult în patrimoniul culturii universale 1 .
Poporul român s-a născut creştin 2 . „Noi suntem români fiindcă
suntem creştini şi creştini pentru că suntem români” 3 , spune cunoscutul
istoric român Radu Vulpe. Această afirmaţie defineşte, în puţine cuvinte,
caracteristicile esenţiale ale fiinţei noastre naţionale: romanitatea şi
ortodoxia credinţei. „Factorul creştin apare în procesul de romanizare de la
originea poporului român cu un rol determinant, încât se ridică la o
însemnătate egală cu aceea a romanităţii noastre însăşi. Cu bună dreptate
se poate vorbi de aceste două fenomene ca două direcţii istorice cardinale,
ca de coordonatele magistrale ale etnogenezei noastre” 4 .
Este de neconceput existenţa poporului român fără aceste
caracteristici. Latinitatea şi creştinismul sunt cei doi factori prin care fiinţa
noastră naţională există şi se individualizează în rândul popoarelor lumii.
„Istoria poporului român este îngemănată de la naşterea sa ca popor dacoroman,
cu istoria creştinismului ortodox, şi nu putem înţelege istoria
poporului român fără cunoaşterea istoria creştinismului ortodox
românesc” 5 .
1. Consideraţii generale
În ajunul declanşării primului război mondial, episcopul de Huşi,
Nicodim Munteanu, viitor patriarh al României întregite, adresa aceste
1
Mircea Muşat şi Gheorghe Zaharia, România, în vol. „Afirmarea statelor naţionale independente
unitare din centrul şi sud-estul Europei 1821-1923”, coordonatori: Viorica Moisuc şi Ion Calafeteanu,
vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p. 13.
2
Dacă popoarele vecine, sârbii, bulgarii, ruşii, ungurii au primit creştinismul la câteva sute de ani de la
răspândirea acestuia şi atunci numai după ce în prealabil au fost încreştinaţi conducătorii lor politici
(încreştinarea făcându-se ierarhic, de la conducători la marea masă a populaţiei), poporul român a primit
creştinismul încă de la început şi aceasta nu oricum, ci prin predica unuia dintre Apostolii lui Hristos;
receptivitatea noii învăţături a fost în primul rând a maselor şi pe urmă a conducătorilor lor.
3
Radu Vulpe, Romanitate şi creştinism, coordonate ale etnogenezei române, în vol. „De la Dunăre la
Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină”, Galaţi, 1979, p. 18.
4
Ibidem, pp. 21-22.
5
Pr. Prof. Ion Ionescu, Începuturile creştinismului românesc daco-roman, Editura Universităţii din
Bucureşti, 1998, p. 5.
1

cuvinte celor prezenţi la hramul mânăstirii Neamţ: „De sute de ani veniţi la
această mânăstire ca să vă întăriţi în credinţa ortodoxă şi în dragostea de
neam. Dar ca să pătrundeţi până aici, aceia din provinciile subjugate a
trebuit să treceţi graniţele cu multă frică şi cu mari greutăţi. Ţineţi minte
însă un lucru: nu va trece mult şi aceste blestemate hotare care frâng trupul
nostru naţional vor cădea – şi hotărât că vor cădea – şi atunci vom alcătui o
apă şi un pământ... Duceţi vestea aceasta în părţile voastre şi vestiţi tuturor
că se apropie ziua mântuirii şi unirii întregului nostru neam” 6 .
Cuvintele de mai sus nu au nici o legătură cu conflictul ce urma să
izbucnească în curând, dar ele ilustrează o credinţă larg îmbrăţişată -
realizarea unirii tuturor românilor - pe care oamenii Bisericii nu numai că şio
însuşeau, dar o şi promovau printre credincioşii de o parte şi de alta a
Carpaţilor şi pentru împlinirea căreia s-au angajat cu trup şi suflet. Desigur,
românii nu doreau ca pentru un drept al lor, izvorât din aplicarea principiului
autodeterminării naţiunilor, să poarte un război, dar pentru unire erau gata să
se şi bată. Şi au făcut-o, iar slujitorii Bisericii au fost, în forme multiple,
alături de ei, deoarece cauza lor - cauza unirii - era dreaptă.
În vara anului 1914 Imperiul austro-ungar a folosit atentatul de la
Sarajevo al studentului naţionalist sârb, Gavriil Prinkipo, împotriva
principelui moştenitor, arhiducele Franz Ferdinand, pentru a declara război
Serbiei. Era, în esenţă, un pretext, pentru că dubla monarhie urmărea de mult
timp pedepsirea guvernului de la Belgrad, a cărui politică faţă de slavii de
sud din Imperiu ameninţa integritatea acestuia. Viena avusese în vedere să
procedeze la un astfel de atac încă din 1913, dar a trebuit să renunţe atunci la
acest proiect pentru că - estima premierul maghiar, contele Tisza Istvan, în
octombrie 1913 – „întreaga Europă ar fi fost de parte Serbiei” 7 .
Curând după declaraţia de război a Imperiului austro-ungar împotriva
Serbiei (15/28 iulie 1914) şi înaintea formulării unei poziţii oficiale a
guvernului român, sentimentele poporului român faţă de părţile aflate în
conflict erau net împotriva dublei monarhii. În acest sens, Nicolae Iorga
scria în „Neamul românesc”, că în cazul generalizării conflictului „provocat
de Austro-Ungaria”, România nu trebuie să-şi risipească forţele luptând
alături de un stat – Austro-Ungaria (cu care România avea un tratat de
alianţă defensivă încă din 18/30 octombrie 1883) - întrucât politica internă a
6
Mircea Păcurariu, Slujitorii altarului şi Marea Unire, articol aflat pe site-ul
www.itcnet.ro/history/archive/mi1998/current12/mi21/htm (11 noiembrie 2008).
7
Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă la începutul secolului al XX-lea (1900-1914), Editura
Litera, Bucureşti, 1977, p. 129.
2

acestuia „a fost întotdeauna dominată de tendinţa scăderii şi slăbirii
elementului românesc cuprins în el” 8 .
Şi, într-adevăr, în cadrul Consiliului de Coroană de la Sinaia din 21
iulie/3 august 1914 s-a stabilit ca România să rămână în stare de neutralitate.
Să remarcăm faptul că prin proclamarea neutralităţii, România nu încălca
prevederile tratatului cu Austro-Ungaria din 1883, care era în special un
tratat defensiv, prin care părţile se angajau să-şi acorde sprijin inclusiv
militar, dacă unul dintre semnatari ar fi fost victima unui atac din partea unui
terţ. Or, în conflictul dintre Serbia şi Austro-Ungaria, ultima fusese cea care
declarase război, deci Austro-Ungaria era statul agresor, iar Serbia victimă,
astfel România nu încălca obligaţiile din tratatul din 1883 9 .
Neutralitatea era o soluţie provizorie care permitea însă guvernului
român să câştige timp pentru pregătirea militară, politico-diplomatică şi
morală a momentului intrării în acţiune pentru realizarea idealului naţional
românesc. Era, în esenţă, o transpunere în practică a acestei politici a
„instinctului naţional” despre care vorbise cunoscutul om politic
conservator, Tache Ionescu, într-un discurs parlamentar din decembrie
1915: „Văd deschizându-se uşile raiului şi o teamă superstiţioasă îmi zice să
închid ochii: este prea frumos! Sarcina de a scrie o epopee vie a căzut pe
generaţiunea noastră, deşi nu a fost o generaţiune mai puţin pregătită
pentru o viaţă eroică decât generaţiunea noastră(...) Şi, cu toate acestea,
domnilor deputaţi, pe această generaţie a urzit-o soarta să îndeplinească
fapta cea mare. Ea va fi sau gropaşa muncii de veacuri sau zămislitoarea
unei vremi aşa de frumoase, încât vedenia ei mă smereşte” 10 .
Situaţia în care se afla România în anii neutralităţii, raportată la
obiectivele naţionale fundamentale în faţa cărora se afla, era astfel prezentată
de Constantin Kiriţescu: „Problema intrării noastre în război se
descompunea în trei chestiuni: intrăm? cu cine? când? Neamul românesc se
găsea în faţa celei de-a treia etape a constituirii sale politice. Generaţiile
trecute îşi făcuseră datoria. Prin unirea de la 1859 ne-au dat statul român.
Prin războiul din 1877 independenţa. Datoria generaţiei de astăzi era să
realizeze cea de-a treia etapă: întregirea României cu toate tulpinele ei.
Oricare ar fi fost jertfele reclamate de îndeplinirea acestei misiuni, ea va
trebui să le facă. Va fi titlul său de mândrie. Altfel, posteritatea ar avea
8
„Neamul românesc”, 19 iulie/1 august 1914; Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare, vol. I, partea I-a,
Editura Bucovina, Bucureşti, 1939, p. 317.
9
C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918-
1920). Triumful principiului naţionalităţilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 53.
10
Gh. Buzatu (coordonator), Discursuri şi dezbateri parlamentare, 1864-2004, Editura Mica Valahia,
Bucureşti, 2006, p. 148; Take Ionescu, Pentru România Mare. Discursuri din război, 1915-1917,
Bucureşti, 1919, p. 113.
3

dreptul să ne considere ca pe o generaţie de neputincioşi, incapabili şi
laşi” 11 .
Datorată situaţiei concrete existente în acel moment, când provincii
istorice româneşti se aflau sub stăpânirea unor state ce făceau parte din
ambele tabere aflate în conflict, acţiunea de realizare a unităţii naţionale nu
se putea realiza decât într-o singură direcţie. Opţiunea a fost preponderent
îndreptată spre eliberarea teritoriilor aflate sub stăpânirea habsburgică:
Transilvania, Banat şi Bucovina, opţiune care avea şi mai multe şanse de
victorie.
În anii neutralităţii, cei care au militat pentru intrarea imediată în
război alături de Puterile Antantei au fost reprezentanţii opoziţiei, în frunte
cu Take Ionescu, Nicolae Filipescu, N. Iorga, Barbu Delavrancea, Nicolae
Titulescu etc., precum şi de societăţile patriotice în frunte cu „Liga pentru
unitatea culturală a românilor”, care au indicat politicii României un singur
ţel: unirea cu fraţii din Banat, Transilvania şi Bucovina. În această mare
acţiune un rol important, cum era şi firesc, l-au jucat şi numeroşi
transilvăneni, scriitori, oameni politici, publicişti, dar şi preoţi, care,
împiedicaţi de a se manifesta acasă, au fost siliţi să se refugieze la Bucureşti,
unde s-au integrat cu însufleţire în lupta pentru eliberarea fraţilor robiţi.
Printre cei refugiaţi în România, unii dintre ei chiar din primele săptămâni
ale războiului, au fost: bătrânul luptător Vasile Lucaciu, preotul, poetul
Octavian Goga, profesorul Onisifor Ghibu, Octavian C. Tăslăuanu,
directorul „Luceafărului”, Vasile C. Osvadă, redactorul revistei „Tovărăşia”,
Const. Bucşan, Iosif Şchiopul şi Gheorghe Pop (Ghiţă), foşti redactori la
„Tribuna”, Aurel Esca şi Iuliu Enescu, publicişti economişti (Sibiu),
Sebastian Bornemisa, directorul revistei „Cosînzeana” (Orăştie), Avram
Imbroane, redactor la ziarul „Drapelul” (Lugoj), Cassian R. Munteanu,
redactor la ziarul „Românul” şi mulţi alţii 12 .
Poporul român aflat în toate provinciile istorice româneşti a fost
pregătit în toată această perioadă pentru intrarea României în război de
partea Antantei, prin şcoli, ziare sau întruniri publice. În special întrunirile
organizate de „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, care îşi
alesese drept preşedinte pe preotul pribeag Vasile Lucaciu – cel osândit în
procesul Memorandului din 1894 la cinci ani în temniţă ungurească – au
avut darul de a trezi în străfundurile sufletului popular românesc dorinţa de
nestăpânit de a se jertfi pentru dezrobirea fraţilor de sub jugul cârmuirilor
11
Constantin Kiriţescu, Ion I. C. Brătianu în pregătirea războiului de întregire, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1936, pp. 10-11.
12
Vasile Netea, Conştiinţa originii comune şi a unităţii naţionale în istoria poporului român, Editura
Albatros, Bucureşti, 1980, p. 235.
4

străine. „Această slăbiciune a sufletului românesc, de la un capăt al ţării la
altul, necontenit, vreme de doi ani de zile (1914-1916), acest curs pripit de
pedagogie naţională, care a împlinit multe lacune de conştiinţă şi a trezit
instincte adormite, ne-a dat războiul dezrobirii şi întregirii naţionale”, scrie
Octavian Goga 13 .
După doi ani de neutralitate, la 4/17 august 1916 a fost semnat tratatul
de alianţă dintre România, pe de-o parte, Franţa, Marea Britanie, Italia şi
Rusia, pe de altă parte. Prin acest tratat România urma să declare război
Austro-Ungariei, iar puterile aliate garantau în schimb integritatea teritorială
a regatului român, recunoscându-i totodată dreptul de a-şi alipi, la sfârşitul
războiului, toate ţinuturile locuite de români din cuprinsul monarhiei austroungare.
Duminică, 14/27 august 1916, la palatul Cotroceni a avut loc un
Consiliu de Coroană, prezidat de regele Ferdinand, la care au participat, în
afară de membrii guvernului, şefi de partide, foşti demnitari, etc., care a
hotărât intrarea României în război de partea Antantei, în conformitate cu
tratatul de alianţă semnat în aceeaşi zi. Cu acest prilej, primul ministru a luat
cuvântul şi a susţinut ca România să declare război Austro-Ungariei, arătând
că are datoria morală să facă pasul acesta, chiar dacă s-ar întâmpla ca
România să fie învinsă. „În viaţa naţiunilor – a arătat Ion I. C. Brătianu –
sunt afirmări de drepturi, care cântăresc mai mult decât izbânzi trecătoare
şi sunt gesturi de abdicare, de dezertare morală, care compromit viitorul lor
pentru veacuri de-a rândul. Într-o astfel de situaţie este azi românismul. De
aceea chiar de ar fi să rămânem bătuţi prin faptul că patru din cele mai
mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre
naţionale şi au consfinţit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor
de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas înainte, mai mare şi
mai însemnat decât oricând” 14 .
În seara aceleiaşi zile, la orele 21, ministrul României la Viena, Edgar
Mavrocordat, a prezentat Ministerului de Externe al Austro-Ungariei
declaraţia de război. Textul declaraţiei de război aduce lumină atât asupra
mobilurilor care au determinat România în 1883 să încheie alianţa cu
Imperiul Habsburgic, cât şi cauzele care, 33 de ani mai târziu, au determinat
România să pună capăt acestei alianţe şi să declare război fostului aliat
austro-ungar. Să reţinem faptul că România a declarat război numai Austro-
Ungariei, împotriva căreia avea revendicări fundamentale, de caracter
naţional, nu şi celorlalte ţări membre ale Triplei Alianţe (Puterile Centrale),
13
Octavian Goga, Precursorii, Bucureşti, 1930.
14
A se vedea la Ibidem, p. 345.
5

faţă de care nu avea astfel de revendicări şi care au declarat război
României 15 .
Alianţa din 1883 din punctul de vedere al statului român – se arăta în
Declaraţia de război – izvora din necesitatea de a asigura statului român
pacea şi securitatea în zona dunăreano-balcanică, care să permită României
înfăptuirea „operei sale de reconstruire interioară”. În acest sens în
„Declaraţie” se evidenţia faptul că aceasta avea „un caracter esenţialmente
conservator şi defensiv”, iar obiectivul principal al tratatului era „de a
garanta ţările aliate în contra oricărui atac din afară şi a consolida starea
de lucruri creată prin tratatele anterioare”.
În al doilea rând, se arăta că prin încheierea alianţei România „departe
de a uita legăturile de sânge ce aveau populaţiile regatului cu românii
supuşi monarhiei austro-ungare”, sperase că prin raporturile de prietenie şi
alianţă stabilite între România şi Tripla Alianţă va obţine „o chezăşie
preţioasă pentru liniştea sa internă, ca şi pentru îmbunătăţirea soartei
românilor din Austro-Ungaria”. Însă, aşteptările României nu s-au împlinit,
întrucât politica de asuprire naţională a românilor din Imperiul Habsburgic s-
a înrăutăţit permanent, ceea ce a dus la deteriorarea permanentă a relaţiilor
dintre România şi Austro-Ungaria. „Speranţa ce noi puseserăm din acest
punct de vedere pe adeziunea noastră la Tripla Alianţă – se spunea în
„Declaraţie” – a fost înşelată. În cursul unei perioade de mai bine de 30 de
ani, românii din monarhie nu numai că n-au văzut niciodată introducânduse
vreo reformă de natură a le da măcar o aparenţă de satisfacţie, dar, din
contră, au fost trataţi ca o rasă inferioară şi condamnaţi să sufere apăsarea
unui element străin, care nu constituie decât o minoritate în mijlocul
naţionalităţilor deosebite din care se compune statul austro-ungar. Toate
nedreptăţile pe care fraţii noştri erau astfel siliţi a le suporta au întreţinut
între ţara noastră şi monarhie o stare continuă de animozitate pe care
guvernele Regatului nu reuşeau să o potolească decât cu preţul a mari
greutăţi şi numeroase sacrificii”. În aceste condiţii – se arăta în continuare în
„Declaraţie” – atunci când în 1914 s-a declanşat conflictul, România a
refuzat să se asocieze la declaraţia de război a Austro-Ungariei împotriva
Serbiei, care contravenea prevederile tratatului de alianţă cu Tripla Alianţă.
Iar războiul declarat de Austro-Ungaria ameninţa nu numai „interesele
esenţiale ale României” şi „aspiraţiile sale naţionale cele mai legitime”, dar
în perspectiva unor „mari transformări teritoriale şi schimbări politice” erau
ameninţate chiar „siguranţa şi viitorul României”. De aceea, în finalul
15
Textul Declaraţiei în Documente diplomatice privitoare la relaţiile dintre Austro-Ungaria şi România în
perioada de la 22 iulie 1914 până la 27 august 1916, Editura Regele Carol, Bucureşti, 1917, pp. 84-88.
6

documentului se arăta că România „împinsă de dorinţa de a contribui să
grăbească sfârşitul conflictului şi sub imperiul necesităţii de a-şi salva
interesele sale de rasă, se vede nevoită de a intra în luptă alături de aceia
care pot să-i asigura înfăptuirea unităţii sale naţionale”.
Hotărârea din 14/27 august 1916 a fost – aşa cum sublinia Nicolae
Iorga – „în concordanţă cu sufletul naţional” 16 . Atitudinea opiniei publice
confirmă această apreciere. Astfel, savantul C. I. Istrati considera că
„înfăptuirea întregirii neamului e pe cale de a se îndeplini” 17 ; pentru Paul
Ionescu războiul era „inevitabil” 18 ; ziarul „Opinia” din Iaşi aprecia că „nici o
suferinţă, nici o jertfă nu este prea mare pentru atingerea idealului
naţional” 19 .
Şi Constantin Mille cerea mobilizarea forţelor naţiunii pentru „a
învinge cu orice preţ, căci a învinge este a ne îndeplini idealul naţional (...)
Orice jertfă nu-i prea mare, căci şi ţelul nostru este mare şi îl aşteptăm de
sute de ani” 20 . Iar Barbu Ştefănescu-Delavrancea declara: „Noi n-am intrat
în haosul acestui măcel pentru cuceriri, ci pentru dezrobiri (...) Noi nu vrem
ceea ce nu este al nostru, ci vrem unirea cu fraţii noştri din Ardeal, din
Banat şi din Bucovina (...) Noi nu ne croim cu sabia o patrie nouă, ci ne-o
întregim” 21 . Această cvasiunanimitate a opiniilor faţă de gestul guvernului
român având drept scop eliberarea românilor din Imperiul austro-ungar îl
determina pe un ziarist de la „Opinia” să concludă: „Dacă în istoria
războaielor se pomeneşte că unele din ele au fost populare, apoi desigur
războiul nostru va purta pentru toate timpurile ce vor urma un asemenea
epitet. Da! Războiul nostru e popular, e războiul poporului român” 22 .
În aceste condiţii, în dimineaţa zilei de 15/28 august 1916, România a
intrat în război, împotriva Puterilor Centrale. În câteva zile armata română a
pătruns adânc în Transilvania, a eliberat oraşele Braşov, Sf. Gheorghe,
Gheorgheni, Miercurea Ciuc, Orşova, etc. Victoriile ei, au provocat un
entuziasm extraordinar în inimile transilvănenilor, care sperau în apropiata
lor eliberare de sub stăpânirea austro-ungară. La scurtă vreme, însă, datorită
unui complex de factori, dotarea superioară a armatelor Puterilor Centrale,
superioritatea numerică a acestora, configuraţiei frontului, inclusiv presiunea
forţelor unite bulgaro-germane-turce la Dunăre şi în Dobrogea, etc. armata
16
Nicolae Iorga, Dezvoltarea politicii externe a poporului român, (conferinţă ţinută în noiembrie 1919 la
Ateneul Român), Cultura Neamului Românesc, Bucureşti, 1920, p. 22.
17
„Adevărul”, din 22 august 1916.
18
Idem, din 14 august 1916.
19
„Opinia”, din 17 august 1916.
20
„Adevărul”, din 16 august 1916.
21
„Steagul”, din 21 septembrie 1916.
22
„Opinia”, din 23 august 1916.
7

română a fost nevoită să se retragă în condiţii dramatice în Moldova, lăsând
în mâinile ocupanţilor nu numai teritoriile eliberate, ci şi teritoriul Olteniei,
Munteniei (inclusiv capitala) şi Dobrogei 23 . După ce Armata română a fost
refăcută şi „înzestrată cu arme şi muniţii de aliaţi” 24 , ea a luptat cu eroism
pe câmpurile de bătălie de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, precum şi în alte
localităţi din Moldova, până la victoria finală, victorii care au intrat în istoria
neamului românesc 25 .
2. Preoţi, slujitori ai Bisericii pe câmpurile de luptă
În Războiul Întregirii Neamului slujitorii Bisericii s-au aflat – ca de
atâtea ori în istoria noastră – alături de întregul popor român în efortul pentru
obţinerea victoriei şi realizarea unităţii naţionale. Ei s-au aflat pe front, în
tranşee, alături de ostaşi pentru îndeplinirea datoriei, mulţi dintre ei
pierzându-şi viaţa; în teritoriul vremelnic ocupat slujitorii Bisericii au
susţinut moralul populaţiei, umilită şi jefuită de ocupanţi; a ţinut trează
credinţa în justeţea cauzei unităţii naţionale şi încrederea în victoria ei.
Slujitorii Bisericii Ortodoxe Române au trăit cu aceeaşi intensitate
durerile, înfrângerile, dar şi bucuriile victoriei finale, au suferit
samavolniciile regimului de ocupaţie alături de enoriaşi sau au căzut pe
front, unde îşi făceau datoria ca preoţi militari 26 .
În anii grei ai războiului Biserica şi şcoala au îndeplinit un rol
binefăcător de întărire a capacităţii de rezistenţă economică şi psihologică a
poporului şi a încrederii lui în triumful aspiraţiilor sale de libertate şi unitate
naţională. „Preoţii, în vremi aşa grele – arată Constantin Nazarie - au dat
dovezi de o abnegaţie, de un curaj, de un spirit de jertfă şi de o activitate
aşa de înţeleaptă, spornică şi folositoare, că şi-au atras admiraţia şi
respectul tuturor militarilor, asigurându-şi locul de cinste în rândurile lor şi
devenind element absolut indispensabil, cum şi este” 27 .
Trebuie precizat faptul că activitatea preoţilor din timpul primului
război mondial nu s-a rezumat numai la cei ce se aflau alături de corpurile de
23
Pr. Scarlat Porcescu, Contribuţii aduse..., p. 688.
24
Ibidem, p. 688.
25
Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, vol. III, tom I, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 555.
26
Asupra evenimentelor militare din anii 1916-1918 există o bogată literatură, din care mă rezum a aminti
lucrările: Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru reîntregirea României, 1916-1919, (ed. 1), 2 vol.,
Bucureşti, 19124, ed. a II-a, 3 vol., Bucureşti, 1925-1927; Victor Atanasiu, Anastasie Iordache, Mircea
Ieşa, Ion M. Oprea, Paul Oprescu, România în primul război mondial, Bucureşti, 1979; România în
războiul mondial, 1916-1918, în „Documente”, Bucureşti, 4 vol. 1934-1946; Comisia română de istorie
militară, Centrul de studiu şi cercetări de istorie şi teorie militară, România în anii primului război mondial,
2 vol., Editura Militară, Bucureşti, 1987, etc.
27
Constantin Nazarie, Activitatea preoţilor de armata în campania din anii 1916-1919, Tipografia Cărţilor
Bisericeşti, Bucureşti, 1921, p. 12.
8

armată pe front, în tranşee. Cea mai mare a preoţilor s-au aflat alături de
credincioşii lor în aceste momente pline de intensitate ale intrării României
în război. Au rămas alături de păstoriţi şi atunci când situaţia ţării era
dificilă, şi atunci când armata română repurta pe front victorii importante,
care dădeau speranţe noi tuturor românilor. Armatele de ocupaţie, atât
înainte, cât şi în timpul războiului, au văzut în preoţi exponenţii poporului
român, care lupta pentru unirea cu România. De aceea preotul era urmărit,
căutându-se în permanenţă discreditarea sau chiar eliminarea sa din cadrul
comunităţii respective.
În şedinţa Senatului României, din 8 iulie 1921, ministrul de Război,
generalul Ioan Răşcanu, în Expunerea de motive la Legea pentru organizarea
clerului militar – prima lege de acest gen în istoria Bisericii şi a Armatei –
aducea un cald omagiu preoţimii militare pentru rolul ei în pregătirea
sufletească a militarului român: „Armata noastră – declara generalul Ioan
Răşcanu - care a luptat în condiţiuni extrem de grele, cunoscute îndeajuns
de Domniile voastre, graţie pregătirii ei sufleteşti a putut să înfrunte cele
mai grele timpuri şi să treacă neatinsă pe lângă flagelul teribil al
bolşevismului, care a prins în focul său şi mistuit formidabila armată
rusească. Această pregătire sufletească este de netăgăduit că în mare parte
îşi are obârşia în sentimentalele religioase cu care a fost înzestrat românul
în toate timpurile şi care l-a ajutat şi salvat în timpurile de restrişte.
Sentimentul religios a fost veşnic cald în sufletul soldatului nostru, căci
preoţimea militară care a însoţit armata în tot timpul războiului a fost mai
presus de orice laudă şi, ca adevăraţi apostoli, preoţii nu au părăsit un
moment postul lor sfânt şi de onoare, ajutând ofiţerimea spre a putea duce
la glorie trupele noastre” 28 .
Înainte de intrarea României în război, Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române în şedinţa din 16 mai 1915 l-a numit pe preotul
Constantin Nazarie, care era şi profesor la Facultatea de Teologie din cadrul
Universităţii din Bucureşti, în funcţia de protopop pentru preoţii militari,
precum şi pentru cei mobilizaţi în armată. Constantin Nazarie a pregătit o
broşură pentru preoţii militari, ce cuprindea 10 cuvântări model, ce puteau fi
folosite de preoţii militari în relaţiile cu militarii, dar şi rugăciuni în caz de
război. De asemenea, tot el a întocmit şi un regulament privind atribuţiile
preoţilor militari (modul de rezolvare a diverselor situaţii ce puteau apărea în
28
Dezbaterile Adunării Deputaţilor Şedinţa de marţi, 19 iulie 1921, în „Monitorul Oficial” nr. 154 din
martie 1922, pp. 4358-4359. Expunerea de Motive este prezentată de generalul Ioan Răşcanu, ministru de
Război, în Senat. Pledoaria generalului Ioan Răşcanu a fost pentru „formarea unui corp preoţesc militar
activ”, cu caracter permanent. Un astfel de corp preoţesc militar a existat în România în anii 1921 – 1948,
când Episcopia Armatei a fost desfiinţată de regimul comunist.
9

timp de război, raporturile cu comandantul unităţii, ţinuta de campanie
etc.) 29 . înainte de intrarea României în război,
Printr-o serie de conferinţe ţinute preoţilor, Constantin Nazarie i-a
pregătit pe aceştia pentru misiunea lor în caz de război. Iar la 15 august
1916, în prima zi de război, el a fost numit şef al Serviciului religios de pe
lângă Marele Cartier General al Armatei Române, iar ca ajutor al acestuia a
fost numit Vasile Pocitan, profesor de religie în Bucureşti, devenit apoi
arhiereu vicar (Veniamin Pocitan) 30 .
În anii războiului (1916-1919) au slujit ca preoţi militari (confesori)
sau de campanie aproximativ 250 de preoţi ortodocşi, din diferite ţinuturi ale
patriei. Unii dintre aceştia au murit pe câmpurile de luptă. Printre aceştia
amintim pe: preotul Ştefan Ionescu-Cazacu, din Piatra Olt (regimentul 3
Olt), care a căzut în luptele de la Mărăşeşti (şi ale cărui oseminte se află în
Mausoleul din Mărăşeşti); preotul Nicolae Armăşescu de la parohia Tomşani
(Regimentul 2 Vânători), în urma rănilor a decedat în Spitalul Colţea din
Bucureşti şi a fost înmormântat în cimitirul Ghencea; preotul Constantin
Buzescu, de la parohia Corbu (judeţul Olt); preotul Nicolae Furnică, din
Urziceni-Ialomiţa (Regimentul 75 Infanterie), a luptat la Turtucaia 31 , fiind
străpuns de baionetele inamice, unde a căzut în luptă; preotul Dumitru
Bârlogeanu, de la parohia Sineşti (judeţul Vâlcea); preotul Ion Cerbulescu,
de la parohia Rusăneştii de Sus (juţeul Olt) şi alţii.
Alţi preoţi militari ortodocşi, precum: preotul I. Grigorescu, preotul
C. Constantinescu ş.a au fost răniţi în bătălii. Un document din 8 martie
1917, confirmă faptul că între 14 august 1916-16 februarie 1918 un număr
de 28 de preoţi mobilizaţi au fost răniţi. Printre aceştia s-au numărat preotul
Gheorghe Pasat (rănit), mai târziu duhovnicul Seminarului Teologic
Ortodox din Cluj, soldatul Ştefan Ciopron, mai târziu episcop al Armatei şi
apoi al Eparhiei Romanului şi Huşilor 32 .
Referindu-se la situaţiile grele la care au luat parte preoţii, preotul
Buzescu P. Constantin din Regimentul 4 „Argeş” raporta: „N-am cruţat
vreme şi împrejurări, cât de critice, de a nu-mi îndeplini datoria şi mai mult
încă. Aşa, de pildă, în retragerea de la Predeluş la Plopeni-Prahova am
făcut şi pe strângătorul şi aşezătorul în trăgători pe nişte soldaţi dintr-un
29
Radu Mureşan, Datorie şi slujire sfântă, pe site-ul www.glascomun.info?p=370 (la 12 noiembrie 2008).
30
Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Contribuţia Bisericii la realizarea actului unirii de la 1 Decembrie 1918, în
„Biserica Ortodoxă Română”, CXVI (1978), nr. 11-12, p. 1251.
31
Ibidem, p. 1251.
32
Pr. Scarlat Porcescu, Contribuţii aduse..., p. 702; Pr. Partenie Pop, Clericii ortodocşi alături de poporul
român în lupta pentru unitate naţională, în „Mitropolia Ardealului”, XXIII (1978), nr. 10-12, p. 778.
10

batalion din Regimentul 45, ce fugeau prin păduri, de s-au putut scăpa
multe căruţe să fie capturate de inamic...” 33 .
Documentele descriu numeroase fapte de arme săvârşite de către
preoţii români aflaţi pe câmpurile de luptă, aşa cum consemnează
Protoiereul preoţilor militari, Constantin Nazarie. Din totalul de 252 preoţi
mobilizaţi 5 au decedat pe câmpurile de luptă, iar mulţi dintre ei au suferit de
tifos exantematic sau alte boli contagioase ca urmare a prezenţei lor
permanente în mijlocul răniţilor şi al bolnavilor 34 .
Au existat şi preoţi militari care au fost luaţi prizonieri şi au fost
deportaţi în Bulgaria sau în Germania, precum: preotul Ioan Florescu-
Dâmboviţa (profesor de religie, precum şi duhovnic al Facultăţii de Teologie
din Bucureşti, din Regimentul 2 Grăniceri), internat în lagărul din Kârdjali
(Bulgaria), aproape 2 ani; preotul Vasile Ionescu din Groşerea-Gorj
(Regimentul 12 Tg. Jiu), în lagărul din Turkel-Germania; preot Gheorghe
Jugureanu din Mizil (Regimentul 72 Infanterie), în Stralsund-Germania;
preotul Emanuil Mărculescu din Corabia (Regimentul 59 Infanterie), în
Lamsdorf-Germania ş.a. 35
Comandanţi ai Armatei Române au avut cuvinte de apreciere pentru
mulţi preoţi militari pentru vitejia dovedită de aceştia pe câmpurile de luptă.
Amintim în acest sens pe protosinghelul Justinian Şerbănescu de la
Mănăstirea Cernica (care a fost rănit, apoi a fost luat prizonier, pentru ca
ulterior să evadeze); preotul Ioan Gheorghiu, din Sulina (Regimul 73
Infanterie); preotul Cicerone Iordăchescu, din Iaşi (Regimentul 4 Vânători),
mai apoi profesor la Facultatea de Teologie din Iaşi; preotul M. Marinescu,
din Bucureşti (Regimentul 74/80 Infanterie); preotul N. Oniceanu, din Heci,
judeţul Iaşi (Regimentul 32 Mircea); preotul Petre Pieptu, din Tăcuta,
judeţul Vaslui (Regimentul 3 Vânători); preotul Gheorghe N. Popescu, din
Bucureşti; preotul Gheorghe N. Tomescu, din Răteşti, jud. Argeş (Brigada 6
Artilerie); preotul Gheorghe Tudorache, din Tg. Ocna (Regimentul 55/69
Infanterie); preotul Iordache Tudorache, din Gologanu, jud. Vrancea (Regi-
33
Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Cleric Militar, dosar 15, f. 86.
34
Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Preoţi în lupta pentru Marea Unire 1916-
1919, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000, p. XXII.
35
Pr. Prof. M. Păcurariu, Contribuţia Bisericii..., p. 1251. Alţi preoţi din judeţul Tulcea sau anumiţi
călugări de la Mănăstirea Cocoş (Dobrogea) au fost deportaţi în Bulgaria sau în Germania. Dintre aceştia
amintim: preotul Dumitru Danielescu, din Gemenele-Brăila; preotul Atanasie Popescu, din Agighiol;
preotul G. Dumitrescu, din Niculiţel; preotul Marin Popescu, din Teliţa; preotul Constantin Ghinescu, din
Macin; preotul Petru Arbore, din Sarinasuf; preotul Ioan Popoiu, din Făgăraşul-Nou, toţi din judeţul
Tulcea; preotul Manole Poenaru, din Bueşti şi fiul său Nicolae Poenaru, din Perieţi; preotul Alecu
Ştefănescu, din Poiana; preotul Ioan Teodorescu, din Griviţa; preotul Nicolae Nedelcu, din Gura Ialomiţei;
preotul Stelian Popescu, din Dragoş Vodă, toţi, din judeţul Teleorman; preotul Gheorghe Săndulescu,
Băneasa-Teleorman; din jud. Vlaşca: preotul Stanciu Petrescu, din Slobozia-Vlaşca ş.a.
11

mentul 10 Vânători); preotul Ilie Turcu, din Rast, jud. Dolj (Regimentul
41/71 Infanterie); preotul V. Cernăianu, din Racoţi, jud. Gorj (Regimentul
18 Gorj); preotul D. Elian, din Piscoiu, jud. Gorj (Regimentul 3 Vânători);
preotul Gheorghe Bujor, din Letea Nouă, Bacău (Brigada 8 Artilerie);
preotul Gheorghe Cioşu, din Bârsăneşti-Bacău (Regimentul 55/67 Infanterie
apoi la Evacuare nr. 19); preotul Gheorghe Marcu, din Caşin-Bacău
(Regimentul 14 Infanterie); preotul Gheorghe Popovici, din Trifeşti-Roman
(Regimentul 3 Dâmboviţa); preotul Tănăsescu Dobrotă, din Roman
(Spitalul nr. 4 contagioşi); preotul Gheorghe Ionescu, din Roşiori-Roman
(Regimentul 16 Infanterie); preotul Ilie Gavrilesu, din Roman (la Ambulanţa
Diviziei 7); preotul Gheorghe Niţu, din Roman (Brigada 7 artilerie şi
Regimentul 8 artilerie); preotul Constantin Moisiu, din Muntenii de Jos-
Vaslui (Regimentul 7 Rahova); preotul Ioan Gâdei, din Bârlad (Evacuare
19); preotul Ioan Bundiu, din Negrileşti-Tecuci (în mai multe Unităţi
militare); preotul Ilarion Dodu, din Bacani-Tutova (Regimentul 6 Tecuci);
preotul Petru Popa, din Dogita, Iaşi (Regimentul 57 Infanterie), preotul
Sandu Stoian, din Tg. Ocna (Regimentul 27 Infanterie); amintim de
asemenea şi câţiva cântăreţi bisericeşti: Florian Simion, Gheorghe N.
Filimon, Gheorghe Rotam, Gheorghe N. Nistor, Dumitru Mititelu, Ioan Vlad
ş.a. 36
Un loc special în cadrul preoţilor militari care au luptat pe front pentru
cauza românească au avut preoţii ortodocşi în Transilvania, care s-au retras
cu armatele române peste Carpaţi şi care au slujit ca preoţi militari. Amintim
aici pe preotul Ioan Nanu, din Râşnov-Braşov (Sectorul I Fortificaţii, apoi
Regimentul 3 Vânători); preotul Andrei Gâlea, din Turnu Roşu, Sibiu, mai
apoi consilier la Arhiepiscopia Sibiului; preot Ilarie Reit, din Turda; preot
Iosif Comănescu, din Codlea-Braşov; preot Ioan Rafiroiu, din Poiana Sărată
(jud. Trei Scaune); preot Zenovie Popovici, din Satulung, Braşov; preot Ioan
Agârbiceanu, din Orlet (Regimentul de voluntari transilvăneni) 37 .
3. Preoţi, slujitori ai Bisericii prezenţi în serviciile sanitare ale
Armatei române
36
Ibidem, pp. 1252-1253, Pr. Prof. D. Stăniloae, Pr. Prof. Ion Ionescu, Asist. Mircea Păcurariu şi
colaboratorii, op. cit., pp. 1333-1334; Pr. C. Cazan, Slujitorii ortodocşi din eparhia Romanului şi Huşilor în
lupta pentru reîntregirea pământului străbun, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, LIV (1978), nr. 9-12,
pp. 715-721; Eftimie Luca, Clerici ortodocşi din Eparhia Romanului şi Huşilor în războiul din 1916-1918,
în „Biserica Ortodoxă Română”, CXVI (1978), nr. 11-12, pp. 1264-1273.
37
Pr. Prof. M. Păcurariu, Contribuţia Bisericii..., p. 1253.
12

Preoţii români au avut activităţi intense nu numai pe câmpurile de
luptă, unde au încurajat şi au susţinut moral şi fizic ostaşii români, ei
îndeplinind şi misiuni în anumite spitale din ţară (cu răniţi de război) 38 .
Serviciul religios al armatei române a înaintat un tabel Centrului
Mitropolitan Iaşi la sfârşitul anului 1917 (cu raportul nr. 1668/1917). Potrivit
acestui tabel au activat ca preoţi militari (confesori) în anumite unităţi
militare din ţară aproximativ 173 de clerici 39 . Pe lângă preoţi, au fost
38
Amintim, în acest sens: preot Nicolae Provinceanu, din Andalchioi, jud. Constanţa; preot Ilie Niculescu,
din Gonţa, jud. Vâlcea; preot M. Lindulescu, din Căciuleşti, jud. Dolj, la spitalele de răniţi din Iaşi; preotul
Nicolae Popa, din Vulturul, jud. Putna, şi preotul V. Meretan, refugiat din Transilvania, la Spitalul din Tg.
Frumos; preotul D. I. Dumitrescu, din Poienari Burchi, jud. Prahova, la Spitalul Galata; preotul I.
Teodorescu, din Brăila, la un spital din Iaşi; preotul I. Şt. Popescu, din Târgovişte, administrator la Spitalul
din Mănăstirea Raşca; preotul Gh. Enescu, din Transilvania, la spitalul din Iaşi; preotul Iosif Comănescu,
junior, din Transilvania, la un spital din Iaşi; preotul I. Bălănescu, din Răstoaca, fostul jud. Putna, la
spitalul din Mănăstirea Văratec; preot C. Popescu, din Buzău; preot V. T. Popescu, din jud. Dâmboviţa;
preotul N. Ciontă şi preotul P. Borza (din Transilvania) au ţinut conferinţe răniţilor din spitalele de la
Mănăstirile din ţinuturile Neamţului; preotul L. Tatu, din Ţichindeal, fostul jud. Târnava Mare, la Tabăra de
prizonieri din Şipote-Iaşi; preotul I. Murariu, din Voetin, fostul jud. Râmnicu Sărat, la Spitalul din
Mănăstirea Agafton; preotul Ilie Câmpianu, din Transilvania, administrator la Spitalul din Tg. Neamţ;
preotul P. Partenie, la un spital din Iaşi; preotul Aurel Grigorescu, la Spitalul din Mănăstirea Raşca; preotul
D. Popescu-Smereanu, la un spital din Iaşi; preotul I. Rafiroiu, din Poiana Sărată-Transilvania, în anumite
Unităţi militare, apoi la Spitalul din Oneşti; preotul Marin Pretorian, din jud. Dolj, la un spital din Iaşi;
preotul M. Vasilescu, din Ploieşti (Trenul sanitar nr. 11); preotul Alexandru Popescu, din Hăbeni, jud.
Dâmboviţa (Spitalul de contagioşi nr. 2); preotul Grigore Lascu, din Vâlcea (Serviciul 3 Evacuare); preotul
Vasile Vasilescu, din Hârşova (Spitalul mobil nr.9) ş.a. Pr. Scarlat Porcescu, Contribuţii aduse..., p. 700; Pr.
Prof. D. Stăniloae, Pr. Prof. Ion Ionescu, Asist. Mircea Păcurariu şi colaboratorii, op. cit., p. 1334.
39
Putem aminti astfel, din Arhiepiscopia Iaşilor pe preotul Mihail Diaconescu, de la Biserica „Adormirea
Maicii Domnului” din Târgu Neamţ, în grad de locotenent (Regimentul 11 Infanterie); preotul C. Roşescu,
de la Biserica „Sf. Atanasie şi Chiril” din Iaşi (locotenent şi propus căpitan) - la Regimentul 13 Infanterie;
preotul Gheorghe Bârliba, Vânători-Tg. Neamţ (locotenent şi propus căpitan) - Regimentul 13 Infanterie;
preotul N. Oniceanu, Heci-Suceava (locotenent şi propus căpitan) - Regimentul 32 Infanterie; preotul N.
Hodoroabă, Poieni-Dorohoi (locotenent şi propus căpitan) - Brigada 10 Artilerie; preotul M. Cârlănescu,
Bogdăneşti-Suceava (locotenent şi propus căpitan) - Brigada 14 Artilerie; preotul I. Dănălache, Dersca-
Dorohoi (locotenent), la Spitalul nr. 10, Iaşi; preotul Ştefan Vasilescu, Biserica „Sf. Dumitru”, Balş-Iaşi
(locotenent şi propus căpitan), la Spitalul nr. 11, Iaşi; preotul Al. Posmoşanu, Holda, Suceava (locotenent) -
la Spitalul nr. 14, Iaşi; preotul Victor Gervescu, Roznov, Suceava (locotenent), la Spitalul nr. 7, Iaşi;
preotul Ioan A. Parfenie, Valea Glodului-Suceava (locotenent şi propus căpitan), la Spitalul nr. 10 din Iaşi;
preotul Sava Popovici, Focuri, Iaşi (locotenent), la Spitalul nr. 14; preotul Gheorghe Petrovanu, de la
Biserica “Sf. Teodori”, Iaşi (căpitan), la Trenul sanitar nr.1; preotul N. Drângă, Tg. Frumos (locotenent şi
propus căpitan), la Trenul sanitar nr. 6; preotul Gheorghe Popovici, Ruginoasa, Suceava (locotenent şi
propus căpitan), la Trenul sanitar nr. 14; preotul C. Mitru, de la Catedrala Mitropolitană, Iaşi (locotenent),
la Trenul sanitar nr. 18; preotul Fabian Bodnărescu, de la Galata-Iaşi (locotenent), la Fortificaţii sectorul
III; preotul C. Matasă, de la Biserica “Adormirea” - Piatra Neamţ (locotenent), la Sanatoriul “în Carpaţi”;
preotul N. Donose, Dobrovăţ, Iaşi (căpitan), la Regimentul 1 Vânători; preotul C. Constantinescu, de la
Biserica „Sf. Gheorghe” - Hârlău (căpitan) la Regimentul 69/77 Infanterie; preotul Teodor Popovici,
Dagâţa-Roman (locotenent) - la Trenul sanitar nr. 10; preotul Petre Pieptu, de la Protopopeşti Vechi-Iaşi
(locotenent şi propus căpitan), la Regimentul 3 Vânători; preotul Teodor Simedrea (mai apoi mitropolit sub
numele Tit), duhovnic la Seminarul „Nifon Mitropolitul” - Bucureşti (locotenent), la Regimentul 36
Infanterie; preot Gheorghe Leu (mai târziu, episcopul Grigore), duhovnic la Seminarul Central din
Bucureşti (căpitan), la Regimentul 53/65 Infanterie; preotul I. D. Petrescu, de la Biserica Visarion-
Bucureşti (căpitan la Regimentul 5 Roşiori; preotul Toma Chiricuţă din Bârlad (căpitan), la Fortificaţi,
sectorul II. A se vedea acest lucru la Pr. Scarlat Porcescu, Contribuţii aduse..., p. 701.
13

mobilizaţi pentru nevoile armatei şi numeroşi cântăreţi bisericeşti. Din datele
de care dispunem numărul acestora a fost de 94, dintre care: 27 de la oraş şi
67 de la sate, majoritatea dintre aceştia jertfindu-se pe câmpurile de bătălie.
În războiul de reîntregire au fost implicaţi nu numai preoţi, ci şi
numeroşi călugări şi călugăriţe, care au servit în cadrul „Societăţii de Cruce
Roşie”. De asemenea, numeroase mânăstiri au jucat un rol deosebit de
important în adăpostirea şi îngrijirea copiilor orfani sau a militarilor răniţi.
Încă înainte de începerea războiului, călugări şi călugăriţe din diferite
mănăstiri din Moldova au fost pregătiţi pentru serviciile Societăţii „Crucea
Roşie”, dar în acelaşi timp, prin intermediul mânăstirilor, li s-au dat anumite
îndrumări referitoare la modul lor de acţiune pe câmpurile de luptă. De
altfel, în vremea războiului, un mare număr de călugări şi călugăriţe au avut
un rol important îndeosebi în serviciile sanitare (în spitale, pe ambulanţe, pe
linia de front, etc.)
Spre exemplu, la numai două zile după ce România a intrat în Război
(în 17 august 1916), 50 de călugări din Arhiepiscopia Iaşilor, sub îndrumarea
arhimandritului Teoctist Stupcanu, au plecat la Bucureşti, pentru a ajuta la
îngrijirea primilor răniţi în luptele din Carpaţi. Concomitent, în mănăstirile
Agafton şi Agapia s-au creat ateliere pentru confecţionarea pansamentelor
sau a albiturilor necesare răniţilor.
În multe alte mănăstiri au fost organizate orfelinate sau spitale pentru
cei suferinzi. Mitropolitul Pimen al Moldovei s-a implicat în toate acţiunile
mai sus amintite. Într-un tabel care a fost înaintat (în noiembrie 1917) de
către arhimandritul Teoctist Stupcanu (îndrumătorul călugărilor din
Societatea „Crucea Roşie”) mitropolitului Pimen, sunt precizate numele
călugărilor care s-au remarcat prin activitatea desfăşurată în cadrul societăţii
respective, călugări propuşi pentru decoraţii 40 .
40
Dintre cei nominalizaţi pentru decoraţii amintim pe: arhimandritul Teoctist Stupcanu (Catedrala
Mitropolitană Iaşi); arhimandritul Grigorie Popa, Spitalul 1; arhimandritul Partenie Antohie (Neamţ),
Spitalul 2; protosinghelul Trifon Sturza (Neamţ), Spitalul 4; protosinghelul Pimen Gheorghiu (Horaiţa),
Spitalul 3; protosinghelul Galerie Mihalcea (Neamţ), Spitalul 5; protosinghelul Epifanie Dumitrescu
(Bucium), Spitalul 1; ierodiaconul Diomid Ursulescu (Neamţ), Spitalul 1; Paisie Salciuc (Metecul “Sf.
Ioan” Iaşi), Spitalul 1; fratele Onofrei Maxim (Catedrala Mitropolitană din Iaşi), Spitalul 1; ieromonahul
Ilarie Pantelimon (Cetăţuia, Iaşi), Spitalul 1; ieromonahul Damaschin Trofin (Mănăstirea Secu), Spitalul 1;
monahul Filaret Buliga (Catedrala Mitropolitană din Iaşi); Spitalul 1; ieromonahul Nazarie Lupu
(Catedrala Mitropolitană Iaşi), Spitalul 1; monahul Filaret Toma (Catedrala Mitropolitană Iaşi), Spitalul 1;
ierodiaconul Ghenadie Honciuc (Cetăţuia, Iaşi), Spitalul 1; protosinghelul Teofan Anghelea (Neamţ),
Spitalul 2; ieromonahul Teodosie Harcotă (Neamţ), Spitalul 2; ieromonahul Chirii Popa (Neamţ), Spitalul
2; ierodiaconul Cosma Bere (Neamţ), Spitalul 2; monahul Dionisie Sângeorzan (Neamţ), Spitalul 2;
monahul Zosima Georgescu (Neamţ), Spitalul 2; protosinghelul Gamatt Papii (Neamţ), Spitalul 2;
ieromonahul Vichentie Zalău (Secu), Spitalul 2; ierodiacon David Bidaşcu (Neamţ), Spitalul 2;
ieromonahul Veniamin Teşulescu (Cetăţuia), Spitalul 3; ieromonahul Hristofor Popescu (Cetăţuia) Spitalul
5; fratele Gheorghe Savin (Secu), Spitalul 5; fratele Neculai Vlădoianu (Raşca), Spitalul 5; ieromonahul
Mina Prodan (Neamţ), Spitalul 5; monahul Claudie Donisă (Neamţ). Spitalul 5: fratele Anania Popescu
14

În Mănăstirea Agafton s-au fost confecţionat, de asemenea ciorapi şi
lenjeri pentru soldaţi şi au fost găzduiţi 115 refugiaţi 41 . În cadrul Societăţii
„Crucea Roşie” de aici au lucrat 12 călugăriţe. Un spital a fost organizat şi la
Mănăstirea Văratec pentru răniţii de război, iar în orfelinatul de acolo s-au
adăpostit 168 de fete orfane; tot aici au fost confecţionate „albituri şi tifon
pentru pansamente”; s-au donat animale şi pământ pentru armată. În general,
în spitalele cu răniţi de război, aceştia au fost îngrijiţi de 60 de călugăriţe de
la această mânăstire 42 .
O situaţie asemănătoare a fost şi la mănăstirea Agapia, unde
călugăriţele au confecţionat cearceafuri, perne, plapume, ciorapi, mănuşi,
etc. pentru soldaţii răniţi. Tot aici a fost organizat şi un orfelinat, la care au
muncit călugăriţele: Epraxia Macri, Olimpiada Fluture, Elefteria Ţugui, în
timp ce altele au activat în cadrul Societăţii “Crucea Roşie” 43 .
(Neamţ), Spitalul 5; ierodiaconul Gherasim Obreja (Neamţ), Spitalul 5; monahul Antipa David (Secu),
Spitalul 4; ierodiaconul Epifanie Acatrinei (Secu) şi monahul Vasian Rusu (Neamţ), Spitalul 3; monahul
Ifrim Axintescu (Neamţ), Spitalul 3; protosinghelul Daniil Ciubotaru (Neamţ), Sprtalul 3; monahul Anania
Mursă (Neamţ), Spitalul 3; ierodiaconul Climent Aonofreesei (Secu) şi ieromonahul Ghermano Părău,
Spitalul 3; ieromonahul Gorgonie Mocanu (Secu), Spitalul 3; Iacob Fecioru (Cetăţuia), Spitalul 3; fratele
Vasile Teodorescu (Neamţ), Spitalul 3; seminaristul Haralambie Lostun (Neamţ), Spitalul 3; seminaristul
Gheorghe Dolinescu (Neamţ), Spitalul 3; ieromonahul Ghenadie Ailincăi (Secu), Spitalul 4; ierodiaconul
Inochentie Moroi (Secu), Spitalul 4; ierodiaconul Leontie Chiruţă (Raşca), Spitalul 4; ierodiaconul Ilarion
Filip (Durau), Spitalul 4; ierodiaconul Ghenadie Verenciuc (Vorona), Spitalul 4; monahul Pangratie
Dumbrăveanu (Vorona), Spitalul 4; ieromonahul Isaia Malaimic (Vorona), Spitalul 4; monahul Valentie
Crăciun (Neamţ), Spitalul 4, ieromonahul Gherasim Antonoaie (Vorona), Spitalul 4; ierodiaconul
Gherontie Visarion (Boureni), Spitalul 5, ierodiaconul Varlaam Popescu (Durau), Spitalul 5; ieromonahul
Iosif Ţaranu (Horaiţa), spitalul 5; ierodiaconul Dosoftei Popovici (Preuteşti), Spitalul 5; ieromonahul
Ghelasie Paşcani (Neamţ), Spitalul 5; ieromonahul Isaia Dragomirescu (Gorovei), Spitalul 5.
41
Ibidem, p. 706. Iată numele acestora: Asinefta Benia, Calistina Zaharia, Nazaria Visoschi, Serafima
Roman, Varvara Ivanof, Capitolina Neagu, Tecla Gafencu, Nimfodora Păvăloaie, Veronica Talpău,
Tavefta Corhan, Suzana Vieni şi Elpidia Samsorf.
42
Ibidem, p. 706; iată numele acestor măicuţe, păstrat până în zilele noastre ca semn de recunoştinţă pentru
devoţiunea lor faţă de cei pe care i-au îngrijit: Olimpia Senciuc, Evghenia Giosanu, Serafima Bădău,
Platonida Hreţcu, Evlampia Borşoae, Leontina Joimir, Tomaida Căprioară, Chesaria Bou, Epraxia Neagu,
Ecaterina Statachim, Ermiona Ionescu, Agafia Huţanu, Eufrosina Dimitriu, Iustina Stanciu, Filofteia
Căşăriu, Calipso Epure, Eufrosina Pancu, Olimpiada Neculau, Epifania Gâdei, Emilia Racliş, Agafia
Manoliu, Luchia Hudici, Calinica Popa, Amfilohia Marcu, Evghenia Cărăuş, Paisia Terchene, Cleopatra
Viţelaru, Stratonica Vasiliu, Evghenia Constantinescu, Eleonora Ciobanu, Asinefta Vădanei, Evghenia
Zugrăvescu, Epraxia Irimescu, Olimpia Ionescu, Petrina Dascălu Ilie, Veronica Petrei, Miropia
Gheorghiu, Anatolia Zugrăvescu, Epraxia Gheaţă, Miropia Zugrăvescu, Agafia Roşea, Xantipia Scutaru,
Epraxia Verdescu, Maftidia Cârjă, Antuza Iacob, Sofia Buga, Zosima Chioahu, Marina (Mina) Hociotă,
Eleonora Hanganu, Mina Anghele, Agafia Petroae, Ruxandra Nicolae, Achilina Bordeianu, Eliseia Nestor,
Macrina Bodescu, Ştefania Cheoariu, Solia Partene, Olimpiada Aramă, Evloghia Dascălu, Ilie şi
Olimpiada Andronic. Vezi şi † Antonie Plămădeală, Marina Hotiotă – Maica Mina de la Săliştea Sibiului-o
„nouă Ecaterina Teodoroiu” în războiul din 1916-1918, în „Biserica Ortodoxă Română”, CXVI (1978),
nr. 11-12, pp. 1274-1283.
43
Amintim aici pe următoarele maici: Agapia Garoiu, Evghenia Dumbravă, Magdalena Galeş, Tatiana
Matasariu, Pulheria Andrieş, Evlampia Porcuţanu, Eufrosina Rusu, Galinia Pătrăcescu, Elisabeta
Chindea, Agnia Popovici, Agripina Bârsan, Iulia Chiria, Agafia Boroian, Xenia Sasu, Augusta Crezantu,
Veronica Dospinescu, Elena Scobai, Agafia Valase, Glicheria Tata, Glicheria Gavrilă, Elena Chilu, Maria
15

Din partea mănăstirii Secu s-au oferit armatei alimente, animale,
furaje, iar în chiliile acesteia s-a organizat chiar şi un spital; stareţul
mănăstirii, Ilarion Bălăiţă, a fost şi administratorul acestuia. În spitalele de
campanie alţi călugări de la Secu, precum şi ieromonahul Vichentie Mălău,
ierodiaconul Gorgonie Mocanu, ieromonahul Damaschin Trofin,
ieromonahul Ghenadie Ailincăi, ieromonahul Epifanie Acatrinei,
ierodiaconul Inochentie Moroi, monahul Antipa David şi fraţii Gheorghe
Savin, Vasile Iordache şi Tudor Trandof au fost prezenţi în spitalele de
campanie din diverse zone ale frontului 44 .
De la schitul Războieni şi mănăstirile Gorovei, Vorona şi Durău s-au
dăruit armatei pământ, alimente, vite, îmbrăcăminte ş.a.; aici au fost
organizate spitale, orfelinate sau adăposturi pentru refugiaţi. Din aceste
mănăstiri au lucrat în cadrul Societăţii „Crucii Roşii” călugări precum:
ieromonahul Gherasim Antonoaie, ieromonahul Isaia Malaimic,
ierodiaconul Ghenadie Verenciuc, monahul Pangratie Dumbrăveanu,
ierodiaconul Ilarion Filip, ierodiaconul Varlaam Popescu şi monahii
Valerian Sălăgeanu, Galaction Alungulesei şi Iacob Curcă 45 .
Un spital militar a fost organizat la mănăstirea Neamţ. Acesta era un
spital pentru răniţii în convalescenţă, mai apoi, un centru pentru infirmi, iar
din toamna anului 1917 aici a fost cantonat Batalionul II din Regimentul
Vânători de munte; acestor instituţii li s-au oferit din partea mânăstirii
alimente, animale, îmbrăcăminte, aşternuturi ş.a. Toate acestea au fost
administrate de stareţul Meletie. Tot aici au lucrat ca infirmieri seminarişti
(Ioan Chirilă, Dragomir Palaşanu şi Vasile Teodorescu), un număr de
călugări ca îngrijitori (Claudie Donisă, Gudiil Toma, Eustatie Ionescu,
Benedict Moroşanu, Calinic Hociung, Ioanichie Economu, Ghenadie
Dimitrescu, Climent Iordăchescu, Inochentie Moisiu, Natanail Vartic şi
Chirilă Păvălucă), econom a fost Gavriil Nicuţă, iar telefonist, Ghedeon
Hogea. Totodată de la această mănăstire au lucrat în spitalele din
împrejurimi, în cadrul Societăţii „Crucii Roşii”, numeroşi alţi călugări 46 .
În mănăstirile Bistriţa, Raşca şi Slatina au fost organizate şi aici
spitale şi orfelinate, care au fost întreţinute cu alimente, îmbrăcăminte,
Luca, Ştefanida Ormen, Iunia Ianoş, Maria Breja, Catinca Vătafu, Mariamia Ungureanu, Amfilohia
Teleanu, Maria Vicovanu şi Rahila Boureanu.
44
Ibidem, p. 707.
45
Ibidem, p. 707.
46
Ibidem, p. 707. Amintim aici numele următorilor călugări: Triton Sturza, Galerie Mihalcea, Gamaliil
Papii, Teofan Anghelea, Ilarie Pantelimon, Teodosie Harcotă, Chirii Popa, Mina Prodan, Ghelasie
Pescariu, Ghermano Părău, David Bidaşcu, Diomid Ursulescu, Cosma Bere, Dosoftei Popovici, Gherontie
Visarion, Dionisie Sângeorzan, Zosima Popescu, Vasian Rusu, Gaia Baghiu, Ifrim Axintescu, Anania
Mursă, Valentin Crăciun, Veniamin Maloş şi Silvestru Aramă
16

încălţăminte, aşternuturi, etc. şi la care au lucrat ca infirmieri sau îngrijitori
diferiţi călugări 47 .
De asemenea, la Odesa, în afara graniţelor ţării, funcţiona ca preotconfesor
(pentru soldaţii români) arhimandritul Valerie Moglan, care a ajuns
mai târziu vicar la Arhiepiscopia Iaşilor 48 .
În anii 1916-1918 călugări din Muntenia şi Oltenia, refugiaţi în
Moldova, au lucrat în diferite spitale de aici. Astfel, Emilian Popescu, de la
mănăstirea Polovragi-Gorj, a fost confesor la un spital din Iaşi; Filotei
Georgescu, din Bucureşti, a fost confesor la un spital din Iaşi. Tot confesori
au fost Calistrat Popa, de la mănăstirea Govora-Vâlcea, la un spital din Iaşi;
Atanasie Dincă, la un spital din Iaşi; Nicodim Petrescu, de la mănăstirea
Sinaia, la un spital din Botoşani şi Varsanufie Ghibu, de la Mănăstirea
Cheia, la spitalul din Podul Iloaiei 49 .
Pentru eroismul şi devotamentul lor pentru cauza naţională, întrucât
şi-au desfăşurat misiunea fie pe câmpul de luptă, înfruntând moartea zi de zi,
fie în spitale sau în alte servicii medicale, mulţi dintre aceşti preoţi şi
călugări au fost decoraţi cu diverse distincţii, drept recunoştinţă pentru
munca şi abnegaţia lor puse în slujba neamului românesc.
4. Preoţi, slujitori ai Bisericii din teritoriul ocupat ucişi, deportaţi,
arestaţi, închişi, maltrataţi, refugiaţi
Odată cu intrarea României în război (în anul 1916), autorităţile
germane şi austro-ungare au pornit o puternică prigoană împotriva populaţiei
româneşti. De la sfârşitul anului 1916, după retragerea armatei şi
administraţiei româneşti în Moldova şi instaurarea administraţiei de ocupaţie
în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, numeroşi slujitori ai Bisericii din aceste
provincii au avut de suferit fărădelegile ocupantului, au fost urmăriţi,
maltrataţi, persecutaţi, deportaţi sau chiar ucişi. Desigur, este dificil de a
realiza o listă completă a tuturor preoţilor şi slujitorilor Bisericii care avut de
suferit, din cele mai diferite motive, fărădelegile regimului de ocupaţie,
mulţi dintre ei pierzându-şi chiar viaţa.
Printre cei care au căzut jertfă acestor fărădelegi putem aminti pe
preotul Constanin Păunescu, din Radomireşti, jud. Olt, care a fost „împuşcat
fără nici o vină, la Drăgăneşti-Olt, în prezenţa soţiei, a copiilor şi a tatălui
(21 februarie 1917), după ce i se săpase groapa în prezenţa sa” 50 . Un alt
preot, Vasile Iliescu-Buzăianu, din Homeşti, Râmnicu Sărat, a fost ucis
„după ce omorâse el însuşi câţiva soldaţi care vroiau să-i necinstească
47
Ibidem, pp. 707-708.
48
Ibidem, p. 708.
49
Ibidem, p. 704.
50
Pr. Prof. M. Păcurariu, Contribuţia Bisericii... , p. 1254.
17

fetele” 51 . Tot cu viaţa a plătit şi preotul Ghiţă Giurescu, din Bălăneşti-Buzău,
care „a fost găsit străpuns de baionete, în casa sa” fără a se cunoaşte
motivele exacte ale acestei crime. Alţi preoţi din Muntenia şi Dobrogea au
fost pur şi simplu prigoniţi de către trupele de ocupaţie, unii dintre ei fiind
împuşcaţi. Este cazul preotului Gheorghe Balaban, şi al soţiei sale Florica,
din Viziru, Brăila; al preotului Vasile Aftenie, din Valea Nucarilor, Tulcea;
al preotului Constantin Niculescu, din Pribegi (azi, localitatea Stejaru), al
preotului Anghel Bălteanu, din Stelnica, Ialomiţa ş.a. 52 O soartă
asemănătoare a avut şi preotul Iosif Popescu, din Gheboieni-Dâmboviţa,
care „a fost omorât pe câmp, în apropierea satului” 53 , ca şi preotul
Gheorghe Ghicorea, din Spulber-Vrancea, decedat „în ziua de Crăciun
1917, în urma bătăilor îndurate, iar peste o lună i-a murit soţia, rămânând
în urma lor 11 copii” 54 .
Numeroşi preoţi au suferit crunte maltratări, iar unii dintre ei chiar au
murit în urma acestora. Printre aceştia amintim pe: Gheorghe Dobrinescu,
din Deduleşti-Argeş, Vasile Grigorescu, din Rociu-Argeş, Marin
Mihăilescu, din Căscioarele-llfov, Ioan Mirchie, din Ponoarele-Mehedinţi,
Panait Gheorghe, din Fântânele-Prahova, Gheorghe Diaconescu, din
Vlădeni-Dâmboviţa, Gheorghe Popescu, din Puchenii Moşneni-Prahova;
Ştefan Andronescu, din Răstoaca-Vrancea, Ioan Danţiş din Spineşti-
Vrancea, Stan Popescu, din Dăscăleşti-Buzău, Ilie lonescu, din Turnu
Măgurele, Zaharia Popescu, din Strâmbu, azi Lunca-Buzău, Petre Eureanu,
din Suteşti-Brăila, Enciu Găliceanu, din Satu Nou-Constanţa ş.a. 55
Alţi preoţi au avut de suportat regimul dur al închisorilor din
Germania, Ungaria sau din ţară, unde mulţi dintre ei şi-au găsit, de altfel şi
sfârşitul. Amintim dintre aceştia pe Alexandru Georgescu, din Dăneasa-Olt,
întemniţat într-o închisoare din Berlin, Iordache Pătrăşcoiu, deportat în
lagărul din Lamsdorf, preotul Eftimie, din Răboia, Argeş, de asemenea
deportat într-un lagăr din Germania, etc.
Au existat preoţi care au fost arestaţi şi care au fost apoi închişi în
diferite locuri din ţară. Este cazul preoţilor O. P. Ariniş, din Corbi-Muscel,
Badea Bănică, din Martologi-Argeş, Ilie Băjescu, din Cocu-Argeş, O. P.
Dumitrescu, din Fălcoiu-Romanaţi, Radu Georgescu, din Pădureţi-Argeş,
Gheorghe Ghinescu, din Ungureni-Argeş, Ştefan Grigorescu, din
Şerbăneşti-Argeş, Vasile Grigorescu, din Rociu-Argeş (mort în arest),
51
Ibidem, p. 1254.
52
Ibidem, p. 1254 şi 1255.
53
Ibidem, p. 1254.
54
Ibidem, p. 1254.
55
Ibidem, p. 1254.
18

Nicolae Marinescu, din Muereasca de Sus-Vâlcea, Gheorghe Mazilescu, din
Frunzaru-Olt, Ion Mihăescu, arestat şi apoi deportat la Râmnicu Sărat, Ioan
Muzicescu, din Mozăceni, Argeş, Gheorghe Nasture, Berislăveşti-Argeş,
Ioan M. Popescu, Gheorghe Seiculescu, din Seaca-Olt, Ion Ungureanu, din
Deduleşti-Argeş, Traian Velureanu, din Berzeşti-Vâlcea, Toma Vitănescu,
din Milcov-Olt, Marin Zefiru, din Săpunari-Argeş 56 .
Aceeaşi soartă au avut-o şi alţi preoţi din Muntenia: Nicolae Toma,
din Borleşti, Traian Popescu, din Nehoiaşi, Grigore Balaban, din Brăila, şi
Bucur Stan, din Tătaru (Brăila) 57 . Alţi preoţi au fost bătuţi sau maltrataţi, iar
în urma acestora câţiva au murit. Amintim aici pe: Dumitru Andreescu, din
Măciuca-Vâlcea, Dumitru Georgescu, din Negraşi-Argeş, Constantin
Gogiulescu, Nicolae I. Ionescu, din Brezoi-Vâlcea, Gheorghe Popescu, din
Milostea, Vâlcea, Nicolae Şt. Popescu, din Ungheni-Argeş, Florea
Peleşcanu, din Malaia-Vâlcea, C. Răiculescu, din Olăneşti-Vâlcea, Dumitru
Roman, din Pârâieni-Vâlcea, I. Rădulescu, din Prundeni-Vâlcea.
Alături de jertfele credincioşilor se înscriu şi jertfele clerului Bisericii
noastre, care prin suferinţele lor comune au slujit neamul şi credinţa, Ţara şi
Biserica.
Epopeea Războiului pentru Întregirea Neamului, încununată cu Marea
Unire din anul 1918 şi făurirea statului naţional unitar român, a cuprins, în
vâltoarea faptelor de sublimă jertfă şi eroism desăvârşit, alături de ostaşi şi
pe preoţii mobilizaţi pe front, adevăraţi apostoli şi modele de urmat. „Viaţa
unui om – spunea preotul Danalachi Ion, confesorul Reg. 29 Infanterie
Dorohoi – oricât de lungă ar fi, nu reprezintă aproape nimic faţă cu
veşnicia; deci, a-ţi încheia viaţa mai târziu sau mai devreme, n-are
importanţă, însă foarte important este felul cum ţi-ai încheiat viaţa şi ce
moştenire ai lăsat urmaşilor tăi. Acel om se poate socoti pe deplin fericit pe
care sfârşitul vieţii l-a găsit făcându-şi datoria” 58 .
Cunoscând meritele preoţimii ortodoxe, în general, şi în special a celei
militare, Ioan Răşcanu, ministru de război în 1921, spunea: „Preoţimea
militară care a însoţit armata în timpul războiului a fost mai presus de orice
56
Gherasim Piteşteanul, Episcop vicar, Slujitorii Bisericii din Eparhia Râmnicului şi Argeşului în timpul
ocupaţiei străine 1916-1918, în „Mitropolia Olteniei”, XXX (1978), nr. 10-12, pp. 765-767.
57
Pr. Gheorghe Naghi, Preoţii din Banat..., pp. 602-610; Dr. Ioan Toacă, Aportul slujitorilor Bisericii
Ortodoxe Române la luptele contra regimului de ocupaţie, pentru eliberarea pământului străbun (1916-
1918), în „Biserica Ortodoxă Română”, CXVI (1978), nr. 11-12, p. 1288.
58
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul de Război, Inspectoratul General al Armatei,
dosar nr. 2, f. 79-80.
19

laudă. Ca adevăraţi apostoli, preoţii n-au părăsit un moment postul lor sfânt
şi de onoare, ajutând ofiţerimea spre a putea duce la glorie trupele” 59 .
59
Ştefan Pâslaru, 23 aprilie 1921, Legiferarea organizării clerului militar, în „Revista de Istorie
Militară”, nr. 3, 1993, p. 38.
20