Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului ... - Revista Teologica

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului
Vasile cel Mare
Protos. Asist. dr. Vasile BÎRZU
Anul 2009 nu e doar anul comemorării Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfinţilor
Capadocieni, ci, la nivel internaţional, este, de asemenea, şi Anul Mondial al Astronomiei
şi Anul Internaţional al Planetei Terra 1 , prilej cu care au avut loc, în diferite
ţări 2 , nenumărate simpozioane şi comunicări ştiinţifice în acest domeniu. De
aceea am considerat că subiectul cel mai potrivit de abordat cu referire la Sfinţii
Capadocieni ar fi o analiză a modelului cosmogonic ce se poate deduce din Omiliile
la Hexaimeron ale Sfântului Vasile cel Mare, implicând nu doar o abordare
filosofică sau teologică, ci şi ştiinţific-astronomică. Citind îndeosebi primele sale
Omilii la Hexaimeron din care se poate analiza modul creaţiei lumii din nimic şi
a apariţiei elementelor primordiale ale cosmosului, se poate constata că discursul
Sfântului Vasile cel Mare asupra acestui subiect e unul retoric şi omiletic, făcând
referinţe critice la principalele concepţii cosmologice din epoca sa, respingândule
aproape pe toate aceste concepţii ce servesc doar ca elemente de contrast şi
de discurs, pentru a afirma şi a reliefa astfel doar învăţătura biblică şi patristică,
1
Anul Internaţional al Pământului se desfăşoară din ianuarie 2007 până în decembrie
2009, anul central al trienalei (2008) fiind proclamat de către Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite ca An al Naţiunilor Unite, care îl vede ca o contribuţie la susţinerea obiectivelor
de dezvoltare în privinţa folosirii raţionale a resurselor pământului şi a unui mai
bun management pentru a reduce riscurile locuitorilor lumii. Cf. http://yearofplanetearth.
org/index.html
2
Sunt circa 100 de ţări care au aderat la celebrarea prin activităţi cultural-ştiinţifice a
400 de ani de când, în 1609, Galileo Galilei a îndreptat pentru prima dată una dintre lunetele
sale către bolta înstelată şi a făcut descoperiri uluitoare care au schimbat pentru totdeauna
concepţia omenirii despre lume: munţi şi cratere pe Lună, o mulţime de stele invizibile pentru
ochiul liber şi sateliţi în jurul lui Jupiter. Cf. site-ul Anului Mondial pentru Astronomie
din Romania găzduit la adresele: http://74.125.77.132/search?q=cache:http://www.astro.ro/
IYA http://www.astro.ro/IYA2009.html. 2009.html şi site-urilor internaţionale: http://www.
astronomy2009.org/ şi http://ama09.obspm.fr/ama09/index.php?body=home.html
128

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
aceasta din urmă foarte selectiv, datorită abordării foarte concret realiste a discursului
său despre cosmos pe baza referatului biblic al creaţiei. Cititorul neteolog
s-ar putea întreba: şi în cele din urmă cum a apărut lumea, în concepţia Sfântului
Vasile cel Mare, şi care e modelul cosmogonic şi cosmologic pe care el îl propune,
pentru că discursul său e mai mult plin de respingeri şi delimitări faţă de diferitele
teorii şi modele cosmologice din epocă, decât de afirmaţii privind o anumită natură
şi structură a lucrurilor create? Analizând, însă, în perspectiva scopului omiletic
mărturisit de altfel al discursului său, a complexităţii şi nesiguranţei modelelor
cosmologice antice, cât şi a incertitudinii chiar a modelelor cosmologice moderne,
se poate deduce că în cele din urmă modul de abordare a problemei creaţiei lumii
de către Sfântul Vasile cel Mare e unul îndreptăţit, atitudinea sa (echi)distantă faţă
de teoriile cosmologice antice dovedind înţelepciune, doar tonul său prea critic şi
polemic uneori fiind nejustificat după normele deontologiei ştiinţifice moderne,
însă scuzabil în contextul apologetic şi al dezbaterilor din şcolile filosofice antice.
Acceptând ca atare modul său de abordare, rămâne interesant de descoperit
care a fost de fapt concepţia cosmologică a Sfântului Vasile cel Mare?
Vom încerca în acest studiu să descriem posibilul model cosmologic al Sfântului
Vasile cel Mare printr-o analiză amănunţită a elementelor primordiale ale
creaţiei, cer, pământ, lumină, tărie etc., abordate şi descrise de el în primele Omilii
la primele zile ale creaţiei, cunoaşterea doctrinei sale despre aceste elemente fiind
suficientă şi sugestivă pentru deducerea concepţiei sale despre lume la nivel
macrocosmic şi terestru. Anume, îndeosebi doctrina despre cer şi natura lui este
esenţială pentru înţelegerea discursului său despre sistemele cosmologice antice,
pe care el le trece în revistă pentru a defini propria sa concepţie cosmologică profund
biblică şi circumscrisă Pământului ca realitate imediat umană. În desluşirea
acestei concepţii vom folosi şi elemente şi ipoteze din teoriile cosmologice creaţioniste
de origine protestantă, tocmai pentru a arăta că o asemenea abordare biblică
şi restrânsă la lumea proximă, e tot timpul problematică dar şi incitantă pentru
definirea unei concepţii cât mai corecte şi mai detaliate despre creaţia lumii de
către Dumnezeu.
La o asemenea abordare ne îndeamnă mai ales împrumutul şi răspândirea
unor asemenea concepţii în încercările de rearticulare a unui model cosmologic în
spaţiul teologiei ortodoxe, de către părinţi şi teologi contemporani precum Ieromonahul
Serafim Rose în lucrarea sa Cartea Facerii, Crearea lumii şi omul începuturilor,
sau, în literatura română, Prof. dr. ing. Gheorghe Sandu, alias Ieromonah
Grigorie, în lucrările sale Ştiinţă şi credinţă, împreună pe calea Adevărului, şi
Evoluţia spre Creator.
Reproducem in extenso tâlcuirea pe care Părintele Serafim Rose o face „tăriei”
şi implicit viziunea asupra creaţiei lumii ce decurge din această tâlcuire, foarte inte-
Sfântul Vasile cel Mare
129

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
resantă de altfel, deoarece porneşte de la exegeza pe care o face tot „tăriei” şi Sfântul
Vasile cel Mare al cărui Hexaimeron încercăm să-l înţelegem în prezentul studiu.
„Aşadar, «tăria» din Cartea Facerii este un fel de barieră sau filtru natural
care desparte cele două niveluri ale umidităţii atmosferice. Astăzi nu mai observăm
un asemenea fenomen anume pe care să-l putem numi «tărie». Oare pământul
alcătuit la început să fi fost altfel?
Sfântul Vasile crede că funcţia tăriei era aceea de a păstra o temperatură
plăcută pe întreg pământul, dar se întâmplă să cunoaştem existenţa unui oarecare
efect de seră pe pământ în vremurile preistorice: s-au găsit plante şi animale tropicale
în gheaţa nordului îndepărtat, arătând că, într-adevăr, zonele nordice fuseseră
odinioară temperate. Pe deasupra, în capitolul al doilea din Cartea Facerii ni se
spune că înainte de zidirea omului nu dăduse Dumnezeu ploaie pre pământ… «şi
izvor ieşea din pământ şi adăpa toată faţa pământului» (Fc 2, 5-6).
Iată deci că pământul timpuriu pare a fi fost un loc destul de deosebit de cel
pe care îl cunoaştem: un loc cu climă temperată, bogat în umezeală ce uda necontenit
o vegetaţie îmbelşugată care, cum vom vedea, era singura hrană hotărâtă de
Dumnezeu nu numai omului, ci chiar şi animalelor (Fc 1, 30).
Oare când a luat sfârşit această fericită stare? Vom cerceta îndată urmările căderii
omului; sunt însă semne că pământul, chiar şi după căderea omului, a păstrat
unele dintre însuşirile pământului de mai înainte. Să privim, pe scurt, ce anume
spune Scriptura, în lumina cunoaşterii noastre ştiinţifice despre atmosferă. Sfinţii
Părinţi înşişi aplicau adesea cunoaşterea ştiinţifică a vremii lor la înţelegerea
Scripturii, lucru ce ne este îngăduit şi nouă – cu condiţia să nu forţăm textul Scripturii
şi să fim smeriţi şi reţinuţi faţă de presupusa noastră înţelegere. Nu oferim
deci explicaţia următoare ca pe o dogmă, ci ca pe o speculaţie.
Fenomenul însuşi al ploii nu este pomenit în textul Facerii până în vremea
lui Noe; iar atunci nu este o ploaie obişnuită, ci un fel de catastrofă cosmică: s-au
desfăcut toate izvoarele adâncului şi jgheaburile cerului s-au deschis. Şi a căzut
ploaie pre pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Fc 7, 11-12). Cantităţi
uriaşe de apă – aproape de neînchipuit pentru noi – au fost slobozite pe pământ,
aducându-l aproape la starea sa din Ziua întâi a facerii, când «adâncul» acoperea
pământul. Ploile pe care le cunoaştem azi nu ar putea face să se întâmple acest
lucru; dar textul descrie ceva şi mai rău: a fost slobozită o uriaşă cantitate de apă
subpământeană, iar «tăria» – starea atmosferică menită a păstra o permanentă rezervă
de apă în văzduh, desigur sub forma norilor, cum are şi acum planeta Venus
– a fost efectiv «sfărâmată», golindu-şi conţinutul asupra pământului.
În această lumină putem înţelege şi de ce a dat Dumnezeu curcubeul ca semn
al legământului său cu Noe şi cu toate făpturile, că niciodată nu va mai fi un asemenea
potop pe pământ. Cum putea fi curcubeul semn, dacă s-ar presupune că a
130

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
existat de-a lungul veacurilor de dinainte? E vădit că curcubeul a apărut atunci
pentru prima dată. Curcubeul e alcătuit de razele directe ale soarelui în umezeala
din aer. Dacă învelişul permanent de nori al pământului se risipise prin sfărâmarea
«tăriei», atunci într-adevăr razele directe ale soarelui au izbit pentru prima dată
pământul după Potop. Curcubeul nu era cunoscut omului mai înainte – iată de ce
poate fi acum un semn pentru om că, într-adevăr, cantitatea de umezeală din aer
este limitată şi nu mai poate pricinui vreodată un potop universal.
Recent, unii savanţi au speculat – pe baza altor dovezi – că, din anumite
motive, cantitatea de radiaţie cosmică ce loveşte pământul a cunoscut o izbitoare
creştere în urmă cu cinci mii de ani. Acest lucru ar putea fi, desigur, adevărat dacă
apele de deasupra tăriei slujeau drept filtru şi îndepărtau radiaţia vătămătoare.
Având în vedere cele arătate, se pare că perioada de după Potop este o cu totul
altă epocă în istoria omenirii. Condiţiile relativ «paradisiace» de pe pământ până
în vremea lui Noe, când domnea o climă temperată asupra întregului pământ şi o
bogată vegetaţie asigura nevoile omului fără a fi nevoit să mănânce carne – Noe
fiind cel dintâi care primeşte dezlegare de la Dumne zeu să mănânce carne (Fc 9, 3)
– lasă loc mult mai asprului pământ post-diluvian pe care-l cunoaştem, unde există
semănătura şi secerişul, frigul şi căldura, vara şi primăvara (Fc 8, 22), iar oamenii
nu mai trăiesc nouă sute de ani ca Adam şi primii Patriarhi, ci coboară foarte iute
la şaptezeci ori optzeci de ani, hotarul de obşte al vieţii noastre până azi” 3 .
Deşi explicaţia de mai sus, aşa cum spune şi autorul, nu are pretenţia de dogmă,
ci doar de speculaţie întemeiată pe folosirea ştiinţei vremii – aşa cum şi „Sfinţii
Părinţi înşişi aplicau adesea cunoaşterea ştiinţifică a vremii lor la înţelegerea
Scripturii”, considerăm totuşi că viziunea pe care o induce asupra modelului creaţiei
lumii e prea restrânsă, unilaterală şi fragmentară, folosind doar unele încercări
ştiinţifice de origine creaţionist-neoprotestantă de a explica creaţia şi o anumită
stare ipotetică a lumii şi rolul elementelor primordiale în aceasta, ignorându-se şi
respingându-se deliberat orice idee din modelele ştiinţifice furnizate de ştiinţele
exacte şi oficiale (fizica modernă, elemente din concepţiile cosmologice antice şi
moderne etc.) care, deşi sunt evoluţioniste şi materialiste, conţin totuşi elemente
coerente ale aceleiaşi „cunoaşteri ştiinţifice a vremii” noastre, utile şi aplicabile şi
ele „la înţelegerea Scripturii, lucru ce – citându-l întocmai pe Părintele Serafim
Rose – ne este îngăduit şi nouă – cu (aceeaşi) condiţie – anume – să nu forţăm
textul Scripturii şi să fim smeriţi şi reţinuţi faţă de presupusa noastră înţelegere”.
Viziunea pe care o sesizează şi o apără Părintele Serafim Rose este deopotrivă
interesantă şi incitantă, vrând, din dorinţa de a urma cu fidelitate textul Scriptu-
Sfântul Vasile cel Mare
3
Ieromonahul Serafim Rose, Cartea Facerii, Crearea lumii şi omul începuturilor,
Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 79-80.
131

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
rii, să înţeleagă ad-literam şi realist referatul creaţiei, dar ridicând unele întrebări
şi probleme, după părerea noastră probabil insolvabile într-un asemenea scenariu.
De exemplu, dacă „tăria” a fost „sfărâmată” atunci, la potop, acum ea mai există
sau nu mai există? Atunci ceea ce a creat Dumnezeu în primele şase zile ale creaţiei
– cunoscut ca fiind însăşi structura lumii –, mai exact un element din cele
create în cele şase zile, tăria, a fost desfiinţată („sfărâmată” !!!) sau, probabil, doar
modificată la Potop, fapt greu de crezut, chiar dacă acesta a fost un „cataclism” aşa
cum îl descrie Biblia. Căderea omului, într-adevăr, a produs schimbări ontologice
în om şi în firea lucrurilor. Dar, şi potopul? Şi tocmai asupra unui element creat în
a doua zi a creaţiei, pentru păcatele desfrâului şi egoismului unor oameni primitivi?
Lumea actuală mai are „tărie”? Aşa cum o înţeleg neoprotestanţii şi, după ei
şi Părintele Serafim Rose, anume ca şi atmosferă sau văzduh, ea ar trebui încă să
existe, însă probabil transformată („sfărâmată” !!!) şi cu alte caracteristici faţă de
perioada antediluviană – probabil o „tărie” mai slabă, care nu mai ţine tot atât de
multă apă deasupra.
Înţelegerea „tăriei” doar ca atmosferă sau văzduh face parte din scenariul ce
circumscrie referatul biblic al creaţiei doar la pământul proxim omului conform
puterii restrânse de cunoaştere a acestuia. Ori referatul creaţiei i-a fost revelat lui
Moise pe Sinai direct de Dumnezeu şi probabil scenariul pe care Dumnezeu îl
vizează e mult mai vast şi deosebit de înţelegerile ad-literam pe care le practică
unii neoprotestanţi, pe care Părintele Serafim Rose caută să le pună de acord cu
Sfinţii Părinţi. Se ignoră, bunăoară, elementele de filologie ebraică ce lămuresc
mult asupra înţelesurilor realităţilor create în cele şase zile ale creaţiei (eshmaym
– „foc în apă” – tradus prin „cer”; yom – „perioadă de timp” – tradus prin „zi”,
etc.), elemente de filosofie şi cosmologie antică (Sfântul Vasile se apropie de teoria
eterică a cerului comparându-l şi el cu un corp sau o substanţă continuă ce
permite mişcarea uniform circulară a corpurilor materiale, foloseşte teoria celor
patru elemente fundamentale ale lumii: focul, aerul, apa şi pământul, etc.), fapt ce
permite acceptarea unui model cosmologic teist-evoluţionist şi macrocosmic, iar
nu doar circumscis pământului înţeles ca realitate proximă omului creată oarecum
instantaneu, model ce nu contrazice faptul că Dumnezeu a creat lumea, ci, dimpotrivă,
arată mai cu adevărat slava şi măreţia Creatorului ce a făcut întreg Universul
prin legi şi raţiuni ordonatoare, iar nu doar pământul pe care unii exegeţi moderni,
întocmai ca şi cei vechi, aproape că refuză să-l încadreze în imensul cosmos descoperit
de ştiinţa modernă.
În cele din urmă, nu suntem împotrivă şi nu dezagreem posibila viziune cosmologică
sesizată de Părintele Serafim Rose, pentru că în cosmologie ne aflăm pe
tărâmul ipotezelor de milenii. Dimpotrivă, chiar o apreciem, pentru curajul de a
urma fidel Scripturii într-o problemă atât de enigmatică pe care mulţi exegeţi şi
132

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
Părinţi ai Bisericii au tratat-o alegoric, şi, aşa cum se va vedea, chiar vom încerca
să o susţinem şi confirmăm. Căutăm doar să reliefăm faptul că datorită aceluiaşi
mod de abordare ad-hoc a exegezei – nu omilie, ca în cazul Sfântului Vasile cel
Mare, ci conferinţă duhovnicească modernă dezvoltată apoi ca şi text publicabil –
Părintelui Serafim poate i-au scăpat unele elemente esenţiale luate în calcul chiar
de Sfinţii Părinţi, utile pentru explicarea cât de cât coerentă a tainelor pe care le
presupune un asemenea model cosmologic ca cel prezentat mai sus. Mai mult,
influenţa suferită de părintele Serafim Rose din partea exegezelor de tip neoprotestant
ale Institutului pentru Cercetarea Creaţiei din Statele Unite, ne forţează la
încercarea unui răspuns bazat pe acelaşi tip de date şi de exegeză (anume ad-hoc)
făcută, însă de Sfântul Vasile cel Mare care include şi elemente ale filosofiei şi
ştiinţei clasice pe care exegeza neoprotestantă le ignoră deliberat şi voit.
În cele ce urmează, vom încerca printr-o exegeză amănunţită a primelor
Omilii la Hexaimeron ale Sfântului Vasile cel Mare să desluşim concepţia sa şi,
de aici, să sesizăm posibila coerenţă şi veridicitate a modelului propus de el şi de
părintele Serafim Rose şi să tragem posibilele concluzii la sfârşit.
Rostite oarecum ca şi cateheze baptismale în timpul Săptămânii Mari a anului
378 4 , Omiliile la Hexaimeron ale Sfântului Vasile cel Mare ar putea fi interpretate,
în primul rând, ca şi mărturisiri de credinţă în Dumnezeu – Creatorul cerului
şi al pământului, date spre învăţătură neofiţilor şi credincioşilor săi, deşi nu se face
nici o referinţă în ele la botezul iminent al ascultătorilor, această ipoteză (alături de
considerarea realistă a nivelului cultural al ascultătorilor săi) explicând, însă, mult
mai bine tonul şi stilul polemic al Sfântului Vasile ce nu se ataşează nici unui sistem
cosmologic antic, ci dimpotrivă le critică pe acestea pentru a-i detaşa pe credincioşii
săi de credinţele şi concepţiile filosofice păgâne ce îndumnezeiau creaţia.
Datorită acestei strategii predicatoriale, în Omiliile la Hexaimeron întâlnim mai
mult un discurs retoric despre creaţie decât prezentarea articulată a unui sistem
cosmologic propriu, concepţia sa cosmologică prezentând oarecum inadvertenţe,
am crede, în primul rând, din acest motiv, dar şi din pricina caracterului puţin
dezvoltat al ştiinţei experimentale din acea vreme, deşi cunoştinţele cosmologice
erau destul de dezvoltate, însă caracterul lor nesigur şi polemic i-au putut inspira
neîncredere şi rezervă.
În plus, fiind vorba de cuvintele Scripturii, Sfântul Vasile pune în prim-plan
necesitatea credinţei, conştient probabil de posibila contradicţie dintre interpretările
sale şi sensul unor alte teorii despre creaţie cu caracter filosofic sau ştiinţific,
efortul epistemiologic trebuind să-şi afle oricum finalitatea în slăvirea lui Dum-
Sfântul Vasile cel Mare
4
Cf. G. Bernardi, La date de l’Hexaimeron de Saint Basile, în Studia Patristica, III,
1961, p. 165-169.
133

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
nezeu: „dacă ţi se pare că poate fi ceva adevărat din cele spuse, atunci mută-ţi
admiraţia spre Dumnezeu, Care le-a rânduit aşa pe acestea! Că nu se micşorează
admiraţia pentru lucrurile măreţe din natură dacă se descoperă chipul în care
Dumnezeu le-a făcut. Iar dacă nu le socoteşti adevărate, simpla ta credinţă să-ţi fie
mai puternică decât argumentele logice” 5 .
Astfel Omiliile la Hexaimeron au implicit un caracter apologetic ce marchează
profund pe cel dorit ştiinţific, Sfântul Vasile descriind învăţăturile filosofilor
păgâni ca fiind deşarte, iar cuvintele Scripturii ca demne de laudă. El consideră
că numai necredinţa în Dumnezeu şi-n puterile Lui i-a putut determina pe filosofii
şi gânditorii păgâni să nu înţeleagă faptul că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul
cu Cuvântul Său. El spune: „Aceşti filosofi, necunoscând pe Dumnezeu, n-au pus
la temelia creaţiei universului o cauză raţională; ci ideile lor despre facerea lumii
sunt concluziile neştiinţei lor iniţiale despre Dumnezeu” 6 .
Rămâne astfel valabilă întrebarea: Cam care a fost, de fapt, modelul sau sistemul
cosmologic pe care îl sintetizează Sfântul Vasile cel Mare confruntând doctrinele
cosmologice astronomice şi filosofice antice cu cea biblică şi care a fost,
astfel, moştenirea pe care el a lăsat-o (ţinând cont de marea influenţă pe care a
exercitat-o Comentariul său la Geneză) Bisericii şi civilizaţiei creştine în această
privinţă? Întrebarea considerăm că e de o importanţă capitală pentru că, chiar
dacă lumea şi cosmosul au fost transfigurate şi înţelese spiritual de creştinism prin
cruce şi prin credinţă, totuşi ele există ca atare sub formă materială, iar articularea
concretă a unui sistem cosmologic creştin poate sluji credinţei şi slăvirii lui
Dumnezeu (mai ales acum în epoca modernă), infinit mai mult decât o abordare
polemică şi retorică a creaţiei lumii şi a originilor ei în Dumnezeu. Nu e o critică
sau un reproş în aceasta adresate Sfântului Vasile, pentru că scopul lui a fost
în primul rând de edificare spirituală a credicioşilor săi, iar articularea concretă
ştiinţifică a unui sistem cosmologic creştin era, oarecum, imposibilă la nivelul cunoaşterii
ştiinţifice experimentale din timpul său, cum de altfel chiar şi astăzi încă
tot pe tărâmul ipotezelor se află cunoaşterea ştiinţifică în domeniul cosmologiei.
Dimpotrivă, considerăm că tocmai abordarea sa nealegorică şi realistă a referatului
creaţiei a fost primul pas esenţial pentru articularea unui asemenea sistem.
Însă, circumscrierea de către Sfântul Vasile, de exemplu, a referatului creaţiei doar
la pământul şi lumea omenească create dintr-odată şi refuzul oricărei abordări în
principal esenţialiste şi metafizice a realităţilor cerului şi pământului create întru
început (aşa cum sistemele filosofice antice o făcuseră în baza tradiţiei mitologice
5
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura
IBMBOR, Bucureşti, 2004, PSB 17, Omilia I, 10, p. 81-82.
6
Om. I, 2, p. 73.
134

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
pe care o moşteniseră), îl transformă pe Dumnezeu într-un creator doar al lumii
circumscrise cel mult la planeta Terra, tot restul cosmosului (nori galactici, nebuloase
galaxii, quasari, găuri negre etc., despre care un ateu poate spune că nu se
încadrează în numirea de luminători creaţi în cea de a patra zi) rămânând exclus de
sub stăpânirea şi pronia divină ca unul necreat de el. Reliefăm aceasta, deoarece
persistă şi e foarte actual încă în abordările creaţionist-ştiinţifice de origine neoprotestantă
îndeosebi, acest mod de înţelegere strictă şi abordare circumscrisă doar
la Pământ a referatului creaţiei, aşa cum şi Sfântul Vasile cel Mare a făcut-o.
În această perspectivă vom încerca să desluşim concepţia cosmologică a Sfântului
Vasile nu atât cu referire la sistemele filosofice antice (există de mult studii 7
consacrate acestui subiect), ci în comparaţie cu unele teorii ştiinţifice moderne, reliefând
faptul că atitudinea sa rezervată şi (echi)distantă faţă de concepţiile cosmologice
antice şi fidelitatea sa faţă de Scriptură, l-au păstrat într-un mod de înţelegere
a creaţiei deschis şi valabil de aplicat şi în noile modele cosmologice moderne.
Încercând să explice versetul „întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”,
Sfântul Vasile cel Mare recunoaşte că acest cuvânt „început” are mai
multe sensuri 8 în care poate fi înţeles chiar în contextul referatului biblic al creaţiei,
el invocând diferite sensuri ale acestuia găsite în alte locuri din Scriptură şi
referindu-se succesiv la două înţelesuri ale acestuia. Primul, ca „cea dintâi zi a
facerii lumii” în care are loc „prima mişcare în timp” prin care „au fost puse ca
nişte temelii şi fundamente cerul şi pământul” împodobite de „o raţiune tehnică”
numită şi ea „început” în Facere 1, 1-2, verset invocat de Sfântul Vasile puţin mai
înainte. Şi, al doilea înţeles, la care el face referire atunci când spune: „Sau poate
că s-a zis: «Întru început a făcut» din pricină că facerea cerului şi a pământului s-a
făcut într-o clipită şi în afară de timp, deoarece «începutul» este ceva indivizibil şi
fără dimensiune”. El conchide în cele din urmă că acest ultim sens e cel adevărat,
spunând că „Moisi a spus «întru început a făcut», ca să cunoaştem că lumea a luat
fiinţă fără scurgere de timp, odată cu voinţa lui Dumnezeu”, referindu-se şi la celelalte
traduceri ale Scripturii ce interpretau „începutul” prin expresiile „în scurt”,
„dintr-odată”, „în puţină vreme” 9 .
Această plasare supratemporală a „începutului” e conformă înţelegerii sale
pentru care lumea spirituală a îngerilor şi a puterilor cereşti nu e doar în afara
Sfântul Vasile cel Mare
7
John F. Callahan, Greek Phylosophy and Capadocian cosmology, în Dumbarton
Oaks Papers, nr. 5/1958, p. 31-57. cf. de as. şi comentariile şi trimiterile direct la textele
filosofilor din ediţia electronică a Hexaemeronului la adresa http://www.ccel.org/ccel/
schaff/npnf208.viii.ii.html, ş.u.
8
Om. I. 6, p. 76.
9
Om. I. 6, p. 77.
135

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
timpului, ci e şi neconsiderată cu totul de referatul creaţiei, Sfântul Vasile neidentificând
nicăieri explicit, spre deosebire de alţi Sfinţi Părinţi, cerul creat „întru început”
cu lumea spirituală a puterilor cereşti, asemenea idei considerându-le „cuvinte
plăcute” dar neadevărate. 10 El recunoaşte că „Moise trebuia neapărat ... să
pună cuvântul acesta (întru început a făcut) înaintea tuturor” oricăror alte cuvinte,
dar că există totuşi „o stare mai veche decât facerea lumii”, „mai presus de timp,
veşnică şi pururea fiitoare”, referindu-se la lumea nevăzută a „puterilor celor mai
presus de lume” în care au fost create „lumina spirituală, firile raţionale şi nevăzute
şi toată podoaba celor spirituale”. Această „stare” şi „lume” nu e, aşadar, vizată
de referatul biblic al creaţiei, pentru că atunci când Moise spune „la început” –
zice Sfântul Vasile cel Mare – „n-o spune ca şi cum ar da mărturie că timpul este
mai vechi decât toate cele făcute, ci spune că cele văzute şi percepute de simţurile
noastre au luat început în urma celor nevăzute şi spirituale” 11 , pe care el le plasează
într-un plan supratemporal nevizat de fel şi netâlcuit de referatul creaţiei.
Trebuie înţeleasă această abordare probabil şi în contextul în care Sfântul Vasile
combate pe filosofii şi astronomii din epocă ce considerau că „cerul există din
veşnicie împreună cu Dumnezeu ... că cerul este Dumnezeu, că e fără de început şi
fără de sfârşit şi că este cauza rânduielii fiecărei părţi din lume” 12 , el circumscriind
astfel şi realitatea cerului domeniului creat material, alături de pământ. Mai mult
Sfântul Vasile cel Mare, urmând tradiţiei exegetice siriene 13 realiste a referatului
creaţiei, deosebeşte între cer şi tărie, considerându-le două realităţi distincte şi
deosebite, în ciuda faptului că însuşi referatul creaţiei numeşte tăria cer, şi spre
deosebire de alţi exegeţi care explicau deosebirea de numire ca fiind datorată stadiilor
incipient şi final de creare a unei şi aceleiaşi realităţi – cerul 14 .
136
10
Om. III, 9, p. 108.
11
„Era o stare mai veche decît facerea lumii, potri vită puterilor celor mai presus de
lume, o stare mai presus de timp, veşnică, pururea fiitoare; în ea, Ziditorul şi Creatorul
tuturor a făcut creaturi: lumină spirituală, potrivită fericirii celor ce-L iubesc pe Domnul,
firile raţionale şi nevăzute şi toată podoaba celor spirituale, câte depăşesc mintea noastră,
ale căror nume nici nu este cu putinţă să le descoperim. Acestea umplu lumea cea nevăzută,
după cum învaţă Pavel”. Om. I. 6, p. 76; Acest mod de abordare va crea dispute în
mediul celor ce citeau Omiliile Sfântului Vasile, despre care relatează Sfântul Grigorie de
Nyssa în prologul Cuvântului său apologetic la Hexaimeron, determinându-l, practic, pe
acesta la a da un răspuns acestor dispute şi a completa şi corecta în acest tratat concepţia
cosmologică a Sfântului Vasile.
12
Concepţia îi aparţine lui Anaximandru. Cf. Om. I, 3, p. 74.
13
Teofil al Antiohiei, Către Autolic, cartea II, XIII, PSB 2, p. 305-306.
14
Cercetători precum Berthold Altaner şi Alfred Stuiber, în manualul lor de Patrologie
(Freiburg-Basel-Wien, 1966, p. 260), sau Stanislas Giet, în introducerea ediţiei bi-

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
Toate acestea arată maniera extrem de realistă în care el tâlcuieşte referatul
creaţiei, căutând practic să dea explicaţii ştiinţifice unor realităţi materiale concrete,
dar negând şi polemizând cu întreaga tradiţie ştiinţifică de până atunci, argumentele
sale finale fiind astfel în primul rând biblice şi uneori simplist empirice.
Cu toate acestea, aşa cum vom vedea, există în Omiliile sale elemente de exegeză
foarte valoroase, care, prin însăşi fidelitatea lor faţă de Biblie, oferă răspunsuri
valabile unor ipoteze de studiu ce încă frământă gândirea cosmologică modernă.
Concepţia cosmologică a Sfântului Vasile cel Mare e una, în principal, geocentrică,
circumscrisă pământului înţeles nu numaidecât ca planetă 15 , ci aşa cum
putea fi cunoscut de un privitor şi cercetător al lumii – al cerului şi pământului – în
proximitatea lui imediată, el refuzând dintru început concepţiile filosofilor laici care
încercaseră să definească natura realităţilor şi părţilor alcătuitoare ale cosmosului.
Concepţia geocentrică a Sfântului Vasile e afirmată clar de acesta spunând
că „pămîntul nu cade nici într-o parte; nu cade, pentru că ocupă, potrivit naturii
lui, locul din mijloc” 16 , şi e argumentată prin versete biblice veterotestamentare,
Sfântul Vasile cel Mare
lingve a Omiliilor la Hexaimeron, (Basile de Cesaree, Homelies sur Hexaemeron, Paris,
1950, p. 25-26) afirmă ca eronată distincţia Sfântului Vasile cel Mare dintre firmament şi
cer. Sf. Vasile, Om. III, 3, p. 99.
15
Referinţa sa oarecum negativă şi critică din Omilia a II-a, 3, p. 99. la elipticile
planetelor, pe care le numeşte „tot la fel de ciudate” comparând cu ele „cerurile cerurilor”
din psalmi, precum şi atitudinea sa în general critică faţă de „demonstraţiile geometrice
şi meşteşugite” ale filosofilor adepţi ai modelului pitagoreic şi ptolemeic al universului
geocentric, ne face să credem că Sf. Vasile aproape nu prea îmbrăţişa ideea că pământul
e o planetă. El spune: „Dar să lăsăm ideile filosofilor profani pe seama celor din afară
de Biserică...” p. 100. Importanţa exegezei sale precum şi a altor părinţi şi scriitori bisericeşti
la referatul creaţiei a făcut să domine până târziu în Evul Mediu, o concepţie totuşi
geocentrică dar nu cu pământul înţeles ca planetă, concepţie ce va fi reafirmată grafic, de
exemplu, şi de către Cosma Indicopleustul şi sec. al V-lea şi pe care am prezenta-o şi noi
în alt studiu.
16
Sf. Vasile cel Mare, Omilia I. 10, PSB 17, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 81.
„Unii fizicieni (Parmenide afirma o asemenea concepţie, n.n.) spun, cu cuvinte elegante,
că pământul stă nemişcat din anumite pricini: din pricina locului pe care îl ocupă în centrul
universului şi din pricina distanţei, totdeauna egală cu marginile universului; de aceea nu
poate să se incline în vreo parte; aşa că rămîne neapărat nemişcat, pentru că distanţa egală
pe care o are din toate părţile de jur împrejurul lui, îi face cu neputinţă înclinarea în vreo
par te. Locul acesta din centrul universului, pe care pămîntul îl ocupă, nu l-a dobîndit nici
ca o moştenire, nici prin sine însuşi, ci este locul lui firesc şi necesar. Deoarece corpul
ceresc ocupă în înălţime cel mai îndepărtat loc, urmează, spun aceşti fizicieni, că toate
obiectele grele, care cad de sus, se îndreaptă din toate părţile spre centru; şi în care direcţie
se îndreaptă părţile într-acolo se îndreaptă şi întregul. Dacă pietrele, lemnele şi toate
137

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
el întrebându-se cu dreptul Iov „Pe ce s-au întărit stâlpii pămîntului?” (Iov 38,
6) şi răspunzându-şi prin glasul psalmistului: „Eu am întărit stâlpii lui” (Ps 74,
3), identificând totuşi în aceşti „stâlpi” „puterea care susţine pămîntul”, fixată sau
întemeiată în mările revărsate de jur împrejurul pământului conform versetului din
psalmi: „Pe mări l-ai întemeiat pe el” (Ps 23, 2), iar acestea la rândul lor, şi de
fapt toate cele ce există, ne spune că „se ţin prin puterea Creatorului”, pentru că
„aceasta trebuie să ne-o spunem atât nouă înşine cât şi celor care ne întreabă pe ce
se sprijină această mare şi grozavă greutate a pământului, anume că «în mâna lui
Dumnezeu sunt marginile pământului» (Ps 94, 46)”.
Din cele spuse, dar mai ales din cele ce le descrie foarte naturalist în continuare
despre cer şi pământ, despre ape şi elementele naturii, precum şi din faptul că
niciodată nu afirmă că Pământul ar fi o planetă, ci dimpotrivă atitudinea sa e explicit
critică faţă de sistemul geocentric pitagoreic, se poate crede, astfel, că oarecum
concepţia Sfântului Vasile cel Mare despre cosmosul geocentric era una comună
gândirii semitice antice regăsită şi la filosoful Thales, care ar putea fi reprezentată
ca în imaginile de mai jos, el deosebind totuşi între „stâlpii” pământului fixaţi în
apă şi „puterea Creatorului” care le susţine pe toate cele ce există:
obiectele de pe pămînt se îndreaptă în jos, atunci negreşit şi pentru întregul pământ acesta
îi este locul propriu şi potrivit; iar dacă vreun obiect uşor se ridică din centru, negreşit că
se va îndrepta spre locurile cele mai de sus.”
138

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
Sfântul Vasile cel Mare
Imagini ale universului de origine biblic-semitică
139

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
Deşi acceptă totuşi o tâlcuire concretă, ştiinţifică a zilelor creaţiei şi a realităţilor
materiale create în fiecare zi, refuzând una total alegorică precum îmbrăţişase
Origen, atunci când nu reuşeşte să explice realităţile din primele zile ale creaţiei
într-un mod satisfăcător, Sfântul Vasile îndeamnă la „părăsirea” cercetărilor pline
de curiozitate privind fiinţa cerului sau a pământului, dat fiind faptul că problemele
de lămurit erau pline de contradicţii evidente pentru mentalitatea şi cunoaşterea
ştiinţifică limitată a epocii. Astfel, cu referinţă indirectă la cer şi la funcţia sa de
mediu susţinător al pământului şi al planetelor în general, el spune: „Părăsind,
dar, aceste cercetări, te sfătuiesc să nu cauţi să afli nici pe ce stă pământul. Îţi
va ameţi mintea, pentru că gândirea ta nu va ajunge la un rezultat sigur. Dacă
vei spune că aerul este aşternut sub lăţimea pământului, vei rămâne nedumerit,
întrebându-te: Cum substanţa moale şi cu totul goală a aerului rezistă, deşi este
apăsată de o greutate atât de mare? Cum nu alunecă aerul în toate părţile, evitând
prăbuşirea împreună cu pămîntul şi cum nu se urcă deasupra pământului
care îl apasă? Iarăşi, dacă vei presupune că apa este temelia pămân tului şi aşa
te vei întreba: Cum pământul, care este greu şi dens, nu se scufundă în apă, ci el,
care-i atât de greu, este ţinut de apă, care este mai slabă decât el? Pe lângă asta
trebuie să te mai întrebi: Pe ce stă apa? Şi iarăşi vei fi nedumerit, pe ce substanţă
tare şi rezistentă stă fundul celei din urmă temelii?” 17
Totuşi el dă diferite definiţii separate oferind, dacă nu răspunsul, atunci măcar
o idee despre natura acestor realităţi cosmice. Deja, aşa cum se poate vedea,
el intuieşte existenţa unei „substanţe tari şi rezistente” ca loc de fixare a celei din
urmă temelii a cosmosului material. El spune în prima sa Omilie la Hexaimeron că
„despre fiinţa cerului ne sunt îndestulătoare cele spuse de Isaia, ca re, prin cuvinte
simple, ne-a dat o idee clară despre natura cerului, zicând: «Cel Ce a întărit cerul
ca fumul»” (Is 51, 6), anume natura lui fiind una „subţire, nu tare, nici groasă” 18 .
Se poate observa că oarecum Sfântul Vasile se contrazice chiar în termeni, semn al
speculaţiei discursului său alcătuit ad-hoc în faţa credincioşilor. Totuşi, per ansamblu,
metoda sa de analiză recomandată şi credincioşilor, conform căreia „simpla
credinţă trebuie să fie mai puternică decât argumentele logice” 19 , îl salvează de la
140
17
Sf. Vasile cel Mare, Omilia I. 8, PSB 17, p. 80.
18
Om. I. 8, PSB 17, p. 79. Sfântul prooroc Isaia, care fusese ridicat la cer, îl descrie
astfel: Cerul a fost făcut ca un fum, ceea ce îi permite Sfântului Vasile cel Mare să comenteze:
„El Dumnezeu a creat o substanţă subtilă, fără soliditate şi densitate, din care
a format cerul”, Prof. dr. ing. Gheorghe Sandu, Ierom. Grigorie, Evoluţia spre Creator,
ed. Mitropolia Olteniei, 2003, p. 43, sesizează posibila identificare a acestei substanţe la
Sfântul Vasile cu etherul, însă Sfântul Vasile nu se exprimă direct afirmând că această
substanţă ar fi natura tăriei, deşi, aşa cum vom vedea, o pomeneşte când discursul său nu
mai are argumente tradiţionale biblice sau patristice.
19
Ibidem.

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
a aluneca în greşeli şi îl ajută a străbate diferitele doctrine din epocă, speculând
din ele posibilele elemente ale unui model cosmologic coerent şi valabil din punct
de vedere ştiinţific.
Sfântul Vasile defineşte cerul într-un mod foarte naturalist şi material comparându-l,
inspirându-se din Proorocul Isaia 20 , cu un cort, natura lui fiind „un corp
continuu” comparată cu „pânza groasă şi densă a cortului” care, la porunca lui
Dumnezeu, „s-a întins dintr-odată şi a cuprins pe cele care se găseau în interiorul
lui, despărţind pe cele dinăuntru de cele din afară, întunecând neapărat locul de
care s-a despărţit, întrerupând lumina din afară şi producând astfel întunericul de
la începutul lumii care a venit de la umbra corpului ceresc” 21 .
Cu privire la natura acestui „corp continuu”, Sfântul Vasile trece în revistă
doctrinele diferiţilor „înţelepţi ai lumii” 22 care au scris „tratate pline de multe
cuvinte despre natura cerului”, respingând opinia celor ce spuneau că „cerul este
compus din cele patru elemente”, pe baza teoriei, totuşi aparţinând aceloraşi filosofi
antici, cu privire la mişcarea uniformă circulară necesară corpului cerului.
Aceştia spuneau că „corpurile alcătuite din elemente diferite nu pot avea mişcarea
uniformă şi liberă, deoarece fiecare element, care există în corpurile compuse, are
prin natura lui altă şi altă mişcare”, opinie cu care, oarecum indirect, şi Sfântul
Vasile e de acord, pentru că el însuşi afirmă că „nu-i cu putinţă să presupunem că
cerul este format din primele corpuri, pe care le numim elemente” 23 .
Trebuie precizat aici că Sfântul Vasile, practic, predică credincioşilor doctrina
cosmogonică biblică, polemizând continuu cu opiniile diferiţilor gânditori
antici, inventariind doar elementele acestora şi nealipindu-se total şi pe faţă de nici
un asemenea element, propria lui doctrină precizându-se, astfel, din aceste apropieri
doar de aceste elemente doctrinare, apropieri care trebuiesc deduse cu grijă din
context. Aşa se pare a fi, de exemplu, apropierea de doctrina despre natura eterică
a cerului, pe care o aminteşte ca aparţinând aceloraşi „învăţaţi”, care „au respins
ipotezele celor de dinaintea lor şi au avut nevoie de o ipoteză proprie; au emis
ipoteza unei a cincea naturi corporale pentru facerea cerului şi a stelelor de pe
cer”. Pe această doctrină Sfântul Vasile nu o îmbrăţişează vădit (deşi în altă parte
– când vorbeşte despre crearea luminii – afirmă că „lumina ajungea până la eter şi
cer ()” 24 – deci probabil cerul şi eterul sunt lucruri distincte), pentru a nu
Sfântul Vasile cel Mare
20
«Cel Ce a pus cerul ca o boltă» Isaia 40, 22, Om. I. 8, PSB 17, p. 79.
21
Om. II, 5. PG T 92, col. 41, trad. rom. p. 91.
22
Probabil aluzie la Aristotel cu al său tratat De caelo în The Works of Aristotle
Translated into English under the Editorship of W.D. Ross, M.A., Hon. LL.D. (Edin.), Volume
2 DE CAELO BY J.L. STOCKS Clarendon Press Oxford, 1930.
23
Om. I, 11, p. 82
24
Om. II, 7, p. 93.
141

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
implica în nici un fel pe credincioşii creştini în dezbaterile doctrinare cosmologice
nesfârşite ce frământau lumea filosofică antică, dar face referinţă la ea în locurile
unde discursul său privind natura cerului şi a tăriei nu mai găsea elemente explicative.
El preferă calea mai sigură a ataşării prin credinţă de textul scripturistic,
spunând că „dacă am încerca acum să vorbim de toate câte spun aceşti învăţaţi, am
cădea şi noi în aceeaşi pălăvrăgeală ca şi ei. Noi, însă, să-i lăsăm pe aceşti învăţaţi
să se lupte între ei. Să nu mai vorbim de natura existenţelor ci să dăm crezare lui
Moisi, care a spus: «A făcut Dumnezeu cerul şi pământul şi să slăvim pe Marele
Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi măiestrie” 25 . Aşa cum deja am spus şi e
fapt esenţial pentru modul de înţelegere a doctrinei sale cosmologice, Omiliile
Sfântului Vasile la Hexaimeron sunt mai mult discurs omiletic şi retoric pentru
credinţă şi pentru Dumnezeu decât abordare ştiinţifică sistematică, analizarea lor
fiind totuşi necesară în perspectiva definirii unei doctrine creştine cosmologice
atât prin unele idei corecte pe care le afirmă crezând mai mult textului scripturistic
decât opiniilor filosofilor, cât şi prin corecţiile şi completările ce le vor face doctrinei
sale ceilalţi Sfinţi Părinţi Capadocieni.
Doctrina despre natura eterică a cerului e amintită şi acceptată implicit iarăşi
de Sfântul Vasile cel Mare, însă tot cu atitudine polemică şi dispreţuitoare, atunci
când vorbeşte despre faptul că Dumnezeu a creat mai multe ceruri şi când aminteşte
despre distincţia dintre cerul creat întru început şi tăria creată în cea de a doua
zi. Deşi într-alt loc afirmase că cerul era, ca şi pământul la început, „netocmit”,
pentru că „nici nu era încă terminat şi nici nu primise propria lui podoabă; nu era
luminat nici de lună, nici de soare şi nici încununat cu cetele de stele, care încă nu
se făcuseră” 26 , el totuşi nu acceptă teoria creării în etape a uneia şi aceleiaşi realităţi,
cerul () numit tărie () în cea de a doua zi. Şi aici se pare
că are dreptate şi din punct de vedere al cosmologiei moderne, ca şi în privinţa
afirmării existenţei mai multor ceruri create de Dumnezeu. El afirmă tranşant:
„S-a spus de unii din cei dinaintea noastră că în textul acesta al Scripturii nu e vorba
de facerea unui al doilea cer (), ci este o tâlcuire a celui dintâi cer; că
Scriptura, la început, a vorbit pe scurt de cer şi de pământ, iar aici ni se arată mai
pe larg chipul în care a fost făcut fiecare. Eu, însă, spun că, deoarece s-a dat celui
de al doilea cer () şi alt nume şi o întrebuinţare deosebită, acesta este alt
cer decât cel făcut la început, de o natură mai tare (), căruia i s-a dat
şi o întrebuinţare deosebită în univers” 27 .
Tăria () este astfel o realitate distinctă, alcătuită dintr-o „natură
mai tare”, creată de Dumnezeu prin implicarea Sa directă, referatul biblic nespu-
142
25
Om. I, 11, p. 83.
26
Om. II, 1, p. 84 - 85.
27
Om. III, 3, p. 100.

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
nând pur şi simplu „«Şi s-a făcut tărie», ci: «Şi a făcut Dumnezeu tăria» (Fc, 1, 7)
şi iarăşi: «A despărţit Dumnezeu» (Fc, 1, 7)”, Sfântul Vasile reliefând acest fapt
îndeosebi pentru a arăta participarea distinctă a Persoanelor Sfintei Treimi în actul
creator al unui element ordonator al creaţiei primordiale, „glasul cauzei prime”
aparţinând Tatălui fiind înfăptuit de „mărturia Puterii făcătoare şi creatoare” 28 .
Această referinţă este foarte importantă în definirea realităţii „tăriei” pentru că,
anticipând puţin, aşa cum apare şi la Sf. Grigorie de Nyssa, aceasta e tocmai locul
şi mediul de manifestare a puterii lui Dumnezeu. Sfântul Vasile combate opinia
„filosofilor care presupun că există un singur cer a cărui natură nu permite să i
se mai adauge un al doilea sau un al treilea sau mai multe ceruri, deoarece, după
cum gândesc ei, toată substanţa cerului a fost folosită la alcătuirea unui singur
cer”. E vizată şi rezumată aici, practic, doctrina filozofică antică 29 despre natura
eterică a cerului, conform căreia, cerul trebuia să fie un corp unitar, continuu
(acest fapt am văzut că l-a împrumutat şi Sfântul Vasile) care să asigure mişcarea
uniform circulară a stelelor şi a tuturor corpurilor cereşti pe care anticii le vedeau
că se mişcă pe cer. Conform acestei doctrine, dată fiind infinitatea universului
şi veşnicia materiei alături de demiurgul creator presupus de sistemele filosofice
antice, corpul eteric al cerului trebuia să fie şi el nemărginit. „Cerul (),
spun ei – filosofii antici, este un singur corp, care se mişcă circular, şi acesta
este mărginit dacă substanţa pentru facerea cerului s-a întrebuinţat la primul cer;
atunci n-a mai rămas nimic pentru facerea celui de al doilea sau celui de al treilea.
Acestea îşi închipuie cei care dau Creatorului pentru facerea lumii o materie
necreată ()”. 30 Împotriva acestei doctrine, Sfântul Vasile pare să
îmbrăţişeze, practic, opinia acelor „filosofi care susţin că sînt nenumărate ceruri
şi lumi”, ataşându-se şi el, pe baza mărturiilor Sfintei Scripturi, modelului cosmologic
geocentric, pe care însă îl critică în alte aspecte. El spune: „Deci, cuvântul
filosofilor care spun: «e cu neputinţă» ni se pare de râs şi de batjocură. Atât de departe
suntem de a ne îndoi de existenţa unui al doilea cer (), încât căutăm
şi pe al treilea, de a cărui privire a fost învrednicit fericitul Pavel (2 Co 12, 2); iar
psalmistul, când vorbeşte de „cerurile cerurilor” ( ) (Ps 148,
4), ne face să ne gândim la mai multe ceruri” 31 .
Prin aceasta Sfântul Vasile aduce, păstrându-se fidel Scripturii, o îmbunătăţire
a modelului cosmologic al filosofilor antici, acceptând şi afirmând exis-
Sfântul Vasile cel Mare
28
Om. III, 4, p. 102.
29
Platon, Phaidon, 108d-111d, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. IV, Bucureşti,
1983, p. 128.
30
Om. III, 3, p. 99.
31
Ibidem.
143

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
tenţa mai multor ceruri, originate toate însă în „puterea creatoare a lui Dumnezeu
îndestulătoare să aducă mai multe ceruri la existenţă” 32 , fapt confirmat de
logica şi ştiinţa modernă care intuieşte pentru aceste ceruri şi lumi multiple un
mod de existenţă perihoretic, constând în coexistenţa lumilor una în alta 33 . Sfântul
Vasile foloseşte tot o imagine plastică, am spune circumscrisă unei înţelegeri
în cadrul spaţiului tridimensional în care trăim, comparând tăria şi măreţia
multiplelor ceruri create de Dumnezeu cu „băşicile de
apă pe care le fac izvoarele” 34 , imaginând practic existenţa unor ceruri – spaţii de
existenţă alăturate sau înscrise unul în altul, după modelul unor sfere concentrice.
El spune expunând opinia filosofilor antici, şi implicit presupunând existenţa unor
corpuri eterice cereşti create având calităţi perihoretice, incluzându-se doar iar nu
şi penetrându-se reciproc, dat fiind faptul că şi filosofii antici dar şi Sfântul Vasile
gândeau doar în spaţiul tridimensional: „Aceste ceruri n-ar fi cu nimic mai ciudate
decât cele şapte cercuri, în care, după cum mărturisesc toţi filosofii, se poartă cele
şapte planete, care sunt şi vârâte unul în altul, în chipul vaselor puse unele în altele.
Iar aceste planete, spun ei, pentru că se mişcă contrar mişcării întregului cer,
prin despicarea eterului (natura cerurilor ar fi totuşi eterul ca element al mişcării
uniforme împotriva căreia se mişcă în sens invers planetele), scot un sunet atât de
plăcut şi armonios, încât întrece dulceaţa cântecelor...” 35 .
144
32
Ibidem.
33
Despre existenţa unor universuri paralele, a mai multor lumi, argumentează foarte
interesant Jean Guitton, Dumnezeu şi ştiinţa, Ed. Harisma, Buc., 1992, p. 87, 88: „nu ar
fi două particule fantomă care ar putea să existe alături de realitatea noastră, ci universuri
complete, lumi paralele cu a noastră ... noi mărşăluim de fapt într-un labirint în care o
infinitate de lumi posibile ar strânge din toate părţile cărarea noastră strâmtă, toate fiind la
fel de reale şi adevărate dar inaccesibile”. Ideea e afirmată şi de Adrian Miroiu, Metafizica
lumilor posibile şi existenţa lui Dumnezeu, Ed. All, Bucureşti, 1993, pp. 142-145, unde
vorbeşte despre „imaginile” lumilor posibil existente într-o altă lume creată, printrun
fel de perihoreză a lumilor posibile. Soluţia adevărată ar fi cea a perihorezei sau a
coexistenţei lumilor una în alta, nu exact după modelul perihorezei treimice ce implică
deofiinţimea, ci după modelul coexistenţei unor naturi diferite ce se includ, se întrepătrund,
ce există unele în altele fără a se confunda, amesteca şi despărţi sau împărţi
una pe alta. S-ar putea întrezări o astfel de perihoreză a lumilor la Sfântul Vasile atunci
când el vorbeşte despre crearea simultană a cerului şi a pământului spunând că Dumnezeu
a creat „nu pe jumătate fiecare, ci a făcut tot cerul şi tot pământul; în acelaşi timp şi
substanţa şi forma lor”. Sf. Vasile cel Mare, Omilia I, PSB 17, p. 87, lumea pământului
fiind, de fapt, într-o relaţie de perihoreză cu cea a cerului unde sunt formele divine
ordonatoare ale materiei.
34
Om. III, 3, p. 99.
35
Om. III, 3, p. 99-100.

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
Am putea crede că o imagine sugestivă a macrocosmosului geocentric conceput
de Sfântul Vasile cel Mare, ar fi cam cea evocată de imaginea de mai jos, dacă
într-adevăr el ar accepta întru totul sistemul cosmologic geocentrist antic. Însă, în
primul rând, adaptarea sa „la puterea de judecată a ascultătorilor săi” şi atitudinea
sa polemică şi dispreţuitoare faţă de „argumentele mai puternice şi demonstraţiile
geometrice constrângătoare” ale filosofilor, considerate de el „pălăvrăgeală
geometrică şi meşteşugită” 36 , îl păzeşte să se circumscrie acestui model, aducând
explicaţii şi argumente pentru explicarea realităţii şi naturii „tăriei”, atât fizice cât
şi biblice, dintre cele mai inspirate-biblice dar şi neinspirate-naturale şi fizice. O
explicaţie neinspirată din punct de vedere ştiinţific dar foarte sugestivă pentru credincioşii
simpli, ar fi comparaţia „tăriei” () cu un plafon în boltă 37 a cărui
parte de sus e plană putând ţine şi despărţi apele de sus de cele de jos, precum şi
comparaţia acesteia (a tăriei) cu focul, în paragrafe în care menţionează cuvântul
eter, făcând apel, fără să o spună pe faţă, tot la teoria corpului eteric al cerului. De
asemenea înţelegerea „apelor de sus şi de jos” despărţite de tărie (), ca
fiind de aceeaşi natură ca şi apa norilor, a ploii şi a mărilor, circumscrie modelul
cosmologic al Sfântului Vasile unei înţelegeri simpliste, naturale, cu referire doar
la pământul material aşa cum îl cunoaştem în proximitatea imediată.
Sfântul Vasile cel Mare
Schiţă a cosmosului geocentric cu sferele planetelor incluse unele în altele
36
Om. III, 3, p. 99 şi p. 100: „A combate sofisticăria şi slăbiciunea ideilor lor, pe care
toţi le descoperă cum le aud, nu este treaba unui bărbat, nici a unui om care ştie să-şi
cruţe timpul, nici a unuia care se gîndeşte la puterea de judecată a ascultătorilor săi.”
37
Om. III, 4, p. 100 : „Aceia ne întreabă: — Dacă este sferic corpul tăriei; aşa cum îl
vede privirea noastră, iar apa este curgătoare şi alunecă în jos împrejurul locurilor înalte,
cum poate apa să stea pe suprafaţa boltită a tăriei? Ce le vom răspunde la această obiecţie
? Dacă un lucru se vede înspre noi rotund în partea sa concavă, nu trebuie neapărat ca
suprafaţa lui exterioară să fie sferică şi nici ca întregul corp să fie rotund şi alunecos, mai
ales că vedem că bolţile de piatră ale băilor şi construcţiile locuinţelor în formă de peşteră
au în interior o forma semicirculară, dar acoperişurile de sus sunt adesea plane”.
145

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
Sfântul Vasile neagă iarăşi ipoteza filosofilor antici care identificau natura
tăriei cu una din cele patru substanţe simple ale lumii: focul, aerul, apa, pământul
spunând că „totuşi noi nu acceptăm să se spună că «tăria» () este făcută
din una din aceste substanţe simple sau din amestecul lor”, precum şi opinia comună
ce punea originea „tăriei” în apă. 38
Explicaţiile inspirate sunt îndeosebi cele biblice care trimit la aceeaşi ecuaţie
a tăriei ca loc şi mediu de manifestare a puterii lui Dumnezeu, însă explicate de
Sfântul Vasile într-un mod pueril, simplist, ce-l va determina pe fratele său, Grigorie
de Nyssa, să scrie Cuvântul Apologetic la Hexaimeron pentru a completa şi
a dărui Bisericii o învăţătură cosmologică ştiinţifică relativ corectă.
Sfântul Vasile spune că „numele «tărie» () este folosit de
obicei în Scriptură pentru cele ce au o tărie covârşitoare ().
De pildă, când spune: «Domnul este tăria () mea şi scăparea mea (Ps
17, l) şi: «Eu am întărit () stâlpii lui» (adică ai pământului) (Ps 74,
3) şi: «Lăudaţi-L pe El întru tăria puterii () Lui» (Ps
150, 1)”; sau, de asemenea, Sfântul Vasile spune că „Scriptura obişnuieşte să numească
«tărie» () ceea ce este tare şi rezistent (
” sau „pentru a arăta o natură tare ()”, „tare şi rezistent”
putând fi, în opinia lui, „aerul condensat”, întărit de Dumnezeu în tunet a cărui
natură e dată, de fapt, de „tăria şi rezistenţa vântului care se opreşte în cavităţile
norilor, de unde rupându-se silnic, dă naştere zgomotului tunetului”, natura lui (a
vântului) tare fiind „în stare să ţină apa, care alunecă şi se împrăştie uşor” 39 . O explicare
plină de retorism care are totuşi oarecare valoare de adevăr dacă ţinem cont
că prin cuvântul „vânt” Sfântul Vasile înţelege, undeva mai sus, „duh”, cu sensul
de forţă animatoare a fenomenelor atmosferice, termenul ebraic ruah permiţând
această înţelegere: „Moisi vorbeşte aici de duhul acesta de pe pământ, adică de
mişcarea aerului” 40 .
Este interesantă menţionarea, în acest context, a lămuririi naturii „tăriei”
în funcţia ei de susţinere a apelor, a referinţei pe care o face Sfântul Vasile la
„pricina care face ca pământul, care este mai greu decât apa, să stea suspendat în
mijlocul universului”, şi care „face ca şi acea cantitate enormă de apă ... să rămână
imobilă în jurul pământului”, referinţă pe care o dă unora „dintre ascultătorii
38
Om. III, 4, PG T 92, col. 60, p. 101: „nu trebuie să se creadă că tăria este asemenea
cu apa îngheţată sau cu materia aceea care-şi are originea din strecurarea unei
materii lichide, care este piatra de cristal, despre care se spune că ia naştere printr-o
presiune foarte mare a apei, sau că tăria este ase menea pietrei străvezii, care se
formează în mine...” etc.
39
Cf. Om. III. 4, p. 101. PG 29, col. 60-61.
146
40
Om. II, 6, p. 92.

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
săi foarte ascuţiţi la minte”, pe care i-a simţit că îi vor „cere să arate ce punct
de sprijin a avut firea apelor” 41 , pricină pe care, aşa cum am văzut mai sus, el o
identifică totuşi cu Dumnezeu.
În încercarea sa de a tâlcui o realitate energetică şi spirituală circumscriind-o
lumii imediate materiale în care trăia, probabil că totuşi, explicaţia retorică de mai
sus a Sfântului Vasile nu părea atât de convingătoare pentru toţi ascultătorii săi.
La fel ca şi cea pe care o va da iarăşi tot tăriei () imaginând-o ca pe „un
loc care desparte umezeala ... ce duce în sus ce este fin şi purificat şi lasă jos tot
ce este des şi pămîntesc”, a cărei natură o descrie comparând-o cu lucrarea focului
de filtrare a umezelii şi de zvântare a pământului 42 , făcând referinţe în această
explicare stângace şi la elementul eter „fierbinte şi arzător” care „le-ar cuprinde şi
le-ar arde pe toate” dacă nu ar fi „apa din văzduh” 43 .
S-ar putea întrezări astfel, din lunga şi complicata explicare, că Sfântul Vasile
imagina tăria ca pe un mediu intermediar, energetic, fierbinte, cu funcţie de echilibrare
a umidităţii şi a căldurii, pentru păstrarea „bunei întocmiri a văzduhului” 44 ,
însă în cele din urmă el recunoaşte incapacitatea omului de a cunoaşte cu simţurile
această realitate creată, identificând atribuirea numelui de „tărie” dat acestei realităţi
tocmai calităţii sale inefabile. El ne spune că „Scriptura nu numeşte «tărie»
() substanţa rezistentă şi tare, care are greutate şi este solidă; că pământul
ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire; dar din pricină că substanţa celor
care stau deasupra pământului este fină şi rarefiată şi nu-i percepută de niciunul
din simţurile noastre, substanţa aceasta s-a numit «tărie» (), asemănător
cu substanţele foarte fine, care nu pot fi sesizate de simţirea noastră” 45 . Avem
iarăşi în această formulare o apropiere de teoria naturii eterice a cerului, de fapt
a „tăriei” ca substanţă sau corp continuu ce umple cerul înţeles ca spaţiu, deşi o
asemenea tâlcuire clară nu se găseşte afirmată explicit la Sfântul Vasile!
Fără a fi mai explicit asupra naturii materiale create a „cerului” şi a „tăriei”
pe care le înţelegea totuşi distincte, Sfântul Vasile afirmă faptul că „propriu
vorbind, numirea de «cer» se potriveşte altcuiva, dar, prin asemănare, are parte
şi «tăria» () de această numire” 46 , identificând, în cele din urmă, pe
baza unor referinţe din Scriptură la cuvântul cer, realitatea cerului cu „locul care
se vede deasupra noastră”, anume cu „văzduhul care fiind dens şi continuu cade
Sfântul Vasile cel Mare
41
Om. III, 5, p. 102.
42
Om. III, 7, p. 105.
43
Ibidem.
44
Om. III, 7, p. 105.
45
Om. III, 7, p. 104-105.
46
Om III. 8, p. 106.
147

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
lămurit sub privirile noastre, aşa că, din pricină că este văzut, merită să fie numit
«cer»”, putându-se oarecum deduce că „tăria” () astfel ar fi de fapt văzduhul,
ca spaţiu care cuprinde nu doar atmosfera terestră, ci şi „mutările soarelui”
şi „conjuncţiile lunii”, deci spaţiu cosmic 47 .
Sfântul Vasile refuză totodată şi tâlcuirile alegorice ale altor scriitori bisericeşti
care ar fi adus un plus de conţinut duhovnicesc Omiliilor sale. El „respinge ca
pe nişte interpretări făcute în vis şi ca pe nişte basme băbeşti”, tâlcuirea alegorică
(a lui Origen), conform căreia „prin ape se înţeleg, în chip figurat, puterile spirituale
şi netrupeşti”, preferând o interpretare radical realistă şi concret materială:
„Să înţelegem prin apă, apa; iar despărţirea făcută de tărie s-o interpretăm potrivit
cauzei date de Scriptură. Iar dacă apele cele mai presus de ceruri sunt luate vreodată
spre slăvirea Stăpânului obştesc al universului, noi pe acelea nu le socotim firi
cugetătoare. Nici «cerurile» () nu sunt însufleţite, pentru că «spun slava
lui Dumnezeu» 47 , nici «tăria» () nu este o fiinţă înzestrată cu simţuri,
pen tru că «vesteşte facerea mâinilor Lui». Iar dacă cineva va spune că cerurile
() sunt puteri contemplative, iar tăria (), puteri lucrătoare şi
săvârşitoare ale lucrărilor pe care le au de îndeplinit, să privim cuvintele lui ca pe
nişte cuvinte plăcute, dar nu vom spune că sunt foarte adevărate” 48 .
Observăm că Sfântul Vasile a fost de un realism extrem, înţelegând că Dumnezeu
a creat un cosmos în primul rând material şi căutând ca atare să înţeleagă
realist şi material toate realităţile lumii, prin refuzul ideilor filosofice şi a oricărei
exegeze alegorice nedându-i acestui cosmos material nici o posibilitate de tangenţă
cu domeniul spiritual. În această perspectivă înţelege Sfântul Vasile şi „pământul”
creat „întru început”, ca vizând şi circumscriidu-se exact realităţii imediate a
vieţii umane.
Din faptul că Sfântul Vasile afirmă că „Moisi a trecut sub tăcere apa, aerul,
focul şi toate acelea care se nasc din aceste elemente, atunci când a spus : «întru
47
Om. III, 8, p. 106: „ca în aceste locuri unde se spune : «Păsările cerului» (Ps 8, 8)
şi iarăşi: «Cele zburătoare sub tăria cerului» (Fc 1, 20); la fel şi cuvintele : «Se suie până
la ceruri» (Ps 106, 26); iar cînd Moisi a binecuvîntat seminţia lui Iosif, îi dă binecuvîntarea
din roadele cerului, din rouă, din mutările soarelui, din conjuncţiile lunii, din vîrful
munţilor şi al dealurilor celor veşnice (Dt 33, 13—15), pentru că, locul acesta din
jurul pămîntului, prin buna lui întocmire cu aceste bunuri, îndestulează seminţia
lui Iosif. Dar şi cînd îl blestemă pe Israil, zice : «Să fie cerul de deasupra capului
vostru de aramă» (Dt 28, 23)”.
48
Om III, 9, PG 92, col. 76, p. 108. Se poate observa că Sfântul Vasile, relativ, acceptă
teoria care atribuie tăriei o funcţie coordonatoare în crearea viitoarelor lucruri din
zilele următoare ale creaţiei. Tocmai această tâlcuire o va face Sfântul Grigorie de Nyssa
în Cuvântul său apologetic la Hexaimeron, PSB 30, p. 99.
148

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
început a făcut Dumnezeu cerul şi pă mîntul»”, s-ar zice că el concepe totuşi o
devenire a lumii, a celor 4 elemente din „pământul şi cerul” create la început, şi
astfel s-ar apropia de un model cosmologic evolutiv implicând o creaţie primordială
a materiei informe; însă faptul că spune imediat „că acestea (elementele) erau
în univers ca nişte completări ale lumii” 49 – adică erau încă din prima zi (textul
scripturistic permite acest lucru afirmând existenţa apei, a aerului – vântul-duhulsuflul
lui Dumnezeu ce se purta deasupra adâncului etc.) ca elemente incluse între
limitele „cerului” şi „pământului”, exclude posibilitatea conceperii de către el a
unui univers în care elementele lui constitutive ar fi evoluat prin creaţie divină dintr-o
materie primordială; şi aceasta pentru că înţelege pământul doar ca realitate
imediată, mundană, ca materie incluzând cele patru elemente între care la început
predomina apa acoperindu-le pe celelalte şi făcând, astfel, pământul neroditor.
Aceasta este perspectiva în care el tâlcuieşte atributele de „nevăzut şi netocmit”
ale pământului creat „la început”. El spune: „Dacă era nevăzut, atunci gândeşte-te
singur cu ce voal era acoperit. Nu putea să-l acopere focul, pentru că focul este
luminos şi dă mai degrabă lumină decât întunecime celor de care se apropie. Nici
aerul nu era atunci voalul care acoperea pă mântul; că aerul este transparent şi diafan;
primeşte chipurile obiectelor văzute şi le transmite privirilor celor care se uită
la ele. Rămâne să ne gândim că apa acoperea faţa pământului, pentru că materia
lichidă nu fusese încă trimisă la locul său. Din această pricină pământul nu era
numai «nevăzut», ci şi «netocmit». Că încă şi acum mulţimea umezelii este o piedică
pentru rodirea pământului. Aceasta era, dar, cauza că pământul nu se vedea şi
era netocmit. Că netocmire a pă mântului este ceea ce-i este propriu; podoaba lui
firească, însă, sunt holdele de pe câmpii, care se clatină ca valurile mării, livezile
înverzite, pline cu fel de fel de flori, dealurile acoperite cu verdeaţă, munţii, cu
vârfurile lor, umbriţi de păduri. Nimic din acestea nu avea încă atunci pământul;
avea, însă, dureri de naştere pentru naşterea tuturor acestora, datorită puterii puse
în el de Creator şi aştepta doar timpul rânduit, ca, la porunca Lui dumnezeiască, să
scoată la lumină cele zămislite” 50 .
În contextul demonstraţiei sale că şi cerul () era „netocmit”, Sfântul
Vasile mai afirmase încă o dată această „netocmire” a pământului, spunând că
„tocmirea desăvârşită a pământului o formează belşugul din el” 51 , pe care nu-l
putea aduce pentru că era acoperit cu ape (deşi e fapt constatat de la sine că pe
Sfântul Vasile cel Mare
49
Om. II, 3, p. 87.
50
Om. II, 3, p. 87-88.
51
Om. II, 1, p. 84: „odrăslirea a tot felul de plante, creşterea pomilor înalţi — roditori
şi neroditori — culorile frumoase şi mirosurile plăcute ale florilor şi toate câte, puţin
mai în urmă, răsărind din pământ, la porunca lui Dum nezeu, vor împodobi pămân-
149

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
fundul mărilor şi al oceanelor, pământul rodeşte viaţă din belşug care l-ar fi putut
împodobi în această cheie de înţelegere), motiv pentru care era şi „nevăzut”. Prin
această tâlcuire, Sfântul Vasile se menţine în aceeaşi cheie a circumscrierii totale
a pământului la realitatea materială imediată omului (continent sau planetă), neacceptând
nici o interpretare metafizică a realităţilor create în primele două zile ale
creaţiei, aşa cum va face Sfântul Grigorie de Nyssa, deşi în această afirmaţie că
pământul era nevăzut pentru că era acoperit de apele pe care Dumnezeu le va aduna
în mări, există o contradicţie inerentă care l-ar fi putut forţa la o altă înţelegere.
Anume dacă apele făceau pământul nevăzut la început prin faptul evident că erau
toate, cum spune atunci „că nu erau încă adunate apele în adunările lor, pe care,
adunându-le mai pe urmă Dumnezeu, le-a numit mări”?
Practic, ceea ce nu distinge Sfântul Vasile, datorită tipului de exegeză adhoc
făcută la un text atât de dificil şi susceptibil la atât de diverse interpretări,
e faptul probabil al unei evoluţii a realităţii cerului-tăriei ()
ce separă>desparte apele primordiale ale creaţiei înţelese atât ca şi esenţă a „pământului
netocmit şi gol” – neînchegat din ape la începutul celei de a doua zile a
creaţiei, cât şi efectiv ca şi pământ material, închegat din ape, aşa cum îl cunoaştem
în realitatea imediată, la sfârşitul celei de a treia zile, adunarea apelor de jos
în mări pentru a se arăta uscatul fiind practic tot o lucrare a tăriei ()de
despărţire a elementelor pământului. Afirmând aceasta suntem la rândul nostru
pe tărâmul ipotezelor împreună şi cu cercetătorii moderni ai creaţiei sau apariţiei
lumii şi, de aceea, cu atât mai puţin îl putem acuza pe Sfântul Vasile cel Mare de
un defect inerent al concepţiei sale cosmologice, anume de a fi circumscris lumii
mundane, omeneşti „pământul netocmit şi gol” de „la început”.
Pentru a arăta mai în detaliu aceasta şi, în acelaşi timp, pentru a încerca o
desluşire a unui model creaţional corect, se cuvine să facem o incursiune în aceste
ipoteze moderne privind creaţia sau apariţia lumii care şi ele (unele), după două
milenii, circumscriu – ca şi Sfântul Vasile cel Mare, „pământul netocmit şi gol” de
„la început” realităţii noastre mundane imediate, sau (altele), materiei primordiale
pe care, însă, nu o recunosc ca şi creată de Dumnezeu.
Încercând să acomodoze tâlcuirea referatului biblic al creaţiei cu teoriile ştiinţifice
moderne, unii cercetători moderni au inventat ceea ce în cosmologia modernă
se numeşte canopy theories,– teoria stratului dens de vapori sau de gheaţă
ce înconjura pământul asigurând un microclimat propice vieţii (în lumina cosmică
primordială neipostaziată încă în luminătorii cerului – soare, stele, lună etc.), prin
filtrarea radiaţiilor cosmice, sau, o altă teorie, hydroplate theory – teoria ce identitul
care le-a dat naştere. Aşadar, pentru că nimic din acestea nu era pe pământ, pe
bună dreptate, Scriptura a numit pământul «netocmit»”.
150

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
fică raqia-tăria cu mantaua de rocă şi sedimente a planetei Pământ ce împărţea în
două apa care exista pe planeta Pământ netocmită şi goală.
Sfântul Vasile concepe şi el, aşa cum am arătat mai sus, tăria ca pe „un loc care
desparte umezeala ... ce duce în sus ce este fin şi purificat şi lasă jos tot ce este des
şi pământesc” 52 , putând spune, astfel, că şi el imaginează tăria ca pe o pătură, însă
energetică fierbinte, deosebindu-se astfel de ceea ce afirmă „the canopy theory”.
Conform acestei teorii, înainte de Potop, pământul era înconjurat de o pătură
– plapumă de apă sau de gheaţă care proteja pământul de razele ultraviolete dăunătoare.
În timpul potopului această pătură a căzut pe pământ ca apă, după potop
nemaiexistând defel această pătură protectoare. Ca urmare, viaţa pe pământ este
expusă radiaţiilor ultraviolete şi efectelor dăunătoare ale acestora. De aceea avem
astăzi boli genetice precum sindromul Down şi homosexualitatea, spre deosebire
de înainte de potop când omul putea vieţui aproape o mie de ani 53 .
Chiar dacă nu se identifică exact cu ceea ce gândea Sfântul Vasile cel Mare
(deşi aceste teorii identifică la fel ca el izvoarele adâncului cu apele de deasupra
tăriei, deasupra adâncului cărora se purta Duhul la început) despre tărie şi cosmos,
ipoteza trebuie menţionată aici atât datorită, de exemplu, tâlcuirii forţate a tăriei
ca „un fenomen necunoscut, o virtuală barieră osmotică: un fel de filtru care avea
puterea, adică « tăria » de a separa apele”, de către părintele prof. dr. ing. Gheorghe
Sandu - Ierom. Grigorie al cărui entuziasm nu-l împărtăşim („dumnezeieşte făcut,
magistral descris”) 54 , cât şi datorită actualităţii încă a teoriei învelişului de apă, gheaţă
sau meteoriţi al pământului şi a altor teorii creaţioniste sau evoluţioniste (opuse
acesteia) la fel de materialiste şi entuziaste ce merită analizate totuşi ca şi eforturi şi
contribuţii la desluşirea unui model coerent al cosmogoniei şi cosmologiei biblice.
Sfântul Vasile cel Mare
52
Om. III, 7, p. 105.
53
Cf. şi larga combaterea pe larg a acestei teorii de către Dr. Walt Brown în cartea
sa In the Beginning: Compelling Evidence for Creation and the Flood, 8th Edition (2008),
apud http://www.creationscience.com/onlinebook/FAQ38.html.
54
Prof. dr. ing. Gheorghe Sandu, (Ierom. Grigorie), Ştiinţă şi credinţă, împreună pe
calea Adevărului, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007, p. 69, şi de asemenea cartea
sa Evoluţia spre Creator, Ed. Mitropolia Olteniei, 2003, p. 43: „Deci nu poate fi vorba de
sferele pe care se mişcau stelele în cosmogoniile păgâne. Este vorba mai de grabă de un
fenomen necunoscut, o virtuală barieră osmotică: un fel de filtru care avea puterea, adică
« tăria » de a separa apele” Evoluţia spre Creator, Ed. Mitropolia Olteniei, 2003, p. 43;
o tâlcuire tot în consonanţă cu canopies theory face şi Ierom. Serafim Rose în cartea sa
Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Ed. Sofia, Buc., 2001, p. 79: „Aşadar
«tăria» din Cartea Facerii este un fel de barieră sau filtru natural care desparte cele două
niveluri ale umidităţii atmosferice. Astăzi nu mai observăm un asemenea fenomen anume
pe care să-l putem numi «tărie». Oare pământul alcătuit la început să fi fost altfel?”
151

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
„The canopy theory” a fost propusă prima dată în 1874 de către Isaac Vail 55
(1840–1912), pe baza unor date mitologice, el crezând că un înveliş de apă al
pământului s-a format cu milioane de ani în urmă pe când pământul a evoluat din
starea moale. Conform acestei teorii, învelişul ce înconjura pământul era doar un
cilindru de vapori deschis la poli. Identificând inadvertenţele (efectul de seră ce
l-ar fi produs un asemenea înveliş, etc.) acestei teorii mulţi cercetători, chiar şi
din cadrul Institutului pentru Cercetarea Creaţiei (ICR) ce a fost pentru mai bine
de 36 de ani avocatul teoriei, au propus pe rând diferite soluţii afirmând că acest
înveliş implică un scut subţire şi sferic de apă – fie ea în stare lichidă, vapori sau
solidă (particule de gheaţă sau chiar o coajă de gheaţă), teoria nerezistând în mod
real calculelor fizice şi matematice, ci doar amânând înţelegerea de către lumea
protestantă americană, în care a fost formulată, a versetelor de la Fc 1, 6-8a, a naturii
şi structurii Pământului de dinainte de Potop, a Potopului şi a caracteristicilor
geologice ale Pământului.
Revendicarea lui Vail, că de fapt „nu teoria sa e întemeiată pe mitologiile 56
greacă, romană sau egipteană, ci relatările mitologice sunt întemeiate în existenţa
reală în apropierea pământului pentru milioane de ani necunoscute a unui înveliş
ca un cer de ape înainte ca vreun mit să fi apărut” 57 , în acest context al inadvertenţelor
şi contradicţiilor inerente serioase ale teoriei, nu lasă ca soluţie decât schimbarea
contextului de înţelegere a unei asemenea teorii, după părerea noastră, doar
ca mică etapă din cadrul modelului teoriei Big-Bang, când Pământul ca planetă
exista la început în norul – învelişul de lumină galactic şi solar, crearea luminătorilor
în cea de a patra zi fiind şi ea urmarea limpezirii – restrângerii acestui nor prin
înglobarea lui în Soare, stele etc.
Însă adepţii fervenţi ai acestei teorii, întemeiaţi se pare tot în mitologie, au
continuat să identifice presupusul înveliş fie cu ceva sfere multiple de gheaţă care
55
Isaac Newton Vail a publicat mai multe pamflete pe seama teoriei sale despre învelişul
pământului, începând cu Waters Above the Firmament în 1874. Alte titluri includ The
Misread Record (also published under the title The Deluge and Its Cause), Eden’s Flaming
Sword, Ring of Truth, The Heavens and Earth of Prehistoric Man, Canopy Skies of Ancient
Man, A Glance at Comparative Mythology, Annular World Evolution, and others. Cele mai
multe dintre aceste titluri au fost republicate de Donald L. Cyr, Waters above the Firmament
(Santa Barbara, California: Stonehenge Viewpoint, 1988). În 1902, Vail, de asemenea,
a publicat o carte de 400 de pagini intitulată The Earth’s Annular System. Mai nou John C.
Whitcomb Jr. şi Henry M. Morris au popularizat „the canopy theory” în The Genesis Flood
(Philadelphia, Pennsylvania: Presbyterian and Reformed Publishing Co., 1961).
56
Aceste relatări mitologice sunt prezentate foarte succint şi în cartea Pr. Iov Firca,
Cosmogonia biblică şi teoriile ştiinţifice, p. 152-163.
57
Isaac Newton Vail, The Misread Record (Seattle: The Simplex Publishing Co.,
1921), p. 36, 37.
152

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
s-ar fi aflat la o distanţă mai mare de Pământ şi care s-ar fi topit efectiv căzând pe
Pământ la Potop, fie cu norul Oort (descoperit prin anii ’80 de către astronomi)
de la marginea îndepărtată a sistemului nostru solar, şi alcătuit din resturile norului
primordial al Soarelui şi al sistemul planetar 58 sau din trupul zeiţei haosului
– a mării haotice, Tiamat – pământul netocmit şi gol din mitologia babiloniană,
ciocnit de unul din sateliţii planetei Nibiru (zeul Marduk care omoară pe zeiţă în
mitologia sumeriană şi taie trupul ei în două făcând dintr-o jumătate cerul şi din
cealaltă pământul). După alte opinii, planeta Tiamat s-ar fi aflat pe undeva între
planetele Marte şi Jupiter, rezultând astfel, prin ciocnirea ei de Nibiru-Marduk
sau sateliţii lui, centura de meteoriţi dintre aceste două planete şi planeta Pământ
actuală 59 . Astfel cerul-tăria ar fi identificate, conform acestor mitologii moderne,
cu învelişurile de materie îngheţată, de meteoriţi şi apă şi, de asemenea, posibil, cu
„sfera fixelor” din cosmologiile greceşti vechi. Rezumativ şi intuitiv the canopy
teory poate fi înţeleasă prin ilustraţiile de mai jos:
Sfântul Vasile cel Mare
58
Cf. filmul Fountains of the Great Deep 1/5 http://www.youtube.com/watch?v=F5
t7setGSN4&feature=related
59
Scriitorul evreu Zecharia Sitchin a fost autorul unor asemenea teorii expuse prima
dată în 1975 în cartea sa The Twelfth Planet, prin interpretarea eronată a unor texte
sumeriene pe care nici măcar nu avea pregătirea academică necesară să le analizeze.
Aceste teorii au inflamat inexplicabil lumea astronomilor, numărul imens de site-uri şi
de filme create spre a răspândi ideile lui neputând fi înţeles decât în perspective teoriilor
conspiraţioniste de tip new age ce prognozează distrugerea parţială şi reorganizarea lumii
în 2012, ca urmare a perturbării câmpului magnetic terestru de către planeta Nibiru
reîntoarsă după 3600 ani (sic!) în sistemul nostru solar pe care l-ar fi colonizat în alte vizite.
Cf. http://waronyou.com/forums/index.php?topic=9910.0, http://www.sitchiniswrong.
com/sitchinerrors.htm, filmele Nibiru 2012 - The end of the World, etc.
153

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
Schiţe ale presupusului strat de apă sau gheaţă înconjurător al pământului confundat
de cosmologia neoprotestantă cu cerul sau tăria.
154

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
Sfântul Vasile cel Mare
Norul Oort ce înconjoară sistemul nostru solar 60
Opusă acesteia este aşa-numita hydroplate theory – teoria ce identifică, aşa
cum am spus, raqia-tăria cu mantaua de rocă şi sedimente a planetei Pământ ce
împărţea în două apa care exista pe planeta Pământ netocmită şi goală. Sfântul Vasile
se apropie de această teorie atunci când tâlcuieşte foarte simplist ascultătorilor
săi tăria, asemănând-o cu arcurile de boltă din piatră care fiind plane în suprafaţa
superioară pot ţine apa. Iarăşi, această teorie înţelege realitatea pământului creat
la început ca vizând planeta Pământ, iar nu materia din care s-a creat apoi întreaga
lume prin organizare.
Pe scurt, conform acestei teorii, tăria sau crusta de rocă ce împărţea apele
subterane de cele de deasupra s-a fisurat în timpul Potopului, apa ieşind cu o presiune
enormă care ar fi împins bucăţi de rocă şi apă până departe în spaţiul cosmic
(peste 20 de mile), acelaşi proces de modificare (de tensionare şi presare a apelor)
a tăriei, determinând apariţia uscatului în ziua a treia a creaţiei.
Teoria aparţine domnului Ph. D. Walt Brown, inginer mecanic şi cercetător
la Massachusetts Institute of Technology (MIT), fiind formulată în cartea In the
60
Cf.http://images.google.com/imgres?imgurl=http://discovermagazihttp://images.google.com/imgres?imgurl=http://discovermagazine.com/2004/nov/cover/outer-oort.jpg&imgrefurl=http://discovermagazine.
com/2004/nov/cover/article_view%3Fb_start:int%3D2%26-C%3D&usg=__E
dWQSp25ImlXnIOtqdMIvtIdZHw=&h=374&w=400&sz=29&hl=en&start=1
2&um=1&tbnid=1WnRJXmHTXgxsM:&tbnh=116&tbnw=124&prev=/image
s%3Fq%3Doort%2Bcloud%26hl%3Den%26rls%3Dcom.microsoft:en-us:IE-
SearchBox%26rlz%3D1I7GGLL_en%26sa%3DN%26um%3D1
155

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
beginning, pe care deja am citat-o, pentru a rezolva de o manieră creaţionistă, în
opinia sa, multe din enigmele majore ale planetei Pământ (formele de relief bizare
– marile canioane, formarea rapidă a munţilor, teoria plăcilor tectonice, formarea
straturilor geologice de sedimente şi fosile, era glaciară şi moartea subită a mamuţilor
etc.). Întemeierea filologică a teoriei e dată de apropierea semantică dintre
cuvintele ebraice raqia (atmosfera, spaţiu extraterestru, cerul) şi raqa (a bate, a
ciocăni, a aplatiza, a întinde) cu a lor rădăcină baqia (spărturi, fragmente), şi baqa
(spart, despicat), toate descriind, astfel, tăria mai mult ca un corp solid deformat,
şi de aceea, în opinia autorului, atmosfera, văzduhul, spaţiul extraterestru şi cerul
nu pot constitui adevăratul sens al cuvântului raqia, ci crusta terestră, groasă de
10 mile ce separă apele subterane de cele de suprafaţă, e cu adevărat tăria de care
vorbeşte Geneza, în ea fiind înrădăcinaţi „stâlpii pământului” iar sub ea existând
„izvoarele adâncului”.
Schiţă a concepţiei despre tărie în teoria păturilor de apă – hydroplate theory 61
61
O prezentare succintă a teoriei poate fi urmărită, de asemenea, în filmul aflat la
adresa: http://www.youtube.com/watch?v=u6lw9wSVXcw
156

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
Explicaţia e vădit forţată, dar e interesantă prin modul de argumentare naturalist
ştiinţifică a evenimentelor descrise în Biblie (calcule matematice şi fizice
ale forţelor telurice, confirmări ale prezenţei apei în diferite alte corpuri cereşti,
etc., etc.) – aspecte pe care nu le vom aprofunda aici, putând fi consultate direct
pe internet. Însă noi argumente tot filologice, precum tâlcuirea de către Rabbi
Solomon Yitzchaki (A.D. 1040–1105) din Franţa, a versetului Genesis 1:8a ca „Şi
Dumnezeu a numit tăria foc în ape - And God called the expanse fire in waters”,
în locul traducerii tradiţionale creştine: „Şi Dumnezeu a numit tăria cer - And
God called the expanse heaven”, pe baza etimologiei cuvântului shamayim (cer)
compus din cuvintele foc (esh) şi apă lichidă (mayim), îi ajută autorului teoriei
să explice încălzirea până la incandescenţă a „stâlpilor pământului” – pământul
devenind astfel „foc în apă” – cer sau tărie – sub efectul repetat al forţelor gravitaţionale
ale Soarelui şi Lunii, apa subterană ajungând sub o presiune enormă
înainte de Potop şi astfel declanşând cataclismul planetar ce a dus la forma actuală
a Pământului, cu continentele separate, cu clima şi cu munţii şi râurile pe care înainte
nu le avea aşa de mari şi de diferenţiate. Conform acestui mod de înţelegere,
în Biblie ar fi fost introdus artificial şi pentru claritate pe lângă substantivul tăria
adjectivul cerului, în cele 4 cazuri când acestea se întâlnesc împreună în Geneză
(Fc 1, 14-20) (considerate de autor ca formulări redundante dacă tăria ar fi acelaşi
lucru cu cerul sau atmosfera – sic!), în opoziţie cu primele 4 cazuri din Fc 1, 6-8,
tăria fiind o singură realitate – crusta terestră – pe care noi nu o putem înţelege
datorită faptului că nu putem să înţelegem starea de dinainte de cădere, când cerul
era pe pământ (sic!) 62 .
Teoria e marcată, aşa cum se poate deduce, de inadvertenţe şi concepţii specifice
mediului protestant şi spiritului american, autorul ei refuzând, în străduinţa
sa de a explica referatul creaţiei doar cu ajutorul în principal al geologiei şi doar
circumscris Pământului ca planetă şi ca realitate imediată, să accepte o viziune
mai largă implicând tradiţiile filosofice, religioase şi alte teorii ştiinţifice (Big-
Bang, fizica quantică) şi rămânând fără răspunsuri la multe contradicţii ce le ridică
teoria sa (bunăoară de ce forţa gravitaţională a Soarelui sau a altor sateliţi ai altor
planete nu le fac să explodeze şi pe ele, dacă în doar 2000 de ani această forţă a
acumulat energia necesară cataclismului diluvian de pe Terra explicat astfel foarte
naturalist? etc.)
Însă cu toate acestea am considerat utilă menţionarea ideilor ei întrucât şi ea
se înscrie în tipul exegezei realiste şi naturaliste pe care a practicat-o şi Sfântul
Vasile cel Mare şi, de asemenea, în perspectiva încercării de a plasa cosmogonia
terestră descrisă de Biblie în cadrul scenariului şi scării timpului propuse de teoria
Sfântul Vasile cel Mare
62
Cf. http://www.creationscience.com/onlinebook/FAQ37.html şi următoarele.
157

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
Big-Bang, în care s-ar putea să aibă şi ea vreo oarecare veridicitate. Scenariul
cosmogonic şi cosmologic propus astfel ar fi, practic, specific împletirii tradiţiilor
filosofice, filologice, religioase şi ştiinţifice, cerul ca „foc în apă” putând fi înţeles
şi ca „ape de foc” ale materiei-pământului – supa primordială a particulelor
quantice – ce evoluează conform teoriei Big-Bang descrisă în imaginile şi tabelul
de mai jos, tăria ca manifestare a puterii lui Dumnezeu atât în tărâmul spiritual
(lumea spirituală născută din apele de sus), cât şi ca forţă a radiaţiei fundamentale
(particule Plank), împărţind aceste ape primordiale în nori galactici şi macrostructurând
mai departe apele de jos din care apare, ca minusculă fărâmă de materie, şi
planeta Terra-Pământ. La nivelul acesteia, poate „the hydroplate theory” ar avea
oarecare valoare de adevăr dacă ţinem cont că cuvintele nevocalizate ale limbii
ebraice tăinuiesc realităţi multiple şi că tăria, ca crustă separând apele pe pământ,
ar fi formată tot ca lucrare a câmpului universal gravitaţional care e manifestarea
tăriei create de Dumnezeu în ziua a doua a creaţiei la nivelul întregului cosmos şi
a sistemului solar şi planetar.
Fotografii ale Nebuloaselor Orion şi a Vulturului luate de
Telescopul spaţial Hubble
158

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
Sfântul Vasile cel Mare
Schiţă a teoriei Big-Bang 63
Relatarea referatului biblic pentru primele zile ale creaţiei se pretează, prin
ambiguitatea cuvintelor (în ebraică) şi a expresiilor cu semnificaţie multiplă spirituală
şi metaforică descoperită ulterior de tradiţie (de. ex. mulţimea de ape din
Apocalipsă = mulţime de popoare – apele de foc de sus = cerul spiritual alcătuit
din ierarhia popoarelor de îngeri slujitori ai lui Dumnezeu, etc.), la o asemenea
interpretare ce ar explica formarea materiei lumii şi macrostructurarea ei în galaxii,
stele, planete, sateliţi, comete, meteoriţi prin lucrarea puterii divine manifestate
prin ceea ce Biblia numeşte realitatea enigmatică şi ambiguă a tăriei – raqia
63
Cf. http://www.crystalinks.com/bigbang.html
159

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
(). Tăria ca lucrare divină ar viza practic nu doar ziua a doua, ci toate
primele trei zile, ca energie ce structurează cosmosul de la nivelul „nimicului sau
sâmburelui iniţial” de materie şi al cerului iniţial (apele de foc) până la formarea
planetelor. Acest mod de abordare şi explicare permite ca scenariul biblic pentru
crearea planetelor, dar şi a celorlalte realităţi cosmice şi a vieţii să fie mereu actual,
acestea oricând putându-se naşte sau structura prin lucrarea tăriei () de
separare şi limpezire a norilor galactici (apelor de foc ale cerului) în care se nasc
stele – noi sori şi planete – noi pământuri.
Acest scenariu, care, de altfel, e formulat şi de dr. Alexandros Kalomiros, Pr.
Iov Firca şi de Jean Kovalevsky în cărţile lor 64 , Îl face pe Dumnezeu creator al întregului
univers, nu doar al cerului şi pământului circumscrise realităţii vieţii umane
imediate, expresia ebraică „tohu va bohu” descriind o asemenea realitate a pământului
„netocmit şi gol” de „la început”, fiind chiar tâlcuită conform unei asemenea
înţelegeri ca „netocmit şi nevăzut>transparent” de către primii traducători ai Bibliei,
fapt afirmat şi de fratele Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa. 65
Tabel expunând istoria universului nostru în cosmologia de tip
Big Bang inflaționist 66
Timp (s)
Temperatura
(k)
Eveniment
< 10 -43 - „Zidul lui Plank” (Nu ştim ce a fost înainte.)
ERA GRAVITAŢIEI CUANTICE
1 x 10 -43 1 x 10 32 Începutul acţiunii legilor fizice.
64
Jean Kovalevsky, Taina originilor, Anastasia, 1996; Pr. Iov Firca, Cosmogonia
biblică şi teoriile ştiinţifice, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998; dr. Alexandros Kalomiros,
Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul cosmosului şi omului, Ed. Deisis, Sibiu, 2003.
65
Sf. Grigorie de Nyssa, în Cuvânt apologetic la Hexaimeron, în PSB 30, p. 102:
„Acest adevăr reiese cu şi mai mare claritate din tălmăcirile făcute de Simah, de Teodotion
şi de Aquila în versiunile lor. Cel dintâi se exprimă aşa: «Şi pământul era gol şi neprecis»;
al doilea: «era deşert şi nu se vedea nimic pe el», iar al treilea zicea: «era nimic şi atâta».
După părerea mea, se vede de la toţi trei că fiind gol nu dădea încă nici o viaţă, ci se afla
doar în puterea lui Dumnezeu. Prin faptul că pământul era «neprecis» însemnează că în
el însuşirile sau calităţile nu se despărţiseră deolaltă, ci tot universul se înfăţişa doar ca o
masă informă, fără calităţi deosebite, fără culoare, fără formă, fără tărie, fără greutate, fără
mărime, cu un cuvânt, fără ca să se fi putut deosebi în el vreo calitate oarecare”.
66
Cf. drd. ing. Eugen GANŢOLEA, Revelat Sfinţilor Părinţi şi descoperit de ştiinţă,
Adevărul este unul, disertaţie master, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna”,
Sibiu, 2009, p. 116-117.
160

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
FAZA DE INFLAŢIE
1 x 10 -38 1 x 10 29 Universul unificat.
1 x 10 -35 1 x 10 28 Prima rupere a simetriei Universului unificat.
Decuplarea forţei gravitaționale.
1 x 10 -34 1 x 10 27 Începuturile perioadei extinderii inflaţioniste.
1 x 10 -32 1 x 10 27 Începuturile perioadei extinderii inflaţioniste.
Perioada de reîncălzire.
1 x 10 -11 3 x 10 15 A doua rupere a simetriei (Universului unificat).
Decuplarea forţei tari (interacţiunea nucleară tare).
ERA QUARK-LEPTONICĂ
2 x 10 -7 2 x 10 13 Anihilările particule-antiparticule „tau”.
1 x 10 -5 2 x 10 12 Formarea hadronilor din quarcuri.
7 x 10 -5 1 x 10 12 Anihilare particule-antiparticule „muonice”.
Asimetria barioni-antibarioni (nerespectarea
5 x 10 -4 4 x 10 11 simetriilor C, P, T).
1 x 10 -1 3 x 10 10 Decuplarea neutrinilor.
1 x 10 0 1 x 10 10 Apariţia curenţilor cu sarcina.
1 x 10 1 5 x 10 9 Anihilările electroni-pozitroni.
ERA RADIAŢIEI
1 x 10 2 1 x 10 9 Începe faza de nucleosinteză. (Apar nuclee de D,
He, Li, Be).
1 x 10 3 4 x 10 8 Încetarea fazei de nucleosinteză. Energia particulelor
scade sub bariera Coulomb.
4 x 10 10 6 x 10 4 Densitatea materiei devine egală cu cea radiaţiei.
ERA MATERIEI
Sfântul Vasile cel Mare
3 x 10 13
~ 1 milion
ani
1 x 10 14
~ 3 milioane
ani
3,3 x 10 3 Combinarea electronilor şi a nucleelor atomice.
Formarea atomilor de H şi He.
20 Formarea galaxiilor din Populaţia I.
1,5 x 10 16
~ 5 miliarde
ani
-
Formarea soarelui din sistemul nostru solar (face
parte din Populația a II-a de galaxii).
161

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
1,4 x 10 16
~ 4,5
miliarde ani
1,1 x 10 16
~ 3,5
miliarde ani
4,5 x 10 16
~ 15
miliarde ani
162
- Formarea sistemului nostru solar.
- Apariţia vieţii pe Pământ.
2,73 Momentul actual.
Însă spre deosebire de fratele său, Sfântul Vasile are o atitudine vădit şi radical
critică faţă de opinia celor din epoca sa ce urmau ideile filosofilor platonici şi
concepeau materia ca principiu exterior şi coetern lui Dumnezeu, ce tăgăduieşte
„participarea integrală a marelui Dumnezeu la crearea lumii”: „Ziditorul, spun ei,
a luat lumea din afara Lui; iar înţelepciunea Creatorului universului i-a dat lumii
forma. Deci, după ei, lumea este alcătuită din materia pe care Dumnezeu o avea
înaintea Sa – care-şi avea existenţa în altă parte – şi din forma şi modelul primite
de la Dumnezeu” 67 .
În acest context al teoriilor platonice şi aristotelice ale ideilor sau formelor
infuzate materiei coeterne cu divinitatea, aceştia afirmau faptul că sub cuvintele
„pământul era netocmit şi gol” ar trebui înţeleasă materia. El spune: „Dar cei care
falsifică adevărul, cei care nu-şi învaţă mintea să urmeze Scripturii, ci strică sensul
Scripturii după voia lor, aceia spun că prin aceste cuvinte este arătată materia” 68 .
Astfel Sfântul Vasile, urmând strict Scripturii şi circumscriind pământul din prima
zi a creaţiei realităţii pământeşti umane, refuză orice abordare şi înţelegere metafizică
a acestuia, pe baza tâlcuirii sale la referatul creaţiei neputându-se susţine
teoriile moderne cosmologice de tip Big-Bang. Modelul său cosmogonic vizează
doar pământul ca realitate imediat umană. Fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa,
dându-şi seama de limitele modelului cosmologic al Sfântului Vasile, dimpotrivă,
va interpreta pământul „dintru început” tocmai ca şi realitate metafizică, ca şi
natură în care sunt infuzate calităţi şi energii divine ce dau forma, conţinutul şi
calităţile pământului actual.
Motivul pentru care Sfântul Vasile refuză identificarea „pământului netocmit
şi gol” cu materia, e tocmai pericolul şi incompatibilitatea de a face din materie
un principiu coetern cu Dumnezeu, indispensabil Acestuia la crearea lumii, aşa
cum era în modelul cosmologic platonic, fapt care ar fi diminuat atotputernicia
creatoare a lui Dumnezeu. El spune: „Dacă materia este nefăcută, urmează mai
67
Om. II, 2, p. 86.
68
Om. II, 2, p. 85.

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
întâi că este de aceeaşi cinste cu Dumnezeu şi trebuie să fie învrednicită de aceeaşi
preţuire. Dar poate fi, oare, o mai mare lipsă de credinţă ca aceea de a da materiei
celei fără de însuşiri, fără de chip, urâtă în cel mai înalt grad, urâţenie nespusă – ca
să folosesc chiar cuvintele acelora – de a da, deci, materiei aceeaşi cinstire ca şi
înţeleptului, puternicului şi preabunului Creator şi Ziditor al universului?” 69
Aşadar, din analiza incompatibilităţii dintre o „materie nefăcută” şi deci coeternă
şi un Dumnezeu creator atotputernic, ar rezulta necesitatea logică a existenţei
unui intermediar creat sau necreat în şi prin care să se manifeste puterea
creatoare a lui Dumnezeu, căci dacă nu, atunci materia s-ar substitui total puterii
lui Dumnezeu. Sfântul Vasile intuieşte acest al doilea lucru spunând că: „dacă materia
a fost atât de capabilă încât să primească toată ştiinţa lui Dumnezeu – că aceia
compară materia cu puterea lui Dumnezeu, a cărei urmă nu poate fi găsită (Rm 11,
33) – atunci materia este îndestulătoare prin ea însăşi să acopere toată puterea de
gândire a lui Dumnezeu. Iar dacă aceia spun că materia este inferioară lucrării lui
Dumnezeu, şi aşa învăţătura lor se va preface într-o blasfemie şi mai nesocotită,
pentru că, din pricina defectuozităţii materiei, Dumnezeu n-ar mai fi putut face
şi lucra propriile Sale opere” 70 ; însă nu intuieşte şi pe primul, nevorbind nicăieri
despre vreun intermediar creat sau necreat care să transmită puterea creatoare a
lui Dumnezeu, discursul său în această privinţă evocând, fără să o accepte direct,
doar teoria transmiterii directe a formelor sau raţiunilor divine către „pământul
netocmit şi nevăzut”.
Aşa cum vedem, şi trebuie spus încă o dată acest lucru, sunt condamnaţi aceia
care „compară materia cu puterea lui Dumnezeu” şi ideea că „ma teria ar fi fost
atît de capabilă încât să primească toată ştiinţa lui Dum nezeu”, pentru că materia
ar fi devenit astfel „îndestulătoare prin ea însăşi să acopere toată puterea de gândire
a lui Dumnezeu”. Ori acest fapt îl va accepta, de exemplu, Sfântul Grigorie de
Nyssa, însă într-un mod diferit, interpunând „lumina” creată în prima zi şi „tăria”
() creată în cea de a doua zi, ca locuri şi medii de manifestare a „puterii
de gândire” a lui Dumnezeu, ca un fel de oglindă care nu doar susţine fizic, ci şi
informaţional lumea, transmiţând şi păstrând formele sau raţiunile divine după
modelul cărora sunt create făpturile 71 . De o manieră similară fusese rezolvată pro-
Sfântul Vasile cel Mare
69
Om. II, 2, p. 85.
70
Sf. Vasile, Omilia II, PSB 17, p. 85-86.
71
Grigorie de Nyssa, Cuvânt apologetic la Hexaimeron, PSB 30, p. 99, vorbind despre
facerea luminii: „De aceea trebuie să credem că la temelia tuturor lucrurilor existente
zace câte un temei raţional şi creator chiar dacă acesta întrece cu mult puterea noastră
de înţelegere”, sau p. 102: „se aştepta să intre în lucrare însuşirile puterii creatoare”, şi
103: „căci prin acel cuvânt „deşert” se desemnează o putere care nu-i în stare să cuprindă
163

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
blema, de altfel, şi în platonism unde, între modelul veşnic contemplat de Demiurg
şi lumea sau universul creat, e interpusă o „copie mobilă a eternităţii” 72 creată
de Demiurg care e, de fapt, timpul sau cerul care se mişcă circular imitând astfel
eternitatea divinităţii.
Intermediarul ar putea fi astfel şi în creştinism, – şi comentariile referitoare
la creaţie ale celorlalţi Capadocieni permit o asemenea interpretare, – cerul şi tăria,
acestea fiind înţelese nu ca ceva veşnic şi divin prin ele însele, ci ca substanţe
sau lucrări create – „lumina spirituală, firile raţionale şi nevăzute şi toată podoaba
celor spirituale” pentru cer şi „corp continuu subtil şi tare” care să reflecte şi să
poarte în sine raţiunile divine atotţiitoare ale lumii, pentru tărie – definirea tăriei
ca loc de manifestare a puterii şi înţelepciunii lui Dumnezeu precum şi creaţia sa
specială, aşa cum am văzut, de către Dumnezeu (Dumnezeu a făcut tăria; Dumnezeu
a despărţit apele) arătând-o pe aceasta ca lucrare a Sa specială de ordonare a
lumii. Acest intermediar este inclus de Sfântul Vasile, de fapt, în Iisus Hristos, „în
El fiind făcute toate cele văzute şi nevăzute” (Col 1, 16, citat de Sf. Vasile în Hom.
I, 5), panteismul fiind evitat tocmai prin sublinierea de către el a caracterului creat
al cerului spiritual şi a materialităţii tăriei ca şi corp continuu susţinător al tuturor
corpurilor cereşti din cosmos. 73
calităţi ca să înţelegem că Creatorul lumii a produs o forţă în stare să păstreze calităţi...”
Sfântul Grigorie referindu-se la pământul netocmit şi gol de la început numit de el şi „masă
informă” căreia Dumnezeu i-a transmis calităţi prin manifestarea înţelepciunii şi atotputernciei
sale puse în creaţie ca „singurele în stare să ocârmuiască totul printr-o îndoită
lucrare: aceea a stării şi a mişcării” manifestată prin mişcare circulară a cerului sau a tăriei,
aşa cum o descrie şi la începutul tratatului „Despre facerea omului”, PSB 30, p. 18.
72
Cf. Platon, Timaios, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. VII, Bucureşti, 1993,
37d-38a, p. 150-151.
73
Acest fapt ne trimite la domeniul paradigmelor divine şi la cel al lucrărilor spirituale
ale lui Dumnezeu realizate prin intermediul acestor paradigme, realizate, în opinia Sfântului
Vasile cel Mare, aşa cum am văzut, din eternitate şi în afara timpului creat, şi, prin urmare,
nefăcând parte din cerul creat „la început” în această lume creată. Sfântul Vasile cel
Mare afirmă ceva de genul acesta atunci când afirmă că, pentru cerul spiritual „Dumnezeu
a creat lumina spirituală” (Hom. I, 5), cu toate că el dă lui Dumnezeu Însuşi, de asemenea,
numele de „lumină spirituală, începător al existenţelor, izvor de viaţă şi înţelepciune de
nepătruns” (Hom. I, 2). Acest lucru ne face să ne gândim la sofiologie care identifică, de
asemenea, înţelepciunea lui Dumnezeu cu Iisus Hristos (Proverbe 8, 22-23: Domnul m-a
creat (qanah) la începutul lucrărilor sale (Derek), înaintea făpturilor lui, în veşnicie. Din
veci fost-am întemeiată, la început, înainte de facerea lumii). Aceasta înseamnă că lumea
a fost creată în Iisus Hristos, dar El, ca şi creator al cerului şi al tăriei, a pus în aceste două
medii intermediare, prin lumina creată în prima zi şi a Duhului Sfânt, Care se purta conti-
164

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
Spicuim, în cele ce urmează, din câteva cărţi şi studii enunţuri ale teoriilor
fizicii moderne ce încearcă să definească un model al acestui intermediar creat,
atribuindu-i calităţi mai mult sau mai puţin spirituale.
În studiul său, Massive Superstrings and the Firmament, Gerardus D. Bouw,
Ph.D. arată cum e definit firmamentul în Sfânta Scriptură, referindu-se la faptul că
prin „tărie” Dumnezeu „ţine toate cu Cuvântul puterii Sale” (Evr 1, 3).
O asemenea funcţie atotţiitoare este atribuită eterului în încercările de teoretizare
a unui substrat energetic quantic susţinător al lumii materiale în fizica modernă.
Aşa cum e descris în formularea teoriilor despre eter în studiile ştiinţifice pe
care le rezumăm, acesta ar fi un concept împrumutat în vechea filosofie greacă de
la evreii din Babilon sub numele de plenum, el fiind un mediu atotpătrunzător, care
e deopotrivă solid, dar şi permite mişcarea prin el. Teoretizarea existenţei lui a fost
încurajată în modernitate prin descoperirea valabilităţii ecuaţiilor lui Maxwell în
combinarea electricităţii şi magnetismului într-un singur câmp, numit plenum eter
sau luminiferous aether, concept ce nu a reuşit practic să acopere deplin realitatea
mediului continuu căutat de cosmologia filosofică şi ştiinţifică, drept pentru care
el a fost decretat un concept demodat, mort, inutil pentru fizica modernă, fiind însă
în continuare deopotrivă căutat şi detestat. De fapt, el este, după câte se pare, un
concept evitat de ştiinţa modernă marcată de evoluţionism şi ateism tocmai pentru
că ar conduce la confirmarea referatului biblic al creaţiei care vorbeşte despre crearea
„tăriei” sau a firmamentului în ziua a doua. Modelele sale matematice şi fizice
imaginate de cercetători, dimpotrivă, rezolvă mult mai multe din enigmele fizicii
quantice decât o fac teoriile care îl ignoră deliberat lansându-se în gnoze indefinite
şi nearticulate ce vor să ontologizeze abstract şi indefinit universul.
Sfântul Vasile cel Mare
nuu deasupra apelor primordiale, raţionalităţile care coordonează toate celelalte creaturi
şi lucruri spirituale şi materiale. În acest caz, lumina creată în prima zi va avea, de asemenea,
ceva spiritual, păstrând o anumită putere de transmitere a raţionalităţilor divine către
pământul-materie şi de structurare a acestora ca şi cosmos. Sfântul Grigore de Nazianz
afirmă ceva care confirmă acest punct de vedere: „Doar pentru făpturile inferioare şi pentru
ceea ce ne înconjoară el a făcut să strălucească pentru prima dată această lumină. El a
stabilit acestei Mari Lumini să înceapă lucrarea sa prin [crearea] luminii, pentru a înlătura
tenebrele, confuzia şi dezordinea care domnea peste tot. Dar el nu a creat mai întâi, după
părerea mea, lumina organică şi solară; el a creat o lumină incorporală, nesolară (Ουκ
οργανικον, ... ουδε ηλιακον..., αλλ ασωµατον και ανηλιον), pe care el nu a dat-o
decât mai târziu soarelui pentru a lumina lumea, în timp ce pentru alte lucruri el a creat
materia mai întâi şi le-a îmbrăcat apoi numai cu forma lor, atribuindu-le locul lor, chipul şi
dimensiunile lor; aici, pentru a săvârşi o minune mai admirabilă, el a creat forma înaintea
materiei, căci lumina este forma soarelui, apoi a creat (fabricat) materia, adică soarele care
este ochiul zilei." (Sf. Grigorie de Nazianz, Orat. XLIV, 4, PG t. XXXVI, col. 609.)
165

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
El ar fi un eter creat, infinit de dens, aceeaşi densitate a sa găsindu-se practic
şi în întreg universul şi în cea mai mică părticică a acestuia, fiind practic reflecţia
în plan creat a plenumului divin definit prin proprietăţile atotputerniciei, atotştiinţei
şi atotprezenţei divine, despre care se vorbeşte în Faptele Apostolilor 17, 28
– „căci în El trăim, ne mişcăm şi avem fiinţa noastră”. Probabil proprietăţile lui
asemănătoare divinităţii i-au făcut pe greci să divinizeze în mod greşit cerul.
Firmamentul ar fi un plenum creat în care mişcarea circulară continuă şi închisă
a lucrurilor sau obiectelor materiale create ar fi posibilă datorită principiului
incertitudinii definit de Heisenberg, ce face ca lucrurile create să nu realizeze niciodată
finitudinea acestui mediu ce imită plenumul divin. Conform studiilor pe care
le rezumăm, principiul lui Heisenberg e confirmat, practic, şi de Sfânta Scriptură,
prin versetele din Ecclesiast 3,11: El a făcut fiecare lucru frumos în timpul lui: de
asemenea el a aşezat lumea în inima lor, astfel încât nici un om să nu poată afla
lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o de la început la sfârşit”; şi Ecclesiast 9, 11
în care se spune că: „...timpul şi şansa li se întâmplă lor tuturor”. De asemenea în
Luca 10, 31: „din întâmplare un preot trecând pe cale a trecut pe alături...” etc.).
Particulele constitutive ale eterului sau firmamentului, conform modelului
propus de Gerardus D. Bouw, Ph.D. sunt particulele Plank „care au fost privite ca
nimic mai mult decât fluctuaţii într-un vacuum cauzate de către principiul incertitudinii
al lui Heisenberg”. Dimensiunile acestor particule sunt lungimea = 1.62
x 10 -33 cm, masa = 2.18x10 -5 grame, densitatea firmamentului fiind de 3.6x10 93 g/
cm 3 , iar tempertatura de 1.4x10 32 K. În cadrul marii teorii a unificării (GUT) aceste
particule au fost identificate cu „supercorzile masive” „massive superstrings” ale
universului având practic mărimi şi caracteristici identice, pe o asemenea supercoardă
ale cărei capete se mişcă cu viteza luminii fiind o tensiune de 10 40 tone. Din
aceste caracteristici fizice, rezultă clar calitatea de „tărie” sau firmament a unui
asemenea mediu atotpătrunzător, aceste particule având o masă şi un volum infime
şi o energie imensă, care dă puterea lor de tensiune sau susţinere a lumii văzute
materiale, care de altfel reprezintă doar circa 1% din masa reală a universului 74 .
Alături de modelul de eter, oarecum mai material şi argumentat biblic, al
fizicianului Gerardus D. Bouw, Ph.D., există modele matematice şi fizice care accentuează
caracterul instabil şi aleatoriu al temeliei total energetice a cosmosului
constituite din fluctuaţiile din vacuumul absolut a particulelor numite „cuarci” „a
căror «substanţă» nu este decât o pâclă de cifre”, „modelul lor sprijinidu-se pe un
fel de ficţiune matematică, care, în mod straniu, prezintă avantajul de a funcţiona”,
74
Gerardus D. Bouw, Ph.D., Massive Superstrings and the Firmament, http://www.
geocentricity.com/geocentricity/ ft.html; Allen Rothwarf, An Aether Model of the Universe,
Electrical and Computer Engineering Department, Drexel University, Philadelphia,
Pennsylvania 19104 U.S.A.
166

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
fapt ce face ca ei să „rămână pentru totdeauna exilaţi „în partea cealaltă” a realităţii
observabile” 75 , astfel încât: „...pătrunzând tot mai adânc în infinitul mic, instabilitatea
microparticulelor creşte tot mai mult, ceea ce este în detrimentul ipotezei
existenţei unui fundament de ordin material (a unui „fund stâncos”, după spusele
lui Jean Guitton), ducându-ne cu gândul iarăşi la existenţa unei lucrări spirituale
de susţinere a lumii văzute” 76 .
Se întrevede, astfel, din vastul şi complexul material rezumat aici prin câteva
citări, caracterul mai mult sau mai puţin material, energetic, informaţional
sau chiar „spiritual” (ţinând cont de caracterul aleator-liber al constituirii acestor
cuarci) al acestui fundament sau temelii susţinătoare ale lumii.
Răspunsul la această dilemă privind materialitatea sau imaterialitatea şi „spiritualitatea”
acestui fundament, îl aflăm în declaraţia Sfântul Vasile că Dumnezeu
este cauza voluntară, şi nu involuntară, a lumii, descoperindu-ne modelul pe care
el îl admite implicit în ceea ce priveşte felul în care Dumnezeu a creat lumea evitând
panteismul, şi anume că întreaga lume este creată în mod obiectiv în mintea
lui Dumnezeu, şi după aceea „La început” cerul şi pământul (lumea materială) au
fost „create”, şi apoi „lucrate” sau „formate” ca „o umbră a puterii lui Dumnezeu”.
El spune: „Aşadar, ca să arate că lumea este o operă de artă, pusă înaintea tuturor
spre a fi privită şi contemplată şi ca să facă cunoscută înţelepciunea Creatorului
ei, înţeleptul Moisi n-a folosit alt cuvânt, ci a zis: «întru început a făcut», n-a
zis: «a lucrat», nici «a adus-o la existenţă», ci: «a făcut». Şi pentru că mulţi şi-au
închipuit că lumea este din veşnicie coeternă cu Dumnezeu şi nu vor să accepte
că este făcută de Dumnezeu, ci că lumea există automat alături de El, ca umbră a
puterii Lui, şi pen tru că mărturisesc că Dumnezeu este într-adevăr cauza lumii, dar
o cauză independentă de voinţa Lui, aşa cum trupul este cauza umbrei sau făclia
cauza luminii, profetul, vrând să îndrepte o înşelăciune ca aceasta, s-a folosit de
această preciziune a cuvintelor, spunând: «întru început a făcut Dumnezeu». Nu
i-a dat lumii cauza existenţei ei, aşa cum spun aceia, ci că Dumnezeu Însuşi a
făcut-o: ca bun, această operă folositoare; ca înţelept, această operă prea frumoasă;
ca puternic, această operă foarte mare. Moisi ţi-a arătat pe Meşter, Care nu numai
că a intrat în fiinţa tuturor celor din lume, dar a şi pus toate părţile ei în armonie
unele cu altele şi a făcut un tot armonic, corespunzător şi de acord cu El” 77 .
Sfântul Vasile cel Mare
75
Jean Guitton şi colaboratorii, Dumnezeu şi ştiinţa, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 68.
76
Pr. Lucian-Răzvan Petcu, Cosmologia creştină şi teoriile fizicii moderne, Ed. Sofia
Bucureşti, 2008, p. 144-145, cf. Jean Guitton şi colaboratorii, Dumnezeu şi ştiinţa, Ed.
Harisma, Bucureşti, 1992, p. 67.
77
Hom. I, 7, p. 78 http://www.ccel.org/ccel/schaff/npnf208.viii.ii.html, şi nota 1394
din această ediţie electronică cf. Plat., Tim. § 10. ᾽Αγαθὸς ἦν, ἀγαθῷ δὲ ουδεὶς περὶ
167

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
Această distincţie este una foarte importantă, confirmată de tradiţia tuturor
Sfinţilor Părinţi, care afirmă că Dumnezeu acţionează în lumea noastră materială nu
dezvăluindu-Şi fiinţa, ci doar „asemănarea slavei Sale” 78 , ca model informaţional
sau formator pentru lumea materială. În această perspectivă lumina creată în prima
zi ar putea purta, de asemenea, raţionalităţi divine formatoare ale cerului şi
pământului primordial ca şi cosmosul, fiind doar strălucirea sau „asemănarea”, pe
planul creat, a energiilor divine necreate sau a logiilor creaţiei odihnind în Iisus
Logosul lui Dumnezeu, şi astfel realizând funcţia intermediarului necesar care
transmite rationalităţile divine pe planul creat.
De asemenea, prin referinţa pe care am văzut, la început, că o face la faptul
că toate „se ţin prin puterea Creatorului”, pentru că «în mâna lui Dumnezeu
sunt marginile pământului» (Ps 94, 46), prin referinţa de mai sus la „adâncul
înţelepciunii lui Dumnezeu...”, în contextul referatului creaţiei, şi, de asemenea,
prin identificarea voalată a cerului-tăriei cu eterul, şi prin menţionarea „raţiunii
tehnice” ordonatoare dintru „început” a lumii, am putea considera că şi Sfântul
Vasile presupune şi el cumva acest intermediar 79 . Oricum, în modelele cosmologice
moderne, eterul este privit ca o copie a plenumului divin infinit atribuindu-i-se
asemenea caracteristici care sunt, de fapt, constante fundamentale ale universului,
ce fac ca „firmamentul să dicteze proprietăţile fizice ale universului”, „modul cum
universul fizic se comportă”, deoarece „constantele fundamentale controlează reacţiile
şi fenomenele fizice”, ele intrând efectiv în calculul sau definirea densităţii
οὐδενὸς οὐδέποτε ἐγγίγνεται φθόνος, τούτου δ᾽ ἐκτὸς ὢν πάντα ὅτι μάλιστα γενέσθαι
ἐβουλήθη παραπλήσια ἑαυτῷ.
78
Sf. Teodoret de Cyr, Exegeza la Cartea profetului Daniel, Ed. Sophia, Bucureşti,
2004, p. 146, citând şi explicând descoperirea lui Dumnezeu către Ezechiel ca „asemănare
a slavei lui Dumnezeu” (Ez I, 2). De asemenea, Sf. Maxim Mărturisitorul, în Scholiile sale
la «Numele divine» ale Sf. Dionisie Areopagitul, spunând că: «oştirile angelice şi toate
lucrurile sensibile sunt chipuri şi asemănări ale raţiunilor (ideilor) divine; sau modelele lor
sunt înţelesuri veşnice ale lui Dumnezeu, pentru care şi după care au fost toate lucrurile în
El, nefiind altceva decât El» (Capitolul VII, 3, PG IV, col. 352a, trad. rom. Pr. Stăniloae, p.
214, Ed. Paideea, Bucureşti, 1996). Sau afirmaţia Sf. Augustin, că „Dumnezeu a imaginat
sau inventat lumea din veşnicie, dar lumea nu este eternă, nici co-eternă cu Dumnezeu”
(Cf. Confessiones, Xl, 7, PL 32, 813, trad. rom., p. 335-336).
79
Anume că versetul Rm 11, 33 – „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al
ştiinţei lui Dumnezeu” – ce e dat, mai sus, ca referinţă pentru „puterea de negrăit
a lui Dumnezeu” manifestată în actele creatoare, ar fi putut fi înţeleasă în perspectiva
„adâncului” de ape primordiale ce dădea, în concepţia sa „întunericul”
deasupra căruia se purta Duhul lui Dumnezeu, „adânc” ce ar fi putut „ascunde” la
începutul lumii bogăţia şi înţelepciunea şi ştiinţa lui Dumnezeu.
168

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
firmamentului 80 . Iar faptul că Sfântul Vasile acceptă existenţa mai multor ceruri
– o afirmă aceasta criticându-i, aşa cum am văzut, pe filosofii păgâni ce spuneau
că materia necreată () 81 a unicului corp al cerului nu poate fi folosită
la facerea mai multor ceruri – ar fi confirmat de aceste teorii moderne, fiind
de fapt ipoteza existenţei mai multor intermediari creaţi de Dumnezeu ca şi copii
diferite dar asemănătoare ale plenumului Său divin sau ca şi fundamente spirituale
şi energetice susţinătoare ale lumilor umbrite de aceste ceruri. Totuşi, în acest caz
ar trebui să acceptăm – aşa cum Sfântul Grigorie de Nyssa a făcut-o – existenţa,
pentru cer, dacă nu a unei materii necreate (nedevenite) respinse de Sfântul Vasile,
atunci „a unei forţe capabile să ţină calităţi”, adică capabilă să primească nu toată
înţelepciunea lui Dumnezeu, ci doar pe cea strict necesară acestei lumi. Însă, iarăşi,
perspectiva restrânsă naturalistă şi refuzul oricărei reflecţii metafizice asupra
realităţilor create în primele zile ale creaţiei, îl împiedică a o formula concret.
Sfântul Vasile spune, dimpotrivă, cu referire la pământul creat „întru început”:
„Acelaşi lucru (ca şi despre cer) să ni-l spunem şi despre pămînt. Să nu
cercetăm cu curiozitate care este fiinţa lui, nici să nu ne sfărâmăm mintea, căutând
ce este sub el, nici să căutăm o natură lipsită de însuşiri, care prin ea însăşi ar fi
fără însuşiri (subl. n.), ci să ştim bine că toate câte le vedem la el - sunt rânduite
pentru a-i da existenţă şi pentru a-i completa fiinţa. Că n-ai să ajungi la nimic,
dacă ai încerca să elimini cu raţiunea pe fiecare din însuşirile care sunt în el. Dacă
îndepărtezi negrul, recele, greul, densul, însuşirile pe care ţi le dă gustul sau alte
însuşiri, pe care le găsim pământului, atunci nu mai rămâne nimic din pământ” 82 .
Pământul creat „întru început” a fost aşadar pământul mundan, ţărâna, lutul
conţinând toate elementele principale ale lumii ce îi dau fiecare pământului
însuşirile deosebite, Sfântul Vasile menţionând, dar neacceptând efectiv sub nici
o formă teoria aristotelică a formelor ce au fost infuzate ulterior materiei, pentru
că „Dumnezeu înainte de a fi cele ce se văd acum, a gândit şi a pornit să aducă la
existenţă cele ce nu erau; în acelaşi timp a gândit şi cum trebuie să fie lumea şi
ce formă să-i dea materiei, ca să fie în armonie cu ea. Cerului i-a rânduit o natură
potrivită cerului, iar formei pământului i-a dat o substanţă proprie şi trebuincioasă
lui. Focului, apei şi aerului le-a dat forma pe care a voit-o şi le-a adus la existenţă
aşa cum o cerea raţiunea fiecăreia din cele create. A unit într-o prietenie nesfărâmată,
într-o singură unitate şi armonie, întreaga lume, alcătuită din diferite părţi” 83 .
Sfântul Vasile cel Mare
80
Gerardus D. Bouw, Ph.D. Massive Superstrings and the Firmament, http://www.
geocentricity.com/geocentricity/ ft.html
81
Om. III, 3, p. 99.
82
Om. I, 8, p. 79-80.
83
Om. II, 2, p. 86.
169

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
Sau, puţin mai jos: „Nu pe jumătate fiecare, ci a făcut tot cerul şi tot pămîntul; în
acelaşi timp şi substanţa şi forma lor. Că Dumnezeu nu este descoperitor de forme;
este Creator; a creat însăşi natura existenţelor” 84 .
Astfel, polemizând cu filosofia aristotelică şi platonică, Sfântul Vasile, de
fapt, condensează, prin definiţii scurte ce trimit direct la Dumnezeu în relaţia Sa
neintermediată şi nedesfăşurată cu pământul aşa cum îl cunoaşte sensibil orice om,
etapa trecerii pământului de la stadiu de „netocmit şi nevăzut” la cel de pământ
propriu-zis, etapă pe care fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, precum şi alţi
scriitori, o va prevedea şi o va descrie ca atare. Împodobirea şi rodirea pământului,
deşi recunoscută ca lucrare a „purtării Duhului Sfânt deasupra apelor” 85 , rămâne
totuşi, pentru Sfântul Vasile, o taină inefabilă, „cu neputinţă de explicat de limba
omenească”, deşi în abordarea retorică a problemei el implică teoria aristotelică a
formelor: „Să ne spună, însă, nouă aceia cum s-a întâlnit una cu alta: pute rea activă
a lui Dumnezeu şi natura pasivă a materiei? Materia, care oferea un obiect fără
formă, şi Dumnezeu, Care avea ştiinţa formelor fără materie, pentru ca să ia de la
celălalt ceea ce lipsea fiecăruia: Creatorul să aibă ceva în care să-şi arate ştiinţa,
iar materia să lepede urâţenia şi lipsa de formă?” 86
170
Concluzii
În încercarea de a folosi elementele de cosmologie antică şi patristică expuse
în Hexaimeronul Sfântului Vasile pentru articularea unui dialog cu cosmologia
modernă, ne aflăm pe tărâmul ipotezelor, şi de aceea sperăm că vom beneficia
de înţelegerea şi îngăduinţa necesară unei asemeni întreprinderi de pionierat din
partea cititorilor mai mult sau mai puţin specialişti în ambele ramuri – teologie
patristică şi ştiinţe cosmologice.
Prin prezentul studiu am încercat să arăt că, alături de alte elemente de exegeză,
dialog şi doctrină, teoria naturii eterice a cerului sau firmamentului ar fi teoria
care ar furniza elementele unui dialog real şi a unei convergenţe între ştiinţă şi
teologie în definirea unui model cosmologic comun.
În perspectiva celor ce am încercat să demonstrăm, anume că „tăria” sau firmamentul
există şi are un caracter mai mult sau mai puţin material, creat sau energetic-informaţional
şi spiritual, modelul cosmologic sesizat la începutul studiului
aparţinând Părintelui Serafim Rose, ar avea şi el un oarecare grad de veridicitate,
deoarece, printr-o asemenea „tărie” creată de Dumnezeu şi modificabilă de El
întrucât ea e tocmai manifestarea înţelepciunii şi puterii Lui pentru lumea mate-
84
Om. II, 3, p. 87.
85
Om. III, 6, p. 92.
86
Om. II, 3, p. 87.

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
rială, Dumnezeu poate interveni în creaţie oricând şi oricum, aceste particule sau
fluctuaţii ale energiilor temeliei lumii fiind prin excelenţă mediul manifestărilor
aleatorii ale tuturor posibilităţilor existenţei.
A încerca o rezumare a discursului omiletic despre cosmos al Sfântului Vasile
cel Mare nu e un lucru uşor, deşi, sperăm, analiza în amănunt a textului primelor
sale Omilii a aruncat o oarecare lumină asupra subiectului. Concepând ca
diferite cerul şi tăria, fără a le explica clar natura, şi atribuind şi cerului calitatea
de „netocmit” dat de referatul biblic doar pământului, Sfântul Vasile cel Mare ne
duce cu gândul mai mult la un cosmos primordial – cer şi pământ – mai degrabă
neîmpodobite şi lipsite de viaţă, decât la un „cer şi pământ” lipsite total de calităţile
elementare pe care Dumnezeu le va împărtăşi apoi materiei primordiale.
Pe scurt, Sfântul Vasile neagă identificarea pământului dintru început cu materia
condamnând direct pe filosofii ce îndrăzniseră aşa ceva, iar celelalte consideraţii
ale sale cu referire la celelalte elemente ale lumii create circumscriu modelul său
cosmologic, practic, pământului ca realitate mundană imediată. Fratele său, Sfântul
Grigorie de Nyssa, va depăşi această concepţie restrânsă, el oferindu-ne mult
mai multe date necesare unei cosmologii valabile în dialogul religiei cu ştiinţa
modernă. Circumscriind referatul genezei doar la planeta pământ, Sfântul Vasile
Îl transformă pe Dumnezeu, din Dumnezeul creator al cerului şi al pământului, al
tuturor celor văzute şi nevăzute, deci al întregului univers, într-un Dumnezeu care
a creat doar planeta Pământ – Terra. Realismul său extrem, abordarea retorică şi
pastorală a unei probleme filosofice de subtilitate şi complexitate maximă a determinat
această viziune circumscrisă asupra creaţiei, care, de altfel, e foarte bună şi
astăzi, la nivelul de înţelegere pe care îl vizează.
Astfel, totuşi chiar cu aceste limite, exegeza sa la referatul creaţiei are meritul
ei, pentru că el inaugurează în mediul culturii antice greceşti această tâlcuire de
tip realist care exista doar în mediul siriac, urmaşi precum fratele său Grigorie de
Nyssa şi Sfinţii Ambrozie sau Augustin continuând această tradiţie.
Însă chiar şi din punct de vedere ştiinţific, acrivia biblică pe care o practică
în tâlcuirea referatului creaţiei îl păstrează pe Sfântul Vasile, aşa cum am văzut,
în preajma unor ipoteze pe care cercetarea modernă astronomică şi ştiinţa cosmologică
le confirmă ca adevăruri de credinţă ştiinţifice. Astfel teoria universurilor
multiple e presupusă de Sfântul Vasile prin revendicarea existenţei mai multor
ceruri, iar teorii creaţioniste moderne precum „the canopy theory” sau „the hydroplate
theory”, descrise mai sus, îşi află posibila confirmare sau infirmare în scenariul
circumscrierii referatului creaţiei la realitatea mundană a pământului.
Acceptarea indirectă şi voalată a naturii eterice a cerului deschide iarăşi comentariul
Sfântului Vasile unor interpretări moderne cu mari posibilităţi de confirmare
de către ştiinţa cosmologică şi teologică modernă. Lumea materială trebuie
Sfântul Vasile cel Mare
171

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
să fi avut dintru început ceva creat care să-i asigure posibilitatea de tangenţă şi
comunicare cu lumea spirituală la un nivel maxim macrocosmic şi prin care Dumnezeu
să poată interveni proniator în creaţia sa. Ceilalţi Sfinţi Părinţi capadocieni
precum şi alţi exegeţi creştini ai referatului creaţiei ne permit o asemenea consideraţie,
aşa cum vom încerca să arătăm într-un alt studiu.
Abstract
In our attempt to use ancient an Patristic elements of cosmology presented in
Saint Basil’s Hexaimeron to articulate a dialogue with modern cosmology, we are
wandering in the land of hypotheses, and that is why we hope to benefit from the
understanding and leniency required for such enterprise of our readers, more or
less experts in patristic theology and cosmological sciences.
The present study aims at showing that, along with exegesis, dialogue and
doctrinal elements, the theory of the ethereal nature of the sky or the firmament is
the theory which provides the elements of a real dialogue and a convergence between
science and theology for the definition of a common cosmological element.
172