Instituțiile implicate în protecția juridică a minorilor

de înapoiere, în măsura în care înapoierea copilului nu a avut loc în
realitate. Neexprimarea vreunei îndoieli cu privire la autenticitatea
certificatului, precum şi emiterea acestuia în conformitate cu formularul
tipizat conduce la interzicerea introducerii unei opoziţii la recunoaşterea
hotărârii de înapoiere, sarcina ce revine instanţei sesizate fiind doar
aceea de a constata forţa executorie a hotărârii certificate şi a admite
înapoierea imediată a copilului. De asemenea, Curtea a decis că în
afara cazului în care procedura urmăreşte pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti în aplicarea art.11 alin.8 şi art.40 – 42 din Regulamentul
2201/2003, orice parte interesată poate cere refuzul recunoaşterii unei
hotărâri judecătoreşti, chiar dacă nu a fost depusă în prealabil o cerere
de recunoaştere a hotărârii. Art. 31 alin.1 în măsura în care prevede că
nici persoana împotriva căreia se solicită executarea, nici copilul nu pot
în această etapă a procedurii să prezinte observaţii, nu se aplică unei
proceduri de refuz al recunoaşterii unei hotărâri judecătoreşti formulată
fără să fi fost introdusă în prealabil o cerere de recunoaştere cu privire
la aceeaşi hotărâre. Într-o asemenea situaţie, pârâtul care solicită
recunoaşterea poate prezenta observaţii.
În cauză C – 523/2007, prin hotărârea din 2 aprilie 2009, Curtea
a declarat că art.1 alin.1 din Regulamentul C2201/2003 trebuie să
fie interpretat în sensul că este inclusă în noţiunea materiei civile o
hotărâre judecătorească prin care se dispune luarea în îngrijire imediată
şi plasarea unui copil în afara familiei de origine, atunci când această
hotărâre a fost pronunţată în conformitate cu normele de drept public
privind protecţia copilului. În aceeaşi speţă, Curtea a statuat că noţiunea
de reşedinţă obişnuită conform art.8 din Regulamentul 2201/2003 trebuie
să fie interpretat în sensul că această reşedinţă corespunde locului care
exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediu social şi familial. În
acest scop trebuie mai ales să fie luate în considerare, durat, regularitatea,
condiţiile şi motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru şi ale mutării
familiei în acest stat, cetăţenia copilului, locul şi condiţiile de şcolarizare,
cunoştinţele lingvistice, raporturile de familie şi sociale întreţinute de copil
în statul respectiv, fiind de competenţa instanţei naţionale să determine
reşedinţa obişnuită a copilului. S-a decis că o măsură asiguratorie precum
luarea în îngrijire a unor copii poate să fie hotărâtă de o instanţă naţională
în temeiul art.20 din regulament dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
- măsura trebuie să fie urgentă
- măsura trebuie să fie luată în privinţa unor persoane prezente în
statul membru în cauză
25