Cerul şi cosmosul în „Hexaimeronul” Sfântului ... - Revista Teologica

Protos. Asist. Dr. Vasile Bîrzu
tenţa mai multor ceruri, originate toate însă în „puterea creatoare a lui Dumnezeu
îndestulătoare să aducă mai multe ceruri la existenţă” 32 , fapt confirmat de
logica şi ştiinţa modernă care intuieşte pentru aceste ceruri şi lumi multiple un
mod de existenţă perihoretic, constând în coexistenţa lumilor una în alta 33 . Sfântul
Vasile foloseşte tot o imagine plastică, am spune circumscrisă unei înţelegeri
în cadrul spaţiului tridimensional în care trăim, comparând tăria şi măreţia
multiplelor ceruri create de Dumnezeu cu „băşicile de
apă pe care le fac izvoarele” 34 , imaginând practic existenţa unor ceruri – spaţii de
existenţă alăturate sau înscrise unul în altul, după modelul unor sfere concentrice.
El spune expunând opinia filosofilor antici, şi implicit presupunând existenţa unor
corpuri eterice cereşti create având calităţi perihoretice, incluzându-se doar iar nu
şi penetrându-se reciproc, dat fiind faptul că şi filosofii antici dar şi Sfântul Vasile
gândeau doar în spaţiul tridimensional: „Aceste ceruri n-ar fi cu nimic mai ciudate
decât cele şapte cercuri, în care, după cum mărturisesc toţi filosofii, se poartă cele
şapte planete, care sunt şi vârâte unul în altul, în chipul vaselor puse unele în altele.
Iar aceste planete, spun ei, pentru că se mişcă contrar mişcării întregului cer,
prin despicarea eterului (natura cerurilor ar fi totuşi eterul ca element al mişcării
uniforme împotriva căreia se mişcă în sens invers planetele), scot un sunet atât de
plăcut şi armonios, încât întrece dulceaţa cântecelor...” 35 .
144
32
Ibidem.
33
Despre existenţa unor universuri paralele, a mai multor lumi, argumentează foarte
interesant Jean Guitton, Dumnezeu şi ştiinţa, Ed. Harisma, Buc., 1992, p. 87, 88: „nu ar
fi două particule fantomă care ar putea să existe alături de realitatea noastră, ci universuri
complete, lumi paralele cu a noastră ... noi mărşăluim de fapt într-un labirint în care o
infinitate de lumi posibile ar strânge din toate părţile cărarea noastră strâmtă, toate fiind la
fel de reale şi adevărate dar inaccesibile”. Ideea e afirmată şi de Adrian Miroiu, Metafizica
lumilor posibile şi existenţa lui Dumnezeu, Ed. All, Bucureşti, 1993, pp. 142-145, unde
vorbeşte despre „imaginile” lumilor posibil existente într-o altă lume creată, printrun
fel de perihoreză a lumilor posibile. Soluţia adevărată ar fi cea a perihorezei sau a
coexistenţei lumilor una în alta, nu exact după modelul perihorezei treimice ce implică
deofiinţimea, ci după modelul coexistenţei unor naturi diferite ce se includ, se întrepătrund,
ce există unele în altele fără a se confunda, amesteca şi despărţi sau împărţi
una pe alta. S-ar putea întrezări o astfel de perihoreză a lumilor la Sfântul Vasile atunci
când el vorbeşte despre crearea simultană a cerului şi a pământului spunând că Dumnezeu
a creat „nu pe jumătate fiecare, ci a făcut tot cerul şi tot pământul; în acelaşi timp şi
substanţa şi forma lor”. Sf. Vasile cel Mare, Omilia I, PSB 17, p. 87, lumea pământului
fiind, de fapt, într-o relaţie de perihoreză cu cea a cerului unde sunt formele divine
ordonatoare ale materiei.
34
Om. III, 3, p. 99.
35
Om. III, 3, p. 99-100.