Teologia icoanelor in Biserica Ortodoxa Romana - Revista Teologica

Teologia icoanelor in Biserica Ortodoxa Romana
Drd. Gina SCARLAT
Fundamentata teologic in secolele VIII-IX si confirmata sinodal la Niceea II, in 787, invatatura despre sfintele icoane a
devenit emblema Ortodoxiei prin proclamarea sa oficiala din 11 martie 843.
Precedand iconologia, icoana a fost perceputa inca din primele secole crestine, ca o ramanere a nevazutului prin fire
in categoria vizibilului (icoana lui Hristos), dar si ca o patrundere a vazutului in dimensiunea hipervizibilului (icoanele
sfintilor). Persistenta chipului (eikon) uman sacralizat prin har, sfidand caducitatea spatio-temporala, si-a gasit
reprezentarea si prin icoana, ca o punere inainte a chipurilor indum¬nezeite, celor aflate spre realizare, adica a
chipurilor aflate spre Chip. Icoane din Icoana, chipurile sfintite, reflecta Chipul sfintitor al lui Iisus Hristos, Dumnezeu
intrupat, telos-ul si stasis-ul omului configurat dupa imaginea orientata catre similitudinea Lui, si daruit cu puterea de
a fi si a se misca spre cauza sa, ca iubire ce-l cheama de pe treapta timpului spre invesnicire.
Expresie a sublimului uman, icoanele sunt totodata cele mai fascinante confirmari ale absolvirii vietii pamantesti a
unor exemplare figuri din istoria crestinismului, dupa o asidua lucrare (energeia) sinergica de spiritualizare exercitata
asupra propriei naturi.
Iconologia crestina s-a cristalizat in doua etape, corespunzatoare celor doua faze ale iconoclasmului cunoscut in
Bizant, intre 726-787, respectiv 815-843.
Primele reactii apologetice, antiiconoclaste, ii au ca exponenti pe Sfintii Gherman I al Constantinopolului (715-730) si
Ioan Damaschin (675-749), care ofera si primele argumente dogmatice in favorea cultului icoanelor, in confruntarea cu
politica iconoclasta isauriana. Cei ce vor definitiva fundamentarea doctrinara a cinstirii icoanelor, vor fi Sfintii Teodor
Studitul (759-826) si Nichifor al Constantinopolului (806-815). In special Sfantul Teodor Studitul a dat replica ortodoxa
definitiva iconologiei iconoclaste, printr-o hermeneutica biblico-patristica, normativa in Traditia Rasariteana.
Roma, la randul sau, a contribuit substantial la apararea si promovarea invataturii ortodoxe despre sfintele icoane in
Apus, prin papii Grigorie II (715-731), Grigorie al III-lea Adrian I (772-795) si Ioan al VIII-lea (825-882). In Apus, cultul
sfintelor icoane va fi receptat si oficial adoptat de Biserica Catolica, in sensul Sinodului VII ecumenic, abia la Conciliul
tridentin, dupa descoperirea traducerii corecte a documentelor sinodale, facuta de Anastasie Bibliotecarul in anul
873.
Pe langa efortul teologilor de a demonstra temeiul crestin al cinstirii sfintelor icoane, nu pot fi omisi martirii care au
confirmat prin jertfa totala adevarul dogmei iconologice, marturisind astfel persoana divino-umana a Mantuitorului
Iisus Hristos, ca sursa a acestei teologii.
Pornind de la vasta literatura teologica a secolelor VIII-IX, referitoare la sfintele icoane, cuprinsa in documentele
sinoadelor particulare, ale Sinodului VII ecumenic, in cronici, in aghiografii si in scrierile patristice, teologii rasariteni
si apuseni au incercat sa inteleaga complexitatea iconoclasmului si sa surprinda sensurile pline de taina ale icoanei.
Cele mai cuprinzatoare sinteze iconologice au aparut in sec. XX, in lumea ortodoxa distingandu-se mai ales teologii
rusi. Fenomenul iconoclast si teologia icoanelor, tratate din diferite puncte de vedere de numerosi istorici, se
regasesc in lucrarile de referinta ale unor teologi precum: A. Grabar, G. Ostrogorsky, F. Dölger, C. Schönborn sau A.
Besançon, iar iconografia si spiritualitatea icoanei ating un inalt nivel de reflectie duhovniceasca in scrierile lui P.
Evdokimov, M. Quenot, P. Florenski, L. Uspenski, O. Clément sau G. Bunge.
In anul 1974, prestigioasa revista frantuzeasca de teologie ortodoxa Contacts, reunea in numarul 88 sub genericul:
Approches d’une theologie de l’icone, cateva studii distincte ca profunzime dogmatico-spirituala si actualitate,
exprimand astfel realitatea si continuitatea unei reflectii teologice, filosofice si artistice asupra icoanei, ce s-ar putea
numi teologie a icoanei sau iconologie. Despre iconologie ca disciplina teologica distincta nu se poate vorbi, ci doar
ca parte integranta a Ortodoxiei, ce contribuie la definirea si explicarea ei. Studiile romanesti iconologice imbogatesc
perspectiva ortodoxa despre icoana, ca dogma vizuala si expresie a vietii in Duh, sporindu-i lumina.
In Biserica Ortodoxa Romana cercetarile iconologice s-au intensificat tot in sec. XX in contactul cu cercetarile
teologilor apuseni, ortodocsi, catolici si protestanti. La sfaritul sec. XIX, teologii romani scriau mai ales despre
iconografie, datorita interesului manifestat in Tarile Romane fata de pictura murala si icoanele individuale. Din punct
de vedere speculativ, preocuparile fata de fundamentele dogmatico-spirituale ale icoanei, cunosc in spatiul romanesc
un pronuntat interes in deosebi dupa Reforma.
Cea mai veche marturie despre teologia sfintelor icoane la romani, cunoscuta astazi, este o predica din Transilvania
(pastrata in Biblioteca Academiei Romane, in ms. rom. 4687), rostita apoximativ intre anii 1559 -1645. Avand un
continut apologetic, ea respinge doctrinele iconoclaste, calvine si luterane. Cu siguranta ca au existat mai multe omilii
despre cinstirea sfintelor icoane, fiindca, cel putin o data pe an, la Duminica Ortodoxiei, invatatura despre icoane se
transmitea credinciosilor. Se desprinde din acea omilie ideea preeminentei icoanei fata de Scriptura, intrucat prin
icoana accesul la invatatura revelata e mai rapid, idee intalnita la Sf. Nichifor Marturisitorul. De asemenea, icoana e
vazuta ca un mijloc de curatire interioara si spiritualizare a omului.
In cea de-a doua jumatate a sec. XVII, intilnim elemente de iconologie in cateva reprezentative lucrari polemice,
anticalvine: Cartea de invatatura (Iasi, 164-1643) si Raspuns la Catehismul calvinesc (1645) ale mitropolitului Varlaam
al Moldovei, respectiv Marturisirea ortodoxa, a mitropolitului Petru Movila, aprobata la Sinodul de la Iasi, din 1642.
Despre acest sinod, Dimitrie Cantemir scria in Descrierea Moldovei ca s-a tinut in special impotriva iconoclastilor,
acesta constatare aratand cu prisosinta ca si in Tarile Romane, ca de altfel in toate tarile ortodoxe, invatatura despre
cinstirea sfintelor icoane, ca simbol al Ortodoxiei, era asimilata cu suma invataturilor soteriologice definite la
Sinoadele ecumenice si marturisite cu pretul vietii.
O dovada a faptului ca invatatura despre sfintele icoane era bine cunoscuta de romani este si modul in care umanistul
Nicolae Milescu Spatarul respingea calvinismul in faimosul catehism, Manual sau Steaua Orientului stralucind
Occidentului, publicat la Paris in 1669 in limba latina (Enchiridion sive stella orientalis occidentali splendens) de

Antoine Arnauld si Pierre Nicole in lucrarea apologetica La perpetuité de la foi de l’Eglise catholique touchant l
Eucharistie. El distinge corect cinstirea adusa sfintilor reprezentati in icoane, de adorarea, rezervata exclusiv lui
Dumnezeu.
Cea mai importanta contributie romaneasca la hermeneutica iconologica din prima jumatate a sec. XVIII este adusa de
principele umanist Dimitrie Cantemir, printr-un original comentariu teologic, Loca Obscura, o „Ambigua romaneasca”,
la catehismul ortodox luteranizat, tiparit in 1720 in Rusia de Teofan Procopovici. Autorul, cunoscator al documentelor
Sinodului VII Ecumenic si surselor patristice despre venerarea icoanelor, in special al tratatelor Sfantului Ioan
Damaschin, din care si citeaza, exprima sistematic liniile de forta ale teologiei icoanei, putand fi considerat cel mai
important precursor al iconologiei in teologia romaneasca, aspect fata de care, un real interes, a inceput sa se
manifeste din a doua jumatate a secolului XX.
Doua succinte evaluari ale contributiei teologilor romani la hermeneutica iconologica, analizeaza aspectele definitorii
ale teologiei icoanei sub care au fost concepute studiile romanesti: istoric, patristic, dogmatico-spiritual, liturgic,
catehetic si canonic. Ierom. Vichentie Punguta insista asupra contributiei Parintelui Dumitru Staniloae la definirea unei
teologii a icoanei (p. 40-45), in studiul sau bine ordonat si echilibrat, iar Nicu Ioan Breda expune extrem de sumar doar
„cateva repere” ale teologiei actuale a icoanei, reflectate in cercetarea romaneasca.
1. TEOLOGIA ICOANELOR DIN PERSPECTIVA ISTORICA
Cunoasterea contextului istoric in care s-a formulat teologia icoanelor este o necesitate de ordin stiintific in
cercetatrea teologica moderna. Cele mai multe studii despre incadrarea istorica a genezei si dezvoltarii cultului
sfintelor icoane au ca surse de referinta cercetarile vestice, in deosebi cele germane. Fiind tratata in manualele
universitare de Istorie Bisericeasca Universala, problematica iconologica, va fi detaliata si in studii special elaborate,
din diferite perspective.
Exista cateva studii complexe in teologia romaneasca, care reflecta preocuparile teologilor romani fata de cadrul
istoric al iconologiei. In aceasta directie, primele studii istorice despre teologia icoanelor, apartin eruditului Pr. Dr.
Milan Sesan, colaborator de altfel si la elaborarea unui manual universitar de istorie bisericeasca universala (capitolul
despre iconoclasm ii apartine). Studiile sale se remarca printr o impresionanta documentatie, preponderent germana,
si prin caracterul concentrat al cercetarii care tinde spre eshaustivitate..
Analizand formele cultului icoanelor manifestate inca din primele secole crestine, Pr.Dr. Milan Sesan insista asupra
accentelor iconoclaste intalnite in Biserica Crestina pana la aparitia propriu-zisa a iconoclasmului bizantin. Pana in
sec. IV, apologetii cres¬tini si cativa Parinti ai Bisericii, au fost rezervati in privinta cinstirii icoanelor, din teama
pastorala de a nu fi reinviat paganismul. Pornind de la conceptia spiritualista aniconica a lui Origen († 254) si de la
interdictia Sinodului de la Elvira (306), canonul 36, de a se zugravi icoane in biserici, Eusebiu de Cezareea si Sf.
Epifanie al Salaminei se exprima apriat impotriva unui cult al icoanelor. Parintii Capadocieni apreciaza rolul edificatordidactic
al icoanelor, dogmatizat aproape de Grigorie cel Mare († 604).
Cultul icoanelor se dezvolta cu rapiditate incepand cu sec.V sub influenta mo¬nahilor stalpnici. In acesta perioada,
monofizitii si nestorienii se manifesta vehement impotriva cinstirii icoanelor. In Apus e amintit cazul celebru al
episcopului Serenus de Marsilia (601), al carui iconoclasm manifestat il determina pe Grigorie cel Mare sa-i adreseze o
mustrare. Sinodul Quinisext din 692 interzice reprezentarea iconografica sim¬bolica a Mantuitorului Iisus Hristos, in
favoarea celei personaliste, datorita intruparii sale. Impotriva iconoclasmului crestin de factura monofizita si
nestoriana de la inceputul sec. VIII, la care s-s adaugat si cel islamic, episcopii ortodocsi protesteaza energic.
In continuarea cercetarilor lui Milan Sesan se situeaza si studiul Pr. prof. Ioan I. Ramureanu, Cinstirea sfintelor icoane
in primele trei secole, unde sunt analizate opiniile despre cultul icoanelor si evolutia iconografiei, de la reprezentarile
simbolice din catacombe pana la aparitia icoanelor achiropoiete (nefacute de mana omeneasca), facatoare de minuni.
Iconoclasmul bizantin se desfasoara in doua etape (726-787; 815-843), debutand cu politica imperiala a basileilor din
dinastia isauriana si incheindu-se odata cu cea a imparatilor amorieni.
Concluzia lui Milan Sesan este ca pana in sec. VIII, istoria crestinismului a cunoscut momente iconoclaste, acestea
nefiind sprijinite de politica imperiala asa cum s-a intamplat odata cu oficializarea lui, in secolel VIII-IX. Biruinta
cultului Icoa¬nelor, identificarea sa cu Ortodoxia si proclamarea festiva din 11 martie 843, au fost asimilate cu vointa
lui Dumnezeu de a se revela si prin icoana, asa cum se reveleaza prin cuvinte si acte mantuitoare.
Noile cercetari evidentiaza ca iconoclasmul bizantin are multiple cauze si directii din care a aparut. Valorificand
cercetarile istorice contemporane, pr. Vasile Muntean po¬lemizeaza cu opinile Helenei Ahrweiler si ale lui C. Mango,
demonstrand ca iconolasmul nu este la origine nici exclusiv asiatic, nici bizantin-constatinopolitan, esenta sa trebuind
a fi cautata in domeniul doctrinar religios. Cauzele de ordin politico-economic si cele teologice ce au provocat
iconoclasmul bizantin (influentele microasiatice, aniconismul iudaic si islamic) sunt analizate si de pr. N. Dumitrascu
care preia opiniile unor cercetatori cotemporani, ca Robert Browning (The Byzantine Empire, London, 1980) si Albert
C. Moore (Iconography of Religions, London, 1977), conform carora puterea imperiala, vazand in imaginile religioase
un rival, cel mai po¬trivit mijloc de a-si asigura suprematia a fost nimicirea lor (p. 53). Aceeasi idee, insa mai
elaborata, e intalnita si in studiul parintelui diacon Ioan I. Ica jr., Iconologia bizantina intre politica imperiala si
sfintenie monahala, unde analizeaza rolul politic decisiv al imaginii in concretizarea si impunerea politicii imperiale
bizantine, continuatoare a celei romane (p. 10), prin lupta dintre imagine si semn/simbol, respectiv intre prezenta si
reprezentanta (p. 18).
Cateva personalitati bisericesti din perioada iconoclasta, au dat replica ortodoxa ico¬nomahilor. Contextualizand
efortul de fundamentare teologica a icoanei, Pr. Nechita Runcan prezinta contributia in acest sens a Sfantului
Gherman, Patriarhul Con-stan¬tino¬polului (distinctiile: idol-icoana; latria, adresata numai lui Dumnezeu-cult relativ,
adus sfintilor din icoane), a Sfantului Ioan Damaschin (675-749) (definitia si sensul teologic al icoanei, cele sase tipuri
de icoane, distinctia adorare-venerare, inchinare), a Sfantului Teodor Studitul (759-826) (relatia icoana-prototip;
distinctiile: icoana naturala-icoana artificiala, circumscris-necircumscris; valorificarea Sinodului IV Ecumenic) si a
Sfantului Nichifor Marturisitorul, Patriarhul Constantinopolului (758-828) (diferenta de substanta dintre prototip si

icoana, respingerea argumentului „euharistic” iconoclast).
Monahii si femeile au avut un rol covarsitor in lupta contra iconomahilor. Despre contributia lor au scris PS Prof. dr.
Irineu Ioan Popa (Sf. Ioan Damaschin, monahul Nico¬dim, Sf. Stefan cel Tanar din Muntele Sfantul Auxentie, monahul
sfant Gheorghe din Cipru, imparatesele Irina si Teodora, p. 10-14), pr. Eugen Dragoi si Diac. lect. dr. Mihai Sasaujan
(Eutymios din Sardes, imnograful Teodor Graptos, pictorul Lazaros, Theodosia care a intervenit impreuna cu un grup
de femei in salvarea icoanei Mantuitorului de pe poarta Chalke, Theodora din Kaisairis, stareta Anthousa din
Man¬tineon, Anthousa, fiica lui Constantin al V-lea, imparateasa Teodora, Sfantul Stefan cel Tanar, fecioara Eudoko,
care-i ducea hrana Sf. Teodor Studitul in timpul detentiei, mituind garzile etc. (p. 111-114) subliniind ca si teologia
icoanelor s-a pecetluit prin martiriu, ca orice adevar crestin.
Relatia dintre politica imperiala bizantina si cultul sfintelor icoane a fost riguros cercetata de Pr. Prof. Dr. Nicolae
Chifar, in mai multe studii, privite de pe pozitii dife¬rite, pentru a-i intelege complexitatea. Cea mai recenta contributie
la explicarea cezaro-papismului iconoclast apartine lui Ovidiu Panaite, autorul expunand secvential principalele etape
ale disputei iconoclaste in care s-au implicat imparatii iconoclasti.
Ca cercetator al aspectelor istorico-teologice privitoare la definirea iconologiei in sec. VIII-IX, Pr. Prof.dr. Nicolae
Chifar se distinge prin rigoare, metoda stiintifica si eruditie. Se observa in studiile sale elemente de noutate, ceea ce
arata ca acest subiect nu este epuizat, necesitand deschiderea catre noi interpretari.
Problematica Sinodului VII Ecumenic si implicatiile sale politico-teologie sunt concentrat anlizatate din perspectiva
istorica de Diac. prof. Aurel Jivi si Pr. Prof. dr. Nicolae Chifar.
Desi a fost partial tratat in studiile istorice amintite, modul in care Sinodul VII ecumenic a fost receptat in Apus si
atitudinea lui Carol cel Mare fata de el, ar putea fi mai detaliat cercetate. In trei studii referitoare la acest important
aspect al istoriei teologiei icoanelor, sunt analizate cauzele care au determinat racirea relatiilor dintre Constantinopol
si Roma, respectiv, aversiunea lui Carol cel Mare, in contextul larg istorico-politic al secolului al VIII-lea, fata de
teologia bizantina a icoanelor (Conf. Dr. Liviu Borcea, p. 28-31) si eforturile de intelegere corecta a termenilor latria si
proskinisis gresit echivalati, din cauza unei defectuoase traduceri a actelor Sinodului VII Ecumenic ce a separt mai
mult Biserica apuseana de cea rasariteana. Astfel, o traducere gresita a hotararilor Sinodului al VII-lea Ecumenic a
facut din bizantini eretici, iar din icoane, ca obiecte harice, de cult, simple materiale didactice.
Cei doi termeni sunt analizati in faimoasele Libri Carolini, unde Alcuin si Theodulf de Orleans resping atat Sinodul
iconoclast din 754, cat si pe cel ecumenic din 787, iar in privinta icoanelor, rolul haric le este refuzat, radicalizand-l pe
cel didactico-catehetic. Acesta conceptie va fi oficial legiferata la conciliul de la Frankfurt (794) si va dura pana la
Conciliul de la Trident, cand Apusul va accepta cultul sfintelor icoane, datorita corectei perceptii, de aceasta data, a
Sinodului VII Ecumenic, determinata de aflarea traducerii revizuite a actelor sale, intreprinsa de Anastasie
Bibliotecarul in sec.al IX lea.
Pornind de la surse si studii auxiliare de referinta, pr. drd. Alexandru Nan prezinta si analizeaza sinoadele apusene
unde s-a discutat teologia icoanelor (Roma, 731; Gentilly, 767; Roma, 769), pozitia lui Carol cel Mare fata de cinstirea
icoanelor (p. 130-133) si faimoasele Capitulare Adversus Synodum (p. 133-137).
Iconoclasmul profesat in diferite grade de fractiunile protestante, si aniconismul regasit in cateva conceptii filosofice
apusene din sec. XVIII-XIX, s-au repercutat si asupra artei religioase, laicizandu-se pana la refuzul figurativului in
favoarea nonfigurativului sau a artei abstracte (Nicu Breda, conf. Alain Besançon, p. 226-229).
2. STUDII DE ICONOLOGIE PATRISTICA
In studiile de iconologie patristica, teologii romani au analizat contextul si doctrina des¬pre sfintele icoane, in viziunea
Sfintilor Parinti ai secolelor VIII-IX. Cele mai multe studii romanesti s-au concentrat asupra textelor patristice
iconologice traduse in limba romana (Sf. Ioan Damaschin, Sf. Teodor Studitul). Desi aceste opere au avantajul de a fi
traduse in romaneste, nu se poate spune ca au fost epuizate toate directiile de cer¬cetare ale teologiei acestor Sfinti
Parinti, majoritatea lucrarilor de cercetare, fiind referate sustinute in cadrul cursurilor de doctorat, exprima, de multe
ori sumar punctele de doctrina iconologica.
Nepermis de putine (doar cate un studiu!) sunt acele cercetari dedicate unor per¬sonalitati ale caror opere nu sunt
inca traduse in romaneste, cunoasterea limbilor clasice fiind esentiala pentru studierea lor in original (Sf. Gherman I al
Constan-tino¬po¬lului, Sf. Nichifor Marturisitorul).
Ar fi binevenit realizarea unui corpus al tuturor surselor iconologice patristice, la care sa fie adaugate si scrierile
iconoclaste, cat si traducerea cronicilor din secolele VIII-IX, pentru a putea fi in continuata creativ, in teologia
romanesca actuala, cercetarea resor¬turilor teologico-spirituale si a mizelor istorico-politice, ale sfintelor icoanei, cu
care se intersecteaza tot mai acut interesele societatii postmoderne, de a promova alt tip de iconografie si iconologie,
desacralizate.
2.1. Sfantul Epifanie al Salaminei (n. 315, ep. 376-403)
Despre pozitia teologica a Sfantului Epifanie al Salaminei s-a scris succint in stu¬diile de iconologie istorica, mai ales
acolo unde a fost analizat fenomenul proto-iconoclast (M. Sesan). Un singur studiu special consacrat problematicii
autenticitatii scrie¬rilor iconoclaste semnate de Sf. Epifanie al Salaminei, apartine Pr. Conf. Dr. Nicolae Chifar,
profesor de Istorie Bisericeasca Universala, la Facultatea de Teologie din Sibiu.
Sfantul Epifanie al Salaminei, nascut in Palestina in 315, devine episcopul Salaminei, in Cipru, in anul 376. Aflat in
Ierusalim in 390 sau 392, Epifanie se va mani¬festa impotriva origenismului, declansand impreuna cu Ieronim disputa
origenista, indreptata contra lui Ioan al Ierusalimului si a lui Rufin (p. 144). Mediul palestinian in care s-a format si
ostilitatea fata de orice urma de idolatrie, isi pun amprenta asupra conceptiei lui Epifanie al Salaminei fata de imagini,
fiind astfel inclinat sa respinga, in numele rigorismului vechi-testamentar, orice reprezentare iconografica crestina.
Celebru ca autor al lucrarilor antiereziologice Ancoratul si Panarion, Sf. Epifanie s-a pronuntat impotriva cultului
icoanelor in doua scrieri a caror autenticitate este neindoielnica: Scrisoarea catre Ioan al Ierusalimului si Testament.
In sec. VIII, dupa Sinodul iconoclast de la Hieria, sunt citate ca apartinand lui Epifanie al Salaminei trei scrieri

antiiconologice: Epistola dogmatica, Tratat impotriva icoanelor si Scrisoare catre impa¬ratul Teodosie I (379-395).
Pentru autenticitatea acestor scrieri s-au pronuntat mai ales teologi din lumea protestanta: K. Holl, F. Döl¬ger, H.
Gregoire, H. Barion, B. Hem¬mer¬dinger si G. Dumeige, iar impotriva auten¬ticitatii lor, s-au exprimat G.
Ostro¬gor¬sky, G. Florovsky si E.J. Martin. Concluzia Pr. Prof. Dr. N. Chifar imbratiseaza opinia ultimilor trei teologi
citati, afirmand ca Sf. Epifanie „nu a fost un iconodul, dar nici nu poate fi considerat un promotor al iconoclasmului”
(p. 157).