PENTAGRAMMA - ROMANIAN LIBRARY

indiscutabile de amestecuri ale eposului ºi epopeii, ce pun în valoare ºi straturile
strãvechi. Dar acestui prototip interior de prozã miticã i se alãturã
romanul social al lui Liviu Rebreanu (Ion, Rãscoala) ºi proza analiticã ºi
intelectualistã, „noocraticã“, a lui Camil Petrescu (Patul lui Procust). Sunt
cele trei formule ce ar fi putut tutela proza româneascã, dar nu au fãcut-o,
de fapt, decât mult prea puþin. ªi dialectica romanului ºi a eposului (ilustrând
o lume cu structuri rituale, þãrãneºti, arhaitate, „poporan“) se presimte
dar nu se rezolvã aici. Fiindcã românii par a fi, înainte de toate, povestitori,
romanul se pigmenteazã cu o materie inevitabilã prin conformaþie deºi
voinþa de a construi biruie ºi creeazã în grandios. Dar substanþa rãmâne
„tradiþionalã“.
Aceste stãruitoare configuraþii se aratã la Marin Preda, în romanul
ciclurilor þãrãneºti (Morometii I-II ºi Marele singuratic), în felul unei lumi
cu formele ei tradiþionale în organizare, cãci suntem contemporani aici cu
cetatea greacã, deºi epoca este recentã. Ciclul este monumental ºi aratã
miºcarea unui extract de civilizaþie ruralã ca ºi în romanele de anvergurã
tragicã ale lui Ion Lãncrãnjan, Cordovanii, Caloianul, Suferinþa urmaºilor.
Pretutindeni, aici, monumentalitatea formei este însoþitã de o monumentalitate
de prototip moral ºi nu-i exagerat a zice cã Ilie Moromete ºi Lae
Cordovan rãmân specimene esenþiale de umanitate vãzutã de la longitudinea
de la noi. Rural, tradiþional ºi „ciclic“, este romanul ºi la Titus Popovici
(Setea), la Gheorghe Suciu (Boteazã-mã cu pãmânt ºi Rãzboi ºi dragoste) ºi
la Ion Marin Almãjan („Tornada“). Dar inovaþia propriu-zisã nu provine
din aceste combinaþii de realism ºi neo-naturalism. „Diferenþierea“ ºi, de fapt,
afirmaþia autohtonistã, pretutindeni „ruralã“, constã aici într-o prelungire de
mitic propriu lui Sadoveanu, înaintemergãtor de realism magic român ce
rezultã din simbioza dintre un spirit alpestru esoteric (întrevãzut ºi în Fraþii
Jderi ºi nu doar în Creanga de aur) ºi neliniºtea eposului dunãrean (la Panait
Istrati). Identificabilã în ciclurile romaneºti ale lui Dumitru Radu Popescu
(n. 1935), mai ales în F., Vânãtoarea regalã, Ploile de dincolo de vreme, aceastã
aºezare nouã de accent este copleºitoare în ciclul „bãnãþean“ de Sorin Titel
(Þara îndepãrtatã, Pasãrea ºi umbra, Clipa cea repede) ºi în reconstituirea
unei mitologii a câmpiei, înruditã atât cu Marquez cât ºi cu Julien Gracq
(Þãrmul Sirtelor) ce închipuie ªtefan Bãnulescu (Cartea Milionarului). Proza
lui Fãnuº Neagu (Îngerul a strigat, fragment de epos þãrãnesc) ilustreazã ºi
ea acest prototip. Dar dacã acestea ating o substanþã etnicã în fundament
ºi o comunicã, altele, ce deseneazã cicluri sociologice ºi categorii sociale în
miºcarea lor istoricã inerentã, nu sunt mai puþin elocvente. Aici, adicã la
Francisc Pãcurariu (Labirintul ºi Tatuajele nu se lasã la garderobã), George
Bãlãiþã (Ucenicul neascultãtor), Dinu Sãraru (Niºte þãrani), Corneliu Leu
(Puterea), Radu Theodoru (Recunoaºtere îndepãrtatã), ca ºi romanele în for-
14