Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului ... - Revista Teologica

Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare
Toate acestea arată maniera extrem de realistă în care el tâlcuieşte referatul
creaţiei, căutând practic să dea explicaţii ştiinţifice unor realităţi materiale concrete,
dar negând şi polemizând cu întreaga tradiţie ştiinţifică de până atunci, argumentele
sale finale fiind astfel în primul rând biblice şi uneori simplist empirice.
Cu toate acestea, aşa cum vom vedea, există în Omiliile sale elemente de exegeză
foarte valoroase, care, prin însăşi fidelitatea lor faţă de Biblie, oferă răspunsuri
valabile unor ipoteze de studiu ce încă frământă gândirea cosmologică modernă.
Concepţia cosmologică a Sfântului Vasile cel Mare e una, în principal, geocentrică,
circumscrisă pământului înţeles nu numaidecât ca planetă 15 , ci aşa cum
putea fi cunoscut de un privitor şi cercetător al lumii – al cerului şi pământului – în
proximitatea lui imediată, el refuzând dintru început concepţiile filosofilor laici care
încercaseră să definească natura realităţilor şi părţilor alcătuitoare ale cosmosului.
Concepţia geocentrică a Sfântului Vasile e afirmată clar de acesta spunând
că „pămîntul nu cade nici într-o parte; nu cade, pentru că ocupă, potrivit naturii
lui, locul din mijloc” 16 , şi e argumentată prin versete biblice veterotestamentare,
Sfântul Vasile cel Mare
lingve a Omiliilor la Hexaimeron, (Basile de Cesaree, Homelies sur Hexaemeron, Paris,
1950, p. 25-26) afirmă ca eronată distincţia Sfântului Vasile cel Mare dintre firmament şi
cer. Sf. Vasile, Om. III, 3, p. 99.
15
Referinţa sa oarecum negativă şi critică din Omilia a II-a, 3, p. 99. la elipticile
planetelor, pe care le numeşte „tot la fel de ciudate” comparând cu ele „cerurile cerurilor”
din psalmi, precum şi atitudinea sa în general critică faţă de „demonstraţiile geometrice
şi meşteşugite” ale filosofilor adepţi ai modelului pitagoreic şi ptolemeic al universului
geocentric, ne face să credem că Sf. Vasile aproape nu prea îmbrăţişa ideea că pământul
e o planetă. El spune: „Dar să lăsăm ideile filosofilor profani pe seama celor din afară
de Biserică...” p. 100. Importanţa exegezei sale precum şi a altor părinţi şi scriitori bisericeşti
la referatul creaţiei a făcut să domine până târziu în Evul Mediu, o concepţie totuşi
geocentrică dar nu cu pământul înţeles ca planetă, concepţie ce va fi reafirmată grafic, de
exemplu, şi de către Cosma Indicopleustul şi sec. al V-lea şi pe care am prezenta-o şi noi
în alt studiu.
16
Sf. Vasile cel Mare, Omilia I. 10, PSB 17, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 81.
„Unii fizicieni (Parmenide afirma o asemenea concepţie, n.n.) spun, cu cuvinte elegante,
că pământul stă nemişcat din anumite pricini: din pricina locului pe care îl ocupă în centrul
universului şi din pricina distanţei, totdeauna egală cu marginile universului; de aceea nu
poate să se incline în vreo parte; aşa că rămîne neapărat nemişcat, pentru că distanţa egală
pe care o are din toate părţile de jur împrejurul lui, îi face cu neputinţă înclinarea în vreo
par te. Locul acesta din centrul universului, pe care pămîntul îl ocupă, nu l-a dobîndit nici
ca o moştenire, nici prin sine însuşi, ci este locul lui firesc şi necesar. Deoarece corpul
ceresc ocupă în înălţime cel mai îndepărtat loc, urmează, spun aceşti fizicieni, că toate
obiectele grele, care cad de sus, se îndreaptă din toate părţile spre centru; şi în care direcţie
se îndreaptă părţile într-acolo se îndreaptă şi întregul. Dacă pietrele, lemnele şi toate
137