Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului ... - Revista Teologica

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
resantă de altfel, deoarece porneşte de la exegeza pe care o face tot „tăriei” şi Sfântul
Vasile cel Mare al cărui Hexaimeron încercăm să-l înţelegem în prezentul studiu.
„Aşadar, «tăria» din Cartea Facerii este un fel de barieră sau filtru natural
care desparte cele două niveluri ale umidităţii atmosferice. Astăzi nu mai observăm
un asemenea fenomen anume pe care să-l putem numi «tărie». Oare pământul
alcătuit la început să fi fost altfel?
Sfântul Vasile crede că funcţia tăriei era aceea de a păstra o temperatură
plăcută pe întreg pământul, dar se întâmplă să cunoaştem existenţa unui oarecare
efect de seră pe pământ în vremurile preistorice: s-au găsit plante şi animale tropicale
în gheaţa nordului îndepărtat, arătând că, într-adevăr, zonele nordice fuseseră
odinioară temperate. Pe deasupra, în capitolul al doilea din Cartea Facerii ni se
spune că înainte de zidirea omului nu dăduse Dumnezeu ploaie pre pământ… «şi
izvor ieşea din pământ şi adăpa toată faţa pământului» (Fc 2, 5-6).
Iată deci că pământul timpuriu pare a fi fost un loc destul de deosebit de cel
pe care îl cunoaştem: un loc cu climă temperată, bogat în umezeală ce uda necontenit
o vegetaţie îmbelşugată care, cum vom vedea, era singura hrană hotărâtă de
Dumnezeu nu numai omului, ci chiar şi animalelor (Fc 1, 30).
Oare când a luat sfârşit această fericită stare? Vom cerceta îndată urmările căderii
omului; sunt însă semne că pământul, chiar şi după căderea omului, a păstrat
unele dintre însuşirile pământului de mai înainte. Să privim, pe scurt, ce anume
spune Scriptura, în lumina cunoaşterii noastre ştiinţifice despre atmosferă. Sfinţii
Părinţi înşişi aplicau adesea cunoaşterea ştiinţifică a vremii lor la înţelegerea
Scripturii, lucru ce ne este îngăduit şi nouă – cu condiţia să nu forţăm textul Scripturii
şi să fim smeriţi şi reţinuţi faţă de presupusa noastră înţelegere. Nu oferim
deci explicaţia următoare ca pe o dogmă, ci ca pe o speculaţie.
Fenomenul însuşi al ploii nu este pomenit în textul Facerii până în vremea
lui Noe; iar atunci nu este o ploaie obişnuită, ci un fel de catastrofă cosmică: s-au
desfăcut toate izvoarele adâncului şi jgheaburile cerului s-au deschis. Şi a căzut
ploaie pre pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Fc 7, 11-12). Cantităţi
uriaşe de apă – aproape de neînchipuit pentru noi – au fost slobozite pe pământ,
aducându-l aproape la starea sa din Ziua întâi a facerii, când «adâncul» acoperea
pământul. Ploile pe care le cunoaştem azi nu ar putea face să se întâmple acest
lucru; dar textul descrie ceva şi mai rău: a fost slobozită o uriaşă cantitate de apă
subpământeană, iar «tăria» – starea atmosferică menită a păstra o permanentă rezervă
de apă în văzduh, desigur sub forma norilor, cum are şi acum planeta Venus
– a fost efectiv «sfărâmată», golindu-şi conţinutul asupra pământului.
În această lumină putem înţelege şi de ce a dat Dumnezeu curcubeul ca semn
al legământului său cu Noe şi cu toate făpturile, că niciodată nu va mai fi un asemenea
potop pe pământ. Cum putea fi curcubeul semn, dacă s-ar presupune că a
130