Numarul 244 - Revista Tribuna

În volumul lui Gellu Naum Prozã (ed. de
Simona Popescu, Iaºi, Ed. Polirom, 2012, 470
p.) atrage atenþia, prin destule formulãri
programatice, meditaþia autorului asupra poetului,
a rolului sãu ºi a poeziei, înþelese în mai multe
feluri. Din acest punct de vedere, volumul
Teribilul interzis (1945), operã de tinereþe cu
reflexe sidefii - asupra cãrora discuþiile
nestingherite abia acum pot începe, cãci numai
acum avem la dispoziþie întrgul corpus al operei
scriitorului –, se vãdeºte a fi plin de sugestii.
Teribilul interzis include mai multe texte, dar
adevãratul manifest prin intermediul cãruia Gellu
Naum se raporteazã la poezie este conþinut de
textul Cerneala surdã, despre care autorul are
grijã sã avertizeze, dintru început, cã este vorba
de un capitol din întreg - ºi nu un text de sine
stãtãtor - ºi cã „este, în cea mai mare parte,
plagiat”. Dacã avertismentul trebuie luat în serios
cu toatã rigoarea, mai rãmâne ca textul sã fie
trecut prin sita sursologicã ºi sã i se depisteze
prototipurile. Dacã însã este altminteri, atunci
nota autorului ar putea avertiza asupra faptului cã
acesta nu socoteºte originalitatea auctorialã nici
necesarã, nici respectabilã.
De altfel, condamnarea originalitãþii merge, la
Naum, mânã în mânã cu punerea sub acuzaþie a
poeziei. El proclamã, fãrã ezitare, necesitatea de
„A depoetiza universul” (p. 175). Motivul este cã
„Mi se pare sigur cã omul nu se mai exprimã
liber de când a inventat poezia, dupã cum nu mai
gândeºte liber de când a inventat religia” (p. 177).
Mai mult decât atât, compunerea liricã este
echivalentul unei strangulãri (a unei cenzuri?): „A
face un poem înseamnã a sugruma. Între un poet
ºi un sugrumãtor e o imensã asemãnare: mâinile
lor sunt imaculate” (p. 172). Se produc astfel,
rãni, traume: „Poezia adânceºte rãnile pe care le
face raþiunea. Acesta este poate singurul lucru
care-i justificã existenþa” (p. 169).
În acelaºi sens, Gellu Naum condamnã ºi
disperarea, cãci „Orice dezesperare este poeticã”
(p. 179). Soluþia este redescoperirea naivitãþii
maxime, a incomprehensibilului ºi incoerenþei,
chiar. În acest scop el cheamã: „Sã cretinizãm
limbajul” (p. 176). Se poate spune, în virtutea
acestei cãutãri, cã direcþia ludicã în poezie – de la
Emil Brumaru la ªerban Foarþã (ºi nu numai) îi
datoreazã mult. De altminteri, nu altceva
Black Pantone 253 U
Despre poezia de dupã poezie
Ovidiu Pecican
Gellu Naum si sotia sa Lyggia, la Comana în 1983
TRIBUNA • NR. 244 • 1-15 noiembrie 2012
propunea tehnica aleatoriului caracteristicã
dadaismului.
Lucrurile nu sunt, totuºi, simple. Poezia
discurs trebuie stârpitã, în timp ce poezia lume
rãmâne indispensabilã: „Ceea ce avem de distrus
este poezia. Ceea ce avem de menþinut este
poezia. Cum lesne se poate vedea, poezia este
douã lucruri bine distincte” (p. 173). În fapt,
artistul are dreptate, cerând înlocuirea retoricii
poetice cu poezia cu înrãdãcinare ontologicã
direct în faptele de viaþã. „S-a uitat prea adesea
marea noastrã posibilitate de a gândi liber ºi chiar
ceea ce era de exprimat – pentru formele
exprimãrii. Aceasta ne-ar îndreptãþi sã ucidem
poeþii” (p. 175). Soluþia – radicalã – a eliminãrii
poeþilor din viaþa socialã ºi artisticã nu este nici
nouã, nici originalã. Platon o preconizase cu
multã vreme înainte. Gellu Naum se rezumã sã
adere la ea. Nu întâmplãtor, desigur. Tratamentul
radical aplicat poeþilor are legãturã ºi cu un alt
crez al artistului: „Este destul de ciudat cât de
puþin dã de gândit tendinþa comunã a poeziei ºi a
cruzimii” (p. 179). Prin urmare, poetul – un
„sugrumãtor”, nu-i aºa? - practicând un gen de
abordare literarã înrudit esenþialmente cu
cruzimea radicalã, poate fi cu dreptate
beneficiarul unui tratament de factura celor pe
care le practicã.
Cu toate acestea, Gellu Naum identificã ºi
ipostaza victimarã a acestui asasin de vocaþie care
este autorul de versuri. „Poeþii au fost victimele
mijloacelor lor. Cea mai mare parte dintre ei s-au
mãrginit, în mod nenorocit, la a reproduce o
lume sau alta” (p. 175). Reproducerea unui întreg
univers prin intermediul liricii ar fi, astfel,
insuficientã, probabil pentru cã datoria poetului
este alta decât mimesis-ul. ªi, într-adevãr, ceea ce
îi revine poeziei ca sarcinã este punerea în crizã,
alerta („Cu atât mai bine dacã poeþii, a cãror cea
mai arzãtoare sarcinã este în zilele noastre crearea
crizelor de conºtiinþã, vor sucomba primii roºi de
aceste crize” - p. 176). Greºeala capitalã a fost
mereu cã „Marea majoritate a poeþilor n-au fost
decât mârºavi consolatori, siniºtri profesori de
plâns ai umanitãþii. Ei au decretat iluzorii
dorinþele, visele, în profitul unei abjecte aparenþe
de realitate. Ei garantau chiar iluzoriul dorinþelor,
declarându-le poetice, gratificând visul cu efigia
Black Pantone 253 U
poeziei, confundând expresia cu un aspect al ei,
ideal, frumos. Poeþii viitorului au ca punct de
plecare aceastã neîncredere în poezie” (p. 173).
Or, este limpede cã suspiciunea faþã de poezia
înþeleasã astfel trebuie privitã ca premisa
obligatorie din care se naºte un alt discurs de tip
poetic. Naum o spune ºi altfel, nu mai puþin clar:
„Poezia nu mai ritmeazã acþiunea: EA ESTE
ÎNAINTE!” (p. 169) Acest „înainte” marcheazã nu
o anterioritate temporalã, ci o direcþie de
înaintare. Cronologic vorbind, el devine marca
viitorului, „înainte” fiind ceea ce ni se aºterne
înainte de aici încolo, în condiþiile unui „aici”
care semnificã tocmai noul punct iniþial de
pornire, cel din care vechiul înþeles al poeziei este
abandonat. În acest fel, nu mai e nicio mirare cã
„Poetul vede în mãsura în care orbeºte” (p. 171),
devenind un Tyresias, profetul-orb, figurã
arhetipalã în care stingerea luminii ochilor este
complementul deschiderii ochiului interior.
Un anume sens comunitar, social în cheia
masificãrii, transmite ºi adagiul cã „«Poezia
trebuie fãcutã de toþi. Nu de nici unul.» Nu
depinde decât de conºtiinþa umanã sã se revolte
contra celor care o obligã sã se serveascã de
poeþi” (p. 170). Cu alte cuvinte, o societate poate
accede la profunzimile abisale ale liricului ºi
eliminându-ºi poeþii confecþionaþi, simpli purtãtori
de retorici, sau abandonând facerea poemului,
cãci el nu este decât un instrument constrângãtor
în ordinea revelãrii îngustimii limitelor proprii
individului ºi colectivitãþii („Nimic nu-i mai trist
ºi mai abuziv decât un poem pentru cã nimic nu
aratã mai bine orizonturile teribile pe care cel
care le doreºte se teme sã le întâlneascã” -
p. 172).
„Atâta timp cât vor exista poeþi, nu vom
putea face dragoste” (p. 170), conchide Gellu
Naum, subliniind cã valoarea adevãratã o dã
iubirea autenticã, nu maimuþãrirea ei poeticã. În
fond, nu altceva spunea ºi Isus Hristos, descifrând
lumea ºi viaþa eternã sub specia iubirii; fie ºi
învârtind biciul deasupra capului.
11
11