Hotararea privind aprobarea Statutului comunei Nufaru, judetul Tulcea

JUDETUL TULCEA
COMUNA NUFARU
CONSILIUL LOCAL
H O T A R A R E A
privind aprobarea Statutului comunei Nufăru, judeţul Tulcea
Consiliul local al comunei Nufăru, judeţ Tulcea, întrunit în şedinţa
ordinară, legal constituită;
Văzând Nota de fundamentare nr. 4383 din 28 iunie 2010 a primarului
comunei Nufăru, judeţul Tulcea referitor la modificarea si completarea
Statutului comunei Nufaru ;
În conformitate cu prevederile Ordonantei Guvernului nr. 53/2002 privind
Statutul-cadru al unitatiii administrativ-teritoriale, cu modificarile si
completarile ulterioare;
Tinand cont de avizul comisiei de specialitate si raportul compartimentului
de resort din aparatul de specialitate al administratiei publice locale;
În temeiul prevederilor art. 36 alin. (2) lit. a), alin. (3) lit. a), art. 45 alin.
(1), coraborat cu art. 115 alin. (1) lit. b) din Legea administratiei publice locale nr.
215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare:
H O T A R A S T E :
Art. 1 - Statutul comunei Nufaru, judetul Tulcea aprobat prin Hotararea
Consiliului local Nufaru nr. 24 din 31 august 1992 se modifica si se
completeaza conform anexei nr.1, care face parte integranta din prezenta
hotarare.
Art. 2 Secretarul comunei Nufaru, judetul Tulcea va comunica prezenta
hotarare Institutiei prefectului judetului Tulcea si autoritatilor interesate.
Hotararea a fost adoptată în şedinţa din 30 iunie 2010 cu 11
voturi``pentru``, 0 voturi `impotriva``, 0``abţineri``.
PRESEDINTE DE SEDINTA, SECRETAR,
SAVA GHERGHINA Jr. Vrajmasu Cristina - Gabriela

JUDETUL TULCEA Anexa nr. 1
COMUNA NUFARU La Hotararea nr._______/30.06.2010
CONSILIUL LOCAL
S T A T U T U L
C O M U N E I N U F Ã R U
CAP.1
Dispozitii generale
Comuna Nufaru, cu frumosul ei nume de floare a Deltei Dunarii, este situatã in
judetul Tulcea, judet unde se împletesc intr-o perfectã armonie cele mai noi forme de
relief cu bãtranele horsturi hercinice, unde se ingemãneazã atât de minunat pamântul
si apa, iar cercetarea trecutului reliefeazã prezenta permanentã în aceste locuri a
elementului bãstinas cu viata lui istoricã tumultoasã, cu o vastã activitate de creatie
materialã si spiritualã, cu luptele si victoriile lui, cu setea nestinsã pentru libertate si
dreptate socialã.
SECTIUNEA 1
Delimitarea teritorialã a comunei NUFARU
Art. 1
(1) Comuna Nufãru este situatã in partea de nord - est a judetului Tulcea, în
aval de orasul Tulcea - poartã a Deltei Dunãrii – la o distantã de 15 km si datoritã
asezãrii ei geografice, are urmãtoarele vecinãtãti :
a) la nord - teritoriul municipiului Tulcea si al comunei Maliuc;
b) la sud - teritoriul comunei Valea Nucarilor;
c) la est - teritoriul comunei Bestepe;
d) la vest - teritoriul municipiului Tulcea.
Art. 2
(1) Delimitarea teritorialã a comunei este stabilitã de Legea nr. 2 din 16
februarie 1968 privind organizarea administrativã a teritoriului României, republicatã,
cu modificarile si completarile ulterioare. Orice modificare a limitelor teritoriale se
poate efectua numai prin lege si numai dupã consultarea prealabilã a cetãtenilor din
comuna Nufãru prin referendum, care se organizeazã potrivit legii.
(2) Legea nr. 5 din 6 martie 2000 privind aprobarea Planului de amenajare
a teritoriului national Sectiunea a III-a – zone protejate evidentiazã comuna Nufãru
ca unitate administrativ – teritoriala cu concentrare foarte mare a patrimoniului
construit cu valoare culturalã de interes national.
(3) Teritoriul administrativ al comunei Nufãru este strabãtut de unul din cele
trei brate ale Dunãrii, bratul Sf. Gheorghe care desparte satul Ilganii de Jos de
localitatea de resedinta a comunei.
(4) Potrivit Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera
de stat a României aprobatã prin Legea nr. 243/2002 cu modificãrile si completarile
ulterioare, localitatile componente ale comunei Nufaru, judetul Tulcea sunt incluse in
zone de frontiera, iar pe panourile cu denumirea acestor localitati este inscrisa in
limba romana mentiunea ,,LOCALITATE DE FRONTIERA’’.
(5) Teritoriul comunei Nufaru este intens fragmentat. Vaile nu lipsesc nici pe
latura dunareana, dar sunt mult mai scurte. Toate vaile sunt late in forma de ,,U“ cu
versanti prelungi si concavi ceea ce le da aspectul unor depresiuni de tip ,,golf“
caracterizate prin relief de campie piemontana.Dintre depresiunile marginale de tip
,,golf“ se poate observa pe latura nordica a judetului Tulcea, depresiunea Malcoci.
1

Art. 3
(1) Conform prevederilor Legii nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de
amenajre a teritoriului national - Sectiunea a IV-a ,,Reteaua de localitati rurale“
ierarhizarea localitatilor pe ranguri este urmatoarea
a) rangul IV – satul de resedinta de comuna
b) rangul V – satele componente ale comunelor
(2) Trecerea localitatilor de la un rang la altul se face prin lege, la propunerea
consiliului local, cu consultarea populatiei prin referendum si a institutiilor implicate,
in conditiile respectarii indicatorilor cantitativi si calitativi minimali prevazuti pentru
localitatile rurale in Legea nr. 351/2001.
Art. 4
Suprafata comunei Nufaru este de 5767 ha din care : 5427,525 ha in extravilan
si in intravilanul satelor componente 393,227 ha.
Satele componente
Art. 5
In componenta comunei intra satele :
e) Nufãru
f) Ilganii de Jos
g) Malcoci
h) Victoria
Distantele dintre satele componente ale comunei, fata de localitatea de
resedinta, sunt urmatoarele :
i) intre satul Nufãru si Ilganii de Jos – 0,50 Km
j) intre satul Nufãru si satul Malcoci – 4 Km
k) intre satul Nufãru si satul Victoria – 5 Km
Art. 6
Satul Nufãru, sat resedintã de comuna, este asezat atât pe malul drept al
bratului Sf. Gheorghe, pe un teren cu denivelãri, incepând cu zona joasã (lunca), cât si
in cea mai mare parte, pe versantul nordic al uneia din colinele Mahmudiei. Acest
versant este ferestruit de câteva vãi torentiale, cu profil “U” si pe fundul cãrora se
dezvoltã ulitele satului. Pantele acestui versant sunt accentuate.
Art. 7
Satul Malcoci se dezvolta in cea mai mare parte pe versantul nordic al dealului
Malcoci, in lungul uneia din vãile torentiale ce ferestruieste colinele Mahmudiei, iar la
extremitatea nordicã se dezvoltã pe sesul aluvial al bratului Sf. Gheorghe. In zona
joasã de luncã, terenul este plan cu o usoara pantã de la vest la est. Valea pe care se
dezvoltã cea mai mare parte a localitãtii are profilul de ,,V“ cu pante accentuate ce
converg spre fundul vãii.
In zona joasã de luncã, terenul este plan, cu o usoara pantã de la vest la est.
Valea pe care se dezvoltã cea mai mare parte a localitãtii are profilul de “V” cu pante
accentuate ce converg spre fundul vaii.
Satul face parte din tipul asezãrilor cu forma tentacularã, dezvoltat de-a lungul
cãilor de comunicatii, textura neordonata este datã de modul de asezare a caselor la
stradã.
Numele actual vine de la numele turcului Malkocs ce isi avea coliba si turma de
oi la poalele padurii de stejar seculari, de pe locul actual al asezarii. Dupa desfiintarea
la 1775, de catre imparateasa Ecaterina a II-a a autonomiei cazacilor zaporojeni, o
parte din acestia parasesc Ucraina si se aseaza in Dobrogea, aflata intre anii 1484-
1877 sub stapanire turceasca. Primii ucrainieni asezati in Malcoci au fost din familia
Smolenic.
2

In timpul lui Alexandru I, germanii din tinuturile rusesti, originari din Alsacia
au inceput sa emigreze spre sudul Basarabiei, impinsi din motive religioase. De aici, o
parte vor pleca spre SUA, Canada, iar altii au venit in Dobrogea, intemeiind colonii la
Ciucurova, Atmagea, Cataloi, Tulcea si Malcoci. Colonia germana de la Malcoci a fost
infiintata in anul 1840, avand in frunte pe un anume Ignatz Hoffart.
In razboiul din 1916-1918 au participat 135 soldati din Malcoci din care 20 au
cazut pe campul de lupta. Ca urmare a Conventiei romano-germana din octombrie
1940 privind repatrierea cetatenilor de origine germana din Bucovina de sus si
Dobrogea, majoritatea familiilor de germani au fost repatriate, iar in locul lor au fost
adusi colonisti din sudul Dobrogei prin schimbul de populatie efectuat in baza
Tratatului de la Craiova, septembrie 1940.
Satul Malcoci a fost locuit pana in anul 1940 de populatie de origine germana si
de religie romano-catolica , avand la aceea data un numar de 12 familii ortodoxe, de
nationalitate rusa si 7 familii de germani.
Art. 8
Satul Victoria se dezvoltã pe versantul nordic al uneia din colinele Mahmudiei.
Ca si celelalte localitãti si acest versant este ferestruit de o serie da vãi torentiale cu
profilul “V” si cu pante accentuate. Inspre partea de nord se dezvoltã o zona de luncã a
bratului Sf. Gheorghe.
Art. 9
Satul Ilganii de Jos, situat vis-à-vis de satul Nufãru, se dezvoltã de-a lungul
bratului stâng al Dunãrii, in plinã Delta. Suprafata ocupatã de localitate este planã,
joasã, foarte umedã si inundabilã.
Ca toate localitãtile din Deltã, satul Ilganii de Jos este indiguit. Lungimea totala
a digurilor amenajate pe proprietar este de 21,720 km.
Traversarea bratului Sf. Gheorghe este asiguratã de ambarcatiuni si de poduri
plutitoare remorcate de salupe.
Art. 10
(1) Intinderea teritoriului administrativ al fiecãrui sat este mentionatã in tabelul
de mai jos.
Nr
Denumirea Suprafatã Suprafatã extravilan
Crt. satului intravilan (ha)
-ha-
1. Nufãru 136,808 1942 ,85
2. Malcoci 138,242 1462 ,20
3. Victoria 71,867 934, 005
4. Ilganii de Jos 46,31 1088, 47
Total 393,227 5427, 525
(2) Dupã categoria de folosintã a terenului, acesta se clasificã astfel :
ha
Nr Denumire Arabil Pãsune Vie Curti Pãdure Drum Ape si
crt sat
constru
stufãctii
ris
3
Nepro-
ductiv
1. Nufãru 1247 364 21 43 206 23 160 15
2. Malcoci 1073 317,752 25 29 1 20 134 12
3. Victoria 520 193 9 23 174 11 59 6
4. Ilganii de
Jos
498 182 6 24 320 10 87 8
Total 3338 1056,752 61 119 701 64 440 41

Populatia comunei
Art. 11
(1) Comuna Nufãru are o populatie de 2399 locuitori , din care :
(2)
Nr
crt.
Denumirea satului Numãr locuitori
1. Nufãru 1112
2. Malcoci 1041
3. Victoria 162
4. Ilganii de Jos 84
Total comunã 2399
Autoritatea Consiliului local se exercita asupra cetatenilor satelor comunei Nufaru
constituiti in procent de 97,26% romani, 1,50% ucrainieni, 0,92% germani, 0,12%
rusi-lipoveni si 0,20% sarbi, greci si polonezi .
SECTIUNEA a 2-a
Atestarea documentarã a localitatii si evolutia istoricã
Art. 12
Informatiile oferite de cercetarile arheologice efectuate cu ani in urma si recent
in comuna Nufaru atesta existenta inca din sec.X a unei cetati bizantine sub numele
de Prislava sau Pereiaslaveti, cetate distrusa in timpul invaziei turce, care se reface
mai tarziu (1884).
Printre anii 1811-1828 sunt mentionati mocanii transilvaneni care ocupau cu
arenda pamanturile satelor Prislav si Pîrlita pe lângã pãmânturile din delta, iar pe la
mijlocul sec.XIX în satul Prislav erau deja stabilite 19 familii de mocani.
Odata cu razboaiele ruso-turce din a doua jumatate a sec.XVIII si inceputul
sec.XIX, infatisarea etnica a asezarii Prislav se schimba prin venirea unor grupuri
apartinand altor nationalitati .
O primã categorie o constituie tãtarii veniti din Cuban dupã 1768-1974, din
Buceag în urma rãzboiului din 1806-1812 si din Crimeia în anii 1853-1855, apoi
cajacii japorojeni care au pãrãsit Ucraina si s-au stabilit în Dobrogea cunoscuti sub
numele de rusi sau haholi.
În a doua jumãtate a sec. XVIII, din cauza razboaielor ruso-turce din anii 1806-
1812, 1828-1829, multi bulgari si-au pãrãsit locurile de origine stabilindu—se în
Dobrogea, iar în timpul si dupã rãzboiul din 1877 au plecat si turcii si tãtarii
rãmãnând in localitatea Prislav numai români si câteva familii de bulgari si rusi.
Dupa unirea Dobrogei cu România, provincia dintre Dunare si Mare va fi
impartita administrativ in doua judete : Constanta si Tulcea.
În anul 1925 localitatea Prislav isi schimba denumirea in Domnita Maria si
devine comuna cu satele Pirlita, Ilganii de Jos si Romulla, in perioada 1947-1968 se
numeste Ada Marinescu, iar dupa anul 1968 pana in prezent Nufaru.
Localitatea Malcoci, al carui nume vine de la numele unui turc pe nume
Malcociu, a fost intemeiata pe la inceputul veacului al XIX-lea de o colonie de germani
in frunte cu Ignat Hoffart, ucis de turci in timpul razboiului Crimeii. Dupa prima
colonizare cu germanii alsacieni veniti din Gubernia Kerson (Rusia), a urmat a doua
colonizare dupa anul 1883 tot cu germani din Rusia, din care, dupa primul razboi
4

mondial, o parte au plecat spre Transilvania si Banat, altii in Bulgaria, Iugoslavia,
America, iar in anii 1939-1940 cei care au ramas au plecat in Germania.
In jurul anului 1900, comuna Malcoci cu satele Prislav, Principele Carol,
Romula, llganii de Jos, Ilganii de Sus detinea o suprafata de 14.674 ha, din care 1500
ha ale statului, 2347 ha teren productiv al locuitorilor, 486 ha izlaz ,41 ha vatra sat si
10,030 ha acoperite cu stuf , ape si drumuri.
Pana la organizarea administrativa din anul 1925, localitatea Malcoci era
resedinta de comuna din cadrul plasii Tulcea, fiind infiintata de prefectul I.Nenitescu
(1897-1900) si era formata din satele Ilganii de Jos, Ilganii de Sus, Romula si
Principele Carol,
In anul 1896 catunul Prislav impreuna cu satul Malcoci aveau 1269 locuitori.
In anul 1925 localitatea Prislav, schimbandu-si denumirea in Domnita Maria,
devine comuna cu satele Pirlita, Ilganii de Jos si Romula, localitatea Malcoci
ramanand comuna de sine statatoare pana la raionarea din anul 1950 cand va trece
la comuna Ada Marinescu.
Satul Pirlita a fost infiintat de cazacii zaporojeni veniti pe timpul Ecaterinei a IIa
din Ucraina, ca urmare a masurilor luate de imparateasa de desfiintare a
autonomiei lor.
Pirlita este un toponim romanizat provenit se pare din toponimul slav ,,Perelit“
(scurgere, revarsare). Pana in anul 1925 satul Pirlita a facut parte din comuna
Bestepe.
CETATEA BIZANTINĂ DE LA NUFĂRU
UN SIT ARHEOLOGIC SUPRAPUS DE O AŞEZARE CONTEMPORANĂ
Art. 13
Potrivit datelor acumulate până în prezent, aşezările cu ziduri de piatră existente
pe malul drept al Dunării dobrogene se grupează în trei categorii distincte. In cea dintâi
intră fortificaţiile romano-bizantine restaurate şi reutilizate în cadrul sistemului defensiv
bizantin târziu organizat la frontiera nordică a imperiului (ca Dinogetia-Garvăn,
Noviodunum-Isaccea, Troesmis-Turcoaia). A doua categorie include construcţiile "mixte",
în care ziduri medievale sunt adosate sau suprapuse celor vechi, integrate practic unor
noi incinte (precum Capidava, Dorostolon-Silistra). A treia grupă este reprezentată de
cetăţile construite a fundamentis de către bizantini, la sfârşitul secolului X, după
revenirea dominaţiei imperiului în zona Dunării de Jos în timpul domniei împăratului
Ioan I Tzimiskes (969-976), asemenea celor de la Păcuiul lui Soare, Dervent, Rasova,
Cetatea Pătulului, Axiopolis - cetatea de sud, Carsium - cetatea mică, Nufăru.
Cercetările arheologice desfăşurate pe linia Dunării, pe malul drept al braţului Sf.
Gheorghe, la circa 12 km aval de Tulcea, în teritoriul intravilan al satului Nufăru, au
evidenţiat existenţa unui important centru de tip urban din secolele X-XIV, adăpostit de
zidurile unei fortificaţii ridicate a fundamentis de către Imperiul bizantin la sfârşitul
secolului al X-lea, odată cu recucerirea de către acesta a regiunii Dunării de Jos, a doua,
în ordine cronologică, cercetată din punct de vedere arheologic după fortificaţia similară
situată în insula Păcuiul lui Soare. Săpăturile arheologice programate de la Nufăru,
completate de intervenţii de salvare, de descoperiri întâmplătoare sau de recuperări de
materiale şi situaţii, desfăşurate în zonele libere sau publice şi în cele urmând a fi
afectate de intervenţii constructive moderne, au permis colectivului de cercetare 1 a
1 Din componenţa colectivului arheologic au făcut parte de-a lungul deceniilor regretata cercetătoare Silvia Baraschi
((Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan”, responsabilul ştiinţific al şantierului în perioada 1978-1990), Neculai Moghior
(Muzeul Militar Central), Gh.Mănucu Adameşteanu (Muzeul Deltei Dunării Tulcea, actualmente la Muzeul
Municipiului Bucureşti), Oana Damian (Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan”, responsabilul actual al şantierului),
5

acestui sit conturarea unei imagini în special asupra vieţuirii medievale de la Nufăru,
parte integrantă a civilizaţiei Dobrogei, surprinsă în special prin intermediul centrelor
sale urbane de pe malul drept al Dunării şi de pe ţărmul Mării Negre.
Art. 14
CADRUL GEOGRAFIC
In afara satului Nufăru, comuna cu acelaşi nume mai cuprinde în teritoriul său
satele Malcoci, Victoria şi Ilganii de Jos, ultimul fiind amplasat pe malul stâng al
Dunării, adică în deltă, chiar în dreptul satului Nufăru, al cărui nume vechi este
Prislava, schimbat pe la începutul secolului nostru în Domniţa Maria şi mai apoi în Ada
Marinescu.
Aşezarea de la Nufăru se desfăşoară azi pe panta lungă a unuia dintre dealurile
Tulcei ce coboară până la malul Dunării sub forma unui promontoriu stâncos alungit
care a strangulat cursul fluviului, având în dreptul său un vad propice trecerii în şi din
deltă. Spre sud-est dealul este secţionat de o râpă adâncă şi îngustă pe unde
pătrundeau cu uşurinţă, în vechime, apele fluviului, conferind zonei aspectul unui şanţ
de apărare, remarcat de altfel de Pamfil Polonic care nota în 1898 existenţa în sudul
cetăţii a unui şanţ cu o adâncime de aproape 10 m şi o lăţime de 20-30 m, astăzi cu
mult mai scurt din cauza depunerilor de resturi menajere şi pământ. Golfurile mari de la
răsărit şi de la apus de promontoriu au fost, prin îndiguire, transformate în suprafeţe
locuibile pentru lărgirea vetrei satului (chiar şcoala şi primăria fiind amplasate pe acest
teren recuperat), cu precizarea că, totuşi, prezenţa urmelor arheologice in situ chiar şi în
aceste zone ar denota totuşi posibilitatea ca măcar în anumite perioade zona să fi putut
fi locuită şi în vechime. Amplasarea pe coama unui promontoriu înalt, scăldat de apele
Dunării, în dreptul unui vad, îi conferea aşezării de aici o poziţie strategică excelentă,
exploatată în epocile romană şi bizantină. La circa 1 km în aval de promontoriul de la
Prislava-Nufăru, unde se află borna kilometrică fluvială 104, dealurile se prelungesc
iarăşi mult spre Dunăre sub forma unui al doilea promontoriu, numit Romula, înglobat
satului Nufăru, în a cărui extremitate nordică apar urme de locuire romană şi
romanobizantine ce ar justifica afirmaţia lui Gh. Brătianu din 1935 privind existenţa
aici a unei fortificaţii demolate în vederea refolosirii pietrei. La circa 4 km apus de Nufăru
se află azi localitatea Malcoci, întemeiată în secolul trecut de un grup de colonişti
germani, localitate pe ale cărei coline se găsesc, potrivit afirmaţiilor lui Netzhammer din
1906-1907, urme din epoca bizantină timpurie.
Art. 15
ISTORICUL CERCETĂRILOR
Informaţiile provenind atât din scrierile lui Pamfil Polonic (1898), Raymond
Netzhammer (1907), Constantin Moisil (1909), Vasile Pârvan (1923), Gheorghe I.
Brătianu (1935), Constantin Cihodariu, cât, mai ales, din investigaţiile arheologice
desfăşurate timp de peste două decenii au pus în evidenţă pe linia Dunării, pe malul
drept al braţului Sf. Gheorghe, la circa 12 km aval de Tulcea, în teritoriul intravilan al
satului Nufăru, un important centru de tip urban din secolele X-XIV.
Primul care a observat vestigiile de pe teritoriul actualului sat Nufăru, Prislava pe
vremea aceea, a fost inginerul topograf Pamfil Polonic, colaboratorul lui Grigore
Tocilescu de pe vremea când acesta era directorul Muzeului Naţional de Antichităţi, care
constata în 1898 prezenţa în panta unui mic, dar înalt promontoriu, spălat la bază de
apele Dunării, a unei cetăţi cu ziduri de piatră, cu un plan rectangular, prevăzută cu
turnuri, cel puţin la colţuri.
Corneliu Andonie (Muzeul Militar Naţional), Paul Damian şi Mihai Vasile (Muzeul Naţional de Istorie a României),
Aurel Stănică (Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea).
6

Călătorind la începutul secolului nostru de-a lungul braţului Sf. Gheorghe,
Raymond Netzhammer ajunge şi la Prislava, unde vizitează ruinele unei cetăţi puternice
din care se mai puteau vedea resturi importante de ziduri, pe care le aprecia, în lucrarea
sa Auf dem Razelm, ca fiind bizantine. Intr-un articol publicat în 1909, Cetăţi romane la
Dunărea de Jos - Pe braţul Sf. Gheorghe, Constantin Moisil remarca faptul că încă de la
intrarea în sat se pot observa printre casele mici şi malurile prăpăstioase resturi de
zidării mari şi puternice, care amintesc timpuri îndepărtate, în special platoul pe care se
află biserica văzându-se că a fost întărit din toate părţile cu o cingătoare de ziduri şi
şanţuri şi peste tot printre zidării găsindu-se cantităţi mari de fragmente ceramice şi
numeroase monede, dintre care toate dintre cele văzute erau bizantine.
Vasile Pârvan, scriind în 1923 despre Începuturile vieţii romane la gurile Dunării,
menţiona şi vestigiile de la Prislava-Nufăru, precizând că a văzut chiar şi zidării cu urme
de frescă, iar Gheorghe Brătianu amintea în 1935, în Recherches sur Vicina et Cetatea
Albă, despre existenţa în localitatea Domniţa Maria a fundaţiilor unei citadele de formă
neregulată şi de întindere destul de mică, cu turnuri de o dimensiune considerabilă.
Urmele de viaţă antică şi medievală de la Prislava, devenită între timp Ada
Marinescu, au stârnit prin anii 60 interesul mai multor cercetători, printre care şi
profesorul ieşean C. Cihodaru, care, ajuns pe meleagurile respective, a putut vedea
resturile unei fortificaţii cu ziduri de piatră, diverse materiale - fragmente ceramice,
obiecte diverse şi, mai ales, monedele bizantine adunate în colecţia învăţătorului
Strutinschi Viorel.
In 1964, Aurelian Petre efectuează în curtea şcolii o serie de sondaje ale căror
rezultate au rămas din păcate necunoscute, pentru ca, începând cu anul 1978, urma sa
înceapă cercetarea arheologică sistematică a sitului de la Nufăru, dublată de investigaţii
la Ilganii de Jos (1978, 1986).
Art.16
CERCETĂRI ARHEOLOGICE
Din cauza faptului că situl este suprapus de aşezarea contemporană
(reprezentând deci un sit arheologic de tip urban situat în mediu intravilan rural),
cercetarea arheologică sistematică de la Nufăru, completată de intervenţii de salvare şi
de descoperiri întâmplătoare, a avut şi are un caracter special, punctual, concentrânduse
asupra zonelor libere sau publice, şi, în condiţii determinate, asupra zonelor urmând
a fi afectate de intervenţii constructive moderne, cel mai adesea în imposibilitatea
continuării sau extinderii săpăturilor în acelaşi loc, cu accent pe depistarea şi urmărirea
traseului incintei şi a elementelor de fortificaţie, ceea ce lasă deci neridicate multe văluri
de umbră, în special în privinţa studierii habitatului. În campaniile 1978-2005,
cercetările arheologice s-au desfăşurat în mai multe puncte de pe teritoriul satului
Nufăru, numite fie după aspectul topografic, fie în funcţie de obiectivul cel mai apropiat,
fie după proprietarul terenului respectiv, fie după monumentul studiat, descoperindu-se
o serie de complexe:
Piatră, campaniile 1978-1979, 1983, 1985-1988, 1998, turn romano-bizantin,
locuinţe sec. X-XI, XIII, necropolă sec. XI-XII
Râpă, campaniile 1978-1981, 1983, 1988, zid baraj sec. XI
Bloc, campania 1980, locuinţe şi gropi menajere, sec. XII
Căminul cultural, campania 1981, zid de incintă sudic sec. X, morminte sec. X-XII,
locuinţe, gropi aparţinând epocii fierului, morminte de înhumaţie descoperite în 1999
pe strada Căminului cultural (DS 289)
Dispensar, campaniile 1983, 1988-1989, 1992-1993, 1995, 2000, zid de incintă
estic cu turn, sec. X, ziduri sec. XI-XIII, locuinţe şi gropi menajere
Şcoală, campania 1982, gropi medievale, necropolă târzie (sec. XVII-XVIII)
7

proprietatea Ştefan Ene, campaniile 1990-1991, zid de incintă vestic cu turn, sec.
X, locuinţe sec. XI
Bufet, campaniile 1992-1997, proprietatea Aurel Halciuc, 1998, locuinţe şi gropi
menajere sec. IV-III, I-I şi X-XIII
proprietatea Vasile Dumitrescu, campaniile 1993-1995, 1998, 2002, zid sec. XI,
locuinţe şi gropi menajere sec. X-XIII
străzile ce coboară spre Dunăre (DS 96, Str. Cetăţii, DS 67, Str. Cetăţii) , campania
1995, zid de incintă nordic, locuinţe şi gropi menajere medievale
proprietatea Dumitru Ene/Strutinschi, campania 1997, locuinţe şi gropi menajere
sec. XI-XIII
proprietatea Mihai Pârvu, campania 1999, zid de incintă, eventual cu turn interior,
locuinţe şi gropi menajere, sec. X-XII
proprietatea Ioan Butuza, campania 1999, turn romano-bizantin, locuinţe şi gropi
menajere, sec. X-XIII
proprietatea Enache Şinghi = punctul Trecere bac, campaniile 1999-2002,
instalaţie portuară, locuinţe, gropi menajere, morminte de înhumaţie sec. XII-XIII
cuptoare de olărie, sec. X-XII; necropole, campania 1981, situate extra muros în
zona sudică a aşezării
proprietatea Valentin Donciu, campania 1998, locuinţe sec. XII
proprietatea Adrian Petre (DS 67, Str. Portului), campaniile 2000-2003, locuinţe şi
gropi menajere, sec. X-XIII
proprietatea Vasile Rubanschi, campania 2002, locuinţe, sec. X-XIII, situată extra
muros, pe latura vestică a fortificaţiei
proprietatea Teodora Enache, campania 2003, situată extra muros, pe latura
sudică a fortificaţiei
proprietăţile Marian Florea, campania 2003, Dumitru Ducica şi Oana Cristina Popa,
campania 2005, situate extra muros, pe latura estică a fortificaţiei
proprietăţile Spiridon Ene, Daniel Paraschiv, Radu Alexandru Hanganu, campania
2005, situate extra muros, pe latura vestică a fortificaţiei
proprietatea Ministerului Culturii şi Cultelor, Baza arheologică I, Str. Bisericii, imobil
nr. 91, campania 2005.
Indiferent că a fost vorba de cercetare programată (în punctele Piatră, Râpă,
Dispensar, Bufet), de sondaje (Şcoală, străzile ce coboară spre Dunăre DS 96, 67)), de
săpături de salvare ocazionate de necesitatea descărcării de sarcină arheologică a unor
terenuri, din raţiuni obşteşti (Bloc, Căminul cultural ) sau private (proprietăţile Ştefan
Ene, Vasile Dumitrescu, Dumitru Ene, Aurel Halciuc, Mihai Pârvu, Ioan Butuza, Enache
Şinghi = punctul Trecere bac, Valentin Donciu, Adrian Petre, Vasile Rubanschi, Marian
Florea, Teodora Enache, Spiridon Ene, Daniel Paraschiv, Radu Alexandru Hanganu,
Dumitru Ducica şi Oana Cristina Popa) sau de distrugeri având cauze naturale
(cuptoarele de olărie şi necropolele din zonele sudică şi vestică a aşezării), de recuperări
de materiale şi situaţii (pe strada Bisericii/ DS 289 - morminte de inhumaţie, pe strada
Şcolii / DS 137- o locuinţă din sec. XI), obiectivele au constat din cercetarea fortificaţiei
bizantine, a vieţuirii şi necropolelor din sec. XI-XIII, precum şi a vestigiilor aparţinând
vieţuirii anterioare.
Datele cunoscute au fost obţinute cu destulă dificultate în condiţiile în care
cercetările de la Nufăru au avut caracterul unor sondaje efectuate în diverse puncte de
pe teritoriul satului actual, situate unele în partea cea mai înaltă a promontoriului, altele
chiar în malul vechi al apei, aproape de nivelul acesteia, unele în plină zonă
ocupaţională, altele la periferia aşezării medievale, realitate la care se adaugă
intervenţiile moderne, uneori importante, asupra terenului. In aceste condiţii,
8

stratigrafia complexului de la Nufăru este foarte variată în detalii, dar se pretează totuşi
la sublinierea câtorva elemente general valabile.
Art.17
HABITATUL ANTERIOR EPOCII BIZANTINE (MEDIEVALE)
Cele mai vechi urme de locuire de la Nufăru aparţin perioadei hallstattiene,
surprinse stratigrafic în punctul Căminul cultural, pe str. Bisericii. Al doilea moment de
vieţuire se plasează în cea de-a doua epocă a fierului, fapt înregistrat în punctele Piatră,
Căminul cultural, Bufet şi pe proprietatea Dumitrescu. Acestei etape ocupaţionale îi
corespunde probabil două niveluri de locuire: unul, datat în perioada secolelor V-III a.
Chr, sesizabil pe baza complexelor reprezentate de o locuinţă de suprafaţă, două
cuptoare, o vatră exterioară şi o serie de gropi, probabil cu destinaţie menajeră, şi a
materialelor arheologice, celălalt, aparţinând secolelor I a. Chr - I p. Chr., individualizat
doar prin strat de cultură şi materiale specifice, constituite în principal de ceramică,
păstrată în marea ei majoritate fragmentar, reprezentată de produse de factură getică şi
de importuri greceşti.
Materiale aparţinând epocilor romană şi romano-bizantină (ceramică, material
tegular, monede) au fost deocamdată descoperite într-un nivel bine definit numai în
capătul nordic al promontoriului, în zona Piatră (km 104 şi proprietatea Butuza).
Cercetările desfăşurate în perioada 1978-1979, 1985-1988 în zona km fluvial 104 au
documentat un nivel antic, conţinând material ceramic specific, ce a fost în mare
măsură distrus de locuitorii medievali, nivel căruia îi aparţine o o locuinţă cu temelie de
piatră, precum şi o construcţie cu ziduri de piatră, demantelate până aproape de bază,
păstrate doar pe înălţimea de 0,60 m, construite din blocuri paralelipipedice, bine
fasonate, de dimensiuni mijlocii, legate cu mortar. Construcţia, reprezentând probabil
un turn de supraveghere, este orientată aproximativ nord-sud, are o formă rectangulară
(dimensiunile surprinse 11x8 m), iar spaţiul interior e împărţit în două încăperi,
delimitate de un zid intermediar. Grosimea zidurilor de est şi vest este de 2,30 m, în
timp ce lăţimea zidului intermediar este de doar 1,10 m. Acestui nivel îi aparţine şi un
turn cu front semicircular databil în secolele IV-VI descoperit pe proprietatea I. Butuza,
cu latura de 4,50 m şi lăţimea zidurilor de 1,30 m. Astfel de materiale au mai apărut
passim sau, mai rar, în cadrul săpăturilor, şi în alte zone - Râpă, Bloc, Dispensar, Bufet,
proprietatea Dumitrescu, dar nu concentrate într-un strat caracteristic, asociate cu un
material monetar încadrabil începând cu epoca lui Traian până în cea a lui Heraklios.
Vieţuirea din epoca romano-bizantină s-a concentrat nu doar în capătul promontoriului
pe care se află satul Nufăru, ci şi în deltă, la Ilganii de Jos, unde, prin sondajele
arheologice efectuate pe malul stâng al fluviului, prin intermediul a două secţiuni,
executate în 1978 şi respectiv 1986, au fost documentate latura de nord a unei
fortificaţii existente în deltă şi spre vest alte două ziduri de piatră despre care nu putem
spune deocamdată cărui ansamblu aparţin. Unul dintre ele, orientat aproximativ NV-SE,
lat de 2 m, surprins în secţiune pe o lungime de cca 10 m, prezintă un tronson al
paramentului său nordic, lung de 2,50 m, realizat din lespezi calcaroase de dimensiuni
mijlocii, prinse cu un mortar friabil, având în conţinut un procent scăzut de nisip. Al
doilea zid aflat în apropierea celui abia amintit, dar orientat aproximativ NE-SV, are o
lăţime de 2,30-2,35 m, are parament şi emplecton, blocurile sunt prinse cu mortar de
foarte bună calitate, ceea ce este vizibil pe faţa sa vestică unde se observă folosirea unui
liant hidrofug, de culoare galben roşiatică, întins chiar dincolo de rosturi.
Prezenţa unor elemente de fortificaţie atât în punctul cel mai avansat al
promontoriului nufărean - Piatră/ Km 104 şi curtea Butuza, cât şi peste Dunăre, unde
au fost, pentru prima dată atestate arheologic în spaţiul Deltei Dunării, construcţii de
piatră, sugerează în zona Nufăru-Ilganii de Jos existenţa a două fortificaţii de piatră,
9

plasate de o parte şi de alta a Dunării, constituind un complex sistem cu rol defensiv şi
eventual comercialo-vamal ce străjuia circulaţia pe Dunăre, dar fără a putea oferi
deocamdată prea multe informaţii despre aşezarea romană.
Art.18
EPOCA BIZANTINĂ (MEDIEVALĂ)
Începând cu secolul al X-lea, când este ridicată a fundamentis cetatea de către
Imperiul bizantin, condos în acea vreme de Ioan I Tzimiskes (969-971), după cum atestă
complexele şi materialele arheologice descoperite pe teritoriul satului, fie în timpul
investigaţiilor organizate, fie întâmplător, s-a locuit intens pe toată suprafaţa
promontoriului, urmele de viaţă din epoca medievală găsindu-se până la o distanţă de 7-
800 m de malul Dunării, pe toată coama promontoriului ce avansa altădată puternic
spre nord, vieţuirea în cadrul cetăţii de la Nufăru fiind de lungă durată, atingând veacul
al XIV-lea.
Art.19
FORTIFICAŢIILE
Viaţa în aşezarea medievală de la Nufăru se derula în spaţiul delimitat de zidul de
incintă bizantin, ridicat la sfârşitul secolului al X-lea, surprins sub forma unor
tronsoane, reperate pe laturile de sud (sub strada Căminului cultural, 1981), est (în
curtea dispensarului uman, 1983, 1988-1989, 1992-1993 şi 1995), vest (pe proprietatea
Şefan Ene, sub actualul local Prislav, 1990-1991) şi nord (sub strada situată imediat la
est de Prislav, DS 67, 1995 şi, eventual, sub casa lui Mihai Pârvu, la nr 265, 1999), ale
promontoriului nufărean, al cărui contur se pare că îl urmărea.
Este vorba de ziduri masive, de 2,60-2,70 m grosime, ajungând până la 2,90 m în
dreptul crepidei fundaţiei), păstrate pe înălţimi ce depăşesc 3 m, ajungând chiar până la
6 m, în zonele în care terenul le-a adăpostit mai bine. Zidurile au paramente
aspectuoase, lucrate din blocuri calcaroase de piatră, bine fasonate, legate cu mortar
alb, rosturile fiind umplute cu mortar hidrofug roz, şi emplecton, reprezentat de pietre
mici şi mijlocii înecate în mortar obişnuit, prezentând crepidae late de 0,25 m în zona în
care fundaţia (compusă din pietre nefasonate) se delimitează de elevaţie (punctele
Cămin, Dispensar, proprietatea Mihai Pârvu) sau cu socluri chiar la baza fundaţiei
(Dispensar, proprietăţile Ştefan Ene şi Mihai Pârvu). Incinta fortificată a fost prevăzută cu
turnuri masive de formă rectangulară, dintre care doar două au putut fi reperate şi
cercetate parţial, unul aparţinând incintei estice (în curtea dispensarului uman),
demantelat din vechime, din care s-au păstrat doar primele blocuri din fundaţia laturii
sale sudice, celălalt, făcând corp comun cu incinta vestică (proprietatea Ştefan Ene), mai
bine păstrat, dar suprapus actualmente de o construcţie (localul Prislav). Turnurile sunt
rectangulare, cu dimensiunile, ce au putut fi stabilite doar pentru cel de pe latura
vestică) de 10,30x7,15 m, cu pereţii groşi de 1,40-1,50 m, păstraţi pe înălţimea de 3 m,
cu precizarea că una din laturile lor face corp comun cu zidul de incintă care se îngroaşă
în aceste zone de la 2,70 m până la 4,20 m. Zidurile turnurilor sunt realizate în aceeaşi
manieră constructivă cu zidul de incintă, având paramente şi emplecton şi prezentând
crepide atât în interiorul încăperii, cât şi în exteriorul acesteia. Legătura dintre aceste
turnuri şi cetate se realiza prin culoare de acces ce traversau incinta, înalte de circa 2 m
şi late de 0,90-1,10 m, cu intrări/ieşiri îngrijit lucrate, cu plafoane sprijinite pe bârne de
lemn, ale căror urme se păstrează în mortar, cu nivele de călcare reprezentate fie de
lespezi de piatră prinse cu mortar (proprietatea Ştefan Ene), fie de plăci compacte de
mortar hidrofug roz, înglobând în cetate şi lespezi de şist verde (punctul Dispensar).
Zidul de incintă, ca şi turnurile cu care face corp comun, au fost construite în acelaşi
timp, adică la sfârşitul secolului al X-lea.
10

Ca şi în cazul altor cetăţi din Dobrogea, zidurile bizantine de la Nufău se pare că
nu au fost în uz de-a lungul întregii istorii medievale a aşezării, fapt demonstrat de
suprapunerea resturilor incintei estice de materiale aparţinând secolului al XII-lea şi
sugerat de existenţa unor complexe de locuire din secolul al XI-lea adosate incintei
vestice, indiciu că aceasta îşi pierduse probabil funcţionalitatea iniţială. O intensă
activitate constructivă la nivelul fortificaţiilor se înregistrează şi într-o etapă mai târzie,
fapt indicat de prezenţa în centrul satului (punctul Dispensar) a două ziduri suprapuse,
demantelate din vechime pâna la baza lor, din care s-a mai păstrat un rând de blocuri,
aparţinând unor construcţii înălţate succesiv între sfârşitul secolului X - începutul
secolului XI şi mijlocul secolului al XIII-lea. Unul, gros de 2,50 m, cu o pronunţată formă
semicirculară, cu o deschidere interioară de 3,80 m, compus din blocuri calcaroase şi de
sist verde, de mărime mijlocie, dispuse pe cant. reprezentând, eventual, frontul unui
turn târziu (sfârşitul secolului XI - secolul XII), iar celălalt, surprins pe o lungime de 8 m,
orientat VNV-ESE, compus din blocuri de piatră, unele de dimensiuni considerabile,
aşezate pe cant sau oblic, legate cu un mortar alb de calitate foarte slabă, extrem de
friabil, inconsistent, cu un conţinut scăzut de nisip foarte fin, fiind demantelat până la
primele rânduri ale fundaţiei în a doua parte a secolului al XIII-lea, dupa cum arată
materialul ceramic provenit din groapa sa de demolare. Cele descrise mai sus atestă, cel
puţin pentru zona amintită - curtea dispensarului uman, o foarte interesantă şi intensă
activitate constructivă, urmată de fiecare dată de demolare totală, desigur în vederea
refolosirii pietrei. Cercetările desfăşurate în marginea râpei din partea de sud-est a
satului, au documentat existenţa resturilor unui zid de piatră, urmărit pe o lungime de
aproape 70 m, având o lăţime variind între 1,80 şi 2,40 m şi o înălţime păstrată
cuprinsă între 1,90 şi 5,90 m. Paramentele sale sunt alcătuite din blocuri calcaroase
rectangulare, faţetate cu grijă, prinse cu mortar alb şi, pe alocuri, hidrofug, conţinând
cărămidă pisată. Emplectonul este constituit din blocuri sparte de piatra, "înecate" în
acelaşi mortar. Pe o anumită porţiune a sa, zidul a fost demantelat parţial, atât în
înălţime, cât şi lateral, paramentele sale fiind demontate până la mare adâncime, ceea ce
s-a pastrat fiind de fapt miezul zidului, cu o grosime de 2,20 - 2,40 m şi o înălţime de 3
m. Tronsonul cercetat, având orientarea VSV-NNE, prezintă o tendinţă de răsucire spre
sud, lăsând impresia că, urmărind configuraţia terenului, împresoară ca o "cingătoare
de ziduri" platoul înalt din centrul actualului sat Nufăru. Pe baza materialelor ceramice
găsite în nivelul de construcţie, precum şi în mortarul dintre blocurile sale, zidul poate fi
datat la începutul secolului XI, putând reprezenta unul din "zidurile-baraj" de la Nufăru.
În zona nordică a aşezării, cea mai bogată din punctul de vedere al vestigiilor
arheologice, dar, în acelaşi timp, şi cea mai delicată şi mai vulnerabilă din punctul de
vedere al raportului între densitatea vestigiilor arheologice şi intensitatea activităţii
constructive actuale, la sud de barul Sf. Gheorghe, foarte aproape de punctul de
traversare a Dunării cu bacul spre deltă, pe proprietatea Enache Şinghi, situată pe
strada numită recent a Arheologiei, a fost descoperit şi un tronson, vizibil pe o lungime
de peste 14 m, din ceea ce considerăm a fi instalaţia portuară a cetăţii, constând
dintr-un zid lipit de stânca promontoriului, cu parament doar pe faţa sa nordică,
dinspre Dunăre, din blocuri de dimensiuni mari, lat de 2 m şi păstrat pe o înălţime de
1,80 m, cu un pavaj din piatră măruntă, înclinat la circa 45 de grade, ce coboară spre
apă. Precizăm că în ceea ce priveşte tronsoanele de ziduri de incintă menţionate, unele
au fost reperate pe străzile satului şi deci acoperite urgent după cercetare (zidul de
incintă de nord, descoperit pe DS 67, actualmente Str. Portului, şi cea de sud, vizibilă pe
Str. Bisericii - DS 289 ), alt tronson, aparţinând incintei vestice cu turn, se află pe un
teren particular şi este suprapus de construcţii (pe proprietatea Şefan Ene, sub actualul
local Prislav), numai o parte a zidului de incintă de est cu turn fiind descoperită într-un
11

loc public, curtea dispensarului uman, şi pretându-se la o acţiune de conservare şi
punere în valoare materializată sub forma unei construcţii de protecţie amenajată
special deasupra monumentului, spaţiului obţinut urmând a i se conferi ulterior valoare
muzeistică. Zidul de incintă, despre care presupunem în acest moment că ar putea
reprezenta o dublare spre interiorul cetăţii a fortificaţiei nordice, descoperit pe fosta
proprietate Mihai Pârvu, la nr. 265, pe Str. Cetăţii, surprins prin sondaje pe o lungime
de circa 15 m, a fost distrus în perimetrul construibil al casei celui amintit, blocându-se
totodată cercetarea în toată curtea sa.
Se poate afirma că incinta bizantină de la Nufăru a fost înălţată la sfârşitul
secolului X - începutul secolului XI, putându-se opta mai degrabă pentru finele veacului
X, având în vedere remarcabila densitate a locuirii de secol XI în apropierea zidului
vestic, ceea ce ar putea însemna, eventual, o ieşire din uz a fortificaţiei foarte repede
după înălţarea ei. Ceea ce putem afirma fără rezerve este faptul că, de pildă, întregul
complex de pe latura estică a cetăţii a fost demantelat din vechime, mai exact încă din
veacul XI, cel mai târziu la începutul celui de-al XII-lea veac, elementele ce susţin
această aserţiune găsindu-se, la propriu, în groapa adâncă ce perforează toate
depunerile, pătrunzând dincolo de nivelul fundaţiei zidului şi a cărei umplutură conţine
numai material ceramic din acest secol, regăsibil în pământul ce acoperea resturile
zidului. O altă observaţie interesantă este aceea că fundaţia zidului estic coboară într-un
pământ negru clisos conţinând o mare cantitate de ceramică cenuşie cu decor lustruit,
ceea ce reprezintă o nouă confirmare a apartenenţei incontestabile a incintei la evul
mediu, precum şi un indiciu al existenţei unui nivel medieval timpuriu, a cărui durată
sau cronologie absolută nu pot fi stabilite, dar care în orice caz este anterior ridicării
fortificaţiei bizantine.
Art.20
HABITATUL
Habitatul din secolele X-XIII, studiat în interiorul spaţiului fortificat (punctele Bloc,
Căminul cutural, Dispensar, Bufet, proprietăţile Ştefan Ene, Dumitrescu, Dumitru Ene-
Strutinschi, Donciu, Pârvu, Butuza, Şinghi, Petre) sau în afara lui, pe laturile nordică
(punctul Piatră), estică ( proprietăţile Florea, Ducica, Popa) şi vestică (proprietatea
Rubanschi) a promontoriului nufărean, constatându-se o extindere a oraşului medieval
dincolo de zidul de incintă sudic, până în dreptul fortificaţiei de la Râpă, sunt
reprezentate atât de încăperi adâncite în pământ, cât şi de case ridicate la suprafaţa
solului. Uneori sunt documentate doar prin resturi de podele de pământ galben, chirpic
ars, fragmente de lemn carbonizat, aliniamente ale gropilor de par sau temelii simple din
blocuri de piatră, având instalaţii de încălzit-gătit, reprezentate atât de vetre simple, cât
şi de cuptoare din pietre legate cu lut, înconjurate de gropi menajere, uneori dotate cu
gropi de provizii şi anexe gospodăreşti de tipul hambarelor. În privinţa complexelor de
locuire, rezultatele cercetărilor de la Nufăru nu ne permit cu nici un chip să postulăm
preferinţa locuitorilor de aici pentru un anumit tip de locuinţă, ca de pildă cazul celor
adâncite în detrimentul celor de suprafaţă în aşezări ca Dinogetia-Garvăn sau Capidava,
situate tot în nordul Dobrogei, şi nici frecvenţa mai mare sau mai mică a unuia sau
altuia dintre tipuri în funcţie de secvenţa temporală - secolele X-XI sau XII-XIII. Putem
doar evidenţia o eventuală prezenţă mai accentuat a locuinţelor de suprafaţă în nivelul
mai târziu, în timp ce vieţuirea mai timpurie cunoaşte mai degrabă locuinţele adâncite,
fără însă ca aceasta să poată reprezenta şi un criteriu de datare, fiind evident faptul că
cele două tipuri de locuinţă se întâlnesc în ambele mari niveluri înregistrate la Nufăru.
Reflectând, ca şi celelalte centre urbane de la Dunărea de Jos, un nivel edilitar
modest, aşezarea de la Nufăru nu cunoaşte în general construcţii monumentale din
piatră sau cărămidă, cu excepţia unei locuinţe cu pavaj din cărămizi romane refolosite,
12

databile în secolul al XI-lea, cercetată pe proprietatea Dumitrescu şi a unui complex cu
ziduri de piatră susceptibil de a fi datat în secolul al XII-lea, de-abia sesizat în curtea
căminului cultural.
Vieţuirea de la Nufăru se exprimă şi prin conţinutul, bogat în ceramică, obiecte
mărunte, resturi organice, al numeroaselor gropi menajere, descoperite cu precădere în
punctele Bloc, Cămin, Dispensar, Bufet, proprietăţile Ştefan Ene, Vasile Dumitrescu şi
Dumitru Ene-Strutinschi, aparţinând atât nivelului secolelor X-XI, cât mai ales celui
corespunzător secolelor XII-XIII, acestora adăugându-li-se, cu titlu singular, o groapăsac,
cu pereţii arşi, de bucate, aparţinând, eventual, unei gospodării, nereperate, însă în
teren (punctul Şcoală).
Dezvoltarea meşteşugurilor este ilustrată de existenţa în zona extra muros a unui
complex de cuptoare din secolele X-XI, amplasat în partea vestică a aşezării, ca şi de un
alt cuptor, care a funcţionat în ultimul deceniu al secolului al XI-lea şi la începutul
secolului al XII-lea, descoperit aproape de limita sudică a aşezării, toate destinate arderii
ceramicii comune. Acestor descoperiri le mai putem adăuga unele fragmente de amfore
cu torţile supraînălţate, acoperite la exterior cu smalţ verzui, care nu au nici un fel de
analogii în Dobrogea şi despre care presupunem că au fost lucrate pe plan local.
Varietatea meşteşugurilor locale este ilustrată şi de descoperirea unor creuzete, tipare,
reziduuri, ce dovedesc confecţionarea unor obiecte de podoabă din metal, ca şi de
prezenţa rebuturilor şi a zgurei rezultate din prelucrarea sticlei.
Art.21
NECROPOLELE
Tabloul descoperirilor este completat prin identificarea sau cercetarea parţială a
mai multe necropole de inhumaţie creştine, dezvelite în partea de sud a satului (un
mormânt cu brăţări de sticlă albastră ce completează unele informaţii despre descoperiri
similare mai vechi şi probează existenţa unei necropole ce a funcţionat în secolul al Xlea),
în zona de vest, în vecinătatea complexului de cuptoare (schelete, unele cu brăţări
de sticlă, databile în secolele X-XI, deranjate de intervenţii moderne), pe promontoriu, în
punctul Piatră şi pe proprietatea Enache Şinghi/punctulTrecere bac (complexe de
inhumaţie datate în sec.XI-XIII), la sud de fortificaţia din zona Căminului cultural (pe
baza materialului numismatic această necropolă se pare că a funcţionat în ultima etapă
de locuire a aşezării, întreruptă brutal de atacul tătarilor din anul 1242), precum şi în
preajma Şcolii, lângă proprietatea Kiselencu şi pe proprietatea Ducica (această din urmă
zonă cimiterială fiind greu încadrabilă din punct de vedere cronologic).
Art.22
MATERIALUL ARHEOLOGIC
Habitatul medieval din cetatea de la Proslaviţa-Nufăru este reprezentat şi printrun
material arheologic foarte variat, întâlnit şi în alte cetăţi-oraşe din epoca bizantină a
Dobrogei, constând în primul rând din ceramică, confecţionată local şi provenind din
centrele bizantine balcanice sau nord-pontice, unelte, obiecte de uz casnic, arme, piese
de harnaşament, obiecte de podoabă, de port şi de cult.
Materialul arheologic cel mai reprezentativ descoperit este ceramica, aparţinând
categoriei comune, provenind de la oale-borcan sau cu torţi, căni, ulcioare, opaiţe, vase
de provizii, atât din specia nisipoasă cu decor incizat, orizontal, vertical sau în val, cât şi
din cea cenuşie cu decor lustruit, inclusiv în reţea, foarte abundentă în pământul negru
clisos în care coboară fundaţia incintei de est a cetăţii, cât şi din cea de factură
superioară - amfore, ulcioare şi căni cu dungi lustruite, vase acoperite cu angobă aurie
sau smălţuite, olive sau divers colorate, împodobite prin aplicare (oale cu torţi cu decor
zoomorf sau ulcioare cu pastile), pictare (cu "anouri" de humă albă sau cu pete informe
întreţesute, brune şi verzi), incizie (în maniera sgraffito fin şi "pronunţat", în special
13

grupa cu smalţ amintind de culoarea zahărului ars) ori prin combinarea ultimelor două
tehnici. In afara ceramicii, ce acoperă în linii mari intervalul de timp cuprins între
mijlocul secolului X şi prima jumătate a secolului XIII, au mai fost descoperite şi o serie
de obiecte mărunte din lut, os, corn, piatră, fier, bronz, sticlă, reprezentate de fusaiole
(inclusiv de Ovruci) şi greutăţi pentru război şi plasa de pescuit, capete de tindechi,
degetare, lame de cuţit, plăsele pentru cuţit şi piese de tolbă, cârlige de undiţă,
crampoane, vârfuri de săgeţi şi de suliţă, bile de praştie, clopoţei de bronz, brătări din
sticlă şi bronz, mărgele din sticlă şi os, inele din sticlă şi bronz, cercei din bronz, o
cataramă din bronz, un pandantiv din bronz (lunulă), unelte şi piese de port din os şi
corn, obiecte fragmentare din sticlă, bronz şi fier, precum şi zgură de sticlă şi de fier. O
serie întreagă de obiecte descoperite la Nufăru documentează relaţii de schimb comercial
nu numai cu regiunile mai apropiate, dar şi cu altele mai îndepărtate cum ar fi Bizanţul,
Kievul. Din Constantinopol sau din alte centre bizantine provin vasele de sticlă, anumite
podoabe, crucile engolpion, amforele sferoidale sau piriforme. Legăturile cu regiunile
kieviene sunt atestate, între altele, de fusaiolele lucrate din piatră roşie de Ovruci şi de
prezenţa unui fragment de ou smălţuit. Unele descoperiri au un caracter de excepţie în
spaţiul geografic la care ne referim - obiectele lucrate din chihlimbar, mărgele, un
pandantiv, o cruciuliţă, un medalion cu un sfânt militar. Materialelor arheologice
amintite li se adaugă marea cantitate de monede, bizantine în marea majoritate, dar şi
tătăreşti, emisiuni locale, imitaţii bulgăreşti, imitaţii latine, sârbeşti, precum şi sigiliile
bizantine de plumb descoperite, precum sigiliul aparţinând lui Vasile Apokapes, duce al
themei Paradounavon, provincie bizantină incluzând îndeobşte şi teritoriul Dobrogei,
sigiliile lui Constantin Anemaş, spătar şi inspector al themei Armeniacilor sau cel al
mănăstirii Kokkinobaphos, subliniind relaţiile dintre gurile Dunării, unde se afla Nufăru,
şi alte zone ale imperiului bizantin, fapt ce confirmă încă o dată importanţa aşezării de la
Nufăru în cadrul limes-ului danubian.
Art. 23
APRECIERI ARHEOLOGICO-ISTORICE
In privinţa identificării sitului în topografia ponto-danubiană, numelui de
Proslaviţa cunoscut din cartografia evului mediu i s-a suprapus numele aşezării de la
Prislava-Nufăru, completată cu omologarea Proslaviţa-Bruscaviţa din actele notarului
genovez Antonio di Ponzo, propunându-se astfel identitatea Proslaviţa - Bruscaviţa =
Prislava (= Nufăru). Construită a fundamentis de către bizantini, la sfârşitul
secolului al X-lea, cetatea de la Nufăru este, în ordine cronologică, a doua cercetată din
punct de vedere arheologic după fortificaţia similară situată în insula Păcuiul lui Soare.
După cum atestă complexele şi materialele arheologice descoperite pe teritoriul
satului, începând cu secolul al X-lea s-a locuit intens pe toată suprafaţa promontoriului,
urmele de viaţă din epoca medievală găsindu-se până la o distanţă de 700-800 m de
malul Dunării, în secolul al XI-lea cel puţin, oraşul extinzându-se până în sudul satului,
în zona râpei. Din observaţiile făcute cu prilejul lucrărilor de alimentare cu apă reiese că
oraşul s-a extins până în dreptul fortificaţiei de la Râpă, probabil sub forma unui
suburbium cuprins între zidul de pe strada Bisericii şi cel din urmă menţionat, ipoteză
confirmată şi de descoperiri întâmplătoare făcute pe strada Şcolii sau de sondajele
efectuate pe laturile vestică şi estică, care au documentat o vieţuire extra muros şi pe
laturile estică, respectiv vestică, a promontoriului. Un moment de cumpănă în istoria
aşezării l-au constituit probabil invaziile pecenegilor şi cumanilor de la sfârşitul acestui
secol, locuirea restrângându-se spre malul Dunării. Aşezarea medievală fortificată de la
Nufăru, cu niveluri de locuire surprinse stratigrafic din secolul al X-lea până în cel de-al
XIII-lea veac, oferă posibilitatea studierii culturii materiale din Dobrogea pe durata
acestor veacuri, fără întrerupere. Descoperirile făcute cu prilejul cercetărilor din
14

interiorul cetăţii, ca şi din afara spaţiului fortificat, au condus la apariţia unor materiale
porivit cărora putem încadra vieţuirea medievală din aşezarea de la Nufăru între secolele
X-XIV, cu menţiunea că prima perioadă, cea a secolelor X-XII este mai consistent
reprezentată. In secolul al XI-lea oraşul va cunoaşte cea mai mare dezvoltare, fapt
confirmat de suprafaţa mare ocupată, dar şi de varietatea şi multitudinea descoperirilor
arheologice. În secolul al XII-lea aşezarea cunoaşte o restrângere a vieţuirii spre Dunăre.
Probabil distrusă în vremea invaziei tătare, aşezarea se reface mai târziu, după cum o
demonstrează unele materiale ceramice şi numismatice aparţinând veacurilor XIII-XIV.
Deocamdată nu au fost surprinse niveluri caracteristice veacurilor XIV-XV, dar în
anumite puncte au apărut materiale medievale târzii, ulterioare veacului al XV-lea.
Combinând informaţiile numismatice şi arheologice, putem aprecia că aşezarea de la
Nufăru a fost atacată de cumani în anul 1122, dar a reuşit să se refacă, după cum ne-o
dovedesc numeroasele elemente de cultură materială. Constatăm o curbă descendentă a
tuturor descoperirilor din secolele XIII-XIV, atât din punct de vedere calitativ, cât şi din
punct de vedere cantitativ. Ultima fortificaţie de la Nufăru datează de pe la jumătatea
veacului al XIII-lea, după care informaţiile devin foarte relative. Pentru a doua jumătate
a secolului al XIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIV-lea nu cunoaştem încă
depuneri arheologice sau complexe de locuire, singurele informaţii rezumându-se la
câteva descoperiri monetare ale Hoardei de Aur şi tezaure de monede sârbeşti. Sfârşitul
aşezării ridică multe probleme, singurul reper ce-l avem la dispoziţie fiind oferit de
monedele sârbeşti, pe baza cărora se poate aprecia că locuirea mai continua pe la
jumătatea secolului al XIV-lea.
In ceea ce priveşte evoluţia spaţială a vieţuirii de la Nufăru, remarcăm relaţia
dintre incinte şi complexele de locuire; acestea din urmă sunt amenajate în cea mai
mare parte intra muros, zidurile ca atare continuând să ofere protecţie chiar în cazul în
care nu-şi mai îndeplinesc rolul pentru care au fost create (cazul locuinţelor adosate
incintelor de vest şi de nord). Un alt indiciu al acestei evoluţii, este şi raportul dintre
incinte, complexele de locuire şi cele câteva orizonturi funerare documentate la Nufăru.
Astfel, dacă în cazul mormintelor descoperite în partea de nord, de sud şi respectiv de
vest a aşezării, este evident că se află în afara, ba chiar la oarecare distanţă de zidul de
incintă, în cazul celor din zona şcolii sau a căminului cultural, acestea sunt plasate în
apropierea zidurilor de incintă de est şi respectiv de sud, sugerând schimbări nu foarte
lente ale "statutului" zonelor. Raporturi intersante între vieţuire şi non-vieţuire în
aşezarea medievală de la Nufăru sunt sugerate şi de succesiunea, într-un spaţiu limitat
cum este capătul nordic al promontoriului nufărean (punctul Piatră şi proprietatea
Enache Şinghi) a unui nivel de vieţuire aparţinând secolelor X-XI, suprapus de o
necropolă acoperind în linii mari perioada cuprinsă între sfârşitul secolului XI şi
începutul secolului XIII, peste care la rândul ei apar semne ale unei vieţuiri de secol XIII.
Art.24
ASPECTE ALE PROTECŢIEI SITULUI. PERSPECTIVA CERCETĂRII
Situarea în intravilan-ul satului Nufăru a determinat supunerea sitului arheologic
de aici unei continue agresiuni din partea factorului uman, de la nivelul locuinţelor
tradiţionale, cu fundaţii nu foarte profunde, cu manifestări accentuate în anii '80,
căpătând accente dramatice după 1989, odată cu avântul constructiv înregistrat în
această zonă situată la începuturile deltei, pe un traseu turistic destul de frecventat şi
totodată foarte aproape de oraşul Tulcea.
Astfel, dacă înainte de 1989 intervenţii de salvare au fost efectuate cu ocazia
săpării gropii fundaţiei unicului bloc din sat (Bloc, 1979-1980) şi a amenajării şanţurilor
pentru alimentarea cu apă a satului (1981), după 1989, cu excepţia cercetărilor începute
anterior (Dispensar) şi a unei săpături programate, dar iniţiate tot sub imperative de
15

ordin constructiv (Bufet), majoritatea săpăturilor au avut caracter de salvare, fiind
determinate de construirea de locuinţe familiale şi amenajări gospodăreşti (proprietăţile
Ştefan Ene, Vasile Dumitrescu, Dumitru Ene, Mihai Pârvu, Ioan Butuza, Enache Şinghi =
punctul Trecere bac, Valentin Donciu, Adrian Petre, zona cuptoarelor).
În pofida existenţei unor prevederi legislative suficient de precise referitoare la
protecţia patrimoniului arheologic, începând cu Constituţia României, în care se
precizează în art. 135 că bogăţiile de orice natură ale subsolului fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice, continuând cu dispoziţiile legale conţinute în Legea fondului funciar
nr. 18/1991, Legea autorizării construcţiilor nr. 50/1991, Ordonanţa Guvernului nr.
68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional, aprobată prin Legea nr.
41/1995, Legea protecţiei mediului nr. 137/1995, Legea minelor nr. 61/1998, Legea
proprietăţii publice nr.213/1998, pentru a nu aminti decât obligativitatea obţinerii
avizului Ministerului Culturii şi Cultelor şi al Ministerului Lucrărilor Publice şi
Amenajarea Teritoriului pentru autorizarea construcţiilor în arii protejate, în cazul
săvârşirii de infracţiuni, putând fi sesizate organele de urmărire penală, monumentele,
ansamblurile şi siturile istorice în general şi situl de la Nufăru în special au fost mereu
mai degrabă supuse distrugerii antropice decât conservării, protejării şi, cu atât mai
puţin restaurării.
Din punct de vedere ştiinţific şi al protecţiei patrimoniului arheologic, cercetările
au fost de cele mai multe ori parţiale, au intervenit fie după ce fuseseră deja degajate
într-o anumită măsură monumentele (turnul de pe latura vestică a incintei -
proprietatea Ştefan Ene sau zidul de pe proprietatea Mihai Pârvu), fie după ce fuseseră
trasate deja tranşeele pentru fundaţiile caselor (cazul proprietăţilor Donciu şi Butuza,
extinderea săpăturii făcându-se în condiţii extrem de grele), fie după ce se excavaseră
suprafeţe impresionante, controlul stratigrafic putând fi făcut ulterior doar prin
intermediul unor casete modeste (proprietatea Dumitru Ene/Strutinschi). În câteva
situaţii, cercetarea arheologică a fost bine demarată, dar fie a fost întreruptă în mod
abuziv de proprietari (prin acoperirea cu pământ - proprietatea Dumitrescu), fie a fost
afectată de intervenţii brutale (proprietatea Enache Şinghi - deşi nu a fost afectat
monumentul propriu-zis, utilizarea mijloacelor mecanice pentru decaparea pantei
dealului la bază căruia se află zidul debarcaderului a dus la distrugerea depunerilor
arheologice şi la afectarea complexelor adiacente instalaţiei portuare (turnuri, locuinţe,
morminte), precum şi a relaţiilor stratigrafice dintre elementele descoperite în zonă şi a
implicat un volum uriaş de muncă pentru îndepărtarea pământului depus în mod
abuziv pe vestigii şi în zona înconjurătoare). Într-un singur caz, intervenit, este adevărat,
în toamna anului 2000, proprietatea Adrian Petre, cercetarea s-a putut desfăşura după
criterii exclusiv ştiinţifice, cu acceptul elegant şi răbdător al deţinătorului terenului, dar
în condiţiile cofinanţării, contribuţia statului fiind importantă. Din punctul de vedere al
conservării, trebuie precizat că în privinţa structurilor perisabile, acestea au fost fie
distruse fără posibilitatea înregistrării lor, fie au fost cercetate în mod corespunzător, în
timp ce în cazul monumentelor s-a recurs fie la soluţia cea mai facilă - acoperirea cu
pământ (proprietăţile Dumitrescu şi Butuza), fie la utilizarea într-un mod
necorespunzător a spaţiului - transformarea unui turn de cetate în depozit de băuturi,
cu intervenţii efective asupra monumentului (proprietatea Ştefan Ene), fie la distrugerea
în mod deliberat a zidurilor spre a se putea turna fundaţia unei locuinţe (proprietatea
Pârvu). Cu aceste ocazii s-a constatat atât o lipsă de voinţă din partea proprietarilor în
ceea ce priveşte modificarea proiectelor în sensul conservării şi punerii în valoare a
monumentelor de zid aflate pe proprietăţile lor, dar şi o lipsă de permeabilitate din
partea arhitecţilor autori ai acestor proiecte, invitaţi să găsească soluţii. În aceste
condiţii, în care interesele personale orientate spre construirea de locuinţe se confruntă
16

cu existenţa în subsolul proprietăţilor a unui potenţial arheologic şi monumental
deosebit, considerăm că iniţiativa instituţională trebuie să fie cea care să dea tonul. Este
foarte dificil a convinge, cu atât mai puţin a impune, ca investitorii privaţi, mai ales când
este vorba de simple persoane particulare, să aibă în vedere conservarea şi punerea în
valoare a monumentelor, atâta vreme cât singura iniţiativă consistentă în acest
domeniu din partea instituţiilor abilitate este cea a restaurării tronsonului de zid de
incintă estic cu turn în cadrul unei construcţii de protecţie amenajate în curtea
dispensarului uman. În rest, zone aflate în domeniul public pe care se găsesc
monumente (cazul turnului de la Piatră sau al zidului de la Râpă) sunt în cel mai bun
caz abandonate, dacă nu transformate în gropi de gunoaie, iar terenuri cu potenţial
arheologic cu totul special nu pot intra în domeniul public, îngreunându-se şi
întârziindu-se major intervenţia în privinţa conservării şi punerii în valoare a
patrimoniului (cazul instalaţiei portuare de pe proprietatea Şinghi).
Anul 2000 marchează reglementarea precisă a problematicii complexe a protecţiei
patrimoniului arheologic prin intermediul Legii nr. 5/2000 privind amenajarea teritoriului
naţional. Zone protejate, a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 43/2000 privind
protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes
naţional, al Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil şi
al Ordonanţei de urgenţă a guvernului nr. 228/2000 privind protejarea monumentelor
istorice.
Astfel, potrivit Legii nr. 378/2001 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului
României nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor
situri arheologice ca zone de interes naţional se face reglementarea protejării
patrimoniului arheologic prin definirea regimului juridic general al descoperirilor şi al
cercetării arheologice, adică acel ansamblu de măsuri ştiinţifice, juridice,
administrative, financiar-fiscale şi tehnice menite să asigure prospectarea,
identificarea, decopertarea, inventarierea, conservarea şi restaurarea, asigurarea
pazei, întreţinerea şi punerea în valoare a bunurilor arheologice, precum şi a
terenurilor în care se găsesc acestea, în vederea cercetării sau, după caz, clasării
acestora ca bunuri culturale mobile sau ca monumente istorice (art. 2, lit. a). Parte
integrantă a patrimoniului cultural naţional, patrimoniul arheologic reprezintă,
conform aceleiaşi legi, ansamblul bunurilor arheologice, fiind compus din siturile
arheologice clasate în Lista cuprinzând monumentele istorice situate suprateran,
subteran sau subacvatic, ce cuprind vestigii arheologice – structuri, construcţii,
grupuri de clădiri, terenurile cu potenţial arheologic reperat, bunurile mobile, obiecte
sau urme ale manifestărilor umane, împreună cu terenul în care acestea au fost
descoperite (art. 2, lit. b). Protecţia patrimoniului arheologic, ca element esenţial al
memoriei colective naţionale şi totodată ca sursă a şi instrument de studii istorice şi
ştiinţifice, se constituie într-o obligaţie morală a societăţii umanităţii şi are la bază
colaborarea efectivă a specialiştilor (implicaţi în probleme de inventariere, prezenţă şi
menţinere a vestigiilor, săpătură, documentare, cercetare, conservare, prezervare,
reconstituire, informare, prezentare), a autorităţilor legislative şi guvernamentale şi ale
administraţiei publice locale, a iniţiativelor publice sau private, a marelui public.
Printre acţiunile de protecţie a patrimoniului arheologic pot fi amintite următoarele -
în cazul lucrărilor de construire, modificare, extindere sau reparare privind căi de
comunicaţie, dotări tehnico-edilitare, subterane şi subacvatice, excavări, exploatări de
cariere, se prevede ca investitorii, persoane fizice sau juridice de drept privat să
finanţeze cercetarea; efectuarea oricăror modificări ale proiectului, necesare pentru
protejarea descoperirilor arheologice; introducerea zonelor de patrimoniu în planurile
cadastrale şi în hărţile topografice de către Oficiul naţional de cadastru, geodezie şi
17

cartografie, de către oficiile din subordinea sa şi de către oficiile de cadastru agricol şi
organizarea teritoriului agricol; obligaţia pentru proprietarii, administratorii sau
titularii de alte drepturi reale asupra terenurilor în care se află situri arheologice sau
pe care au fost instituite zone cu patrimoniu arheologic reperat de a permite accesul
personalului autorizat, în vederea cercetării arheologice şi protejării patrimoniului
arheologic, precum şi asigurării măsurilor de protecţie şi de pază a bunurilor de
patrimoniu arheologic; supravegherea de către serviciile publice descentralizate ale
Ministerului Culturii şi Cultelor a săpăturilor arheologice, urmată de avizarea, pe baza
referatelor de specialitate, a lucrărilor ce urmează a fi efectuate în zonele cu
patrimoniu arheologic sau de emiterea certificatului de descărcare de sarcină
arheologică pe baza deciziei Comisiei Naţionale de Arheologie; avizarea documentaţiilor
de urbanism şi amenajare a teritoriului care includ situri arheologice sau zone cu
patrimoniu arheologic reperat, ca şi a studiilor de fundamentare care urmăresc
definirea, instituirea şi delimitarea zonelor protejate care cuprind patrimoniu
arheologic de către Comisia Naţională de Arheologie, ca organism ştiinţific de
specialitate, fără personalitate juridică, cu rol consultativ în domeniul patrimoniului
arheologic pe lângă Ministerul Culturii; propunerea de către Comisia Naţională de
Arheologie către Ministerul Culturii a achiziţionării de terenuri cu bunuri de
patrimoniu arheologic; importanţa arheologiei preventive în evitarea sau limitarea
distrugerii patrimoniului arheologic naţional; dezvoltarea unei politici contractuale
între serviciile statului şi întreprinzători, de finanţare a săpăturilor arheologice
preventive pentru obţinerea degrevării terenurilor de sarcină istorică; rolul
autorităţilor administraţiei publice locale în protejarea patrimoniului arheologic aflat
în domeniul public sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale respective;
sensibilizarea şi mobilizarea opiniei publice. Potrivit Ordonanţei Guvernului nr.
43/2000, prin zonă de patrimoniu arheologic cunoscut şi cercetat se înţelege terenul în
care, ca urmare a cercetării arheologice, au fost descoperite bunuri arheologice din
categoria siturilor arheologice clasate în Lista cuprinzând monumentele istorice situate
suprateran, subteran sau subacvatic, ce cuprind vestigii arheologice de tipul
structurilor, construcţiilor, grupurilor de clădiri şi a bunurilor mobile, obiecte sau urme
ale manifestărilor umane, împreună cu terenul în care acestea au fost descoperite (art.
2, lit.f). Prin zonă cu patrimoniu arheologic reperat se înţelege terenul delimitat conform
legii, în care urmează să se efectueze cercetări arheologice pe baza informaţiilor sau a
studiilor ştiinţifice care atestă existenţa subterană sau subacvatică de bunuri de
patrimoniu arheologic, susceptibile să facă parte din patrimoniul cultural naţional (art.
2, lit. h). În cazul zonelor cu potenţial arheologic cunoscut şi cercetat, regimul de
protecţie este reglementat de legislaţia în vigoare privitoare la protejarea monumentelor
istorice şi a bunurilor mobile care fac parte din patrimoniul cultural naţional (art. 5, lit.
3). În cazul tuturor construcţiilor pentru care se solicită autorizaţie de construcţie în
zonele cu patrimoniu arheologic, indiferent de sursa lor de finanţare şi indiferent de
amploarea lucrărilor ce urmează a afecta subsolul, este necesară descărcarea de sarcină
arheologică, adică procedura prin care se confirmă că un teren în care a fost evidenţiat
patrimoniul arheologic poate fi redat activităţilor umane curente (Legea nr. 378/2001,
art. 5, alin 1 1 , ceea ce nu se poate realiza decât după efectuarea unei cercetări
arheologice pentru a determina dacă terenul pentru care s-a cerut această procedură va
cunoaşte sau nu un regim de protecţie (Ministerul Culturii. Ghid legislativ arheologie,
p.16, 22-23). Solicitarea descărcării de sarcină arheologică poate interveni din partea
oricărui investitor, public sau privat, indiferent de suprafaţa care urmează a fi afectată
de investiţie (construcţia unei case, a unei fabrici sau a unei autostrăzi), fiind necesară
în toate cazurile în care investiţia urmează să afecteze patrimoniul arheologic, respectiv
18

atunci când construcţia urmează a fi amplasată pe un teren asupra căruia s-a instituit,
conform legii, protecţie (Ministerul Culturii. Ghid legislativ arheologie, p.16, 24-25).
Certificatului privind eliberarea de sarcină arheologică a unui teren reprezintă actul
administrativ prin care se anulează regimul de protecţie instituit anterior asupra
terenului în care a fost evidenţiat patrimoniul arheologi (Legea nr. 378/2001, art.5,
alin.2). Emiterea acestui certificat, indiferent de regimul proprietăţii terenului în
cauză, este obligatorie înaintea începerii oricăror lucrări care pot afecta situl (Legea nr.
182/2000, cap. VI, art. 47 (6), finanţarea cercetărilor arheologice pentru emiterea
acestui certificat, cu privire la terenurile în care se găsesc bunuri arheologice,
identificate prin investigaţii anterioare, este asigurată de beneficiarul lucrărilor (art. 47
(7). Regimul de monument istoric este conferit prin clasarea bunurilor imobile,
construcţiilor şi terenurilor situate pe teritoriul României şi care sunt semnificative
pentru cultura şi civilizaţia naţională şi universală în Lista Monumentelor Istorice
(Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 228/2000 privind protejarea monumentelor
istorice, art. 1, lit. 2-3). Mai trebuie menţionat faptul că pentru fiecare monument
istoric se instituie zona sa de protecţie, prin care se urmăreşte conservarea integrală a
monumentului istoric în cadrul său construit sau natural şi care permite perceperea
nealterată a monumentului (art. 9, lit. 1), că protejarea monumentelor istorice este
parte componentă a strategiilor de dezvoltare economico-socială, urbanistică şi de
amenajare a teritoriului, la nivel naţional şi local, monumentele istorice şi zonele lor
de protecţie fiind evidenţiate în planurile urbanistice generale şi în toate celelalte
documentaţii de urbanism şi, respectiv, de amenajare a teritoriului (art. 10, lit. 2). În
cazul siturilor suprapuse de aşezări moderne, în condiţiile în care sunt descoperite
bunuri de patrimoniu imobil, investitorul este obligat să-şi modifice parţial sau total
proiectul pentru a asigura integritatea şi conservarea patrimoniului arheologic.
Totodată, fiecare monument istoric are dreptul la instituirea unei zone de protecţie cf.
art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 228/2000, dar până la instituirea sa
se consideră ca zonă de protecţie suprafaţa delimitată cu o rază de 200 m în localităţi
rurale, măsuraţi de la limita exterioară, de jur împrejurul monumentului istoric (Legea
nr. 5/2000, art. 10, Ministerul Culturii. Ghid legislativ – arheologie, p.119).
Trecerea în revistă a prevederilor legale referitoare la protecţia patrimoniului
arheologic, cuprinse în ultimele trei acte normative amintite poate fi foarte utilă pentru
cunoaşterea mijloacelor care stau la dispoziţia instituţiilor abilitate cu protecţia
patrimoniului, dar şi pentru înţelegerea distanţei dintre litera şi spiritul legii şi
realitatea concretă.
În cazul cetăţii bizantine aflate în intravilanul localităţii Nufăru, se poate vorbi
de un regim de protecţie pe mai multe planuri. Legea nr. 5/2000 privind amenajarea
teritoriului naţional. Zone protejate, marchează localitatea Nufăru în categoria unităţilor
administrativ teritoriale cu concentrare foarte mare a patrimoniului construit cu valoare
culturală de interes naţional (p. 46), deşi mai potrivit ar fi fost să fie încadrat în categoria
monumente medievale identificate pe baza cercetărilor arheologice. În cadrul Repertoriului
arheologic naţional apare cu nr. de cod 161062.09, iar în Lista Monumentelor Istorice la
poziţia 99/1955 şi 37 a 0160, 37 a 0161 şi 37 a 0163/1992 ca fortificaţie romanobizantină
şi medievală. Din păcate, deşi zonele de protecţie pentru monumentele aflate
în localităţi rurale au o rază de 200 m, măsuraţi de la limita exterioară, de jur
împrejurul monumentului istoric (Ministerul Culturii. Ghid legislativ – arheologie,
p.119), în cazul obiectivelor de la Nufăru această prevedere este aproape imposibil de
respectat din cauza suprapunerii în totalitate a sitului de aşezarea contemporană. Nu
trebuie scăpat din vedere faptul că dispoziţiile legale invocate mai sus pun un mare
accent pe rolul deţinut în domeniul protejării patrimoniului cultural naţional de
19

autorităţile locale (vezi capitolul IV din Ordonanţa nr. 43/2000 şi titlul IV, capitolul II din
Ordonanţa de urgenţă nr. 228/2000) care au dreptul şi obligaţia de a se implica în luarea
de măsuri implicite şi explicite de protecţie, pe baza documentaţiilor de urbanism şi a
planului de amenajare a teritoriului naţional, de a asigura informarea agenţilor
economici, a populaţiei, a turiştilor privind existenţa ariilor protejate, a regimului
construcţiilor în acestea, a statutului de proprietate publică a bunurilor culturale
descoperite ca rezultat al cercetărilor arheologice sistematice şi descoperirilor fortuite,
precum şi pedepsirea contravenţiilor. Din păcate, chiar atunci când acestea sunt
constatate, este prea târziu, monumentele fiind deja distruse, şi fie nu se aplică
sancţiuni, considerându-se că greşeala s-a comis deja, desfiinţarea, distrugerea
parţială sau degradarea monumentelor istorice nefiind sancţionată conform legii
penale, fie cuantumul bănesc al amenzilor este derizoriu. Nu a existat până în prezent
tendinţa de prevenire prin informarea corectă, completă şi în timp util a celor
interesaţi de intervenţii, în special de ordin constructiv, de către autorităţile locale, în
ciuda existenţei unor documentaţii la îndemâna lor. În condiţiile în care pentru
investitori, şi mai ales pentru persoanele particulare, se pune cu acuitate problema
costurilor suplimentare şi a întârzierii cauzate de intervenţiile arheologice, a fost
asigurată adesea finanţarea sau cofinanţarea, de către instituţiile implicate în
cercetarea şi protejarea patrimoniului arheologic, în special prin intermediul
Serviciului de Arheologie din Ministerul Culturii şi Cultelor, în pofida faptului că atât
Ordonanţa 43/2000 (art. 6, lit. a), cît şi Legea nr. 182/2000 (art. 47 (7) sunt extrem de
explicite în privinţa finanţării cercetării arheologice pentru emiterea certificatului
privind eliberarea de sarcină arheologică a unui teren de către beneficiarul lucrărilor.
Revenind la problemele sitului arheologic de la Nufăru, după o serie de
experienţe anterioare nefericite, dar şi în condiţiile prevederilor legale datorate anului
2000 şi ale promulgării Legii 378, anii 2001-2002 au adus o schimbare în atitudinea
autorităţilor locale, în sensul introducerii unei stricteţi în eliberarea certificatelor de
urbanism şi a autorizaţiilor de construire pe baza avizelor serviciilor descentralizate
ale Ministerului Culturii şi Cultelor, în conformitate cu certificatele de eliberare de
sarcină arheologică. Mai rămâne însă foarte mult de făcut în privinţa cuprinderii în
programele de dezvoltare economico-socială şi urbanistică, respectiv de amenajare a
teritoriului, a acelor obiective specifice privind protejarea patrimoniului arheologic, a
asigurării pazei şi protecţiei descoperirilor arheologice aflate în proprietate publică sau
a participării, la finanţarea din bugetele proprii, a lucrărilor de protejare a
monumentelor istorice.
Dincolo de importanţa istorică şi arheologică a unei cetăţi ridicate a fundamentis
de către bizantini după recucerirea ţinuturilor Dunării de Jos, a doua, în ordine
cronologică, fortificaţie descoperită prin săpături arheologice, trebuie precizat faptul că,
în ceea ce priveşte perspectiva apropiată a cercetării, sunt necesare sondaje în vederea
verificării traseului zidurilor estic, vestic şi sudic, a cercetării laturii nordice,
deocamdată doar localizată, a identificării altor elemente de fortificaţie, turnuri şi mai
ales porţi, pentru stabilirea, cu toată exactitatea permisă de context, a perimetrului
fortificat al aşezării.. Se impune totodată cercetarea instalaţiilor portuare descoperite în
1999 şi dezvelirea lor integrală până în dreptul DS 120, urmată de conservarea şi
punerea în valoare a acestui monument de importanţă cu totul specială pentru istoria
aşezărilor portuare de la Dunărea de Jos (menţionăm că până în prezent singurul
monument cercetat de acest tip aparţinând epocii bizantine se afla la Păcuiul lui Soare).
Este necesară realizarea de sondaje în zona cea mai apropiată de Dunăre pentru a
stabili maniera de realizare a fortificării spre nord, relaţia dintre zidul de incintă
descoperit în 1995 pe DS 67 şi instalaţiile portuare surprinse la baza promontoriului
20

stâncos, în apropierea DS 120 (proprietatea E. Şinghi). Este necesară o cercetare făcută
după criterii exclusiv ştiinţifice a zidului de incintă surprins pe proprietatea Mihai Pârvu,
actualmente distrus şi acoperit de o construcţie nouă, ceea ce, având în vedere blocarea
cercetării în această zonă şi în tot perimetrul curţii, nu va mai fi posibil deocamdată
decât prin sondarea DS 96. După cum atestă complexele şi materialele arheologice
descoperite pe teritoriul satului, fie în timpul investigaţiilor organizate, fie întâmplător,
începând cu secolul al X-lea s-a locuit intens pe toată suprafaţa promontoriului, urmele
de viaţă din epoca medievală găsindu-se până la o distanţă de 7-800 m de malul
Dunării, pe toată coama promontoriului ce avansa altădată puternic spre nord, în
secolul al XI-lea cel puţin, oraşul extinzându-se până în sudul satului, în zona râpei,
ceea ce face ca în cazul aşezării fortificate de la Nufăru să existe atât o zonă de locuire
intra muros, extrem de consistentă, cu depuneri arheologice conţinând nivele
ocupaţionale ce depăşesc 4 m înălţime, ca şi o zonă de locuire extra muros, reprezentând
o zonă cu patrimoniu arheologic reperat, cu un potenţial arheologic previzibil. In
condiţiile în care situl se află în intravilan-ul localităţii Nufăru, în care spaţiile
aparţinând domeniului public şi libere de construcţii sunt aproape epuizate, obţinerea
de informaţii ştiinţifice se poate realiza aproape exclusiv prin sondaje arheologice pe care
le dorim mai degrabă preventive decât de salvare, cercetarea şi conservarea complexelor
arheologice trebuie îmbinate, experienţa anterioară demonstrându-ne că lipsa protecţiei
atrage de multe ori după sine blocarea cercetării în anumite zone. Din cercetările
arheologice a reieşit existenţa în cadrul sitului de la Nufăru atât a unor monumente de
piatră legate cu mortar, pretabile conservării şi chiar restaurării, cât şi prezenţa a
numeroase structuri perisabile de tipul structurilor de locuire, care, imposibil de
conservat in situ, trebuie măcar atent cercetate şi înregistrate şi astfel salvate.
Protejarea aşezării fortificate de tip urban situate în teritoriul intravilan al satului
Nufăru, aşa cum reiese şi din planul de urbanism general datat 2001, vizează atât zidul
de incintă, cercetat deocamdată doar prin intermediul unor tronsoane (latura de vest
sub actualul local Prislav, latura de est în curtea dispensarului uman, latura de nord
sub DS 67, latura de sud sub strada Bisericii/DS 289), cu elementele sale de fortificaţie
cunoscute deocamdată (turnuri - beciul localului Prislav şi în curtea dispensarului
uman - şi instalaţia portuară din punctul Trecere bac), cât şi complexele arheologice
aflate în perimetrul delimitat de zidul de incintă, reprezentate de locuinţe cu structură
de piatră sau de pământ şi de gropi menajere, precum şi complexele arheologice aflate în
afara perimetrului fortificat din faza iniţială a funcţionării cetăţii, reprezentate de
complexe de locuire (locuinţe adâncite şi de suprafaţă), menajere (gropi), meşteşugăreşti
(cuptoare de olar) şi funerare (morminte izolate şi necropole) ori zona malului Dunării,
de la baza promontoriul stâncos, foarte atrăgătoare pentru investitorii contemporani, dar
în condiţiile descoperirii unor complexe arheologice foarte aproape de firul apei, inclusiv
instalaţii portuare. Astfel, dincolo de introducerea unui regim strict de permisiuni şi
restricţii în privinţa intervenţiilor constructive în cadrul spaţiului delimitat de zidul de
incintă, ceea ce implică efectuarea de cercetări arheologice complete în zonele afectate,
până la descărcarea de sarcină arheologică a terenurilor, se impune şi existenţa unui
spaţiu de protecţie spre vest şi respectiv spre est de incintă (dincolo de DS 67 şi 248), ca
şi în zona cuprinsă între zidul sudic al cetăţii (vizibil pe strada Bisericii/DS 289) şi zidulbaraj
din punctul Râpă, şi mai ales în zona malului Dunării, spre a nu a fi afectate
vestigiile extra muros. În cazul vestigiilor arheologice situate intra muros, inclusiv zidul
de incintă, se impune cercetarea arheologică sistematică, urmată, în cazul descoperirilor
de monumente de zid de conservarea lor in situ, în timp ce pentru cele susceptibile de a
se afla în zona extra muros, se impun sondaje şi, în funcţie de tipul descoperirilor,
extinderea săpăturilor arheologice până la epuizarea depunerilor ocupaţionale. Trebuie
21

insistat asupra faptului că intervenţiile moderne de ordin constructiv, chiar dacă nu
afectează depunerile arheologice în totalitatea lor, unele coborând doar până la 1 m în
subsol, blochează cercetarea în spaţiul respectiv, ceea ce impune decopertarea prin
săpături arheologice, investigarea, recoltarea, înregistrarea patrimoniului arheologic
până la epuizarea sa în spaţiul respectiv, deci până la atingerea pământului steril din
punct de vedere arheologic. Evident că asemenea intervenţii presupun coborârea la mari
adâncimi, ceea ce implică automat proiecte speciale pentru ridicarea celor mai simple
construcţii, mărind enorm costurile investiţiilor şi putând conduce la o descurajare a
celor dispuşi în acest sens. Evident, în cazul amenajărilor de tipul împrejmuirilor de
proprietăţi, alimentării cu apă, instalării de cabluri telefonice, soluţia este cea de
supraveghere a lucrărilor din partea arheologilor şi de intervenţie efectivă doar în cazul
unei distrugeri iminente (de tipul un zid necunoscut până în prezent identificat prin
astfel de acţiuni).
Protejarea patrimoniului arheologic de pe teritoriul satului Nufăru, aparţinând în
special epocilor romano-bizantină şi bizantină, presupune deci un aspect preventiv,
referitor la protejarea zidului de incintă, cu toate elementele sale de fortificaţie, ca şi a
vestigiilor, de zid şi perisabile, din interiorul perimetrului fortificat şi din exteriorul lui,
în cadrul unei zone delimitate. In acest sens, recomandarea arheologului, care de altfel
este stipulată şi legal, este ca orice intervenţie de ordin constructiv în spaţiul delimitat
de fortificaţia bizantină, ca şi în cel extra muros, extrem de sensibile din punctul de
vedere al patrimoniului, dacă nu poate fi evitată, măcar să fie precedată de o săpătură
arheologică de salvare, menită a asigura descărcarea de sarcină arheologică a terenului
în cauză. Prin intervenţii de ordin constructiv înţelegem inclusiv săparea şanţurilor
pentru fundaţiile viitoarelor amenajări, şanţuri care produc ireparabile distrugeri
depunerilor arheologice, mai ales în condiţiile în care vieţuirea în epoca bizantină este
reperabilă începând de la cota –0,50 m faţă de actualul nivel de călcare în principal prin
complexe de locuire cu structuri de pământ. Săpătura arheologică, pe care o dorim mai
degrabă preventivă decât de salvare, anterioară oricăror intervenţii legate de amenajări
constructive (locuinţe, garaje, garduri, amenajări sanitare) care afectează subsolul este
necesară pentru evitarea distrugerii complexelor arheologice şi pentru obţinerea
informaţiei ştiinţifice, ca şi pentru eliminarea costurilor suplimentare cerute de
schimbările amplasamentelor, modificările aduse proiectelor de construcţie şi structurii
de rezistenţă a viitoarelor clădiri în condiţiile descoperirii de vestigii. Este obligatoriu ca
toţi cei interesaţi de realizarea de locuinţe, garaje, garduri, amenajări sanitare în
perimetrul de interes arheologic de pe teritoriul satului Nufăru să fie informaţi de către
autorităţile locale asupra potenţialului subsolului şi să solicite avizul instituţiilor
abilitate cu protecţia patrimoniului în teritoriu (în cazul de faţă Direcţia pentru cultură,
culte şi patrimoniul cultural naţional a judeţului Tulcea), urmând ca membrii
colectivului de cercetare a sitului de aici să efectueze săpăturile arheologice în vederea
emiterii certificatului de eliberare de sarcină arheologică.
Protejarea patrimoniului arheologic de pe teritoriul satului Nufăru presupune şi
un aspect efectiv, constând în protejarea monumentelor deja descoperite, cercetate şi
vizibile actualmente - turnul romano-bizantin din punctul Piatră, “zidul baraj” din
punctul Râpă, instalaţia portuară din punctul Trecere bac, prin interzicerea depozitării
de resturi menajere şi a sustragerii de piatră şi conservarea lor viitoare pe bază de
proiecte de specialitate; protejarea monumentelor deja descoperite şi cercetate parţial,
dar acoperite cu pământ sau construcţii din diverse motive (turnul romano-bizantin de
pe proprietatea Butuza , construcţiile de piatră de pe proprietatea Dumitrescu, zidul de
incintă de pe proprietatea Pârvu). Amplasarea satului Nufăru pe un traseu cu potenţial
turistic, Tulcea - Murighiol, ar putea şi ar trebui să intereseze comunitatea locală, în
22

sensul realizării cât mai urgent posibil a unui proiect amplu de protejare a vestigiilor, în
sensul cercetării complete a situaţiilor supuse distrugerii prin forţa lucrurilor urmată de
conservarea şi punerea în valoare măcar a monumentelor încă vizibile amintite. Se
remarcă aspectul monumentului şi densitatea ocupaţională a zonei din punctul Trecere
bac, extrem de interesante din punctul de vedere al cercetării ştiinţifice, dar şi al
potenţialului cultural şi turistic deosebit al zonei, impunându-se continuarea cercetării
instalaţiei portuare şi dezvelirea sa integrală până în dreptul DS 120, urmată de
conservarea şi punerea în valoare a acestui obiectiv de importanţă cu totul specială
pentru istoria aşezărilor portuare de la Dunărea de Jos, al doilea monument descoperit
şi cercetat de acest tip aparţinând epocii bizantine, după cel al bazei portuare bizantine
din insula Păcuiul lui Soare, total diferit însă de acesta din punct de vedere constructiv.
Precizăm că zona în care este amplasat acest monument este situată în proximitatea
punctului de traversare a Dunării spre şi din Deltă, constituind deci un spaţiu turistic
predilect, ceea ce ar putea implica eventual obţinerea de venituri pentru comunitatea
locală, evident, după o punere în valoare adecvată. Acest lucru nu poate fi însă posibil
decât prin introducerea terenului care adăposteşte instalaţia portuară a cetăţii bizantine
în domeniul public, ceea ce ar permite intervenţii specifice legate de monumentele
istorice, începând de la împrejmuirea terenului până la restaurarea obiectivului.
Comunitatea locală ar putea fi capacitată şi din punctul de vedere al contribuţiei
la amenajarea în sens muzeistic a construcţiei ce adăposteşte ruinele zidului de incintă
estic.
Dacă în cazul acţiunilor efective, este esenţial rolul autorităţilor administraţiei
publice locale şi al instituţiilor abilitate în protejarea patrimoniului arheologic (Ministerul
Culturii şi Cultelor, Direcţia judeţeană pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural
naţional Tulcea), în cazul prevenirii distrugerilor sunt de mare interes documentaţiile de
urbanism, adică acele ansambluri de documente scrise şi grafice, grupate în planurile
urbanistice generale, zonale şi de detaliu, în special regulamentele însoţitoare ale
planurilor de urbanism general, care stabilesc şi măsurile de protecţie.
Nu trebuie scăpat din vedere faptul că dispoziţiile legale invocate mai sus pun un
mare accent pe rolul deţinut în domeniul protejării patrimoniului cultural naţional de
autorităţile locale care au dreptul şi obligaţia de a se implica în luarea de măsuri
implicite şi explicite de protecţie, pe baza documentaţiilor de urbanism şi amenajare a
teritoriului, de a asigura informarea agenţilor economici, a populaţiei, a turiştilor privind
existenţa ariilor protejate, a regimului construcţiilor în acestea, a statutului de
proprietate publică a bunurilor culturale descoperite ca rezultat al cercetărilor
arheologice sistematice şi descoperirilor fortuite, precum şi pedepsirea contravenţiilor,
contribuind la asigurarea unei relaţii mai bune între cetăţenii investitori şi arheologi,
conservatori, restauratori.
SECTIUNEA a 3-a
Caile de comunicatii si categoria acestora
Art. 25
(1) Singurul drum asfaltat ce strabate localitatile Malcoci, Nufaru si Victoria este
drumul judetean 222 C, drum asfaltat in stare medie avand o lungimea totala in
interiorul localitatilor de 6,50 km, a carui reabilitare a inceput in anul 2009.
(2) Distanta de la resedinta de comuna pana la cel mai apropiat oras, municipiul
Tulcea, este de 15 km.
(3) Intravilanul localitatilor sunt deservit de drumuri satesti din pamant, iar
legatura dintre localitati si terenurile extravilane este realizata prin drumuri de
exploatare din pamant.
23

(4) Relatia Tulcea - Victoria este realizata cu mijloace auto – traseu pentru
calatori 10 curse pe zi, de urmatoarele societati comerciale : SC Cozandra SRL, SC
Conex – trans SRL, SC Augustina SRL si altele.
Conform Ordonantei de Guvern nr. 63/2002 privind atribuirea sau schimbarea
de denumiri, cu modificarile si completarile ulterioare, prin Hotararea nr. 28/26 iunie
2003 Consiliul Local Nufaru a aprobat atribuirea denumirii strazilor din intravilanul
comunei Nufaru.
Satul Nufaru
Art. 26
(1) Lungimea retelei stradale este de 12,42 km, din care:
a) DJ 222 C pe o lungime de 1,58 km
b) drumuri secundare 10,84 km
(2) Drumul DJ 222 C ce asigura legatura localitatii cu resedinta de judet,
strabate satul prin treimea nordica, de unde se ramifica strazile secundare
nemodernizate.
Satul Malcoci
Art.27
(1) Lungimea retelei stradale este de 12,44 km , din care :
- DJ 222 C pe o lungime de 1,48 km
- drumuri secundare – 10,96 km
(2) Drumul Dj 222 C ce asigura legatura cu resedinta de judet strabate satul de
la N la V, intr-o curbura si iese spre N-E printr-o vale creeata din acumularea
viiturilor.
(3) Drumul a fost periodic supus inundatiilor pana la realizarea obiectivului
«Apararare impotriva inundatiilor din viituri- Malcoci», ce a constatat in crearea unui
canal de colectare a apelor pluviale, trei poduri si modernizarea prin asfaltare a
drumului.
(4) Strazile secundare, cu trasee sinuoase, sunt din pamant si cu profile
transversale variabile ce necesita lucrari de modernizare prin pietruire si realizarea
unor profile adecvate categoriei de importanta.
Satul Victoria
Art. 28
(1) Lungimea retelei stradale este de 6,87 km , din care :
- DJ 222 C pe o lungime de 1,06 km
- drumuri secundare - 5,81 km
(2) Cu exceptia drumului judetean, strazile secundare sunt din pamant si
necesita modernizarea lor prin pietruire.
Satul Ilganii de Jos
Art. 29
(1) Relatia dintre sat si resedinta de comuna este posibila in sistem naval cu
ajutorul bacului. Legatura cu unele localitatile din Delta Dunarii se face prin
intermediul drumului comunal 222D, transformat din drum judetean in drum
comunal prin Hotararea Guvernului nr. 540/2000 privind aprobarea încadrării în
categorii funcţionale a drumurilor publice şi a drumurilor de utilitate privată deschise
circulaţiei publice si Hotararea Consiliului local Nufaru nr. 16 din 31 mai 2001, drum
pietruit : Ilganii de Jos – Partizani care, pe langa rolul de legatura cu localitatile
Deltei, poate asigura accesul la unele incinte amenajate, puncte si zone turistice.
(2) Lungimea retelei stradale este de 3,72 km, din care :
- drumul comunal - 1,28 km
- drumuri secundare – 2,44 km
24

Drumurile de exploatare au o lungime totala de 34,669 km.
CAP. 2
SECTIUNEA 1
Autoritatile administratiei publice locale
Art. 30
(1) Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în
comuna sunt: consiliul local comunal ca autoritate deliberative şi primarul, ca
autoritate executiva. Consiliul local şi primarul se aleg în condiţiile prevăzute de legea
pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
(2) Consiliul local şi primarul funcţionează ca autorităţi ale administraţiei
publice local, au sediul in localitatea de resedinta Nufaru şi rezolvă treburile publice
din comuna, în conditiile legii.
(3) In conformitate cu prevederile Legii nr. 69/1991 privind administratia
publica locala, primul consiliul local se constituie in anul 1992 in urma primelor
alegeri libere si democratice.
Institutii educative, culturale si de sanatate in comuna Nufaru
Art. 31
(1) In cadrul comunei Nufaru functioneaza urmatoarele institutii sociale si
culturale : 2 scoli cu clasele I-VIII, una cu personalitate juridica - Nufaru, cealalta
structura - Malcoci si doua gradinite de prescolari, subordonate Inspectoratului
Scolar Judetean Tulcea.
(2) Prima scoala din satul Nufaru a fost infiintata in anul 1879 intr-o casa
particulara, neavand un local propriu decat dupa anul 1900. In anul 1904 scoala avea
un invatator si 40 de elevi.
(3) Scoala din Malcoci a fost infiintata in anul 1891 ca scoala particulara in
curtea bisericii si dispunea in anul 1904 de un invatator si 60 de elevi, iar a
doua, mai incapatoare, in anul 1910.
(4) In prezent in unitatile de invatamant din comuna Nufaru invata un numar de
173 elevi, iar in gradinite sunt cuprinsi un numar de 68 copii prescolari. Procesul
instructiv - educativ este asigurat de 7 invatatori, 13 profesori, 3 educatoare si 2
preoti.
(5) In anul 2007, Ministerul Comunicatiilor si Tehnologia Informatiilor lanseaza
proiectul « Economia bazata pe cunoastere », iar, in urma evaluarii, Consiliul local
Nufaru obtine, alaturi de alte 8 autoritati publice locale din judet, finantarea acestui
proiect prin care Scoala cu clasele I-VIII din satul de resedinta a beneficiat de o dotare
cu 10 calculatoare, iar scoala din satul Malcoci de un calculator cu acces la internet.
Art. 32
Activitatea de sanatate publica este asigurata de un cabinet medical individual,
cu doua anexe – sat Malcoci si Victoria si o farmacie umana.
Art. 33
(1) Activitatea culturala se desfasoara in Caminului Cultural din satul Nufaru
care a fost construit in anul 1945, avand la inceput utilizarea ca institutie de
invatamant pana in anul 1959 cand s-a dat in folosinta actuala scoala facandu-se
renovari intre anii 1996 – 2003, iar din martie 2004, are un personal de conducere
angajat prin concurs, si initiaza si desfasoara proiecte in domeniul educatiei
permanente, al culturii traditionale si al creatiei populare contemporane.
(2) In cadrul Caminul cultural Nufaru functioneaza ansamblul de dansuri
populare « Nuferii Deltei » infiintat in anul 2005 la initiativa primarului comunei
Nufaru, participand la diferite festivaluri pe plan judetean rasplatite cu trofee si
diplome la urmatoarele festivaluri:
25

a) 11 august 2006 Tulcea ”Pestisorul de Aur” – diploma de participare;
b) 4 - 7 mai 2007 Tulcea - Sarighiol de Deal - ”Festivalul International al
Pastoritului” – diploma de onoare;
c) iunie 2007 Tulcea ”Suntem fii ai acestui pamant” – premiul III;
d)11 august 2007 Tulcea ”Pestisorul de Aur” – premiul de debut;
e) 8 - 12 mai 2007 Tulcea - Sarighiol de Deal - ”Festivalul International al
Pastoritului” – diploma de merit;
f) 14 - 18 mai 2008 Tulcea - Sarighiol de Deal - ”Festivalul International al
Pastoritului”– diploma de onoare;
g)11 august 2008 Tulcea ”Pestisorul de Aur” – mentiune;
h) 25 aprilie 2009 ”Cununa cantecului si dansului popular din Dobrogea”–
premiul al II-lea;
i) 7-12 august 2009 Tulcea ”Pestisorul de Aur” – mentiune.
(3) Caminul Cultural din satul Malcoci a fost construit in anul 1965 in extindere
la fosta locuinta a unui cetatean german, construita in anul 1914, dar, in anul 2009,
datorita gradului avansat de uzura care a dus la prabusirea unei parti, a fost
desfiintat, propus pentru o constructie noua a carei executie va incepe in anul 2010.
(4) Biblioteca publica, subordonata Consiliului local functioneaza in sediul
Caminului cultural, are un personal de specialitate angajat prin concurs, al carui scop
principal este de a constitui, a organiza, a prelucra, a dezvolta si a conserva colectii de
carti, publicatii, alte documente specifice pentru a facilita utilizarea acestora in scop
de informare, cercetare, educatie sau recreere; in cadrul societatii informationale
biblioteca are rol de importanta strategica.
(5) Alte institutii ce isi desfasoara activitatea in comuna sunt urmatoarele :
a) dispensar sanitar – veterinar privat, subordonat Directiei Sanitare Veterinare
si Pentru Siguranta Alimentelor Tulcea;
b) Posta Romana -3 ghisee postale ;
c) Punct de Acces Public la Informatii, denumit PAPI ;
d) S.N. Radiocomunicatii S.A. Bucuresti - un releu radio ;
Art. 34
Institutii de cult
(1) Institutii de cult sunt : trei biserici crestin - ortodoxe (Nufaru, Malcoci si
Victoria) si una romano-catolica (Malcoci).
(2) Parohia Nufaru se identifica ca asezare crestina incepand cu anul 1812,
prin romanii si rusii veniti din Basarabia si Moldova, care s-au asezat pe malul stang
al bratului Sf. Gheorghe si care se ocupau cu pescuitul, agricultura si cresterea
vitelor.
Dupa transferarea preotului Sarbu la Trifesti – Braila, filiala Malcoci revine la
Parohia Nufaru pana in anul 2002 cand devine parohie de sine statatoare.
Prin straduinta preotului catholic Theodor Dominici si cu ajutorul statului
francez, in anul 1873 incep lucrarile de constructie a actualei biserici catolice, in stil
gotic, cu turla de 35 m inaltime. Lucrarile au fost terminate in anul 1881.
Activitatile economice ale comunei Nufaru pana in anul 1989, au fost
reprezentate de: agricultura, zootehnie, piscicultura, mica industrie (impletituri
papura, exploatare stuficola, ) si ateliere mestesugaresti.
Dupa 1989, s-a constatat un dezechilibru intre potentialul economic si modul
de exploatare datorat desfiintarii CAP – urilor, privatizarii unitatilor economice si
practicarii activitatii agricole in sistem individual.
26

Evolutia activitatilor economice a suferit in ultimii ani un regres, datorat atat
dezmembrarii societatilor traditionale cat si dezafectarii principalelor unitati de
productie.
In prezent activitatile economice s-au profilat pe agricultura si cresterea
animalelor in sistem individual, unitati de prestari servicii si societati comerciale
private.
In satul Nufaru, activitatile economice sunt reprezentate de agricultura pe loturi
individuale, zootehnie, 11 unitati comerciale, 3 unitati turistice, precum si doua
societati cu profil de exploatare a calcarului in asociere cu Consiliul local Nufaru.
In satul Malcoci activitatile economice sunt reprezentate de o societate cu profil
de exploatare a calcarului in asociere cu Consiliul local Nufaru si 7 unitati cu profil
de desfacere a produselor comerciale
In satul Victoria activitatile economice sunt reprezentate de 2 unitati comerciale.
In satul Ilganii de Jos activitatea economica este reprezentata de SC Stuf Delta
Production SRL, Institutul National de Cercetare si Dezvoltare ,,DELTA DUNARII,, si
de 3 unitati turistice.
Disfunctionalitatile la nivelul activitatilor economice sunt produse de o slaba
reprezentare a unitatilor profilate pe piscicultura, stuficultura, prestari servicii in
agricultura si prestari servicii pentru populatie.
Patrimoniul privat al comunei Nufaru este constituit din mijloace fixe in valoare
de 480479,92 lei si obiecte de inventar in valoare de 78.128,99 lei.
Patrimoniul public al comunei Nufaru este constituit din mijloace fixe in valoare
de 3968753,86 lei si terenuri in suprafata de 5820,752 ha.
La implinirea varstei de 18 ani, persoanele nascute in comuna Nufaru, primesc
in cadrul unei festivitati ce se organizeaza prin grija primarului, titlul si certificatul
de «CETATEAN AL COMUNEI».
Unor persoane cu merite deosebite pe plan politic, economic, social si cultural
sau altor persoane importante, reprezentative pentru comuna, li se pot acorda titlul de
«CETATEAN DE ONOARE» al comunei.
Cetatenii comunei au dreptul de a participa, prin modalitatile prevazute de lege,
la viata politica, economica, sociala si culturala a localitatii.
Problemele de interes deosebit din cadrul comunei se pot supune, in conditiile
legii, aprobarii locuitorilor prin referendum local.
Primarul comunei va propune consiliului local organizarea referendumului si pe
baza hotararii consiliului, va lua masuri pentru organizarea lui.
Consultarea cetatenilor se poate face si prin adunarile populare organizate pe
sate.
Convocarea si organizarea adunarilor populare se face de catre primar, pe baza
hotararii consiliului local, convocarea va preciza scopul adunarii, data, ora si locul
desfasurarii acesteia, dupa care va fi adusa la cunostinta, locuitorilor comunei.
Adunarea populara este valabil constituita in prezenta majoritatii
reprezentantilor familiilor si adopta propuneri cu jumatate plus unu – din numarul
celor prezenti.
Propunerile se consemneaza in procesul verbal.
Primarul are obligatia de a aviza propunerile si a le inainta consiliului local, in
prima sedinta pentru a se hotari, iar solutia adoptata de consiliul local se aduce la
cunostinta publica prin grija secretarului.
Patrimoniul comunei Nufaru se constituie din bunurile mobile si imobile care
apartin domeniului public de interes local, domeniului privat al comunei, drepturile si
obligatiile cu caracte patrimonial.
27

Domeniul public al comunei cuprinde toate bunurile, care, potrivit legii sau prin
natura lor, sunt de uz sau interes public si nu au fost declarate de interes national.
Domeniul privat al comunei cuprinde bunuri mobile si imobile, altele decat cele
prevazute la aliniatul precedent, aflate sau intrate in proprietate sau prin caile si
mijloacele prevazute de lege.
Bunurile ce fac parte din domeniul public al comunei sunt inalienabile,
imprescriptibile si insesizabile.
Bunurile care fac parte din domeniul privat al comunei sunt supuse dispozitiilor
de drept comun, daca prin lege nu se prevede altfel.
Toate bunurile apartinand comunei sunt supuse inventarierii anuale, primarul
prezentand anual consiliului local, raportul asupra situatiei bunurilor.
Inventarul bunurilor unitatilor administrativ-teritoriale se constituie intr-o
anexa la statut, care se actualizeaza anual.
Cresterea sau diminuarea patrimoniului va fi temeinic justificata pentru fiecare
caz, in note explicative anexate la inventar.
Consiliul local al comunei Nufaru este abilitat sa hotarasca in conditiile legii,
concesionarea, inchirierea, locatia de gestiune a bunurilor apartinand domeniului
public sau privat al comunei. De asemenea, poate da in folosinta gratuita, pe termen
limitat, imobile din patrimoniul sau societatilor de binefacere sau de utilitate publica,
recunoscute ca persoane juridice, in scopul indeplinirii unor activitati care satisfac
cerintele comunitatii.
Vanzarea, concesionarea si inchirierea se fac prin licitatie publica, organizata in
conditiile legii.
Insemnele specifice ale comunei Nufaru sunt cele din anexa nr. 2. Ele vor fi
utilizate in cadrul festivitatilor cu caracter national, sarbatori religioase sau
traditionale locale. De asemenea insemnele comunei vor fi expuse la sediul consiliului
local langa firma acestuia, precum si la delimitarea teritoriala a comunei pe drumul
judetean.
Statutul comunei poate fi modificat conform competentei date prin acte
normative sau atunci cand anumite prevederi sunt modificate sau imbunatatite.
Modificarile se adopta cu votul a doua treimi a numarului membrilor Consiliului
local al comunei Nufaru.
PRESEDINTE DE SEDINTA, SECRETAR,
SAVA GHERGHINA Jr. Vrajmasu Cristina - Gabriela
28