Teoria muzicii - Tipografia

TEORIE-SOLFEGIU-DICTAT ANUL V (F.R.)
Bibliografie obligatorie
Victor Giuleanu Tratat de Teoria Muzicii, Editura Muzicală, Bucureşti 1986,
Capitolele- Sistemul modal, Ritmul muzical, Metrul,
Tempoul, Sisteme muzicale internaţionale, Limbajul muzical
neomodal, neotonal şi de alte structuri intonaţionale
Solfegii vol.II
pag. 142, 144, 145, 164, 176
Ioan D. Chirescu şi Victor Giuleanu Solfegii- vol III, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2002, Solfegiile nr.113, 133,
140, 151, 160, 221.
Capitolul I
I.1 Procedee clasice şi evoluate în construcţia şi dezvoltarea ritmului muzical
I.1.1 Procedee clasice
Cele mai cunoscute, aşa cum rezultă din fenomenul creaţiei sunt :
a) de factură exclusiv ritmică
- presupune un procedeu simplu,
elementar prin care o formulă ritmică (figură) protocelulară, devine,
prin repetare, un motiv ritmic bine conturat : deși fașă de stadiul la
care a ajuns arta muzicală contemporană, acest procedeu pare extrem
de simplu, totuși prin, utilizarea unor instrumente și intensităși
diferite prin repetarea ritmică se pot obșine efecte importante,
ajungându-se la forme complexe, cum sunt obstinația și secvența
ritmică.

- e se obșine prin înlocuirea cu
pauze a unora dintre sunetele formulei ritmice; având un rol deosebit
de activ, creator, pauzele devin elemente de structură ale exprimării
gândirii componistice; prin acest procedeu de suprimare ritmul capătă
energie, individualitate, dinamism.
- se pot face proporșional și
neproporșional, după o relașie matematică precisă ( de două ori, de
patru ori etc ) respectivșn mod aproximativ ( necalculat ).
Augmentarea ritmică proporșională este la rându- i, simetrică și
nesimetrică. Diminuarea ritmică proporșională constituie procedeul
invers al augmentării, fiind, ca și aceasta, simetrică ( integrală ori
parșială ) și nesimetrică.
- se obșine prin contopirea a două sau mai multe
valori de aceeași înălșime prin legato de prelungire a duratelor (
legato ritmic ) ori prin punctul de prelungire a duratelor ( punctul
ritmic ).
1
- este o formulă ritmică aparte, constând din cumularea unei
valori accentuate ( ictus ) cu valoarea ritmică precedentă neaccentuată
( preictus ) pe sunete de aceeași înălșime. Sincopele pot fi egale și
neegale, legând valori ritmice de aceeași durată și respectiv, de
durate diferite. La rândul lor, sincopele neegale pot fi de anticipașie
și de întârziere, venind înaintea și respectiv, după, momentul
articulării unei sincope egale.
- se obșine eliminând din desenul ritmic valorile
periodic accentuate, prin înlocuirea lor cu pauze; contratimpul
presupune deci periodicitate ( pauzele apărând la intervale egale de
timp ) și repetarea de cel pușin două ori.
- Formula de ritm cruzic 2 începe cu valoarea ce
deșine accentul principal, ritmul anacruzic 3 fiind caracterizat,
dimpotrivă, de existenșa uneia sau mai multor valori ce pregătesc
aparișia accentului principal. Într-o formulă de tip cruzic există două
părși componenete : cruza, cu accentul ritmic principal și
metacruza 4 , valoarea sau grupul de valori ritmice prin care se rezolvă
elementul cruzic. Formula de tip anacruzică posedă, firește, o a treia
parte componentă, anacruza, care precede aparișia accentului cruzic.
1 În limba greacș sincopi = șoc, coliziune, sfârtecare
2 în limba greacă krusis = lovire, atac
3 în limba greacă anakrusis = înainte de lovire, atac
4 în limba greacă metakrusis = după lovire, atac

) de factură mixtă ( ritmico-melodică sau ritmico- armonică)
- este : 1. liberă, constând dintr-o reproducere aproximativă a
unui motiv antecedent prin consecventul său.
2. severă, reproducerea fiind în acest caz exactă, strictă.
- se obșine prin reproducerea inversă,
de la dreapta spre stânga, a duratelor ce compun motivul antecedent în
consecventul său.
- constă din redarea mereu transformată a unei teme
muzicale prin procedee de natură variașională ritmică, cum ar fi
eliminarea pauzelor, punctarea formulei ritmice din temă,
întrepătrunderea cu formule de alt ritm, divizarea valorilor etc.
- presupune utilizarea la una sau mai
multe voci a unei formule ritmice ce se repetă continuu, asemenea
unui fundal ritmic neschimbat deasupra căruia evoluează liber
celelalte voci.
- constă din repartizarea contranstantă a
elementelor ritmice la voci diferite. Exemplu : o voce evoluează pe un
ritm sincopat, celelalte pe unul nesincopat; o voce se desfășoară întrun
ritm punctat, celelalte printr-unul nepunctat etc.
- presupune utilizarea concomitentă în lucrările pe mai
multe voci, armonice și polifonice, a unor formule ritmice diferite
1.1.2 Procedee evoluate
se obșine
prin adăugarea unei valori scurte, de obicei șaisprezecime, la durata unui
ritm oarecare. Se obșin transformări de structură ale ritmului inișial cu
calităși expresive noi, schimbând un ritm inișial simetric cu unul
asimetric. Această valoare adăugată, fie ea notă, punct, ori pauză ,
creează formule ritmice noi, de structură asimetrică, conferind ritmului o
mare libertate.
utilizează o gamă restrânsă de
posibilităși, cele mai frecvente fiind augmentările și diminuările prin
jumătatea ori dublul lor. Creașia contemporană extinde aceste procdee,
în special în muzica electronică, unde aproape totul este posibil. Astfel
augmentarea se definește ca o creștere a valorilor ritmice în orice raport
de mărime, diminuarea fiind o descreștere în orice raport a acestor
valori.

este în opozișie
cu ritmurile în oglindă, urmând o schemă de tip ABA ce-l face recurent
prin el însuși.
este similară cu cea care se realizează
prin mijloace intonașionale de tipul leit- motivului wagnerian. Messiaen
transpune personajele din domeniul melodic și armonic în cel strict
ritmic.
Ca și seria melodico- armonică, cea ritmică se compune
din elemente organizate după princiul non-repetării, la care se pot adăuga
diverse alte procedeee de permutar, augmentare, diminuare, etc .
Prin Messiaen, creașia atonală ajunge la
construcșia unor moduri, grupuri determinate de valori ritmice (
sonorităși și pauze ) ce pot fi folosite în diferite combinașii.
presupune elaborarea unor ritmuri prin
aparate electronice de înaltă precizie și fidelitate. Ideea de timp capătă
astfel conotașii diferite fașă de muzica tradișională, prin raportarea în
acest tip de muzică electronică la dimensiuni orare precise ( secunde,
minute ) sau lungimi de bandă magnetică, milimetri, centimetri. Apar
aspecte atât de complexe încât, deseori, sunt imposibil de redat printr- o
tehnică vocală sau instrumentală obișnuită.
I.2 Organizări noi ale cadrului metric
reprezintă utilizarea mai multor feluri de măsuri pentru
ritmul aceleiași piese muzicale, răspunzând astfel nevoii de schimbare a
structurii ritmice ce duce implicit la schimbarea cadrului metric. Astfel
nu ritmul se mulează după configurașia metrică, ci invers. Polimetria se
realizează : 1. orizontal, la una sau mai multe voci (alternanșă de
măsuri), folosindu- se în creașia populară cât și în cea cultă.
2. vertical a) de structură omogenă în care măsurile diferite
ale vocilor se menșin în piesa muzicală de la început până la sfârșit
b) de structură eterogenă în care măsurile se
schimbă diferit la fiecare voce, realizând astfel o polimetrie atât în sens
vertical cât și orizontal
măsuri adăugate Principiul valorii adăugate a lui Messiaen ajunge la
cel de măsură adăugată, constând în alăturarea unei măsuri cu unitate
mică de timp (optime, șaisprezecime) lângă o altă măsură cu unitate de
timp mai mare (pătrime, doime).
5 Palindromia- cursă ( mişcare în sens invers )

Serializarea ritmului a dus, firește, și la serializarea
măsurilor prin procedeul metrilor variabili ce dă fiecărei măsuri o altă
structură antecalculată.
se obșine prin suprapunerea vocilor așa încăt
barele de măsură să aibă o așezare în diagonală. Este o expresie a
diferitelor forme ale polimetriei : cănd o voce se află pe timp tare, alta
este pe timp slab.
Presupun înlocuirea măsurilor și a unitășilor metrice obișnuite prin
elemente orare (secunde și minute) sau de lungime (milimetri,
centimetri).
Capitolul II
II.1
Sistemul hexatonal se obţine prin divizarea octavei în 6 tonuri egal
temperate, permiţând astfel utilizarea enarmoniei absolute.
II.2
Evoluarea concomitentă ( polifonic şi armonic ) a două sau mai multe
voci în tonalităţi ori moduri diferite constituie procedeul numit în
compoziţie polimodalitate, respectiv politonalitate.
Se dezvoltă în secolul XX în creaţia unor compozitori ca Stravinski,
Prokofiev, Milhaud, Messiaen, etc.
Se cunosc suprapuneri bitonale ( bimodale ) şi politonale ( polimodale )
II.3
Atonalismul are două forme de manifestare :
- liber ( spontan, folosind modalităţi specifice anarhice de evitare şi
anihilare a raporturilor de esenţă tonală )
- dodecafonismul serial
Dodecafonismul este o tehnică specială de compoziţie care foloseşte cele
12 sunete ale scării cromatice, urmând procedee seriale.
Seria este o formulă care înlocuieşte tema muzicală pe principiul non
repetării

Capitolul III
III.1
Olivier Messian le defineşte în lucrarea sa Technique de mon langage
musical ca fiind organizări constituite din grupe simetrice,
infraoctaviante, parţial transpozabile, cu sunete comune.
Numărul de transpoziţii posibile este egal cu acel al semitonurilor
conţinute de grupul respectiv.
Fără a fi politonale, ele oferă ambianţa mai multor tonalităţi deodată.
Se pot amesteca şi cu modurile clasice; oferă posibilitatea modulaţiei
precum şi îmbinări de polimodalitate cu poliritmie.
III.2 secţiunii de aur
În secţiunea de aur ( şirul Fibonacci ), fiecare cifră rezultă din suma celor
două anterioare : 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, etc.
Modurile construite pe baza acestui principiu sunt neoctaviante ( infra şi
supra octaviante, putându-se grupa după materialul folosit în construcţia
lor în 12 specii.
Prima specie porneşte de la semiton ca unitate de măsură, următoarele
crescând progresiv printr-un semiton.
Sunt concepute ca având un centru de referinţă ( o tonică ) către care
converg celelalte sunete componente.