MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR - IGSU

Sfârşitul războiului găseşte unităţile de pompieri din Basarabia, Bucovina şi
Moldova evacuate (care au mai apucat), în curs de evacuare, distruse sau desfiinţate
(batalioanele din Odessa, Chişinău şi Cernăuţi), iar pe cele din Muntenia la limita
supravieţuirii. Chiar şi aşa, puţinele mijloace care le mai rămăseseră (în special
maşinile de transport şi caii) au fost rechiziţionate de armata sovietică. În perioada
care a urmat până la sfârşitul anului 1948 situaţia a devenit disperată în cazul unora
dintre subunităţile de pompieri din Moldova mai ales. Amintim aici cazul secţiei din
oraşul Huşi, care nu mai dispunea de niciun fel de utilaj de stingere, fiind nevoită ca,
la incendiul din 10 martie 1945, să organizeze un „releu de găleţi” pentru stingerea
acestuia, operaţiune care a durat şase ore şi jumătate.
În domeniul organizatoric, sfârşitul războiului debutează cu modificări
importante: în Ordinul Marelui Stat-major nr. 51666 din 5 mai 1945 se stipula că:
„Pompierii militari vor trece cu organizarea actuală la Ministerul Afacerilor Interne,
figurând numai în organizarea şi situaţiile armatei – Ministerul de Interne va prelua
asupra sa dotarea, întrebuinţarea şi instrucţia acestui personal”. Ca urmare a acestui
ordin, Comandamentul Corpului Pompierilor Militari redevine Inspectoratul General
al Pompierilor, batalioanele din Bucureşti şi Ploieşti devin Grupuri de pompieri
(Batalionul de pompieri – apărare pasivă Bucureşti fusese desfiinţat încă din aprilie
1945). Decretul-lege nr. 2530 din august 1945, care stabilea cadrul de trecere a
armatei române la condiţii de pace arată că: „Pompierii militari… nu mai fac parte
din cadrele armatei, urmând a fi organizaţi ca instituţie civilă de către Ministerul
Afacerilor Interne”. În acelaşi an 1945, în luna septembrie, începe încadrarea cu
efective a subunităţilor din Ardealul de Nord, revenit în graniţele naţionale în martie
1945. La prevederile Decretului nr. 2530 se revine după un an, prin Decretul-lege nr.
1909, care stabilea că „pompierii militari nu fac parte din cadrele armatei, însă ei se
vor încadra cu personal de către Ministerul de Război şi Marele Stat-major”. Această
prevedere lasă deschisă încadrarea cu personal militar şi nu se mai punea problema ca
instituţia să devină civilă. Cu respectivul prilej, tinerii încep a fi încorporaţi direct la
pompieri (nu mai provin de la Ministerul de Război, după ce se instruiseră în
prealabil, timp de un an, în unităţi aparţinătoare acestuia). Aşa se face că din seria a
treia a contingentului 1946 pompierii primeau spre completare 3.500 de recruţi.
Faptul că instituţia pompierilor era în completă subordonare a Ministerului de
Interne este demonstrat şi de primele decizii ministeriale – comune, ale acestui
minister, cu acelea ale industriei, agriculturii, finanţelor, minelor, comerţului,
petrolului etc., care reglementau organizarea prevenirii şi stingerii incendiilor în
cadrul respectivelor domenii. În sfârşit, după semnarea Păcii de la Paris (care nu
recunoştea României nici măcar calitatea de cobeligerant şi îi impunea condiţii grele,
ca „ţară învinsă”) în cadrul măsurilor pentru stabilirea forţelor armate, instituţia se
reorganizează pe 11 grupuri de pompieri (12 la sfârşitul anului), 29 de companii şi 80
de secţii. Inspectoratul General al Pompierilor, împreună cu Inspectoratul
Jandarmeriei şi Comandamentul Trupelor de Grăniceri, se vor regăsi în cadrul unui
„secretariat general pentru trupe” din Ministerul Afacerilor Interne (cu stat-major,
logistică, direcţie superioară pentru trupe etc.).
Cu anul 1948 începe un prim ciclu organizatoric de după război, din viaţa
instituţiei pompierilor militari. Cu acest prilej se va pune problema existenţei unei
10