Numarul 244 - Revista Tribuna

(Carnavalul nemuritorilor) sau trãiri contradictorii
de-un pitoresc donquijotesc (Surâsul cailor).
În multe dintre textele sale dominã multã
durere ºi resemnare. Multe limite. De ce aceste
limite, încorsetãri ºi decepþii? De ce stãrile de
angoasã dominã naratologicul? Sunt întrebãri care
nu-ºi pot primi rãspunsul decât aflând condiþiile
prin care s-ar putea salva, cu dragostea sa, viaþa
celui drag (Dragostea ºi cancerul). ªi-nþelegem
perfect: numai frumuseþea va salva lumea...
(Iubitele noastre sacoºe) Frumuseþea fiinþei.
Frumuseþea de caracter. Dorul nestins pentru
fiinþele dragi (La prima orã a dimineþii) care deja
aparþin trecutului, conservã trãiri duioase, uneori,
prin formulãri specifice unei epistole, monolog
adresat de dincolo de timp ºi de spaþiu (Nostalgia
CFR), durerea mocnind, abstractizându-se (Pânã
la capãtul liniei).
ªi cum viaþa încrusteazã în faldurile memoriei
reflexe ºi treziri emoþionale, revãrsãri de dor,
regret ºi iubire, schiþele Vai, sãrmanul tatã! ºi
Roºu-aprins devin poeme de un lirism nefardat,
imnuri întru neuitare pentru pãrinþi, pentru cele
mai dragi fiinþe.
Ar trebui sã ne-ntrebãm de ce scriitorul
confundã, voit, realul cu ficþionalul (Rãmâne doar
dragostea), cu toate cã încearcã sã ne convingã de
faptul cã între creator ºi creaþie nu se poate face
confuzie (Surâsul cailor). Însã ºtim prea bine cã
intertextualul a devenit de mult o marcã specificã
scriiturii actuale. Tonusul negativist ºi pesimist al
prozei sale are ºi o explicaþie. Nu e doar
realitatea cotidianã în care trãim. În mod cert,
nu. Ci mai ales preferinþa pentru marea literaturã
rusã, cu precãdere, Dostoievski ºi Cehov, doi
titani care transmit peste secole unduiri ale
tragismului cotidian: durerea, inechitatea,
minciuna, necredinþa º.a.
De aceea, haoticul, dezinformarea,
nerespectarea unor deontologii etice (Raport
confidenþial despre scufundarea piramidelor, Sã
trãiþi, ºefu’!, Era marinar ºi semãna cu Al Pacino)
se cer imperios divulgate. ªi cum „lanþurile
gândului negativ” ne pot „încolãci” (Prentice
Mulford), în mod cert, nu-þi vor da pace ºi-atunci
vei pulsa în acest ritm, mereu. Are dreptate
Honoré de Balzac: „Artistul nu se supune legilor,
ci le impune”. ªi dacã avem în vedere doar aceste
douã volume de prozã scurtã, putem conchide,
liniºtit, acesta este stilul preferat al scriitorului
nonzecist Petre Barbu.
În viziunea sa, pledoaria întru prietenie poate
deveni „hainã grea”, atunci când intervine
pasivitatea, nesinceritatea sau comoditatea. ªi-n
aceastã complexitate a existenþialului, ar fi
posibilã o alternativã: prietenia virtualã. În fond,
în virtualitate, aceasta ar putea fi protejatã de un
paravan de plasmã... ºi ar pãrea mult mai
comodã... (Ghiþã de pe Facebook).
Conchizând, lumea reflectatã de Petre Barbu
pare colþuroasã, (în)frântã, chiar „istovitã psihic”
ºi „sfâºiatã spiritual” (dupã cum afirma, despre
un alt timp, Ernesto Sabato). Ceea ce este
relevant (pare a ne transmite indirect scriitorul)
este cã depinde doar de noi sã ne desprindem de
aceste obscuritãþi cotidiene. ªi, credem, prin
lectura acestui recent volum, cu certitudine, am
avea ºansa de a ne descãrca de angoasele,
neîmplinirile ºi înnegurãrile acestui timp tulbure.
TRIBUNA • NR. 244 • 1-15 noiembrie 2012
Black Pantone 253 U
Fals tratat de armonie
Cezar Boghici
Ovidiu Pecican
Acorduri ºi dezacorduri critice: întâmpinãri ºi
comentarii
Cluj-Napoca, Ed. Ecou, 2012, 260 p.
Cu o excepþie sau douã, textele cuprinse în
actualul volum al distinsului comentator
literar Ovidiu Pecican reprezintã cronici ºi
eseuri critice publicate între noiembrie 2008 ºi mai
2012, în „Apostrof”, „Tribuna”, „Steaua” ºi în alte
periodice culturale, unde autorul exercitã cu
vivacitate ºi spirit sagace critica foiletonisticã. Fãrã
îndoialã, cronicile ºi comentariile sale curente i-au
confirmat criticului, de-a lungul timpului, meritul
de a media competent ºi pasionant totodatã, între
scriitor ºi marele public, realizând astfel dezideratul
major al criticii de întâmpinare.
Dupã cum reiese chiar din titlu, cartea
cuprinde o serie de consonanþe ºi de disonanþe
interpretative, de acorduri sau, dimpotrivã, de
dezacorduri afective ºi ideatice ale subiectului critic
faþã de realitatea artisticã studiatã. A intra în acord,
în acest caz, înseamnã a rezona cu o anumitã
structurã de adâncime a textului, ea însãºi integratã
contextului armonic al operei. Cã acordul exprimã
consecvenþã ca acord perfect sau cã el manifestã un
caracter provizoriu ºi incidental situaþia respectivã
se defineºte, întâi de toate, prin raportare la o
anume miºcare a spiritului, pe care autorul o
numeºte „frecventarea pãtimaºã a bucuriei ºi
frumuseþii”.
Pentru Ovidiu Pecican, lectura poeziei, a prozei
ori a eseului devin – cum a indicat Roland Barthes
– prilejuri predilecte de întâlnire cu „Voluptatea”,
fapt remarcat ºi în analiza sa empaticã asupra
romanului „excepþional ºi perplexant” al Martei
Petreu, Acasã, pe Câmpia Armaghedonului, ce „stã
enigmatic ºi polisemic în faþa cititorului, invitându-l
la plonjãri îndrãzneþe, dincolo de straturile
obiºnuite ale participãrii prin lecturã”, ºi în
abordarea reticentã a Cãrþii lui Ion Mureºan,
Alcool, ce funcþioneazã ca „o preþioasã
bolborosealã” care „încinge organele invizibile ce
corespund fiecãrui simþ”. Contactul cu opera
solicitã sensibilitatea intuitivã a cititorului,
producându-i, în funcþie de „dinamicile endorfinei
stârnite la atingerea câte unei pagini”, de la
beatitudini calme, la exacerbãri ale simþirii. La
rândul sãu, criticul – atunci când interpreteazã un
text sau când, în termeni muzicali, intrã în
consonanþã armonicã cu o operã – îºi activeazã, în
primã instanþã, simþul artistic, procedând, aºadar,
asemenea muzicianului care compune ori intoneazã
un acord; ºi într-un caz, ºi în celãlalt, judecata
esteticã se impune înaintea gândirii raþionale:
reflecþia intervine ulterior, pentru a ratifica acordul
(melodic sau critic) respectiv. Ceea ce rezultã este o
lucrare de sintezã între pateticul – uneori temperat –
al impresiei estetice ºi raþionalitatea formalã a
interpretãrii.
Actul lecturii critice se situeazã în interiorul
acestei dialectici a percepþiei empirice ºi a
argumentaþiei sistematice (am putea-o numi
dialectica acordului spontan cu obiectul estetic ºi a
validãrii acestui acord), doi termeni inseparabili, ce
acþioneazã unitar: fie cã e vorba despre entuziasmul
percepþiei sau despre exaltarea intelectualã generatã
de cãtre miºcarea însãºi a gândirii exegetice, sensul
ultim este acelaºi – deschiderea transcendentalã.
Ovidiu Pecican concepe lectura interpretativã ca pe
„un posibil vehicul cãtre înþelegerea, eventual
accederea la transcendenþã”, întrucât ea presupune
Black Pantone 253 U
spirit metodic, aprofundare lucidã, deprindere a
formalismului logic, adicã toate acele calitãþi care
nu exclud nicidecum „zborurile cãtre înalt”, ci,
dimpotrivã, deschid accesul spre un absolut, fapt
atât de bine ilustrat în scolastica medievalã, în
cadrul cãreia – precizeazã W. Worringer – omul voia
ca tocmai prin modul sãu de gândire, prin
sinuozitãþile reflecþiei sale logice, prin prisosul de
mijloace raþionale sã devinã pãrtaº divinitãþii.
Aºa se explicã admiraþia pe care autorul o
manifestã pentru eseistul Ion Vianu, ale cãrui
comentarii dostoievskiene din Apropieri transmit
„revelaþia, sincopa, eliberarea, respiraþia de
profunzime sufleteascã”. „Cred cã – mãrturiseºte
Pecican –, pentru a se revela ca prezenþã,
transcendenþa nu are nevoie de ºmecherii,
ceremonialuri ºi farafastâcuri. Cred, altfel spus, cã ºi
literatura poate, în anumite condiþii, provoca o
astfel de mediere. Ba, mai mult: mi se pare cã Ion
Vianu vorbeºte subtextual de chiar mai mult;
despre posibilitatea ca însãºi raþiunea sã mijloceascã
treziri ºi unde de înaltã ºi acutã spiritualitate”. La
nivelul limbajului, medierea prezumatã de exeget
constituie apanajul metaforei care este produsã de
discursul critic însuºi, cu scopul semnificãrii unui
proiect metafizic ºi a unui context cognitivrevelatoriu.
Prin construcþii metaforice precum
„sonoritãþi eliberatoare” (la Ion Vianu), „zbatere
secantã în raport cu salvarea” (la Marta Petreu),
„decantãrile unor ruminaþii [...] subîntinse de ideea
creºtinã a iubirii, de ritualizarea cotidianului” (la
Constanþa Buzea), „histrionism oracular” (la
Ruxandra Cesereanu), „aer diafan” (la Marcel
Mureºeanu) º.a., ne situãm în metafizicã ºi luãm
act despre deplina consonanþã a interpretului cu
textul.
A citi în acest mod, empatic, dar ºi reactiv,
înseamnã a practica lectura-meditaþie care se
împlineºte uneori ca problematizare sau ca
interpelare asupra operei ºi care – în termenii
proprii autorului, aplicaþi unui strãlucit confrate,
dar potriviþi ºi pentru sine – lãrgeºte „capacitatea de
vibraþie” a publicului, produce „cutii superioare de
rezonanþã artisticã”, furnizeazã „alonjã gândurilor ºi
imaginilor pe care le traverseazã”.
5
5